Cauza C‑190/13

Antonio Márquez Samohano

împotriva

Universitat Pompeu Fabra

(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social no 3 de Barcelona)

„Politica socială — Directiva 1999/70/CE — Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP — Universități — Profesori asociați — Contracte de muncă pe durată determinată succesive — Clauza 5 punctul 1 — Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată — Noțiunea «motive obiective» care justifică astfel de contracte — Clauza 3 — Noțiunea «contract de muncă pe durată nedeterminată» — Sancțiuni — Dreptul la o indemnizație — Diferență de tratament între lucrători pe durată nedeterminată”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a opta) din 13 martie 2014

1. Întrebări preliminare – Admisibilitate – Limite – Întrebări lipsite în mod evident de pertinență și întrebări ipotetice adresate într‑un context care exclude un răspuns util – Întrebări fără legătură cu obiectul litigiului principal

   (art. 267 TFUE)

2. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Domeniu de aplicare – Contract de muncă pe durată determinată în sectorul public – Lucrător angajat pe durată determinată recrutat ca profesor asociat – Includere

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 2 pct. 1 și clauza 3 pct. 1)

3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Motive obiective care justifică prelungirea unor astfel de contracte – Aplicare în cazul contractelor de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public – Reglementare națională care permite universităților să efectueze prelungirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive încheiate cu personalul asociat – Absența unei limitări în ceea ce privește durata maximă și numărul de prelungiri ale acestor contracte – Admisibilitate – Condiții – Prelungire a respectivelor contracte care urmărește să acopere nevoi provizorii și care pare de natură să atingă obiectivul legitim de politică socială urmărit – Apreciere de către instanța națională

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 5)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 35)

2.  Din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, rezultă că domeniul de aplicare al acestuia este conceput larg, vizând în general „lucrători[i] pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru”. În plus, definiția noțiunii de lucrători pe durată determinată în sensul acordului‑cadru, prevăzută de clauza 3 punctul 1 din acesta, cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor.

   Rezultă că un lucrător precum un profesor asociat al unei universități, al cărui contract de muncă, potrivit dispozițiilor dreptului național, trebuie să fi fost încheiat în mod necesar pe durată determinată, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

   (a se vedea punctele 38 și 39)

3.  Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care permite universităților să efectueze prelungirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive încheiate cu profesori asociați, fără nicio limitare în ceea ce privește durata maximă și numărul de prelungiri ale acestor contracte, din moment ce astfel de contracte sunt justificate de un motiv obiectiv, în sensul punctului 1 litera (a) din această clauză. Cu toate acestea, revine deopotrivă acestei instanțe sarcina de a verifica în concret că prelungirea acestor contracte de muncă ar viza efectiv acoperirea unor nevoi provizorii și că reglementarea națională menționată nu a fost utilizată de fapt pentru a satisface nevoi permanente și durabile în materie de recrutare de personal didactic.

   Rezultă, sub rezerva verificărilor care revin instanței de trimitere, aceasta fiind singura competentă să interpreteze dreptul național, că această reglementare stabilește, în conformitate cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, circumstanțele precise și concrete în care pot fi încheiate și prelungite contracte de muncă pe durată determinată în vederea angajării de profesori asociați și că răspunde unei nevoi veritabile. În plus, astfel de contracte temporare par a fi de natură să atingă obiectivul legitim de politică socială urmărit, care constă în îmbogățirea învățământului universitar, în domenii specifice, prin experiența unor specialiști recunoscuți, din moment ce aceste contracte permit să se țină seama atât de evoluția competențelor persoanelor interesate în domeniile în cauză, cât și de nevoile universităților.

   (a se vedea punctele 45, 49, 50 și 60 și dispozitivul)