Keywords
Summary

Keywords

1. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare

(Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 11)

2. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare

3. Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea obiecțiunilor – Acces la dosar – Obiect – Respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil

4. Concurență – Procedură administrativă – Mijloace de probă

5. Acțiune în anulare – Obiect – Motivele unei decizii – Excludere sub rezerva unei excepții

(art. 230 CE)

6. Concurență – Înțelegeri – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

7. Concurență – Înțelegeri – Poziție dominantă – Afectarea comerțului dintre statele membre – Criterii de apreciere

(art. 81 CE și 82 CE)

8. Recurs – Motive – Abuz de putere – Noțiune

(art. 220 CE și 230 CE)

9. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 lit. A]

10. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 lit. A, alin. (6)]

11. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cuantum maxim

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

12. Recurs – Competența Curții

[art. 81 alin. (1) C; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

13. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Circumstanțe atenuante

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin (2)]

Summary

1. În exercitarea competențelor care i‑au fost conferite pentru a asigura respectarea normelor comunitare din domeniul concurenței, Comisia este îndreptățită să oblige o întreprindere, dacă este cazul printr‑o decizie, să îi furnizeze toate informațiile necesare privind faptele pe care aceasta le poate cunoaște, dar nu poate să impună acestei întreprinderi obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei îi revine Comisiei.

Totuși, întrucât întrebările la care aceasta avea obligația de a răspunde nu ar implica recunoașterea unei încălcări, o întreprindere nu poate să invoce în mod util dreptul său de a nu fi constrânsă de către Comisie să mărturisească participarea sa la o încălcare.

(a se vedea punctele 34 și 35)

2. În materia concurenței, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări.

Totuși, interpretarea potrivit căreia dreptul la apărare nu a fost respectat tocmai pentru motivul că originea înscrisurilor menționate era necunoscută și credibilitatea acestora nu fusese dovedită de către Comisie ar putea compromite administrarea probelor atunci când trebuie stabilită existența unei încălcări a dreptului comunitar al concurenței.

Într‑adevăr, administrarea probelor în cauze care țin de dreptul comunitar al concurenței este caracterizată prin faptul că înscrisurile examinate conțin adesea secrete de afaceri sau alte informații care nu pot fi divulgate sau nu pot fi divulgate decât cu condiția respectării unor restricții importante.

În aceste condiții, dreptul la apărare nu ar putea fi înțeles în sensul că înscrisurile care conțin probe incriminatoare trebuie să fie în mod automat excluse ca mijloace de probă atunci când anumite informații trebuie să rămână confidențiale. Această confidențialitate poate să privească atât identitatea autorilor înscrisurilor, cât și pe cea a persoanelor care le‑au transmis Comisiei.

(a se vedea punctele 44, 46-48)

3. În cadrul unei proceduri administrative în materia concurenței, trimiterea comunicării obiecțiunilor, pe de o parte, și accesul la dosar, care permite destinatarului acestei comunicări să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei, pe de altă parte, sunt cele care asigură dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil ale întreprinderii în cauză.

Într‑adevăr, prin comunicarea obiecțiunilor, întreprinderea în cauză este informată cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, numai după trimiterea comunicării menționate întreprinderea în cauză poate să valorifice pe deplin dreptul la apărare.

Într‑adevăr, dacă drepturile vizate mai sus erau extinse la perioada care precedă trimiterea comunicării obiecțiunilor, eficacitatea investigației Comisiei ar fi fost compromisă, întrucât, încă din prima etapă a investigației Comisiei, întreprinderea ar fi fost în măsură să identifice informațiile care sunt cunoscute de Comisie și, în consecință, acelea care îi pot fi încă ascunse.

Astfel, întrucât nu există niciun indiciu potrivit căruia faptul că întreprinderea în cauză nu a fost informată de către Comisie, în etapa investigației, cu privire la faptul că era în posesia proceselor‑verbale ale anumitor interogatorii care au avut loc în cadrul investigațiilor desfășurate la nivel național a putut avea vreun efect asupra posibilităților ulterioare de apărare ale acesteia din urmă, în etapa procedurii administrative inițiate prin trimiterea comunicării obiecțiunilor, nu se poate afirma că ar fi existat o încălcare a dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil recunoscut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 6 primul paragraf din Convenția europeană a drepturilor omului.

(a se vedea punctele 54, 58-61)

4. Legalitatea transmiterii Comisiei, de către un procuror național sau de către autoritățile competente în materia concurenței, a informațiilor obținute în cursul aplicării dreptului penal național este o problemă care ține de dreptul național, iar instanța comunitară nu este competentă să controleze legalitatea, prin raportare la dreptul național, a unui act adoptat de către o autoritate națională.

Întrucât principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor și singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele administrate rezidă în credibilitatea acestora, atunci când transmiterea proceselor verbale Comisiei nu a fost declarată nelegală de către o instanță națională, nu se poate considera că aceste înscrisuri sunt elemente de probă inadmisibile care trebuiau înlăturate din dosar.

(a se vedea punctele 62 și 63)

5. Nu există nicio normă de drept care să permită destinatarului unei decizii să conteste, în cadrul unei acțiuni în anulare formulate în temeiul articolului 230 CE, anumite motive ale acesteia, cu excepția cazului în care aceste motive produc efecte juridice obligatorii de natură să îi afecteze interesele. În principiu, motivele unei decizii nu sunt de natură să producă asemenea efecte.

Întrucât constatările ce figurează în decizia pe care o atacă au fost calificate de către recurentă ca fiind motive neesențiale, aceasta din urmă nu ar mai putea în niciun caz susține că, în lipsa constatărilor menționate, decizia în litigiu ar fi avut un conținut în mod esențial diferit și, în consecință, nici nu ar putea obține anularea acesteia.

(a se vedea punctele 69 și 70)

6. În vederea aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este superfluă, din moment ce rezultă că acesta are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Fiind vorba, în particular, de acorduri de natură anticoncurențială care se manifestă, precum în speță, cu ocazia reuniunilor întreprinderilor concurente, se realizează o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE atunci când aceste reuniuni au drept obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăresc, în acest fel, să organizeze în mod artificial funcționarea pieței.

(a se vedea punctul 84)

7. Interpretarea și aplicarea condiției referitoare la efectele asupra comerțului dintre statele membre, prevăzute la articolele 81 CE și 82 CE, trebuie să aibă ca punct de pornire finalitatea acestei condiții, care este aceea de a determina, în materia reglementării concurenței, domeniul dreptului comunitar în raport cu cel al statelor membre. Astfel, aparține domeniului dreptului comunitar orice înțelegere și orice practică susceptibilă să afecteze libertatea comerțului dintre statele membre într‑un sens care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor pieței unice dintre statele membre, în special prin separarea piețelor naționale sau prin modificarea structurii concurenței în cadrul pieței comune.

Pentru a fi susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt și de drept, să permită să se considere, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă.

În această privință, o împărțire a piețelor naționale în cadrul Comunității este susceptibilă să afecteze în mod semnificativ schimburile comerciale dintre statele membre.

(a se vedea punctele 89-91)

8. Un abuz de putere există atunci când o instituție își exercită competențele în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele declarate sau pentru a eluda o procedură prevăzută în mod special de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei.

Întrucât nu a fost adus niciun element de natură să sprijine afirmația potrivit căreia Tribunalul și‑ar fi exercitat competențele într‑un alt scop decât cel prevăzut la articolul 220 CE, și anume asigurarea respectării legii în interpretarea și aplicarea tratatului, un astfel de comportament nu îi poate fi reproșat acestuia.

(a se vedea punctele 99 și 100)

9. Gravitatea încălcărilor dreptului comunitar al concurenței trebuie să fie stabilită în funcție de numeroase elemente, cum ar fi circumstanțele particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajant al amenzilor, fără a fi fost stabilită în liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO o listă imperativă sau exhaustivă de criterii care trebuie să fie luate în considerare în mod obligatoriu.

Printre elementele de natură a fi avute în vedere la aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecărei întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea la stabilirea înțelegerii, profitul pe care l‑au putut obține din aceasta, dimensiunea lor și valoarea mărfurilor în cauză, precum și riscul pe care îl reprezintă încălcările de acest tip pentru obiectivele Comunității.

Punctul 1 litera A din liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor precizează că „[l]a evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante”.

Dimensiunea pieței relevante nu este decât un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării și pentru a stabili cuantumul amenzii.

Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere și metoda de calcul prevăzută de liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor cuprinde diferite elemente de flexibilitate.

Cu toate acestea, este de competența Curții să verifice dacă Tribunalul a apreciat în mod corect exercitarea de către Comisie a puterii de apreciere menționate.

(a se vedea punctele 129-134)

10. Comisia nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și durata încălcării în discuție, astfel cum s‑a amintit la punctul 1 litera A al șaselea paragraf din liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, să efectueze calculul amenzii pornind de la sume întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză. Desigur, Comisiei îi este permis să țină seama de cifra de afaceri a întreprinderii în cauză, dar nu trebuie să se atribuie acestei cifre o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere.

Prin urmare, în ceea ce privește oportunitatea de a efectua o ponderare a amenzilor în funcție de dimensiunea fiecărei întreprinderi, Comisia păstrează o anumită marjă de apreciere. Astfel, aceasta nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, să asigure, în cazul în care amenzile sunt aplicate mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, că valoarea finală a amenzilor reflectă diferențierea între întreprinderile în cauză în ceea ce privește cifra de afaceri globală a acestora.

Această soluție este cu atât mai potrivită cu cât toate întreprinderile destinatare ale deciziei în litigiu erau întreprinderi de dimensiuni mari, împrejurare care a determinat Comisia să nu efectueze o diferențiere a cuantumului reținut pentru amenzi.

(a se vedea punctele 141-145)

11. Numai cuantumul final al amenzii, iar nu și cuantumul de bază al acesteia, trebuie să respecte limita maximă de 10 % menționată la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

(a se vedea punctul 146)

12. Deși în cadrul unui recurs Curtea nu poate substitui, pentru motive de echitate, propria apreciere celei a Tribunalului, care se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului comunitar, cu toate acestea, exercitarea unei asemenea competențe nu poate da naștere, cu ocazia determinării cuantumului amenzilor respective, unei discriminări între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară articolului 81 alineatul (1) CE.

Cu toate acestea, recursul trebuie să indice argumente juridice care să susțină în mod specific motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalit ății de tratament, sub sancțiunea inadmisibilității motivului menționat.

(a se vedea punctele 152 și 153)

13. Întrucât încălcarea în cauză încetase sau cel puțin era în curs de a înceta în momentul în care Comisia a efectuat verificări, încetarea menționată nu poate constitui o circumstanță atenuantă în ceea ce privește determinarea cuantumului amenzii.

(a se vedea punctul 160)