Cauza C‑86/12

Adzo Domenyo Alokpa și alții

împotriva

Ministre du Travail, de l’Emploi et de l’Immigration

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour administrative (Luxemburg)]

„Cetățenia Uniunii — Articolele 20 TFUE și 21 TFUE — Directiva 2004/38/CE — Drept de ședere al unui resortisant al unei țări terțe ascendent direct al unor cetățeni ai Uniunii de vârstă mică — Cetățeni ai Uniunii născuți în alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o au și care nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație — Drepturi fundamentale”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 10 octombrie 2013

1. Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Cetățeni minori ai Uniunii care nu și‑au exercitat niciodată dreptul de liberă circulație, care au locuit totdeauna în statul membru de reședință și care au cetățenia unui alt stat membru – Refuz al statului membru de reședință de a acorda dreptul de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al respectivilor cetățeni ai Uniunii – Admisibilitate – Obligația de a îndeplini condiția de a dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate completă în statul membru de reședință

   [art. 20 TFUE și 21 TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]

2. Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cetățeni minori ai Uniunii care nu și‑au exercitat niciodată dreptul de liberă circulație, care au locuit totdeauna în statul membru de reședință și care au cetățenia unui alt stat membru – Refuz al statului membru de reședință de a acorda dreptul de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al respectivilor cetățeni ai Uniunii – Admisibilitate – Condiție – Refuz care nu determină lipsirea respectivilor cetățeni de posibilitatea de a beneficia în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă statutul lor de cetățeni al Uniunii

   (art. 20 TFUE)

1.  Articolele 20 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să refuze unui resortisant al unei țări terțe dreptul de ședere pe teritoriul său, în condițiile în care acest resortisant are în îngrijirea sa exclusivă copii de vârstă mică, cetățeni ai Uniunii, care locuiesc cu acesta în statul membru respectiv de la nașterea lor, fără să aibă cetățenia acestui stat membru și fără să își fi exercitat dreptul la liberă circulație, cu condiția ca acești cetățeni ai Uniunii să nu îndeplinească cerințele prevăzute de Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Este adevărat că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din această din urmă directivă, care prevede că astfel de cetățeni ai Uniunii trebuie să dispună de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate completă, trebuie interpretat în sensul că este suficient ca respectivii cetățeni ai Uniunii să aibă la dispoziție astfel de resurse, fără ca această dispoziție să cuprindă nici cea mai mică cerință în ceea ce privește proveniența acestora, ele putând fi furnizate printre altele de resortisantul unui stat terț, părinte al cetățenilor de vârstă mică în cauză. Cu toate acestea, dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca părintelui acestora să i se refuze dreptul de ședere pe teritoriul statului membru de reședință.

   (a se vedea punctele 27, 29-31 și 36 și dispozitivul)

2.  În ceea ce privește articolul 20 TFUE, există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de ședere al resortisanților unor state terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii în cauză nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere nu poate, în mod excepțional, să fie refuzat unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei cetățeanului menționat, în caz contrar existând riscul de a nu se respecta efectul util al cetățeniei Uniunii de care se bucură acesta din urmă în cazul în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă statutul de cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, un resortisant al unui stat terț care are în îngrijirea sa exclusivă copii de vârstă mică, cetățeni ai Uniunii, care locuiesc cu acesta într‑un stat membru de la nașterea lor, fără să aibă cetățenia acestui stat, ar putea beneficia de un drept derivat de a‑i însoți și de a locui cu aceștia pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o au. Rezultă că, în principiu, refuzul autorităților statului membru de reședință al acestor cetățeni ai Uniunii de a‑i acorda părintelui lor, resortisant al unui stat terț, dreptul de ședere nu poate avea drept consecință obligarea copiilor acestuia să părăsească teritoriul Uniunii privit în ansamblul său.

   (a se vedea punctele 32, 34 și 35)

Cauza C‑86/12

Adzo Domenyo Alokpa și alții

împotriva

Ministre du Travail, de l’Emploi et de l’Immigration

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour administrative (Luxemburg)]

„Cetățenia Uniunii — Articolele 20 TFUE și 21 TFUE — Directiva 2004/38/CE — Drept de ședere al unui resortisant al unei țări terțe ascendent direct al unor cetățeni ai Uniunii de vârstă mică — Cetățeni ai Uniunii născuți în alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o au și care nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație — Drepturi fundamentale”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 10 octombrie 2013

1. Cetățenia Uniunii — Dispozițiile tratatului — Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre — Directiva 2004/38 — Cetățeni minori ai Uniunii care nu și‑au exercitat niciodată dreptul de liberă circulație, care au locuit totdeauna în statul membru de reședință și care au cetățenia unui alt stat membru — Refuz al statului membru de reședință de a acorda dreptul de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al respectivilor cetățeni ai Uniunii — Admisibilitate — Obligația de a îndeplini condiția de a dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate completă în statul membru de reședință

   [art. 20 TFUE și 21 TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]

2. Cetățenia Uniunii — Dispozițiile tratatului — Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre — Cetățeni minori ai Uniunii care nu și‑au exercitat niciodată dreptul de liberă circulație, care au locuit totdeauna în statul membru de reședință și care au cetățenia unui alt stat membru — Refuz al statului membru de reședință de a acorda dreptul de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al respectivilor cetățeni ai Uniunii — Admisibilitate — Condiție — Refuz care nu determină lipsirea respectivilor cetățeni de posibilitatea de a beneficia în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă statutul lor de cetățeni al Uniunii

   (art. 20 TFUE)

1.  Articolele 20 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să refuze unui resortisant al unei țări terțe dreptul de ședere pe teritoriul său, în condițiile în care acest resortisant are în îngrijirea sa exclusivă copii de vârstă mică, cetățeni ai Uniunii, care locuiesc cu acesta în statul membru respectiv de la nașterea lor, fără să aibă cetățenia acestui stat membru și fără să își fi exercitat dreptul la liberă circulație, cu condiția ca acești cetățeni ai Uniunii să nu îndeplinească cerințele prevăzute de Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Este adevărat că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din această din urmă directivă, care prevede că astfel de cetățeni ai Uniunii trebuie să dispună de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate completă, trebuie interpretat în sensul că este suficient ca respectivii cetățeni ai Uniunii să aibă la dispoziție astfel de resurse, fără ca această dispoziție să cuprindă nici cea mai mică cerință în ceea ce privește proveniența acestora, ele putând fi furnizate printre altele de resortisantul unui stat terț, părinte al cetățenilor de vârstă mică în cauză. Cu toate acestea, dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca părintelui acestora să i se refuze dreptul de ședere pe teritoriul statului membru de reședință.

   (a se vedea punctele 27, 29-31 și 36 și dispozitivul)

2.  În ceea ce privește articolul 20 TFUE, există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de ședere al resortisanților unor state terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii în cauză nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere nu poate, în mod excepțional, să fie refuzat unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei cetățeanului menționat, în caz contrar existând riscul de a nu se respecta efectul util al cetățeniei Uniunii de care se bucură acesta din urmă în cazul în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă statutul de cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, un resortisant al unui stat terț care are în îngrijirea sa exclusivă copii de vârstă mică, cetățeni ai Uniunii, care locuiesc cu acesta într‑un stat membru de la nașterea lor, fără să aibă cetățenia acestui stat, ar putea beneficia de un drept derivat de a‑i însoți și de a locui cu aceștia pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o au. Rezultă că, în principiu, refuzul autorităților statului membru de reședință al acestor cetățeni ai Uniunii de a‑i acorda părintelui lor, resortisant al unui stat terț, dreptul de ședere nu poate avea drept consecință obligarea copiilor acestuia să părăsească teritoriul Uniunii privit în ansamblul său.

   (a se vedea punctele 32, 34 și 35)