Cauzele conexate C-171/07 și C-172/07

Apothekerkammer des Saarlandes și alții

împotriva

Saarland și Ministerium für Justiz, Gesundheit und Soziales

(cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate de Verwaltungsgericht des Saarlandes)

„Libertatea de stabilire — Articolul 43 CE — Sănătate publică — Farmacii — Dispoziții care rezervă farmaciștilor dreptul de a administra o farmacie — Justificare — Aprovizionare sigură și de calitate a populației cu medicamente — Independența profesională a farmaciștilor”

Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 16 decembrie 2008   I ‐ 4174

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 19 mai 2009   I ‐ 4195

Sumarul hotărârii

Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Restricții

(art. 43 CE și 48 CE)

Articolele 43 CE și 48 CE nu se opun unei reglementări naționale care împiedică persoane care nu au calitatea de farmaciști să dețină și să administreze farmacii.

Desigur, o astfel de normă de excludere a nefarmaciștilor constituie o restricție în sensul articolului 43 CE, întrucât rezervă administrarea farmaciilor exclusiv farmaciștilor, împiedicând ceilalți operatori economici să aibă acces la această activitate independentă în statul membru în cauză. Cu toate acestea, restricția menționată poate fi justificată prin protecția sănătății publice, mai precis prin obiectivul referitor la asigurarea unei aprovizionări sigure și de calitate a populației cu medicamente.

În această privință, efectele terapeutice ale medicamentelor, care le disting în mod substanțial de celelalte mărfuri, au drept consecință faptul că, în cazul în care sunt consumate fără să fie necesar sau în mod incorect, medicamentele pot dăuna grav sănătății, fără ca pacientul să fie în măsură să își dea seama de aceasta în momentul administrării lor. Un consum excesiv sau o utilizare incorectă a medicamentelor determină, în plus, o pierdere de resurse financiare, care este cu atât mai prejudiciabilă, cu cât sectorul farmaceutic generează costuri considerabile și trebuie să răspundă unor nevoi crescânde, în timp ce resursele financiare care pot fi afectate asistenței sanitare nu sunt nelimitate, indiferent de modul de finanțare utilizat. Prin urmare, există un raport direct între resursele financiare menționate și beneficiile operatorilor economici care activează în sectorul farmaceutic, întrucât prescrierea de medicamente este acoperită în majoritatea statelor membre de organismele de asigurări de sănătate în cauză.

Având în vedere aceste riscuri pentru sănătatea publică și pentru echilibrul financiar al sistemelor de securitate socială, statele membre pot impune cerințe stricte persoanelor însărcinate cu distribuirea cu amănuntul a medicamentelor, în special în ceea ce privește modalitățile de comercializare a acestora și obținerea de profit. Mai precis, statele membre pot rezerva vânzarea cu amănuntul de medicamente, în principiu, farmaciștilor, în considerarea garanțiilor pe care aceștia trebuie să le prezinte și a informațiilor pe care trebuie să fie în măsură să le ofere consumatorului.

În această privință, ținând seama de posibilitatea recunoscută statelor membre de a decide cu privire la nivelul de protecție a sănătății publice, acestea pot impune ca medicamentele să fie distribuite de farmaciști care se bucură de o independență profesională reală. Statele membre au de asemenea posibilitatea de a adopta măsuri susceptibile să elimine sau să reducă riscul de a prejudicia această independență, atât timp cât un astfel de prejudiciu ar fi de natură să afecteze nivelul de siguranță și de calitate al aprovizionării cu medicamente a populației.

Având în vedere că nefarmaciștii nu au, prin definiție, o formare, o experiență și o răspundere echivalente cu cele ale farmaciștilor și, în consecință, nu prezintă aceleași garanții precum cele oferite de farmaciști, un stat membru poate să considere, în cadrul marjei sale de apreciere, că, spre deosebire de o farmacie administrată de un farmacist, administrarea unei farmacii de către un nefarmacist poate să reprezinte un risc pentru sănătatea publică, în special pentru siguranța și pentru calitatea distribuției cu amănuntul a medicamentelor, de vreme ce obținerea unui profit în cadrul unei asemenea administrări nu implică elemente de moderare precum formarea, experiența profesională și răspunderea care revine farmaciștilor și care caracterizează activitatea acestora.

Având în vedere că nu s-a demonstrat că o măsură care restrânge mai puțin libertatea garantată la articolul 43 CE, alta decât norma de excludere a nefarmaciștilor, ar permite să se asigure într-un mod la fel de eficient un nivel de siguranță și de calitate a aprovizionării populației cu medicamente precum cel care rezultă din aplicarea acestei norme, reglementarea națională în cauză în acțiunea principală este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit de aceasta și nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

În special, un stat membru poate considera că există riscul ca normele legale care protejează independența profesională a farmaciștilor să poată fi încălcate sau eludate în practică. De asemenea, riscurile pentru siguranța și pentru calitatea aprovizionării populației cu medicamente nu pot fi înlăturate cu aceeași eficacitate printr-o obligație de a încheia o asigurare, întrucât o astfel de modalitate nu ar împiedica în mod necesar exercitarea unei influențe de către administratorul vizat asupra farmaciștilor salariați.

(a se vedea punctele 24, 27, 28, 31-35, 37-39, 54, 57 și 58 și dispozitivul)