Keywords
Summary

Keywords

1. Apropierea legislațiilor — Rețele și servicii de comunicații electronice — Cadru de reglementare — Serviciul universal și drepturile utilizatorilor — Directivele 2002/21 și 2002/22 — Autoritate națională de reglementare

[Directiva 2002/21 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (g), art. 3 și 4, și Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 primul paragraf]

2. Apropierea legislațiilor — Sectorul telecomunicațiilor — Serviciul universal și drepturile utilizatorilor — Directiva 2002/22 — Obligațiile de serviciu universal, inclusiv obligațiile de serviciu social — Calculul costurilor — Îndatorire nejustificată

[Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (21)]

3. Apropierea legislațiilor — Sectorul telecomunicațiilor — Serviciul universal și drepturile utilizatorilor — Directiva 2002/22 — Obligațiile de serviciu universal, inclusiv obligațiile de serviciu social — Calculul costurilor — Îndatorire nejustificată

[Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 12 alin. (1) și anexa IV]

4. Apropierea legislațiilor — Sectorul telecomunicațiilor — Serviciul universal și drepturile utilizatorilor — Directiva 2002/22 — Obligațiile de serviciu universal, inclusiv obligațiile de serviciu social — Calculul costurilor — Îndatorire nejustificată

[Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 13 alin. (1)]

Summary

1. Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații în sine nu se opune în principiu intervenției legiuitorului național în calitate de autoritate națională de reglementare în sensul Directivei 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice în măsura în care, în exercitarea acestei funcții, acesta îndeplinește condițiile de competență, de independență, de imparțialitate și de transparență prevăzute de directivele menționate și în măsura în care deciziile pe care acesta le adoptă în cadrul acestei funcții pot face obiectul unor căi de atac eficiente în fața unui organism independent de părțile implicate, fapt a cărui verificare revine în sarcina instanței naționale.

(a se vedea punctele 30, 31 și 53 și dispozitiv 1)

2. Din considerentul (21) al Directivei 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații reiese că legiuitorul comunitar a intenționat să stabilească o legătură între mecanismele de acoperire a costurilor nete pe care le poate implica furnizarea serviciului universal pentru o întreprindere și existența unei îndatoriri excesive în sarcina respectivei întreprinderi. În acest context, apreciind că costul net al serviciului universal nu reprezintă în mod necesar o îndatorire excesivă pentru toate întreprinderile în cauză, legiuitorul a urmărit să excludă posibilitatea ca orice cost net de furnizare a serviciului universal să dea în mod automat dreptul la o compensație. În aceste condiții, îndatorirea nejustificată a cărei existență trebuie constatată de autoritatea națională de reglementare înainte de orice compensație este îndatorirea care, pentru fiecare întreprindere în cauză, prezintă un caracter excesiv din punctul de vedere al capacității sale de a o suporta, ținând seama de ansamblul caracteristicilor proprii acesteia, în special de nivelul echipamentelor sale, de situația sa economică și financiară, precum și de cota sa de piață.

(a se vedea punctul 42)

3. Articolul 12 din Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații nu se opune posibilității ca autoritatea națională de reglementare să considere, la modul general și pe baza calculului costurilor nete ale furnizorului serviciului universal care era anterior unicul furnizor al acestui serviciu, că furnizarea respectivului serviciu poate reprezenta o îndatorire nejustificată pentru întreprinderile care sunt în prezent desemnate să furnizeze serviciul universal.

Astfel, nu reiese nici din articolul 12 alineatul (1), nici din anexa IV la Directiva 2002/22, nici dintr‑o altă prevedere a acestei directive că legiuitorul comunitar ar fi intenționat să stabilească el însuși condițiile în care autoritățile menționate trebuie să considere, în prealabil, că respectiva furnizare poate reprezenta o astfel de îndatorire nejustificată.

(a se vedea punctele 36 și 53 și dispozitiv 2)

4. Articolul 13 din Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații se opune posibilității ca autoritatea națională de reglementare să constate, la modul general și pe baza calculului costurilor nete ale furnizorului serviciului universal care era anterior unicul furnizor al acestui serviciu, că întreprinderile care sunt în prezent desemnate să furnizeze serviciul universal sunt supuse efectiv unei îndatoriri nejustificate ca urmare a acestei furnizări fără să fi efectuat o examinare specifică a situației fiecăreia dintre acestea.

Dacă autoritatea națională de reglementare constată că una sau mai multe întreprinderi desemnate ca furnizori de serviciu universal sunt supuse unei îndatoriri nejustificate și dacă această întreprindere sau aceste întreprinderi solicită să fie compensate, revine în acest caz statului membru obligația de a institui mecanismele necesare în acest scop, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/22, din care reiese în plus că această compensație trebuie să fie în raport cu costurile nete astfel cum au fost calculate în aplicarea articolului 12 din directiva menționată.

(a se vedea punctele 44 și 53 și dispozitiv 3)