Cauza C‑437/13

Unitrading Ltd

împotriva

Staatssecretaris van Financiën

(cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden)

„Trimitere preliminară — Codul vamal comunitar — Recuperarea taxelor la import — Originea mărfurilor — Mijloace de probă — Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — Articolul 47 — Dreptul la apărare — Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă — Autonomia procedurală a statelor membre”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 23 octombrie 2014

Dreptul Uniunii Europene – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Recuperarea taxelor la import – Dovada originii mărfurilor importate întemeiată pe rezultatele unor analize efectuate de un terț care refuză să furnizeze informații suplimentare – Neverificarea concluziilor de către autoritățile vamale – Admisibilitate – Apreciere de către instanța națională – Condiții

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca dovada originii mărfurilor importate, administrată de autoritățile vamale potrivit dreptului procedural național, să se întemeieze pe rezultatele unor analize efectuate de un terț cu privire la care acest terț refuză să furnizeze informații suplimentare, fie autorităților vamale, fie declarantului în vamă, ceea ce are drept consecință împiedicarea sau imposibilitatea verificării sau a contestării exactității concluziilor utilizate, cu condiția respectării principiilor efectivității și echivalenței.

Astfel, în măsura în care pertinența unui mijloc de probă care nu poate fi pe deplin verificat de toate părțile la procedură și nici de instanța sesizată cu litigiul poate fi repusă în discuție în mod valabil de partea vizată, prin invocarea în special a faptului că acest mijloc de probă nu poate constitui decât o dovadă indirectă a faptelor invocate și prin prezentarea altor elemente susceptibile să susțină afirmațiile sale divergente, dreptul acestei persoane la protecție jurisdicțională efectivă, prevăzut la articolul 47 din cartă, nu este, în principiu, încălcat. Dat fiind că articolul 245 din Codul vamal stabilește, în acest context, că dispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni prevăzută la articolul 243 din acest cod sunt stabilite de statele membre, revine ordinii juridice interne din fiecare dintre aceste state atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acestor acțiuni, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității). Pentru a asigura respectarea principiului efectivității, în cazul în care constată că obligarea debitorului datoriei vamale să suporte sarcina probei originii mărfurilor declarate, în măsura în care trebuie să combată pertinența unui mijloc de probă indirect utilizat de autoritățile vamale, poate să facă imposibilă sau excesiv de dificilă administrarea unei astfel de probe, în special din cauza faptului că aceasta privește date de care debitorul nu poate să dispună, instanța națională este obligată să recurgă la toate mijloacele procedurale puse la dispoziția sa de dreptul național, printre care se numără și acela de a dispune activitățile de cercetare judecătorească necesare. Cu toate acestea, în măsura în care instanța națională, după ce a recurs la toate mijloacele procedurale puse la dispoziția sa de dreptul național, ajunge la concluzia că adevărata origine a mărfurilor în cauză este diferită de cea declarată și că impunerea taxelor vamale suplimentare sau chiar a unei amenzi în sarcina declarantului este, așadar, justificată, articolul 47 din cartă nu se opune adoptării unei decizii în acest sens de către instanța menționată.

Presupunând că autoritățile vamale nu pot să furnizeze informații suplimentare privind analizele în cauză, problema dacă autoritățile vamale trebuie să admită o cerere a persoanei interesate prin care solicită efectuarea, pe propria cheltuială, a unor analize în țara declarată ca țară de origine, precum și problema dacă este relevant faptul că părți din eșantioanele de mărfuri au fost păstrate o anumită perioadă, iar persoana interesată ar fi putut să le aibă la dispoziție în scopul efectuării unor verificări de către un alt laborator și, în caz afirmativ, problema dacă autoritățile vamale trebuie să informeze persoana interesată cu privire la existența unor subeșantioane de mărfuri care au fost păstrate și cu privire la faptul că poate solicita să îi fie puse la dispoziție în scopul efectuării verificărilor menționate trebuie să fie apreciate în temeiul dreptului procedural național.

(a se vedea punctele 26-30 și 35 și dispozitiv 1 și 2)

Cauza C‑437/13

Unitrading Ltd

împotriva

Staatssecretaris van Financiën

(cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden)

„Trimitere preliminară — Codul vamal comunitar — Recuperarea taxelor la import — Originea mărfurilor — Mijloace de probă — Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — Articolul 47 — Dreptul la apărare — Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă — Autonomia procedurală a statelor membre”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 23 octombrie 2014

Dreptul Uniunii Europene — Principii — Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă — Recuperarea taxelor la import — Dovada originii mărfurilor importate întemeiată pe rezultatele unor analize efectuate de un terț care refuză să furnizeze informații suplimentare — Neverificarea concluziilor de către autoritățile vamale — Admisibilitate — Apreciere de către instanța națională — Condiții

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca dovada originii mărfurilor importate, administrată de autoritățile vamale potrivit dreptului procedural național, să se întemeieze pe rezultatele unor analize efectuate de un terț cu privire la care acest terț refuză să furnizeze informații suplimentare, fie autorităților vamale, fie declarantului în vamă, ceea ce are drept consecință împiedicarea sau imposibilitatea verificării sau a contestării exactității concluziilor utilizate, cu condiția respectării principiilor efectivității și echivalenței.

Astfel, în măsura în care pertinența unui mijloc de probă care nu poate fi pe deplin verificat de toate părțile la procedură și nici de instanța sesizată cu litigiul poate fi repusă în discuție în mod valabil de partea vizată, prin invocarea în special a faptului că acest mijloc de probă nu poate constitui decât o dovadă indirectă a faptelor invocate și prin prezentarea altor elemente susceptibile să susțină afirmațiile sale divergente, dreptul acestei persoane la protecție jurisdicțională efectivă, prevăzut la articolul 47 din cartă, nu este, în principiu, încălcat. Dat fiind că articolul 245 din Codul vamal stabilește, în acest context, că dispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni prevăzută la articolul 243 din acest cod sunt stabilite de statele membre, revine ordinii juridice interne din fiecare dintre aceste state atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acestor acțiuni, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității). Pentru a asigura respectarea principiului efectivității, în cazul în care constată că obligarea debitorului datoriei vamale să suporte sarcina probei originii mărfurilor declarate, în măsura în care trebuie să combată pertinența unui mijloc de probă indirect utilizat de autoritățile vamale, poate să facă imposibilă sau excesiv de dificilă administrarea unei astfel de probe, în special din cauza faptului că aceasta privește date de care debitorul nu poate să dispună, instanța națională este obligată să recurgă la toate mijloacele procedurale puse la dispoziția sa de dreptul național, printre care se numără și acela de a dispune activitățile de cercetare judecătorească necesare. Cu toate acestea, în măsura în care instanța națională, după ce a recurs la toate mijloacele procedurale puse la dispoziția sa de dreptul național, ajunge la concluzia că adevărata origine a mărfurilor în cauză este diferită de cea declarată și că impunerea taxelor vamale suplimentare sau chiar a unei amenzi în sarcina declarantului este, așadar, justificată, articolul 47 din cartă nu se opune adoptării unei decizii în acest sens de către instanța menționată.

Presupunând că autoritățile vamale nu pot să furnizeze informații suplimentare privind analizele în cauză, problema dacă autoritățile vamale trebuie să admită o cerere a persoanei interesate prin care solicită efectuarea, pe propria cheltuială, a unor analize în țara declarată ca țară de origine, precum și problema dacă este relevant faptul că părți din eșantioanele de mărfuri au fost păstrate o anumită perioadă, iar persoana interesată ar fi putut să le aibă la dispoziție în scopul efectuării unor verificări de către un alt laborator și, în caz afirmativ, problema dacă autoritățile vamale trebuie să informeze persoana interesată cu privire la existența unor subeșantioane de mărfuri care au fost păstrate și cu privire la faptul că poate solicita să îi fie puse la dispoziție în scopul efectuării verificărilor menționate trebuie să fie apreciate în temeiul dreptului procedural național.

(a se vedea punctele 26-30 și 35 și dispozitiv 1 și 2)