Keywords
Summary

Keywords

1. Concurență — Procedură administrativă — Respectarea dreptului la apărare — Acces la dosar — Întindere — Refuz de a comunica un document — Consecințe

2. Concurență — Înțelegeri — Probă — Grad de precizie impus al elementelor de probă reținute de Comisie

[art. 81 alin. (1) CE]

3. Concurență — Înțelegeri — Întreprindere — Noțiune — Unitate economică — Existență care poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente care concordă — Societate‑mamă care nu deține 100 % din capitalul unei filiale — Împrejurare care nu exclude existența unei unități economice

[art. 101 alin. (1) TFUE]

4. Concurență — Înțelegeri — Practică concertată — Dovada încălcării — Sarcina probei

[art. 81 alin. (1) CE]

5. Acțiune în anulare — Admisibilitate — Persoane fizice sau juridice — Întreprindere căreia îi este adresată o comunicare privind obiecțiunile care nu a contestat elementele de fapt sau de drept în cursul procedurii administrative — Limitarea exercitării dreptului la o cale de atac — Încălcare a principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare

[art. 101 TFUE și 102 TFUE și art. 263 al patrulea paragraf TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 52 alin. (1)]

6. Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Grup de societăți care cuprinde mai multe persoane juridice aflate la conducerea sa

[art. 81 CE]

Summary

1. Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune ca, în cadrul unei proceduri administrative privind aplicarea normelor de concurență, întreprinderii în cauză să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate documentele care figurează în dosarul de investigare și care pot fi relevante pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne de la Comisie și a altor informații confidențiale.

Cu toate acestea, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează, pe de o parte, că, în speță, Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și, pe de altă parte, că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. În special, revine acesteia sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă un document netransmis și pe care Comisia s‑a întemeiat pentru incriminarea acestei întreprinderi trebuia să fie înlăturat ca mijloc de probă incriminator. În schimb, în ceea ce privește necomunicarea unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul acesteia din urmă, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei, în măsura în care aceasta ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile Comisiei.

(a se vedea punctele 13, 22 și 23)

2. Pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia trebuie să se întemeieze pe probe serioase, precise și concordante. Cu toate acestea, fiecare dintre dovezile prezentate de aceasta nu trebuie să răspundă în mod necesar acestor criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocate de instituția respectivă, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe.

Prin urmare, chiar dacă se presupune că niciunul dintre diferitele elemente ale unei încălcări nu constituie, în mod separat, un acord sau o practică concertată interzise de articolul 81 alineatul (1) CE, o asemenea concluzie nu se opune ca elementele menționate, avute în vedere împreună, să constituie un asemenea acord sau o asemenea practică.

Astfel, având în vedere că interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret, cel mai adesea într‑un stat terț, și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, luate în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență.

(a se vedea punctele 47-49)

3. Dreptul concurenței al Uniunii are în vedere activitățile întreprinderilor. Noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Plasată în acest context, noțiunea trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice. Existența unei unități economice poate fi astfel dedusă dintr‑o serie de elemente care concordă, chiar dacă niciunul dintre aceste elemente, luat în considerare în mod izolat, nu poate stabili existența unei asemenea unități.

Împrejurarea potrivit căreia o societate‑mamă nu deține 100 % din capitalul unei filiale nu exclude existența eventuală a unei unități economice în sensul dreptului concurenței.

(a se vedea punctele 64, 65 și 82)

4. Revine părții sau autorității care invocă o încălcare a normelor privind concurența sarcina de a demonstra existența acesteia și întreprinderea sau asociația de întreprinderi care invocă un mijloc de apărare împotriva constatării unei încălcări a acestor norme are obligația de a face dovada că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui mijloc de apărare, astfel încât autoritatea va trebui atunci să recurgă la alte elemente de probă. Astfel, deși potrivit acestor principii sarcina legală a probei revine fie Comisiei, fie întreprinderii sau asociației în cauză, elementele de fapt pe care o parte le invocă pot fi de natură să oblige cealaltă parte să furnizeze o explicație sau o justificare, în lipsa căreia se poate concluziona că au fost respectate normele în materie de sarcină a probei.

(a se vedea punctul 80)

5. În ceea ce privește aplicarea normelor de concurență, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu impune destinatarului unei comunicări privind obiecțiunile să conteste diferitele elemente de fapt sau de drept ale acesteia în cursul procedurii administrative, sub sancțiunea de a nu mai putea să facă acest lucru ulterior în etapa procedurii jurisdicționale. Astfel, deși recunoașterea explicită sau implicită de către o întreprindere a elementelor de fapt sau de drept, în cursul procedurii administrative în fața Comisiei, poate constitui un element de probă suplimentar pentru aprecierea temeiniciei unei acțiuni jurisdicționale, aceasta nu ar putea limita însăși exercitarea dreptului la o cale de atac în fața Tribunalului, de care dispune o persoană fizică sau juridică în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

În lipsa unui temei juridic prevăzut în mod expres în acest scop, o asemenea limitare este contrară principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare. În definitiv, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil este garantat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Potrivit articolului 52 alineatul (1) din această cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege.

(a se vedea punctele 89-91)

6. În cadrul unei proceduri privind încălcarea normelor din dreptul concurenței, pentru a determina dacă o societate își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care există între aceasta și societatea din același grup care a fost considerată răspunzătoare pentru acțiunile grupului menționat, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive.

În cazul unui grup de societăți la conducerea căruia se află mai multe persoane juridice, Comisia nu săvârșește o eroare de apreciere atunci când consideră că numai una dintre aceste societăți răspunde pentru acțiunea societăților din acest grup, al căror ansamblu constituie o unitate economică. Astfel, faptul că nu există o singură persoană juridică la conducerea grupului nu se opune ca o societate să fie obligată să răspundă pentru acțiunea acestui grup. Structura juridică proprie unui grup de societăți care se caracterizează prin lipsa unei singure persoane juridice care să se afle la conducerea acestui grup nu este determinantă în cazul în care această structură nu reflectă funcționarea efectivă și organizarea reală a grupului respectiv. În special, lipsa legăturilor juridice de subordonare între două societăți aflate la conducerea grupului nu pune în discuție concluzia potrivit căreia una dintre aceste două societăți trebuie obligată să răspundă pentru acțiunile grupului, din moment ce, în realitate, a doua societate nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piața relevantă.

(a se vedea punctele 95, 98-100 și 107-109)