HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)

13 iunie 2012

Cauza F‑41/11

Dana Mocová

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Agenți temporari – Neprelungire a unui contract pe durată determinată – Putere de apreciere – Articolul 8 din RAA – Articolul 4 din Decizia directorului general al OLAF din 30 iunie 2005 privind noua politică de angajare și de încadrare în muncă a personalului temporar al OLAF – Durata maximă a contractelor de agent temporar”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care doamna Mocová solicită anularea deciziei persoanei îndeplinind funcția de director general al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) din 11 februarie 2011 prin care i‑a fost respinsă cererea de prelungire a contractului său de agent temporar

Decizia:      Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Acțiune îndreptată împotriva unei decizii implicite de respingere a unei cereri – Motiv întemeiat pe lipsa motivării – Luare în considerare a motivării care figurează în decizia de respingere a reclamației

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 46)

2.      Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Control jurisdicțional – Limite

[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8 și art. 47 alin. (1) lit. (b)]

3.      Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Încheiere a unui contract în vederea ocupării cu titlu temporar a unui post permanent – Condiții

[Statutul funcționarilor, art. 1a alin. (1); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (b), art. 3-5 și art. 8 al doilea paragraf]

1.      Ținând seama de caracterul evolutiv al procedurii precontencioase, în cazul în care decizia administrației de respingere a unei reclamații conține o motivare care lipsea în mod evident din decizia implicită de respingere a unei cereri împotriva căreia era îndreptată reclamația, motivarea conținută în decizia de respingere a reclamației este cea care trebuie luată în considerare pentru examinarea legalității actului inițial care lezează, întrucât se apreciază că aceasta coincide cu acest din urmă act. Totuși, ceea ce se examinează este legalitatea actului inițial care lezează, analiza efectuându‑se în raport cu motivarea cuprinsă în decizia de respingere a reclamației.

(a se vedea punctele 21 și 38)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctele 58 și 59 și jurisprudența citată

2.      Un agent temporar, titular al unui contract pe perioadă determinată, nu are, în principiu, niciun drept la prelungirea contractului său, aceasta nereprezentând decât o simplă posibilitate condiționată de împrejurarea ca prelungirea să fie conformă cu interesul serviciului. Astfel, spre deosebire de funcționari, a căror stabilitate a locului de muncă este garantată de statut, agenții temporari intră în sfera unui alt regim, la baza căruia se află contractul de muncă încheiat cu instituția vizată. Astfel, reiese din articolul 47 alineatul (1) litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți că durata raportului de muncă dintre o instituție și un agent temporar angajat pe perioadă determinată este reglementată de condițiile stabilite în contractul încheiat între părți. În plus, administrației i se conferă o largă putere de apreciere în ceea ce privește prelungirea contractului. De asemenea, controlul instanței trebuie să se limiteze la problema dacă, ținând seama de diferitele considerații care au stat la baza aprecierii administrației, aceasta s‑a menținut în limite care nu pot fi criticate și nu și‑a exercitat puterea în mod vădit eronat. În acest context, stabilirea faptului că administrația a săvârșit o eroare vădită în cadrul aprecierii faptelor, de natură să justifice anularea deciziei adoptate pe baza acestei aprecieri, presupune ca elementele de probă, pe care agentul trebuie să le prezinte, să fie suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierile reținute de administrație. Cu alte cuvinte, nu este demonstrată existența unei erori vădite dacă, în pofida elementelor prezentate de agent, aprecierea contestată poate în continuare să fie admisă ca fiind justificată și coerentă.

(a se vedea punctele 42-44)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 1996, AIUFFASS și AKT/Comisia, T‑380/94, punctul 59; 17 octombrie 2002, Cocchi și Hainz, T‑330/00 și T‑114/01, punctul 82; 6 februarie 2003, Pyres/Comisia, T‑7/01, punctul 64; 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, punctul 221

Tribunalul Funcției Publice: 7 iulie 2009, Bernard/Europol, F‑54/08, punctul 44; 23 noiembrie 2010, Gheysens/Consiliul, F‑8/10, punctul 75

3.      Reiese din interpretarea articolului 1a alineatul (1) din statut coroborat cu articolele 2 și 5 din Regimul aplicabil celorlalți agenți că posturile permanente ale instituțiilor sunt, în principiu, destinate să fie ocupate de funcționari și că astfel de posturi pot fi ocupate numai cu titlu de excepție de agenți supuși Regimului aplicabil celorlalți agenți. Astfel, deși articolul 2 litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți prevede în mod expres că pot fi angajați agenți temporari în vederea ocupării unui post permanent, acest articol precizează că această angajare nu poate fi decât temporară. În plus, articolul 8 al doilea paragraf din Regimul aplicabil celorlalți agenți prevede că contractul de muncă în calitate de agent temporar, în sensul articolului 2 litera (b), nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de patru ani și nu poate fi prelungit decât o singură dată, pentru o perioadă de cel mult doi ani. La sfârșitul acestei perioade, activitatea agentului temporar încetează în mod obligatoriu fie prin încetarea raporturilor de muncă, fie printr‑o numire în calitate de funcționar, în condițiile stabilite de statut. Această excepție de la principiul potrivit căruia posturile permanente pot fi ocupate prin numirea unor funcționari nu poate avea drept scop decât ocuparea posturilor vacante, potrivit necesităților serviciului, într‑un caz dat.

(a se vedea punctul 48)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, punctul 79 și jurisprudența citată