Contractele de garanție financiară - sporirea clarității juridice

ASPECTE-CHEIE

Contrapărți vizate

Directiva se aplică contractelor de garanție financiară încheiate între anumite categorii de contrapărți, pentru a asigura securitatea juridică la nivelul Uniunii Europene:

• băncile centrale;
• autoritățile publice;
• anumite instituții financiare aflate sub supravegheate;
• contrapărțile centrale, agenții de decontare și casele de compensare;
• persoane, altele decât persoanele fizice (inclusiv societățile fără personalitate juridică și parteneriatele), cu condiția ca cealaltă parte la contractul de garanție financiară să fie una dintre entitățile menționate anterior și ca statul membru al UE să nu fi renunțat la exercitarea acestei opțiuni.

Tipuri de garanții

Directiva definește activele care pot fi utilizate drept garanții financiare:

• garanțiile eligibile constau în numerar, instrumente financiare (cum ar fi acțiuni și obligațiuni) și creanțe private;
• Statele membre pot limita utilizarea anumitor instrumente, de exemplu acțiunile emise de furnizorul garanției sau de societățile afiliate acestuia.

Formele contractelor de garanție financiară

Directiva recunoaște două tipuri de contracte prin care se garantează obligațiile prin garanții financiare:

• contractele de garanție financiară cu transfer de proprietate, în cadrul cărora proprietatea deplină asupra garanției trece la beneficiarul garanției;
• contracte de garanție financiară, în cadrul cărora garanția este constituită pentru garantarea obligațiilor, însă dreptul de proprietate rămâne la furnizorul garanției.

Cerințe de formă

Directiva reduce la minimum formalitățile naționale, astfel încât contractele de garanție financiară să fie eficace și executorii fără sarcini administrative excesive. Cu toate acestea, directiva prevede ca contractele de garanție financiară să fie consemnate în scris sau într-o formă echivalentă din punct de vedere juridic.

Dreptul de folosință în cadrul contractelor de garanție financiară fără transfer de proprietate

În temeiul unui contract de garanție financiară fără transfer de proprietate, beneficiarul garanției poate utiliza garanția financiară ca și cum ar fi proprietarul acesteia, în condițiile convenite:

• în cazul utilizării garanției, beneficiarul trebuie să restituie active echivalente la încetarea obligației garantate;
• directiva permite înlocuirea garanției, asigurând flexibilitate și menținând totodată protecția ambelor părți.

Executarea garanției

Directiva stabilește norme privind executarea garanției reale în cazul producerii unui eveniment care declanșează executarea, cum ar fi neîndeplinirea obligațiilor de către furnizorul sau beneficiarul garanției:

• garanția reală poate fi executată prin vânzare, însușire sau compensarea valorii acesteia cu obligațiile financiare relevante (în funcție de tipul de garanție reală);
• executarea trebuie să se desfășoare în conformitate cu clauzele contractuale convenite și nu necesită aprobarea prealabilă a unei instanțe;
• valoarea garanției reale însușite trebuie stabilită într-un mod rezonabil din punct de vedere comercial și convenită în cadrul contractului de garanție financiară fără transfer de proprietate.

Compensare cu exigibilitate imediată²

Directiva impune recunoașterea mecanismelor de compensare cu exigibilitate imediată chiar și în cadrul procedurilor de insolvență. La producerea unui eveniment care declanșează executarea, compensarea cu exigibilitate imediată transformă creanțele reciproce într-un singur sold net datorat între părți, fie prin compensare, compensare bilaterală sau prin alte mecanisme. Aceasta contribuie la menținerea stabilității financiare prin limitarea efectelor de propagare generate de neîndeplinirea obligațiilor.

Protecție împotriva aplicării legislației privind insolvența

Directiva protejează acordurile de garanție financiară împotriva anumitor norme naționale în materie de insolvență:

• contractele de garanție financiară nu pot fi declarate nule doar pentru motivul că au fost încheiate cu puțin timp înainte de deschiderea procedurilor de insolvență;
• garanțiile financiare suplimentare sunt protejate împotriva contestării exclusiv pe motivul că au fost constituite cu puțin timp înainte de deschiderea procedurilor de insolvență, atunci când acestea sunt necesare pentru a reflecta modificările valorii garanției inițiale sau ale cuantumului obligației financiare relevante;
• beneficiarii garanției își pot exercita drepturile chiar și în cazul reorganizării sau lichidării furnizorului garanției, inclusiv atunci când garanția financiară a fost constituită în ziua deschiderii procedurii de lichidare sau a măsurilor de reorganizare, dar după momentul deschiderii acestora, dacă pot demonstra că nu aveau cunoștință și nici nu ar fi trebuit, în mod rezonabil, să aibă cunoștință despre deschiderea procedurii sau adoptarea măsurilor respective.

Conflictul de legi

Directiva prevede că, în cazul garanțiilor constituite sub forma valorilor mobiliare evidențiate în cont, anumite aspecte sunt guvernate de legea statului în care este ținut contul relevant în care sunt înregistrate valorile mobiliare.

Interacțiunea cu alte acte legislative ale UE

Directiva a fost modificată prin Directiva 2009/44/CE, Directiva 2014/59/UE (a se vedea sinteza) și Regulamentul (UE) 2021/23 (a se vedea sinteza), aliniind-o la cadrul UE pentru piețele financiare și rezoluția instituțiilor aflate în dificultate. Directiva (UE) 2025/1 modifică în continuare Directiva 2002/47/CE pentru a clarifica faptul că, atunci când întreprinderile de asigurare și de reasigurare fac obiectul unor proceduri de rezoluție la nivelul UE, drepturile obișnuite de utilizare, executare sau compensare a garanțiilor financiare pot fi restricționate. Aceasta aliniază directiva la regimurile de rezoluție existente în UE pentru bănci și contrapărți centrale și asigură un tratament consecvent în întregul sector financiar.