Aviz 1/13

Aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE

„Aviz dat în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE — Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii — Aderare a unor state terțe — Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 — Competența externă exclusivă a Uniunii Europene — Riscul de a se aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie”

Sumar – Avizul Curții (Marea Cameră) din 14 octombrie 2014

1. Acorduri internaționale – Încheiere – Aviz prealabil al Curții – Cerere de aviz – Condiții de admisibilitate – Cerere care trebuie să vizeze încheierea unui acord – Noțiunea de acord – Declarație de acceptare a aderării la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii – Includere – Condiție

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE; Regulamentul de procedură, art. 196 alin. (2)]

2. Acorduri internaționale – Încheiere – Aviz prealabil al Curții – Cerere de aviz – Condiții de admisibilitate – Obiectul cererii – Repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre

   [art. 218 alin. (11) TFUE; Regulamentul de procedură, art. 196 alin. (2)]

3. Acorduri internaționale – Condiții de participare care exclud încheierea de către Uniune – Competență a Uniunii – Exercitare printr‑o acțiune comună a statelor membre

4. Acorduri internaționale – Încheiere – Aviz prealabil al Curții – Cerere de aviz – Condiții de admisibilitate – Acord preconizat – Noțiune

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE]

5. Acorduri internaționale – Încheiere – Aviz prealabil al Curții – Cerere de aviz – Condiții de admisibilitate – Chestiune care poate fi examinată în cadrul unei proceduri contencioase – Irelevanță

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE]

6. Acorduri internaționale – Încheiere – Competență a Uniunii – Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii

   [art. 216 alin. (1) TFUE și art. 218 alin. (11) TFUE; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului]

7. Acorduri internaționale – Încheiere – Acceptarea aderării unui stat terț la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii – Competență a Uniunii – Caracter exclusiv – Temei – Criteriu de apreciere – Riscul afectării Regulamentului nr. 2201/2003

   [art. 3 alin. (2) TFUE; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 15]

1.  Actul de aderare la Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și declarația de acceptare a unei asemenea aderări, deși efectuate fiecare prin intermediul unui instrument separat, exprimă în ansamblul lor un concurs de voințe ale statelor vizate și constituie, prin urmare, un acord internațional. Din moment ce declarația de acceptare a aderării depusă de un stat membru este un element constitutiv al unui acord internațional încheiat cu un stat terț, ea se înscrie în noțiunea de acord în sensul articolului 218 alineatele (1) și (11) TFUE, cu condiția să fie însă vorba despre un acord preconizat de Uniune, în sensul acelorași dispoziții.

   (a se vedea punctele 41 și 42)

2.  Avizul Curții poate să fie solicitat printre altele cu privire la aspectele care privesc repartizarea competențelor între Uniune și statele membre pentru a încheia un acord determinat cu state terțe. Articolul 196 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții confirmă această interpretare.

   (a se vedea punctul 43)

3.  În ipoteza în care condițiile de participare la un acord internațional exclud încheierea acestuia de către Uniune însăși, chiar dacă această încheiere ține de competența externă a Uniunii, competența respectivă poate fi exercitată prin intermediul statelor membre care acționează în interesul Uniunii.

   (a se vedea punctul 44)

4.  Conform articolului 218 alineatele (1) și (11) TFUE, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de aviz atunci când un acord este preconizat de Uniune, ceea ce presupune că acesta este preconizat de una sau de mai multe instituții ale Uniunii învestite cu competențe în cadrul procedurii prevăzute la articolul 218 TFUE.

   În plus, o cerere de aviz este în mod special admisibilă atunci când o propunere a Comisiei privind un acord a fost supusă Consiliului și nu a fost retrasă la momentul sesizării Curții. În schimb, nu este necesar ca, în acest stadiu, Consiliul să își fi manifestat deja intenția de a încheia un asemenea acord. În aceste împrejurări, cererea de aviz apare astfel ca fiind ghidată de o preocupare legitimă a instituțiilor vizate de a cunoaște întinderea competențelor Uniunii și, respectiv, ale statelor membre înainte de a lua o decizie cu privire acordul în cauză.

   Pe de altă parte, procedura de aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE vizează evitarea complicațiilor juridice generate de situațiile în care statele membre ar subscrie la angajamente internaționale fără abilitarea necesară, în condițiile în care nu mai dispun, în raport cu dreptul Uniunii, de competența legislativă necesară pentru a pune în aplicare aceste angajamente.

   În sfârșit, posibilitatea de a introduce o cerere de aviz nu presupune, ca o condiție prealabilă, un acord definitiv între instituțiile Uniunii în ceea ce privește posibilitatea sau oportunitatea de a exercita competența externă a Uniunii.

   (a se vedea punctele 45-47 și 49)

5.  Împrejurarea că anumite chestiuni ridicate cu ocazia unei proceduri de aviz pot fi abordate în cadrul unor eventuale acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE nu se opune posibilității sesizării Curții în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE. Astfel, procedura de aviz trebuie să permită rezolvarea oricărei chestiuni care ar putea fi suspusă aprecierii jurisdicționale, cu condiția ca această chestiune să răspundă finalității procedurii menționate.

   (a se vedea punctul 54)

6.  Competența Uniunii de a încheia acorduri internaționale poate rezulta nu numai dintr‑o atribuire explicită prin tratate, ci poate decurge în mod implicit și din alte dispoziții ale tratatelor și din acte adoptate, în cadrul acestor dispoziții, de instituțiile Uniunii. În special, de fiecare dată când dreptul Uniunii conferă instituțiilor respective competențe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Uniunea este învestită cu competența de a‑și asuma angajamentele internaționale necesare realizării acestui obiectiv, chiar în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens. Această din urmă ipoteză este vizată de altfel la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

   Or, Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii privește cooperarea civilă în materie de deplasare transfrontalieră de copii și ține astfel de domeniul dreptului familiei care are o incidență transfrontalieră, în care Uniunea deține o competență internă în temeiul articolului 81 alineatul (3) TFUE. De altfel, Uniunea și‑a exercitat această competență prin adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. În aceste condiții, Uniunea dispune de o competență externă în domeniul care face obiectul convenției în cauză.

   (a se vedea punctele 67 și 68)

7.  Acceptarea aderării unui stat terț la Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii ține de competența exclusivă a Uniunii Europene.

   Astfel, întrucât Uniunea dispune numai de competențe atribuite, existența unei competențe, cu atât mai mult de natură exclusivă, trebuie să se întemeieze pe concluziile deduse dintr‑o analiză globală și concretă a relației care există între acordul internațional preconizat și dreptul Uniunii în vigoare. Această analiză trebuie să ia în considerare domeniile acoperite de normele Uniunii și, respectiv, de dispozițiile acordului preconizat, de perspectivele lor de evoluție previzibile, precum și de natura și de conținutul acestor norme și dispoziții, pentru a se verifica dacă acordul în discuție ar putea aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie.

   Or, pe de o parte, dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești acoperă în mare parte cele două proceduri reglementate de convenția menționată, și anume cea privind înapoierea copiilor deplasați ilicit și cea vizând asigurarea exercitării dreptului de vizitare. Astfel, trebuie să se considere că ansamblul acestei convenții este acoperit de norme ale Uniunii.

   Pe de altă parte, în pofida prevalenței Regulamentului nr. 2201/2003 în raport cu convenția menționată, recunoscută la articolul 60 din regulamentul amintit, domeniul de aplicare și eficacitatea normelor comune stabilite prin acest regulament riscă să fie afectate prin acceptări eterogene din partea statelor membre ale aderării unor state terțe la Convenția de la Haga. Astfel, dacă statele membre, iar nu Uniunea, ar fi competente să accepte sau să nu accepte aderarea unui nou stat terț la Convenția de la Haga din 1980, ar exista un risc de a se aduce atingere aplicării uniforme și coerente a Regulamentului nr. 2201/2003 și în special normelor de cooperare între autoritățile statelor membre de fiecare dată când o situație de răpire internațională de copii privește un stat terț și două state membre, din care unul a acceptat aderarea acestui stat terț la convenția respectivă, însă celălalt nu a acceptat‑o.

   (a se vedea punctele 74, 83 și 88-90 și dispozitivul)

Aviz 1/13

Aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE

„Aviz dat în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE — Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii — Aderare a unor state terțe — Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 — Competența externă exclusivă a Uniunii Europene — Riscul de a se aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie”

Sumar – Avizul Curții (Marea Cameră) din 14 octombrie 2014

1. Acorduri internaționale — Încheiere — Aviz prealabil al Curții — Cerere de aviz — Condiții de admisibilitate — Cerere care trebuie să vizeze încheierea unui acord — Noțiunea de acord — Declarație de acceptare a aderării la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii — Includere — Condiție

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE; Regulamentul de procedură, art. 196 alin. (2)]

2. Acorduri internaționale — Încheiere — Aviz prealabil al Curții — Cerere de aviz — Condiții de admisibilitate — Obiectul cererii — Repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre

   [art. 218 alin. (11) TFUE; Regulamentul de procedură, art. 196 alin. (2)]

3. Acorduri internaționale — Condiții de participare care exclud încheierea de către Uniune — Competență a Uniunii — Exercitare printr‑o acțiune comună a statelor membre

4. Acorduri internaționale — Încheiere — Aviz prealabil al Curții — Cerere de aviz — Condiții de admisibilitate — Acord preconizat — Noțiune

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE]

5. Acorduri internaționale — Încheiere — Aviz prealabil al Curții — Cerere de aviz — Condiții de admisibilitate — Chestiune care poate fi examinată în cadrul unei proceduri contencioase — Irelevanță

   [art. 218 alin. (1) și (11) TFUE]

6. Acorduri internaționale — Încheiere — Competență a Uniunii — Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii

   [art. 216 alin. (1) TFUE și art. 218 alin. (11) TFUE; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului]

7. Acorduri internaționale — Încheiere — Acceptarea aderării unui stat terț la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii — Competență a Uniunii — Caracter exclusiv — Temei — Criteriu de apreciere — Riscul afectării Regulamentului nr. 2201/2003

   [art. 3 alin. (2) TFUE; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 15]

1.  Actul de aderare la Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și declarația de acceptare a unei asemenea aderări, deși efectuate fiecare prin intermediul unui instrument separat, exprimă în ansamblul lor un concurs de voințe ale statelor vizate și constituie, prin urmare, un acord internațional. Din moment ce declarația de acceptare a aderării depusă de un stat membru este un element constitutiv al unui acord internațional încheiat cu un stat terț, ea se înscrie în noțiunea de acord în sensul articolului 218 alineatele (1) și (11) TFUE, cu condiția să fie însă vorba despre un acord preconizat de Uniune, în sensul acelorași dispoziții.

   (a se vedea punctele 41 și 42)

2.  Avizul Curții poate să fie solicitat printre altele cu privire la aspectele care privesc repartizarea competențelor între Uniune și statele membre pentru a încheia un acord determinat cu state terțe. Articolul 196 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții confirmă această interpretare.

   (a se vedea punctul 43)

3.  În ipoteza în care condițiile de participare la un acord internațional exclud încheierea acestuia de către Uniune însăși, chiar dacă această încheiere ține de competența externă a Uniunii, competența respectivă poate fi exercitată prin intermediul statelor membre care acționează în interesul Uniunii.

   (a se vedea punctul 44)

4.  Conform articolului 218 alineatele (1) și (11) TFUE, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de aviz atunci când un acord este preconizat de Uniune, ceea ce presupune că acesta este preconizat de una sau de mai multe instituții ale Uniunii învestite cu competențe în cadrul procedurii prevăzute la articolul 218 TFUE.

   În plus, o cerere de aviz este în mod special admisibilă atunci când o propunere a Comisiei privind un acord a fost supusă Consiliului și nu a fost retrasă la momentul sesizării Curții. În schimb, nu este necesar ca, în acest stadiu, Consiliul să își fi manifestat deja intenția de a încheia un asemenea acord. În aceste împrejurări, cererea de aviz apare astfel ca fiind ghidată de o preocupare legitimă a instituțiilor vizate de a cunoaște întinderea competențelor Uniunii și, respectiv, ale statelor membre înainte de a lua o decizie cu privire acordul în cauză.

   Pe de altă parte, procedura de aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE vizează evitarea complicațiilor juridice generate de situațiile în care statele membre ar subscrie la angajamente internaționale fără abilitarea necesară, în condițiile în care nu mai dispun, în raport cu dreptul Uniunii, de competența legislativă necesară pentru a pune în aplicare aceste angajamente.

   În sfârșit, posibilitatea de a introduce o cerere de aviz nu presupune, ca o condiție prealabilă, un acord definitiv între instituțiile Uniunii în ceea ce privește posibilitatea sau oportunitatea de a exercita competența externă a Uniunii.

   (a se vedea punctele 45-47 și 49)

5.  Împrejurarea că anumite chestiuni ridicate cu ocazia unei proceduri de aviz pot fi abordate în cadrul unor eventuale acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE nu se opune posibilității sesizării Curții în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE. Astfel, procedura de aviz trebuie să permită rezolvarea oricărei chestiuni care ar putea fi suspusă aprecierii jurisdicționale, cu condiția ca această chestiune să răspundă finalității procedurii menționate.

   (a se vedea punctul 54)

6.  Competența Uniunii de a încheia acorduri internaționale poate rezulta nu numai dintr‑o atribuire explicită prin tratate, ci poate decurge în mod implicit și din alte dispoziții ale tratatelor și din acte adoptate, în cadrul acestor dispoziții, de instituțiile Uniunii. În special, de fiecare dată când dreptul Uniunii conferă instituțiilor respective competențe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Uniunea este învestită cu competența de a‑și asuma angajamentele internaționale necesare realizării acestui obiectiv, chiar în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens. Această din urmă ipoteză este vizată de altfel la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

   Or, Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii privește cooperarea civilă în materie de deplasare transfrontalieră de copii și ține astfel de domeniul dreptului familiei care are o incidență transfrontalieră, în care Uniunea deține o competență internă în temeiul articolului 81 alineatul (3) TFUE. De altfel, Uniunea și‑a exercitat această competență prin adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. În aceste condiții, Uniunea dispune de o competență externă în domeniul care face obiectul convenției în cauză.

   (a se vedea punctele 67 și 68)

7.  Acceptarea aderării unui stat terț la Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii ține de competența exclusivă a Uniunii Europene.

   Astfel, întrucât Uniunea dispune numai de competențe atribuite, existența unei competențe, cu atât mai mult de natură exclusivă, trebuie să se întemeieze pe concluziile deduse dintr‑o analiză globală și concretă a relației care există între acordul internațional preconizat și dreptul Uniunii în vigoare. Această analiză trebuie să ia în considerare domeniile acoperite de normele Uniunii și, respectiv, de dispozițiile acordului preconizat, de perspectivele lor de evoluție previzibile, precum și de natura și de conținutul acestor norme și dispoziții, pentru a se verifica dacă acordul în discuție ar putea aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie.

   Or, pe de o parte, dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești acoperă în mare parte cele două proceduri reglementate de convenția menționată, și anume cea privind înapoierea copiilor deplasați ilicit și cea vizând asigurarea exercitării dreptului de vizitare. Astfel, trebuie să se considere că ansamblul acestei convenții este acoperit de norme ale Uniunii.

   Pe de altă parte, în pofida prevalenței Regulamentului nr. 2201/2003 în raport cu convenția menționată, recunoscută la articolul 60 din regulamentul amintit, domeniul de aplicare și eficacitatea normelor comune stabilite prin acest regulament riscă să fie afectate prin acceptări eterogene din partea statelor membre ale aderării unor state terțe la Convenția de la Haga. Astfel, dacă statele membre, iar nu Uniunea, ar fi competente să accepte sau să nu accepte aderarea unui nou stat terț la Convenția de la Haga din 1980, ar exista un risc de a se aduce atingere aplicării uniforme și coerente a Regulamentului nr. 2201/2003 și în special normelor de cooperare între autoritățile statelor membre de fiecare dată când o situație de răpire internațională de copii privește un stat terț și două state membre, din care unul a acceptat aderarea acestui stat terț la convenția respectivă, însă celălalt nu a acceptat‑o.

   (a se vedea punctele 74, 83 și 88-90 și dispozitivul)