Keywords
Summary

Keywords

1. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Dispozițiile tratatului – Domeniu de aplicare – Transferul sediului administrativ efectiv al unei societăți de drept naţional într‑un alt stat membru

(art. 49 TFUE și 54 TFUE)

2. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Restricții – Legislație fiscală – Transferul sediului administrativ efectiv al unei societăți de drept naţional într‑un alt stat membru

(art. 49 TFUE)

3. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Restricții – Legislație fiscală – Transferul sediului administrativ efectiv al unei societăți de drept naţional într‑un alt stat membru

(art. 49 TFUE)

Summary

1. O societate constituită potrivit dreptului unui stat membru care își transferă sediul administrativ efectiv într‑un alt stat membru, fără ca acest transfer de sediu să afecteze calitatea sa de societate din primul stat membru, se poate prevala de articolul 49 TFUE pentru a contesta legalitatea unui impozit pe care primul stat membru îl stabilește în sarcina sa cu ocazia respectivului transfer de sediu.

Fără îndoială, un stat membru dispune de posibilitatea de a defini atât legătura specifică solicitată unei societăți pentru ca aceasta să poată fi considerată constituită potrivit dreptului său național și susceptibilă, din acest motiv, să beneficieze de dreptul de stabilire, cât și legătura solicitată pentru menținerea ulterioară a acestei calități. Un stat membru are, așadar, posibilitatea să impună unei societăți constituite în temeiul ordinii sale juridice restricții de deplasare a sediului administrativ efectiv al acesteia în afara propriului teritoriu pentru ca aceasta să își poată păstra personalitatea juridică de care beneficia în temeiul legislației aceluiași stat. Totuși, această posibilitate nu implică în niciun caz că normele tratatului referitoare la libertatea de stabilire nu se aplică legislației naționale din domeniul constituirii și al dizolvării societăților.

(a se vedea punctele 27, 30 și 33 și dispozitiv 1)

2. Deși, potrivit modului lor de redactare, prevederile tratatului referitoare la libertatea de stabilire urmăresc să asigure beneficiul tratamentului național în statul membru gazdă, acestea interzic în egală măsură ca statul membru de origine să împiedice stabilirea într‑un alt stat membru a unuia dintre resortisanții săi ori a unei societăți constituite în conformitate cu legislația sa.

Or, o reglementare națională în temeiul căreia transferul sediului administrativ efectiv al unei societăți de drept național într‑un alt stat membru determină impozitarea imediată a plusvalorilor latente aferente activelor transferate, în timp ce astfel de plusvalori nu sunt impozitate în cazul în care o asemenea societate își transferă sediul în interiorul teritoriului statului membru în cauză și nu vor fi impozitate decât în cazul și în măsura în care au fost efectiv realizate, stabilește o diferență de tratament în ceea ce privește impozitarea plusvalorilor și este de natură să descurajeze o societate de drept național să își transfere sediul într‑un alt stat membru. Această diferență de tratament constituie o restricție interzisă, în principiu, de dispozițiile tratatului referitoare la libertatea de stabilire.

Totuși, transferul sediului administrativ efectiv al unei societăți dintr‑un stat membru într‑un alt stat membru nu poate semnifica faptul că statul membru de origine trebuie să renunțe la dreptul său de a impozita o plusvaloare rezultată în cadrul competenței sale fiscale înainte de transferul respectiv. O astfel de reglementare vizează astfel prevenirea situațiilor de natură să compromită dreptul statului membru de origine de a‑și exercita competența fiscală în legătură cu activitățile realizate pe teritoriul acestuia și poate fi justificată, așadar, prin motive legate de menținerea repartizării competenței de impozitare între statele membre și este aptă să garanteze menținerea repartizării competenței de impozitare între statele membre în discuție.

(a se vedea punctele 35, 37, 41, 46 și 48)

3. Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

– nu se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia cuantumul impozitului pe plusvalorilor latente aferente unor elemente ale patrimoniului unei societăți este definitiv stabilit – fără luarea în considerare a pierderilor și a câștigurilor care pot fi realizate ulterior – la momentul la care societatea, ca urmare a transferului sediului său administrativ efectiv într‑un alt stat membru, încetează să încaseze beneficii impozabile în primul stat membru; în această privință, este irelevant faptul că plusvalorile latente impozabile se raportează la câștiguri din cursul de schimb valutar care nu pot fi recunoscute în statul membru gazdă, având în vedere regimul fiscal în vigoare pe teritoriul acestuia;

– se opune unei reglementări a unui stat membru care impune plata imediată a impozitului pe plusvalorile latente aferente elementelor de patrimoniu ale unei societăți care își transferă sediul administrativ efectiv într‑un alt stat membru, chiar în momentul transferului respectiv.

Astfel, o reglementare națională care oferă societății care își transferă sediul administrativ efectiv într‑un alt stat membru posibilitatea de a opta între, pe de o parte, plata imediată a impozitului, care generează un dezavantaj în termeni financiari pentru această societate, dar o dispensează de sarcinile administrative ulterioare, și, pe de altă parte, amânarea plății impozitului respectiv și, după caz, a dobânzilor potrivit reglementării naționale aplicabile, care este în mod necesar însoțită de o sarcină administrativă pentru societatea în discuție, legată de monitorizarea activelor transferate, ar constitui o măsură care, fiind aptă să garanteze în același timp repartizarea echilibrată a competenței de impozitare între statele membre, ar aduce o atingere mai redusă libertății de stabilire decât plata imediată a impozitului respectiv.

(a se vedea punctele 64, 73 și 86 și dispozitiv 2)