Cauza C-227/07

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Republicii Polone

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Comunicații electronice — Rețele și servicii — Directiva 2002/19/CE (Directiva privind accesul) — Articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) primul paragraf — Transpunere incorectă”

Concluziile avocatului general D. Ruiz-Jarabo Colomer prezentate la 10 iunie 2008   I ‐ 8406

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 13 noiembrie 2008   I ‐ 8424

Sumarul hotărârii

1. Apropierea legislațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Accesul la rețele și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora – Directiva 2002/19 – Obligația operatorilor de a negocia interconectarea reciprocă

   [Directiva 2002/19 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alin. (1), art. 8 alin. (2) și art. 12 alin. (1) lit. (b)]

2. Apropierea legislațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Accesul la rețele și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora – Directiva 2002/19 – Competența autorității naționale de reglementare de a încuraja și, dacă este cazul, de a asigura accesul și interconectarea adecvate

   [Directiva 2002/19 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alin. (1) primul paragraf]

1.  Prin impunerea unei obligații generale de negociere a unor contracte pentru accesul la rețeaua de telecomunicații în sarcina operatorilor publici de rețele de telecomunicații, un stat membru nu transpune în mod corect articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora, care se referă la obligația de a negocia interconectarea reciprocă și, din acest motiv, nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul acestei directive.

   Astfel, articolul 4 alineatul (1) a doua teză din directiva în discuție permite operatorilor să ofere acces și interconectare altor întreprinderi în termenii și în condițiile care respectă obligațiile impuse de autoritatea națională de reglementare. Printre acestea figurează obligațiile pe care, în aplicarea articolului 8 alineatul (2) din directiva menționată, această autoritate poate să le impună în urma analizării pieței în sarcina unui operator considerat ca având o putere semnificativă pe o piață determinată. În această privință, rezultă din coroborarea articolului 8 și a articolului 12 alineatul (1) litera (b) din directiva în discuție că obligația de negociere cu bună-credință a unui contract cu anumite întreprinderi poate fi impusă de autoritatea națională de reglementare în sarcina operatorilor care au o putere semnificativă pe piață, în urma analizării acestei piețe. Or, reglementarea națională nu se întemeiază pe două regimuri în funcție de puterea întreprinderilor, ci are drept consecință tratamentul egal al tuturor operatorilor, fără a permite autorității naționale de reglementare să țină cont de situațiile concrete înainte de a interveni sau în cursul analizării cererii întreprinderii care solicită accesul la o rețea de telecomunicații. Astfel, obligația de negociere cu bună-credință a contractelor de acces, prevăzută de reglementarea națională, are drept consecință impunerea unei astfel de obligații, fără aprecierea prealabilă a gradului de concurență efectivă pe piața relevantă. Reglementarea națională nu permite nici eliminarea sau modificarea acestei obligații în cazul în care concurența s-ar intensifica pe respectiva piață.

   Pe de altă parte, conform considerentului (19) al directivei în discuție, intervențiile autorității naționale de reglementare trebuie să stabilească, intensificând în același timp concurența, un echilibru între dreptul unui proprietar de a exploata infrastructura sa în propriul avantaj și dreptul altor furnizori de servicii de a accesa infrastructurile esențiale pentru furnizarea unor servicii aflate în concurență.

   În plus, conform articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2002/19, intervențiile autorității naționale de reglementare sunt delimitate de necesitatea de a lua în considerare factorii prevăzuți de această dispoziție, printre care figurează necesitatea de salvgardare a concurenței pe termen lung și de analizare a proporționalității obligațiilor pe care această autoritate preconizează să le impună în ceea ce privește accesul la elemente de rețea specifice și utilizarea acestora în raport cu obiectivele definite la articolul 8 din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice. Or, întrucât nu prevede intervenția autorității naționale de reglementare înainte de impunerea obligației de negociere a unor contracte de acces, reglementarea națională nu permite nicio evaluare a situației în funcție de factorii prevăzuți la articolul 12 alineatul (2).

   (a se vedea punctele 37-44 și 49 și dispozitiv 1)

2.  Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/19 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora, referitor la competența autorității naționale de reglementare de a încuraja și, după caz, de a asigura în conformitate cu dispozițiile acestei directive accesul și interconectarea adecvată, precum și interoperabilitatea serviciilor, se limitează să prevadă o competență generală a autorităților naționale de reglementare în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 8 din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice.

   (a se vedea punctul 65)