Cauzele conexate C‑404/12 P și C‑405/12 P

Consiliul Uniunii Europene

și

Comisia Europeană

împotriva

Stichting Natuur en Milieu

și

Pesticide Action Network Europe

„Recurs — Regulamentul (CE) nr. 149/2008 — Regulament de stabilire a conținuturilor maxime aplicabile reziduurilor de pesticide — Cerere de reexaminare internă a acestui regulament introdusă în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 — Decizie a Comisiei prin care cererile sunt declarate inadmisibile — Măsură cu caracter individual — Convenția de la Aarhus — Validitatea Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 în raport cu această convenție”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 13 ianuarie 2015

1. Recurs — Motive — Concluzii prin care se urmărește obținerea înlocuirii unor motive — Inadmisibilitate

   [Regulamentul de procedură al Curții, art. 169 alin. (1) și art. 178 alin. (1)]

2. Acorduri internaționale — Acorduri ale Uniunii — Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”) — Efecte — Forță juridică superioară în raport cu actele de drept derivat al Uniunii — Examinare a legalității unui act de drept derivat al Uniunii în privința dispozițiilor convenției menționate — Condiții — Dispoziții care nu au caracter necondiționat și suficient de precis — Excludere

   [art. 300 alin. (7) CE [devenit art. 216 alin. (2) TFUE]; Convenția de la Aarhus, art. 9 alin.(3); Regulamentul nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 10 alin. (1)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 30-32)

2.  În temeiul articolului 300 alineatul (7) CE [devenit articolul 216 alineatul (2) TFUE], acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și prevalează, în consecință, asupra actelor pe care acestea le emit. Cu toate acestea, dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea este parte pot fi invocate în susținerea unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii sau a unei excepții întemeiate pe nelegalitatea unui astfel de act doar cu condiția, pe de o parte, ca natura și economia acestui acord să nu se opună invocării și, pe de altă parte, ca dispozițiile acestui acord, invocate în susținerea recursului, să pară necondiționate și suficient de precise în ceea ce privește conținutul.

   În ceea ce privește articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu, acesta nu conține nicio obligație necondiționată și suficient de precisă de natură să reglementeze direct situația juridică a particularilor și nu corespunde, așadar, acestor condiții. Prin urmare, această dispoziție nu poate fi invocată în mod util în fața instanței Uniunii în scopul de a aprecia legalitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus.

   Desigur, Curtea a apreciat, de asemenea, că, în cazul în care Uniunea a intenționat să execute o obligație specifică asumată în virtutea acestor acorduri încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului sau în cazul în care actul din dreptul Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții precise din aceste acorduri, revine Curții obligația de a controla legalitatea actului în cauză și a actelor adoptate pentru aplicarea acestuia în raport cu normele din aceste acorduri. Cu toate acestea, cele două excepții menționate nu au fost justificate decât prin particularitățile acordurilor care au determinat aplicarea lor și nu se poate considera, în lipsa acestor particularități, că sunt pertinente în vederea stabilirii dacă articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus poate fi invocat în fața instanței Uniunii în scopul de a aprecia legalitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006.

   (a se vedea punctele 44, 46-50 și 60)