Cauza C-210/06

Cartesio Oktató és Szolgáltató bt

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Szegedi Ítélőtábla)

„Transferul sediului unei societăți într-un stat membru diferit de statul în care a fost constituită — Cerere de modificare în registrul societăților a mențiunii referitoare la sediu — Respingere — Apel împotriva deciziei unei instanțe care are obligația ținerii registrului societăților — Articolul 234 CE — Trimitere preliminară — Admisibilitate — Noțiunea «instanță» — Noțiunea «instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern» — Apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară — Competența instanței de apel de a reforma această decizie — Libertatea de stabilire — Articolele 43 CE și 48 CE”

Concluziile avocatului general M. Poiares Maduro prezentate la 22 mai 2008   I ‐ 9647

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 16 decembrie 2008   I ‐ 9664

Sumarul hotărârii

1. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 234 CE – Noțiune

   (art. 234 CE)

2. Întrebări preliminare – Admisibilitate – Limite

   (art. 234 CE)

3. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Obligația de trimitere

   (art. 234 al treilea paragraf CE)

4. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Competențele instanțelor naționale

   (art. 234 CE)

5. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire

   (art. 43 CE și 48 CE)

1.  O instanță sesizată cu un apel împotriva unei decizii pronunțate de un tribunal care are obligația ținerii registrului societăților, prin care s-a respins o cerere de modificare a unei mențiuni cuprinse în acest registru, trebuie să fie calificată drept instanță având competența de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 234 CE, în pofida faptului că nici decizia tribunalului menționat, nici examinarea apelului menționat de instanța de trimitere nu intervin în cadrul unei proceduri contradictorii.

   Astfel, deși în situația în care acționează în calitate de autoritate administrativă, fără a trebui ca, în același timp, să soluționeze un litigiu, nu se poate considera că un tribunal care are obligația ținerii unui registru exercită o funcție jurisdicțională, în schimb, o instanță sesizată cu un apel formulat împotriva deciziei unui tribunal de grad inferior care are obligația ținerii unui registru, care respinge o asemenea cerere de înscriere, apelul având ca obiect anularea acestei decizii despre care se susține că aduce atingere unui drept al solicitantului, este sesizată cu soluționarea unui litigiu și exercită o funcție jurisdicțională. Prin urmare, într-o asemenea situație, instanța care se pronunță în apel trebuie în principiu să fie considerată o instanță, în înțelesul articolului 234 CE, competentă să adreseze Curții o întrebare preliminară.

   (a se vedea punctele 57-59 și 63 și dispozitiv 1)

2.  Întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar adresate de instanța națională în contextul normativ și de fapt pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să statueze asupra unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională decât dacă este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

   Această prezumție de pertinență nu este răsturnată prin faptul că, în ceea ce privește o întrebare preliminară referitoare la calificarea unei instanțe drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE, instanța respectivă a adresat deja Curții întrebarea sa preliminară. Ar fi contrar spiritului de cooperare care trebuie să conducă relațiile dintre instanțele naționale și Curte, precum și imperativelor bunei administrări a procedurii să se solicite ca o instanță națională să adreseze mai întâi o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare care să ridice numai problema dacă această instanță face parte dintre instanțele prevăzute la articolul 234 al treilea paragraf CE înainte de a formula, dacă ar fi cazul, ulterior și prin intermediul unei a doua cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întrebări referitoare la dispoziții de drept comunitar aplicabile fondului litigiului cu care este sesizată.

   Această prezumție de pertinență nu este răsturnată nici într-o situație de incertitudine privind natura ipotetică a litigiului. O asemenea incertitudine există în cazul în care elementele de care dispune Curtea pentru a se pronunța asupra eventualei incompatibilități cu articolul 234 CE a unei reglementări naționale în materia apelului împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară nu permit să se constate că decizia menționată nu a făcut sau nu poate face obiectul unui apel și, prin urmare, dobândește autoritate de lucru judecat, caz în care problema acestei incompatibilități ar fi avut în mod efectiv un caracter ipotetic.

   (a se vedea punctele 67, 70, 73 și 83-86)

3.  O instanță ale cărei decizii pronunțate în cadrul unui litigiu pot face obiectul unui recurs nu poate fi calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE, inclusiv în cazul în care sistemul procedural în cadrul căruia trebuie soluționat litigiul impune restricții privind în special natura motivelor ce pot fi invocate în fața unei asemenea instanțe, care trebuie întemeiate pe o încălcare a legii.

   Astfel, asemenea restricții, precum și lipsa efectului suspensiv al recursului nu au drept efect privarea părților care au compărut în fața unei instanțe ale cărei decizii sunt susceptibile de un asemenea recurs de posibilitatea de a exercita în mod efectiv dreptul de a formula recurs împotriva deciziei pronunțate de această din urmă instanță, care se pronunță asupra litigiului respectiv. Aceste restricții și această lipsă a efectului suspensiv nu determină, așadar, calificarea sa drept instanță care pronunță o decizie care nu este supusă vreunei căi de atac.

   (a se vedea punctele 77-79 și dispozitiv 2)

4.  În prezența unor norme de drept intern referitoare la dreptul de apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară, caracterizate prin împrejurarea că întreaga acțiune principală rămâne pendinte la instanța de trimitere, numai decizia de trimitere făcând obiectul unui apel limitat, articolul 234 al doilea paragraf CE trebuie interpretat în sensul că competența conferită de această dispoziție din tratat oricărei instanțe naționale de a dispune o trimitere preliminară la Curte nu poate fi pusă în discuție prin aplicarea unor asemenea norme care permit instanței sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, să desființeze trimiterea și să oblige instanța care a pronunțat această decizie să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată.

   Astfel, deși articolul 234 CE nu se opune ca deciziile unei instanțe naționale ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, care sesizează Curtea cu titlu preliminar, să continue să fie supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul național, cu toate acestea, soluția unei asemenea căi de atac nu poate restrânge competența pe care articolul 234 CE o conferă respectivei instanțe de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme referitoare la interpretarea dispozițiilor de drept comunitar care necesită pronunțarea unei decizii de către aceasta din urmă.

   Pe de altă parte, într-o situație în care o cauză este pentru a doua oară pendinte la o instanță de prim grad de jurisdicție după ce hotărârea pronunțată de aceasta a fost anulată de o instanță de ultim grad de jurisdicție, instanța de prim grad de jurisdicție continuă să aibă libertatea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 234 CE, în pofida existenței în dreptul intern a unei norme potrivit căreia instanțele sunt ținute de aprecierea în drept efectuată de o instanță de grad superior.

   Or, în cazul aplicării unor norme de drept național privind dreptul de apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară, caracterizate prin faptul că întreaga acțiune principală rămâne pendinte la instanța de trimitere, numai decizia de trimitere făcând obiectul unui apel limitat, competența autonomă de sesizare a Curții pe care articolul 234 CE o conferă primei instanțe ar fi compromisă în măsura în care, prin reformarea deciziei prin care se dispune trimiterea preliminară, prin desființarea trimiterii preliminare și prin obligarea instanței care a pronunțat această decizie să continue procedura suspendată, instanța de apel ar putea împiedica instanța de trimitere să exercite posibilitatea de a sesiza Curtea care îi este conferită de Tratatul CE.

   Într-adevăr, în conformitate cu articolul 234 CE, răspunderea pentru aprecierea pertinenței și a necesității întrebării preliminare aparține, în principiu, numai instanței care dispune trimiterea preliminară, sub rezerva verificării limitate realizate de Curte. Astfel, această instanță are obligația să ia în considerare efectele unei hotărâri pronunțate în cadrul unui apel împotriva deciziei prin care dispusese efectuarea unei trimiteri preliminare și, în special, să concluzioneze dacă este necesar fie să își mențină cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fie să o modifice, fie să o retragă.

   Rezultă astfel că, într-o situație în care se poate formula o cale de atac împotriva unei decizii a instanței de trimitere de a adresa o întrebare preliminară, Curtea trebuie să rămână fidelă, tot în interesul clarității și al securității juridice, acestei decizii prin care s-a dispus trimiterea preliminară, care trebuie să își producă efectele atâta vreme cât nu a fost reformată sau modificată de instanța care a pronunțat-o, numai această din urmă instanță putând să se pronunțe cu privire la o asemenea reformare sau la o asemenea modificare.

   (a se vedea punctele 93-98 și dispozitiv 3)

5.  În stadiul actual al dreptului comunitar, articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice unei societăți constituite în temeiul dreptului național al acestui stat membru să își transfere sediul în alt stat membru, păstrându-și totuși calitatea de societate supusă dreptului național al statului membru în conformitate cu a cărui legislație a fost constituită.

   Astfel, în conformitate cu articolul 48 CE, în lipsa unei definiții uniforme date de dreptul comunitar societăților care pot beneficia de dreptul de stabilire în funcție de criteriul unei legături unice care să determine dreptul național aplicabil unei societăți, problema dacă articolul 43 CE se aplică unei societăți care invocă libertatea fundamentală consacrată de acest articol, în mod similar problemei dacă o persoană fizică este un resortisant al unui stat membru care, pe acest temei, are posibilitatea să beneficieze de această libertate, constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul actual al dreptului comunitar, poate fi soluționată numai de dreptul național aplicabil. În consecință, numai în cazul în care se verifică faptul că această societate beneficiază în mod efectiv de libertatea de stabilire, având în vedere condițiile prevăzute la articolul 48 CE, se ridică problema dacă societatea respectivă se confruntă cu o restricție privind această libertate în sensul articolului 43 CE.

   Un stat membru dispune astfel de posibilitatea de a defini atât legătura specifică solicitată unei societăți pentru ca aceasta să poată fi considerată constituită potrivit dreptului său național și susceptibilă, din acest motiv, să beneficieze de dreptul de stabilire, cât și legătura solicitată pentru menținerea ulterioară a acestei calități. Aceasta cuprinde posibilitatea ca statul membru să nu permită unei societăți reglementate de dreptul său național să își păstreze această calitate, în cazul în care intenționează să se reorganizeze în alt stat membru prin deplasarea sediului său pe teritoriul acestui din urmă stat, rupând astfel legătura specifică prevăzută de dreptul național al statului membru în care a fost constituită.

   În plus, activitățile legislative și convenționale în domeniul dreptului societăților, prevăzute la articolul 44 alineatul (2) litera (g) CE și, respectiv, la articolul 293 CE, nu au avut în vedere, până în prezent, diferența existentă între legislațiile naționale privind locul în care sunt stabilite societățile și, prin urmare, aceasta nu a fost încă înlăturată. Desigur, deși anumite regulamente, precum Regulamentul nr. 2137/85 privind Grupul European de Interes Economic, Regulamentul nr. 2157/2001 privind statutul societății europene și Regulamentul nr. 1435/2003 privind statutul societății cooperative europene, adoptate în temeiul articolului 308 CE, prevăd în mod efectiv un mecanism ce permite noilor entități juridice pe care le instituie să își transfere sediul social și, prin urmare, și sediul lor real, fiind astfel necesar ca aceste două sedii să fie situate în același stat membru, în alt stat membru, fără a determina nici dizolvarea persoanei juridice inițiale, nici constituirea unei noi persoane juridice, un asemenea transfer presupune totuși în mod obligatoriu o modificare în privința dreptului național aplicabil entității care îl efectuează.

   Or, atunci când o societate dorește numai să își transfere sediul real dintr-un stat membru în altul, menținându-și totuși calitatea de societate de drept național, așadar fără modificarea dreptului național care o reglementează, aplicarea mutatis mutandis a acestor regulamente nu poate, în niciun caz, să conducă la rezultatul scontat într-o asemenea situație.

   (a se vedea punctele 109, 110, 114, 115, 117 și 119 și dispozitiv 4)