Keywords
Summary

Keywords

1. Uniunea Europeană — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Statutul victimelor în cadrul procedurilor penale — Decizia‑cadru 2001/220 — Victimă deosebit de vulnerabilă — Noțiune — Copil de vârstă mică pretins a fi victima unor acte de natură sexuală — Includere

[Decizia‑cadru 2001/220 a Consiliului, art. 2 alin.(2) și art. 8 alin.(4)]

2. Uniunea Europeană — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Statutul victimelor în cadrul procedurilor penale — Decizia‑cadru 2001/220 — Protecția victimelor deosebit de vulnerabile — Modalități

(art. 34 UE;Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Decizia‑cadru 2001/220 a Consiliului, art. 2, 3 și 8)

Summary

1. Deși Decizia‑cadru 2001/220 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale nu definește noțiunea de vulnerabilitate a victimei, în sensul articolului 2 alineatul (2) și al articolului 8 alineatul (4) din aceasta, nu se poate contesta faptul că, atunci când un copil de vârstă mică pretinde că a fost în mod repetat victima unor acte de natură sexuală săvârșite de tatăl său, acest copil este în mod vădit susceptibil de a face obiectul unei astfel de calificări având în vedere în special vârsta sa, precum și natura, gravitatea și consecințele infracțiunilor a căror victimă consideră că a fost, pentru a beneficia de protecția specifică impusă de dispozițiile citate anterior ale deciziei‑cadru.

(a se vedea punctul 26)

2. Articolele 2 și 3 și articolul 8 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2001/220 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că nu se opun unor dispoziții naționale care, pe de o parte, nu prevăd obligația Ministerului Public de a solicita instanței sesizate să permită unei victime deosebit de vulnerabile să fie audiată și să depună mărturie potrivit modalităților incidentului probatoriu în faza urmăririi penale din cadrul procesului penal și, pe de altă parte, nu permit victimei menționate să atace în fața unei instanțe judecătorești decizia Ministerului Public de respingere a cererii sale de a fi audiată și de a depune mărturie potrivit modalităților menționate.

Astfel, niciuna dintre dispozițiile deciziei‑cadru nu prevede modalități concrete de realizare a obiectivelor pe care le vizează. În lipsa unor precizări mai ample în aceste dispoziții și având în vedere articolul 34 UE, este necesar să se admită că decizia‑cadru lasă autorităților naționale o largă putere de apreciere în privința acestor modalități.

În această privință, împrejurarea că, în temeiul dispozițiilor naționale, este de competența Ministerului Public să decidă dacă înaintează judecătorului sesizat cererea victimei de a se recurge la procedura incidentului probatoriu poate fi considerată ca înscriindu‑se în logica unui sistem în care Ministerul Public constituie un organ judiciar însărcinat cu exercitarea acțiunii penale. În lumina necesității de a se respecta drepturile fundamentale, autoritățile naționale trebuie să se asigure însă, în fiecare caz, că aplicarea unei astfel de proceduri nu este de natură să facă procedura penală, considerată în ansamblul său, inechitabilă.

Pe de altă parte, pentru a asigura că victima poate efectiv participa în mod adecvat la procedura penală, dreptul acesteia de a fi audiată trebuie să îi dea, pe lângă posibilitatea de a descrie în mod obiectiv cum s‑au desfășurat faptele, și ocazia de a‑și exprima punctul de vedere. Cu toate acestea, nici dispozițiile deciziei‑cadru, nici articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu garantează victimei unei infracțiuni penale un drept de a provoca exercitarea urmăririi penale împotriva unui terț pentru a obține condamnarea acestuia.

(a se vedea punctele 27, 28, 33, 37, 38 și 42-44 și dispozitivul)