Cauza C‑593/13

Presidenza del Consiglio dei Ministri și alții

împotriva

Rina Services SpA și alții

(cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato)

„Trimitere preliminară — Articolele 49 TFUE, 51 TFUE și 56 TFUE — Libertatea de stabilire — Participare la exercitarea autorității publice — Directiva 2006/123/CE — Articolul 14 — Organisme însărcinate cu verificarea și cu certificarea respectării condițiilor cerute de lege întreprinderilor care realizează lucrări publice — Reglementare națională care impune ca sediul social al acestor organisme să fie situat în Italia”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 16 iunie 2015

1. Libertatea de stabilire — Derogări — Activități asociate exercitării autorității publice — Noțiune — Activități de certificare a respectării condițiilor cerute de reglementarea națională întreprinderilor care realizează lucrări publice — Excludere

   (art. 51 primul paragraf TFUE)

2. Libertatea de stabilire — Libera prestare a serviciilor — Servicii în cadrul pieței interne — Directiva 2006/123 — Cerințe interzise — Reglementare națională care impune societăților care au calitatea de organisme de certificare să își stabilească sediul social pe teritoriul național — Inadmisibilitate

   [art. 49 TFUE și 56 TFUE; Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (3) și art. 14]

1.  Articolul 51 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că excepția de la dreptul de stabilire prevăzută de această dispoziție nu se aplică activităților de certificare desfășurate de societățile care au calitatea de organisme de certificare.

   Astfel, având în vedere faptul că societățile respective sunt întreprinderi cu scop lucrativ, care își desfășoară activitățile în condiții de concurență și care nu dispun de nicio putere de decizie legată de exercitarea prerogativelor de putere publică, atunci activitățile de certificare desfășurate de societățile menționate nu constituie o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice în sensul articolului 51 TFUE.

   Mai concret, verificarea capacității tehnice și financiare a întreprinderilor supuse certificării, a sincerității și a conținutului declarațiilor, ale certificatelor și ale documentelor prezentate de persoanele cărora le este eliberat atestatul, precum și a menținerii condițiilor privind situația personală a candidatului sau a ofertantului nu poate fi considerată o activitate care se încadrează în autonomia decizională proprie exercitării unor prerogative de putere publică, această verificare fiind determinată în întregime de cadrul normativ național. În plus, verificarea menționată este desfășurată sub o supraveghere de stat directă și că are ca funcție facilitarea sarcinii autorităților contractante în domeniul achizițiilor publice de lucrări, scopul său fiind acela de a permite acestora din urmă să își îndeplinească misiunea având o cunoaștere exactă și detaliată a capacității atât tehnice, cât și financiare a ofertanților.

   (a se vedea punctele 19, 20 și 22 și dispozitiv 1)

2.  Articolul 14 din Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede că societățile care au calitatea de organisme de certificare trebuie să aibă sediul social pe teritoriul național.

   Astfel, acest articol interzice statelor membre să condiționeze accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de oricare dintre cerințele enumerate la punctele 1-8 ale acestuia și le impune, în consecință, eliminarea de îndată și în mod sistematic a acestor cerințe. Cerințele menționate nu pot fi justificate. Astfel, pe de o parte, din titlul articolului respectiv reiese că cerințele enumerate la punctele 1-8 ale acestuia sunt „interzise”. În plus, textul acestui articol nu indică în niciun mod faptul că statele membre ar avea opțiunea de a justifica menținerea unor astfel de cerințe în legislațiile lor naționale. Pe de altă parte, economia generală a Directivei 2006/123 se bazează, în ceea ce privește libertatea de stabilire, pe o distincție clară între cerințele interzise și cele supuse evaluării. În timp ce primele sunt guvernate prin articolul 14 din această directivă, cele din urmă fac obiectul normelor prevăzute la articolul 15 din aceasta.

   Pe de altă parte, o interpretare a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2006/123 potrivit căreia statelor membre le‑ar fi permis să justifice, în temeiul dreptului primar, o cerință interzisă prin articolul 14 din directiva menționată ar priva această dispoziție de orice efect util prin dezavuarea, în definitiv, a armonizării focalizate operate de aceasta. În plus, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2006/123 nu se opune interpretării articolului 14 din aceasta în sensul că cerințele interzise enumerate în această din urmă dispoziție nu pot face obiectul unei justificări. Astfel, o asemenea interdicție fără posibilitate de justificare vizează garantarea eliminării sistematice și rapide a anumitor restricții privind libertatea de stabilire, care, potrivit legiuitorului Uniunii și jurisprudenței Curții, afectează în mod grav funcționarea pieței interne. Un asemenea obiectiv este conform cu tratatul.

   Astfel, deși articolul 52 alineatul (1) TFUE permite statelor membre să justifice, pentru unul dintre motivele enunțate în acest articol, măsuri naționale care constituie o restricție privind libertatea de stabilire, aceasta nu înseamnă totuși că legiuitorul Uniunii, cu ocazia adoptării unui act de drept derivat precum Directiva 2006/123, care concretizează o libertate fundamentală consacrată de Tratatul FUE, nu poate limita anumite derogări, cu atât mai mult atunci când, la fel ca în speță, dispoziția de drept derivat vizată nu face decât să reia o jurisprudență constantă potrivit căreia o cerință precum cea în discuție în litigiul principal este incompatibilă cu libertățile fundamentale de care se pot prevala operatorii economici.

   (a se vedea punctele 26, 28, 30, 31, 37 și 39-41 și dispozitiv 2)

Cauza C‑593/13

Presidenza del Consiglio dei Ministri și alții

împotriva

Rina Services SpA și alții

(cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato)

„Trimitere preliminară — Articolele 49 TFUE, 51 TFUE și 56 TFUE — Libertatea de stabilire — Participare la exercitarea autorității publice — Directiva 2006/123/CE — Articolul 14 — Organisme însărcinate cu verificarea și cu certificarea respectării condițiilor cerute de lege întreprinderilor care realizează lucrări publice — Reglementare națională care impune ca sediul social al acestor organisme să fie situat în Italia”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 16 iunie 2015

1. Libertatea de stabilire – Derogări – Activități asociate exercitării autorității publice – Noțiune – Activități de certificare a respectării condițiilor cerute de reglementarea națională întreprinderilor care realizează lucrări publice – Excludere

   (art. 51 primul paragraf TFUE)

2. Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Servicii în cadrul pieței interne – Directiva 2006/123 – Cerințe interzise – Reglementare națională care impune societăților care au calitatea de organisme de certificare să își stabilească sediul social pe teritoriul național – Inadmisibilitate

   [art. 49 TFUE și 56 TFUE; Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (3) și art. 14]

1.  Articolul 51 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că excepția de la dreptul de stabilire prevăzută de această dispoziție nu se aplică activităților de certificare desfășurate de societățile care au calitatea de organisme de certificare.

   Astfel, având în vedere faptul că societățile respective sunt întreprinderi cu scop lucrativ, care își desfășoară activitățile în condiții de concurență și care nu dispun de nicio putere de decizie legată de exercitarea prerogativelor de putere publică, atunci activitățile de certificare desfășurate de societățile menționate nu constituie o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice în sensul articolului 51 TFUE.

   Mai concret, verificarea capacității tehnice și financiare a întreprinderilor supuse certificării, a sincerității și a conținutului declarațiilor, ale certificatelor și ale documentelor prezentate de persoanele cărora le este eliberat atestatul, precum și a menținerii condițiilor privind situația personală a candidatului sau a ofertantului nu poate fi considerată o activitate care se încadrează în autonomia decizională proprie exercitării unor prerogative de putere publică, această verificare fiind determinată în întregime de cadrul normativ național. În plus, verificarea menționată este desfășurată sub o supraveghere de stat directă și că are ca funcție facilitarea sarcinii autorităților contractante în domeniul achizițiilor publice de lucrări, scopul său fiind acela de a permite acestora din urmă să își îndeplinească misiunea având o cunoaștere exactă și detaliată a capacității atât tehnice, cât și financiare a ofertanților.

   (a se vedea punctele 19, 20 și 22 și dispozitiv 1)

2.  Articolul 14 din Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede că societățile care au calitatea de organisme de certificare trebuie să aibă sediul social pe teritoriul național.

   Astfel, acest articol interzice statelor membre să condiționeze accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de oricare dintre cerințele enumerate la punctele 1-8 ale acestuia și le impune, în consecință, eliminarea de îndată și în mod sistematic a acestor cerințe. Cerințele menționate nu pot fi justificate. Astfel, pe de o parte, din titlul articolului respectiv reiese că cerințele enumerate la punctele 1-8 ale acestuia sunt „interzise”. În plus, textul acestui articol nu indică în niciun mod faptul că statele membre ar avea opțiunea de a justifica menținerea unor astfel de cerințe în legislațiile lor naționale. Pe de altă parte, economia generală a Directivei 2006/123 se bazează, în ceea ce privește libertatea de stabilire, pe o distincție clară între cerințele interzise și cele supuse evaluării. În timp ce primele sunt guvernate prin articolul 14 din această directivă, cele din urmă fac obiectul normelor prevăzute la articolul 15 din aceasta.

   Pe de altă parte, o interpretare a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2006/123 potrivit căreia statelor membre le‑ar fi permis să justifice, în temeiul dreptului primar, o cerință interzisă prin articolul 14 din directiva menționată ar priva această dispoziție de orice efect util prin dezavuarea, în definitiv, a armonizării focalizate operate de aceasta. În plus, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2006/123 nu se opune interpretării articolului 14 din aceasta în sensul că cerințele interzise enumerate în această din urmă dispoziție nu pot face obiectul unei justificări. Astfel, o asemenea interdicție fără posibilitate de justificare vizează garantarea eliminării sistematice și rapide a anumitor restricții privind libertatea de stabilire, care, potrivit legiuitorului Uniunii și jurisprudenței Curții, afectează în mod grav funcționarea pieței interne. Un asemenea obiectiv este conform cu tratatul.

   Astfel, deși articolul 52 alineatul (1) TFUE permite statelor membre să justifice, pentru unul dintre motivele enunțate în acest articol, măsuri naționale care constituie o restricție privind libertatea de stabilire, aceasta nu înseamnă totuși că legiuitorul Uniunii, cu ocazia adoptării unui act de drept derivat precum Directiva 2006/123, care concretizează o libertate fundamentală consacrată de Tratatul FUE, nu poate limita anumite derogări, cu atât mai mult atunci când, la fel ca în speță, dispoziția de drept derivat vizată nu face decât să reia o jurisprudență constantă potrivit căreia o cerință precum cea în discuție în litigiul principal este incompatibilă cu libertățile fundamentale de care se pot prevala operatorii economici.

   (a se vedea punctele 26, 28, 30, 31, 37 și 39-41 și dispozitiv 2)