Cauza C‑447/13 P

Riccardo Nencini

împotriva

Parlamentului European

„Recurs — Deputat în Parlamentul European — Indemnizații pentru acoperirea cheltuielilor suportate în exercitarea funcțiilor parlamentare — Restituirea plății nedatorate — Recuperare — Prescripție — Termen rezonabil”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 13 noiembrie 2014

1. Recurs — Obiect — Recurs care privește exclusiv soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora — Inadmisibilitate

   (Statutul Curții de Justiție, art. 58 al doilea paragraf)

2. Recurs — Motive — Simplă repetare a motivelor și a argumentelor prezentate în fața Tribunalului — Neidentificarea erorii de drept invocate — Inadmisibilitate — Contestarea interpretării sau a aplicării dreptului Uniunii realizate de Tribunal — Admisibilitate

   (art. 256 TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Curții, art. 169)

3. Bugetul Uniunii Europene — Regulamentul financiar — Recuperarea creanțelor față de terți — Termen de prescripție — Obiect — Adoptarea unor norme de aplicare a termenului în conformitate cu acest obiect

   (Regulamentul nr. 1605/2002 al Consiliului, art. 73a și 183)

4. Bugetul Uniunii Europene — Regulamentul financiar — Recuperarea creanțelor față de terți — Cerere de rambursare sub forma unei note de debit — Termen de notificare — Depășirea termenului de prescripție aplicabil creanțelor — Prezumție relativă a caracterului nerezonabil al termenului de notificare — Consecințe ale nerăsturnării — Anularea cererii de rambursare — Absența invocării unei atingeri a dreptului la apărare al debitorului — Irelevanță

   (Regulamentul nr. 1605/2002 al Consiliului, art. 73a; Regulamentul nr. 2342/2002 al Comisiei, art. 85b)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 23 și 25)

2.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 32 și 33)

3.  Stabilind o normă generală potrivit căreia, astfel cum rezultă din articolul 73a din Regulamentul nr. 1605/2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene, creanțele Uniunii față de terți se prescriu într‑un termen de prescripție de cinci ani, legiuitorul Uniunii a intenționat să confere eventualilor debitori ai Uniunii o garanție potrivit căreia, după expirarea acestui termen, ei nu pot, în principiu, în conformitate cu cerințele de securitate juridică și de protecție a încrederii legitime, să facă obiectul unor măsuri de recuperare a unor asemenea creanțe, pentru care sunt, prin urmare, scutiți să facă dovada faptului că nu sunt debitori. În această privință, articolul 73a menționat vizează în special limitarea în timp a posibilității recuperării creanțelor Uniunii față de terți, în vederea respectării principiului bunei gestiuni financiare.

   Pe de altă parte, întrucât articolul 73a din Regulamentul nr. 1605/2002 face trimitere, pentru stabilirea datei de reținut în vederea calculării acestui termen, la normele de aplicare, a căror stabilire este, în temeiul articolului 183 din regulamentul menționat, în sarcina Comisiei Europene, articolul 73a nu poate, singur, fără normele sale de aplicare, să fie invocat în mod util pentru a stabili că o creanță a Uniunii ar fi prescrisă. În această privință, normele menționate pot fi adoptate numai în conformitate cu obiectivele care stau la baza regulii astfel prevăzute la articolul 73a.

   (a se vedea punctele 43-45 și 52)

4.  Deși este adevărat că nici Regulamentul nr. 1605/2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene, nici Regulamentul nr. 2342/2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1605/2002 nu precizează termenul în care o notă de debit trebuie să fie comunicată începând de la data faptului generator al creanței în cauză, principiul securității juridice impune, în condițiile tăcerii textelor aplicabile, ca instituția în cauză să efectueze comunicarea respectivă într‑un termen rezonabil.

   În această privință, având în vedere articolul 73a din Regulamentul nr. 1605/2002, termenul de comunicare a unei note de debit trebuie să fie prezumat nerezonabil atunci când comunicarea în cauză intervine după o perioadă de cinci ani de la data la care instituția a fost în mod normal în măsură să își invoce creanța. O asemenea prezumție poate fi răsturnată numai dacă instituția în cauză dovedește că, în pofida eforturilor pe care le‑a depus, întârzierea acțiunii este imputabilă comportamentului debitorului, în special manevrelor sale dilatorii sau relei credințe a acestuia. În lipsa unei asemenea probe, trebuie, prin urmare, să se constate că instituția nu și a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul principiului termenului rezonabil.

   Pe de altă parte, odată constatată această încălcare a obligațiilor, instanța Uniunii nu poate, fără a săvârși o eroare de drept, să se abțină să pronunțe anularea deciziei de recuperare a creanței în cauză pentru motivul că recurentul nu a invocat o atingere adusă dreptului la apărare.

   (a se vedea punctele 47-49 și 55)