19/Volumul 010

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1

---

---

/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

Notă introductivă

În conformitate cu articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările la tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO L 157, 21.6.2005, p. 203), textele actelor instituțiilor și ale Băncii Centrale Europene adoptate înainte de data aderării, redactate de Consiliu sau Comisie ori de Banca Centrală Europeană în limbile bulgară și română sunt autentice, de la data aderării, în aceleași condiții ca și textele redactate în celelalte limbi oficiale ale Comunităților. Articolul menționat prevede, de asemenea, că textele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dacă și textele în limbile actuale au fost publicate.

În conformitate cu acest articol, prezenta ediție specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene se publică în limba română și conține textele actelor obligatorii cu aplicare generală. Prezenta ediție cuprinde actele adoptate din 1952 până la 31 decembrie 2006.

Textele care se publică sunt grupate în 20 de capitole, în funcție de clasificarea existentă în Repertoarul legislației comunitare în vigoare, după cum urmează:

01	Probleme generale, financiare și instituționale
02	Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor
03	Agricultură
04	Pescuit
05	Libera circulație a lucrătorilor și politica socială
06	Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii
07	Politica în domeniul transporturilor
08	Politica în domeniul concurenței
09	Impozitare
10	Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor
11	Relații externe
12	Energie
13	Politica industrială și piața internă
14	Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
15	Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății
16	Știință, informare și cultură
17	Legislația privind întreprinderile
18	Politica externă și de securitate comună
19	Spațiul de libertate, securitate și justiție
20	Europa cetățenilor

Repertoarul menționat, care se publică bianual în limbile oficiale ale Uniunii Europene, se va publica ulterior și în limba română, urmând a fi incluse trimiteri la prezenta ediție specială. Astfel, repertoarul poate fi utilizat și ca index al prezentei ediții speciale.

Actele publicate în prezenta ediție specială se publică, cu câteva excepții, în forma în care au fost publicate în Jurnalul Oficial în limbile originare. Prin urmare, la utilizarea prezentei ediții speciale trebuie luate în considerare modificările ulterioare sau adaptările ori derogările adoptate de instituții sau de Banca Centrală Europeană ori care sunt prevăzute în Actul de aderare.

În mod excepțional, în anumite cazuri, când anexele tehnice de mari dimensiuni ale actelor se înlocuiesc ulterior cu alte anexe, se va face trimitere numai la ultimul act de înlocuire. Acesta este, în special, cazul anumitor acte care conțin listele codurilor vamale (capitolul 02), al actelor privind transportul, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (capitolele 07 și 13), precum și al anumitor protocoale și anexe la Acordul privind SEE.

De asemenea, Statutul personalului se publică, în mod excepțional, în formă consolidată în care sunt incluse toate modificările până la sfârșitul anului 2005. Modificările efectuate după această dată se publică în versiunea originară.

Edițiile speciale cuprind două sisteme de numerotare:

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă. În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)	numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

Până în iunie 1967, numerotarea paginilor Jurnalului Oficial începea de la pagina 1 în fiecare an. După această dată, fiecare număr a început cu pagina 1.

De la 1 ianuarie 1968, Jurnalul Oficial a fost împărțit în două părți:

—	Legislație („L”),

—	Comunicări și informări („C”).

La 1 februarie 2003, vechea denumire oficială de „Jurnal Oficial al Comunităților Europene” s-a schimbat, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, aceasta fiind în prezent „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.

---

19/Volumul 10

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3

---

41968A0927(01)

---

L 299/32

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

CONVENȚIE

privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială

[semnată la 27 septembrie 1968 (1)]

(versiune consolidată)

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE LA TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE,

dorind să pună în aplicare dispozițiile articolului 220 din tratatul menționat, în temeiul căruia s-au angajat să asigure simplificarea formalităților necesare pentru recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești,

preocupate să întărească în Comunitate protecția juridică a persoanelor care sunt stabilite aici,

întrucât este important să se stabilească în acest scop competența instanțelor lor în cadrul ordinii (juridice) internaționale, să se faciliteze recunoașterea și instituirea unei proceduri rapide pentru a se asigura executarea hotărârilor, precum și a actelor autentice și a tranzacțiilor judiciare,

MAJESTATEA SA REGELE BELGIEI, pe:

Dl Pierre HARMEL, Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA, pe:

Dl Willy BRANDT, Vicecancelar, Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FRANCEZE, pe:

Dl Michel DEBRÉ, Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIENE, pe:

Dl Giuseppe MEDICI, Ministrul Afacerilor Externe;

ALTEȚA SA REGALĂ MARELE DUCE DE LUXEMBURG, pe:

Dl Pierre GRÉGOIRE, Ministrul Afacerilor Externe;

MAJESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS, pe:

Dl J.M.A.H. LUNS, Ministrul Afacerilor Externe,

CARE, REUNIȚI ÎN CADRUL CONSILIULUI,

după ce au făcut schimb de depline puteri, recunoscute ca fiind sub formă valabilă și în forma cuvenită,

CONVIN CU PRIVIRE LA URMĂTOARELE DISPOZIȚII:

TITLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Prezenta convenție se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței.

Sunt excluse de la aplicarea convenției:

1.	starea și capacitatea persoanelor fizice, raporturile patrimoniale dintre soți, testamentele și succesiunile;

2.	reorganizarea judiciară și falimentul, concordatele și alte proceduri similare;

3.	securitatea socială;

4.	arbitrajul.

TITLUL II

COMPETENȚA

Secțiunea 1

Dispoziții generale

Articolul 2

Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant sunt acționate în judecată, indiferent de cetățenia sau naționalitatea acestora, în fața instanțelor statului respectiv.

Persoanele care nu dețin cetățenia sau naționalitatea statului în care sunt domiciliate se supun normelor de competență aplicabile cetățenilor statului respectiv.

Articolul 3

Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant pot fi acționate în justiție în fața instanțelor altui stat contractant numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-6 din prezentul titlu.

În special, împotriva acestora nu pot fi invocate:

—	în Belgia: articolul 15 din Codul Civil (Code civil) și dispozițiile articolului 52, 52bis și 53 ale legii din 25 martie 1876 privind competența (loi sur la competence);

—	în Republica Federală Germania: articolul 23 din Codul de procedură civilă (Zivilprozeßordnung);

—	în Franța: articolele 14 și 15 din Codul Civil (Code civil);

—	în Italia: articolul 2 și articolul 4 alineatele (1) și (2) din Codul de procedură civilă (Codice di procedura civile);

—	în Luxemburg: articolele 14 și 15 din Codul Civil (Code civil);

—	în Țările de Jos: articolul 126 alineatul (3) și articolul 127 din Codul de procedură civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Articolul 4

Dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, competența judiciară este stabilită, în fiecare stat contractant, de legea acestui stat, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolului 16.

Orice persoană, indiferent de naționalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat contractant, poate, ca și cetățenii statului respectiv, să invoce împotriva acestui pârât normele de competență care sunt în vigoare și în special cele prevăzute în articolul 3 paragraful al doilea.

Secțiunea 2

Competențe speciale

Articolul 5

Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, într-un alt stat contractant:

1.	în materie contractuală, în fața instanței locului în care obligația a fost sau trebuie executată;

2.	în materia obligației de întreținere, în fața instanței din locul în care creditorul obligației de întreținere are domiciliul sau reședința obișnuită;

3.	în materie delictuală sau cvasi delictuală, în fața instanței din locul în care s-a produs faptul prejudiciabil;

4.	dacă este vorba de o acțiune pentru repararea prejudiciului sau de o acțiune în restituire ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate prin acțiunea publică în măsura în care această instanță, conform legii, poate judeca acțiuni civile;

5.	dacă este vorba de o contestație privind exploatarea unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte instituții, în fața instanței din locul în care acestea sunt situate.

Articolul 6

Același pârât poate fi acționat în justiție de asemenea:

1.	dacă sunt mai mulți pârâți, în fața instanței din locul de domiciliu al unuia dintre ei;

2.	dacă este vorba de o cerere în garanție sau de o cerere de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea inițială în afară de cazul în care aceasta nu a fost făcută decât pentru a-l scoate de sub jurisdicția instanței pe cel care a fost chemat în justiție;

3.	dacă este vorba de o cerere reconvențională care derivă din contractul sau faptul pe care se întemeiază cererea inițială, în fața instanței sesizată prin aceasta.

Secțiunea 3

Competența în materie de asigurări

Articolul 7

În materie de asigurări, competența este stabilită prin prezenta secțiune, fără a aduce atingere articolului 4 și articolului 5 alineatul (5).

Articolul 8

Asigurătorul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, fie în fața instanțelor acestui stat, fie în alt stat contractant, în fața instanței locului unde este domiciliat titularul poliței, fie, dacă mai mulți asigurători sunt pârâți, în fața instanțelor statului contractant unde unul dintre ei are domiciliul.

Dacă legea instanței sesizate prevede această competență, asigurătorul poate fi de asemenea acționat în justiție, într-un alt stat contractant decât cel în care domiciliază, în fața instanței locului în care intermediarul, care a intervenit pentru încheierea contractului de asigurare, își are domiciliul, cu condiția ca acest domiciliu să fie menționat în polița sau în propunerea de asigurare.

Asigurătorul care, fără a avea domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, deține o sucursală sau o agenție într-unul din aceste state, este considerat ca având domiciliul pe teritoriul acestui stat în cazul litigiilor rezultate în urma funcționării acestei sucursale sau agenții.

Articolul 9

În afară de aceasta, asigurătorul poate fi acționat în justiție în fața instanței locului în care s-a produs faptul prejudiciabil, în cazul asigurării de răspundere civilă sau imobiliare. La fel dacă asigurarea se referă în același timp la bunuri imobile și bunuri mobile acoperite de aceeași poliță și afectate de același eveniment neprevăzut.

Articolul 10

În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate de asemenea să fie chemat în judecată în fața instanței sesizate prin acțiunea persoanei vătămate împotriva asiguratului, dacă legea instanței permite acest lucru.

Dispozițiile articolelor 7, 8 și 9 se aplică în cazul acțiunii directe intentate de persoana vătămată împotriva asigurătorului, atunci când acțiunea directă este posibilă.

Dacă legea care reglementează această acțiune directă prevede introducerea în cauză a titularului poliței sau a asiguratului, aceeași instanță este competentă cu privire la aceștia.

Articolul 11

Sub rezerva dispozițiilor articolului 10 paragraful al treilea, acțiunea asigurătorului nu poate fi adusă decât în fața instanțelor statului contractant pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, fie că acesta este titularul poliței, asigurat sau beneficiar.

Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională în fața instanței sesizată printr-o cerere inițială în conformitate cu prezenta secțiune.

Articolul 12

Nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni decât prin convenții:

1.	posterioare nașterii litigiului sau

2.	care permit titularului poliței, asiguratului sau beneficiarului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în prezenta secțiune sau

3.	care, încheiate între titularul poliței și un asigurător cu domiciliul în același stat contractant, au ca efect, chiar dacă faptul prejudiciabil se produce în străinătate, atribuirea competenței instanțelor din acest stat, în afară de cazul când legea acestuia interzice asemenea convenții.

Secțiunea 4

Competența în materie de vânzare cu plata în rate și împrumut rambursabil în rate

Articolul 13

În materie de vânzare cu plata în rate de bunuri mobile corporale sau de împrumut rambursabil în rate direct legate de finanțarea unei vânzări de asemenea obiecte, competența este stabilită de prezenta secțiune, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 4 și articolului 5 alineatul (5).

Articolul 14

Vânzătorul și împrumutătorul domiciliați pe teritoriul unui stat contractant pot fi acționați în justiție, fie în fața instanțelor acestui stat, fie în fața instanțelor statului contractant pe teritoriul căruia sunt domiciliați cumpărătorul sau împrumutatul.

Acțiunea vânzătorului împotriva cumpărătorului și cea a împrumutătorului împotriva împrumutatului pot fi înaintate numai în fața instanțelor din statul în care pârâtul are domiciliul.

Aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională în fața unei instanțe sesizate printr-o cerere inițială conform prezentei secțiuni.

Articolul 15

Nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni decât prin convenții:

1.	posterioare apariției litigiului sau

2.	care permit cumpărătorului sau împrumutatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în prezenta secțiune sau

3.	care, încheiate între cumpărătorul și vânzătorul sau între împrumutătorul și împrumutatul care își au domiciliul sau reședința obișnuită în același stat contractant, atribuie competență instanțelor acestui stat, în afară de cazul în care legea acestuia interzice asemenea convenții.

Secțiunea 5

Competențe exclusive

Articolul 16

Au competență exclusivă, indiferent de domiciliu:

1.	în materie de drepturi reale imobiliare și închirieri de imobile, instanțele statului contractant unde imobilul este situat;

2.	în materie de validitate, nulitate sau dizolvare a societăților sau persoanelor juridice cu sediul pe teritoriul unui stat contractant sau a deciziilor organelor lor, instanțele acestui stat;

3.	în materie de valabilitate a înscrierii în registrele publice, instanțele statului contractant pe teritoriul căruia sunt ținute aceste registre;

4.

în materie de înscriere sau de valabilitate a brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor și altor drepturi similare, care implică un depozit sau o înregistrare, instanțele statului contractant pe teritoriul căruia depozitul sau înregistrarea au fost cerute, efectuate sau considerate a fi fost efectuate în termenii unei convenții internaționale;

5.	în materie de executare a hotărârilor judecătorești, instanțele statului contractant de la locul de executare.

Secțiunea 6

Prorogarea de competență

Articolul 17

Dacă, printr-o convenție scrisă sau printr-o convenție verbală confirmată în scris, părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, au desemnat o instanță (sau instanțele) dintr-un stat contractant pentru a judeca litigiile prezente sau viitoare provenind dintr-un raport de drept determinat, această instanță sau instanțele din acest stat au competență exclusivă.

Convențiile atributive de competență nu produc efecte juridice dacă contravin dispozițiilor articolelor 12 și 15 sau dacă instanțele de la a căror competență derogă au competență exclusivă în temeiul articolului 16.

Dacă convenția atributivă de jurisdicție a fost încheiată numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta păstrează dreptul de a sesiza orice altă instanță competentă în temeiul prezentei convenții.

Articolul 18

În afara cazurilor în care competența sa rezultă din alte dispoziții ale prezentei convenții, este competent judecătorul dintr-un stat contractant în fața căruia compare pârâtul. Această regulă nu se aplică dacă acțiunea are ca obiect contestarea competenței sau dacă există o altă instanță care are competență exclusivă în temeiul articolului 16.

Secțiunea 7

Verificarea competenței și a admisibilității

Articolul 19

Instanța dintr-un stat contractant, sesizată în principal cu o acțiune care este de competența exclusivă a instanței dintr-un alt stat contractant în temeiul articolului 16, se declară necompetent din oficiu.

Articolul 20

Când pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant este acționat în justiție în fața unei instanțe din alt stat contractant și nu compare în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă în cazul în care competența sa nu se întemeiază pe dispozițiile prezentei convenții.

Instanța este obligată să suspende acțiunea atât timp cât nu s-a stabilit că pârâtul a primit actul de sesizare a instanței în timp util pentru a-și pregăti apărarea sau că s-au depus toate diligențele în acest scop.

Dispozițiile paragrafului precedent sunt înlocuite de cele ale articolului 15 din Convenția de la Haga, din 15 noiembrie 1965 privind comunicarea și notificarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanței a trebuit să fie transmis pentru aplicarea acestei convenții.

Secțiunea 8

Litispendență și conexitate

Articolul 21

Când cererile cu identitate de obiect, cauză și părți sunt aduse în fața unor instanțe din state contractante diferite, instanța sesizată ulterior își declină competența, chiar din oficiu, în favoarea celei dintâi instanțe sesizate.

Instanța care trebuie să își decline competența poate suspenda acțiunea dacă este contestată competența celeilalte instanțe.

Articolul 22

Când cereri conexe se formulează în fața unor instanțe din state contractante diferite și sunt pendinte în primă instanță, instanța sesizată ulterior poate suspenda acțiunea.

Această instanță își poate declina de asemenea competența la cererea uneia dintre părți, cu condiția ca legea să permită alăturarea cauzelor conexe și ca instanța sesizată inițial să fie competentă pentru a judeca cele două cereri.

Sunt conexe, în sensul prezentului articol, cererile legate între ele printr-un raport atât de strâns, încât trebuie instrumentate și judecate în același timp pentru a evita riscul unor soluții ireconciliabile în cazul în care respectivele cauze ar fi judecate separat.

Articolul 23

Când cererile intră în competența exclusivă a mai multor instanțe, declinarea are loc în favoarea primei instanțe sesizate.

Secțiunea 9

Măsuri provizorii și de conservare

Articolul 24

Măsurile provizorii sau de conservare prevăzute de legea unui stat contractant pot fi cerute autorităților judiciare ale acestui stat chiar dacă, în temeiul prezentei convenții, o instanță a altui stat contractant este competentă să judece pe fond.

TITLUL III

RECUNOAȘTERE ȘI EXECUTARE

Articolul 25

În sensul prezentei convenții, prin hotărâre judecătorească se înțelege orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat contractant, indiferent de denumirea care-i este dată, cum ar fi sentință, ordin, decizie sau mandat de executare, precum și actul prin care grefierul stabilește valoarea cheltuielilor de judecată.

Secțiunea 1

Recunoașterea

Articolul 26

Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat contractant sunt recunoscute în celelalte state contractante fără a fi necesar să se recurgă la nici o procedură.

În caz de contestație, orice parte interesată care invocă recunoașterea pe cale principală poate demonstra, conform procedurii prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul titlu, că hotărârea trebuie să fie recunoscută.

Dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală în fața unei instanțe a unui stat contractant, aceasta este competentă să o judece.

Articolul 27

Hotărârile judecătorești nu sunt recunoscute:

1.	dacă recunoașterea este contrară ordinii publice a statului respectiv;

2.	dacă actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat sau notificat regulamentar și în timp util pârâtului absent, pentru ca acesta să își poată pregăti apărarea;

3.	dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul în care se solicită recunoașterea;

4.

dacă instanța din statul de origine, pentru a da hotărârea într-o problemă privind starea și capacitatea persoanelor fizice, raporturile patrimoniale dintre soți, testamentele și succesiunile, a ignorat o normă de drept internațional privat a statului în care este solicitată recunoașterea, în afară de cazul în care hotărârea sa are același rezultat ca în cazul în care aceste norme ar fi fost aplicate.

Articolul 28

De asemenea, hotărârile nu sunt recunoscute dacă contravin dispozițiilor din secțiunea 3, 4 sau 5 de la titlul II, precum și în cazul prevăzut la articolul 59.

În aprecierea competențelor menționate în paragraful precedent, autoritatea căreia i se solicită recunoașterea este legată de constatările de fapt pe care instanța statului de origine și-a întemeiat competența.

Fără a aduce atingere dispozițiilor primului paragraf, nu se poate proceda la controlul competențelor instanțelor statului de origine; normele de competență nu privesc ordinea publică menționată la articolul 27 alineatul (1).

Articolul 29

În nici un caz, hotărârea străină nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 30

Autoritatea judiciară a unui stat contractant, în fața căreia se invocă recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat contractant, poate suspenda cursul judecății dacă această hotărâre face obiectul unei căi de atac ordinare.

Secțiunea 2

Executarea

Articolul 31

Hotărârile pronunțate într-un stat contractant și care sunt executorii în acest stat sunt puse în executare în alt stat contractant pe baza încuviințării date, la cererea părții interesate.

Articolul 32

Cererea este prezentată:

—	în Belgia, „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg”;

—	în Republica Federală Germania, președintelui unei camere a „Landgericht”;

—	în Franța, președintelui „tribunal de grande instance”;

—	în Italia, la „corte d'appello”;

—	în Luxemburg, președintelui „tribunal d'arrondissement”;

—	în Țările de Jos, președintelui „Arrondissementsrechtbank”.

Instanța competentă din punct de vedere teritorial este determinată de domiciliul părții împotriva căreia este cerută executarea. Dacă această parte nu este domiciliată pe teritoriul statului solicitat, competența este determinată de locul de executare.

Articolul 33

Modalitățile de depunere a cererii sunt stabilite de legea statului în care se solicită recunoașterea.

Reclamantul trebuie să își aleagă un domiciliu în cadrul jurisdicției instanței sesizate.

Totuși, dacă legea statului în care se solicită recunoașterea nu cunoaște alegerea de domiciliu, solicitantul trebuie să desemneze un mandatar ad litem.

Documentele menționate în articolele 46 și 47 se anexează cererii.

Articolul 34

Instanța sesizată prin cerere hotărăște în termen scurt fără ca partea împotriva căreia este cerută executarea să poată, în această etapă a procedurii, să prezinte observații.

Cererea nu poate fi respinsă decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 27 și 28.

În nici un caz, hotărârea străină nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 35

Grefierul instanței în cauză aduce imediat la cunoștința reclamantului hotărârea dată cu privire la cerere, conform modalităților stabilite de legea statului solicitat.

Articolul 36

Dacă executarea este încuviințată, partea împotriva căreia este cerută executarea poate ataca cu recurs hotărârea în termen de o lună de la comunicare.

Dacă această parte este domiciliată într-un stat contractant altul decât cel în care a fost pronunțată hotărârea care încuviințează executarea, termenul este de două luni din ziua comunicării către persoană sau la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prorogat pe motive de distanță.

Articolul 37

Recursul se înaintează conform normelor de procedură contencioasă:

—	în Belgia, în fața „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg”;

—	în Republica Federală Germania, în fața „Oberlandesgericht”;

—	în Franța, în fața „Cour d'appel”;

—	în Italia, la „corte d'appello”;

—	în Luxemburg, în fața „Cour supérieure de justice” în domeniul dreptului civil;

—	în Țările de Jos, în fața „Arrondissementsrechtbank”.

Hotărârea pronunțată în recurs nu poate face obiectul decât al unui recurs în anulare și, în Republica Federală Germania, al unei „Rechtsbeschwerde”.

Articolul 38

Instanța sesizată cu recurs poate, la cererea părții care l-a formulat, să suspende acțiunea dacă hotărârea străină face, în statul de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru înaintarea acesteia nu a expirat; în acest din urmă caz, instanța poate fixa un termen pentru exercitarea căii de atac ordinare.

Această instanță poate de asemenea să condiționeze executarea de constituirea unei garanții pe care o stabilește.

Articolul 39

Până la expirarea termenului pentru introducerea recursului prevăzut în articolul 36 sau până la soluționarea acestuia nu pot fi luate decât măsuri de conservare a bunurilor părții împotriva căreia este cerută executarea.

Hotărârea care încuviințează executarea implică permisiunea de a aplica aceste măsuri.

Articolul 40

Dacă cererea este respinsă, solicitantul poate înainta un recurs:

—	în Belgia, în fața „Cour d'appel” sau „Hof van Beroep”;

—	în Republica Federală Germania, în fața „Oberlandesgericht”;

—	în Franța, în fața „Cour d'appel”;

—	în Italia, la „corte d'appello”;

—	în Luxemburg, în fața „Cour supérieure de justice” în domeniul dreptului civil;

—	în Țările de Jos, în fața „Gerechtshof”.

Partea împotriva căreia este cerută executarea este chemată să se prezinte în fața instanței sesizate cu recursul. În lipsă, se aplică dispozițiile articolului 20 al doilea și al treilea paragraf, chiar dacă această parte nu este domiciliată pe teritoriul unuia dintre statele contractante.

Articolul 41

Hotărârea de soluționare a recursului prevăzută în articolul 40 nu poate face obiectul decât al unui recurs în anulare și, în Republica Federală Germania, al unei „Rechtsbeschwerde”.

Articolul 42

Dacă hotărârea străină a statuat asupra mai multor capete ale cererii și executarea nu poate fi autorizată pentru toate, autoritatea judiciară încuviințează executarea pentru unul sau mai multe dintre ele.

Reclamantul poate cere o executare parțială.

Articolul 43

Hotărârile străine prin care se dispune plata unor daune cominatorii nu sunt executorii în statul în care se solicită recunoașterea decât dacă suma a fost stabilită în mod irevocabil de instanțele din statul de origine.

Articolul 44

Reclamantul care beneficiază de asistență judiciară în statul în care a fost pronunțată hotărârea se bucură de aceasta, fără o nouă examinare, conform procedurii prevăzute la articolele 32-35.

Articolul 45

Partea care cere executarea într-un stat contractant a unei hotărâri pronunțate într-un alt stat contractant nu poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni sau efectuarea unui depozit, indiferent de denumire, pe motiv că este străin sau că nu are domiciliul sau reședința în respectivul stat.

Secțiunea 3

Dispoziții comune

Articolul 46

Partea care cere recunoașterea sau solicită executarea unei hotărâri trebuie să prezinte:

1.	o copie a hotărârii care să întrunească condițiile necesare stabilirii autenticității acesteia;

2.	în cazul unei hotărâri pronunțate în lipsă, originalul sau copia certificată conformă a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței a fost comunicat sau notificat părții absente.

Articolul 47

Partea care solicită executarea trebuie, în afară de aceasta, să prezinte:

1.	orice document care poate dovedi că, în conformitate cu legea statului de origine, hotărârea este executorie și a fost notificată;

2.	dacă este cazul, un document care să justifice că reclamantul beneficiază de asistență judiciară în statul de origine.

Articolul 48

În cazul neprezentării documentelor menționate în articolele 46 alineatul (2) și 47 alineatul (2), autoritatea judiciară poate să acorde un termen pentru prezentarea lor sau să accepte documente echivalente sau, în cazul în care se consideră suficient de edificată, să se dispenseze de prezentarea lor. Trebuie de asemenea să se prezinte o traducere a documentelor dacă autoritatea judiciară cere acest lucru; traducerea este certificată de către o persoană abilitată în acest sens de unul din statele contractante.

Articolul 49

În cazul documentelor prevăzute la articolul 46, 47 sau 48 paragraful al doilea, precum și, dacă este cazul, pentru procura ad litem, nu este necesară legalizarea sau o altă formalitate echivalentă.

TITLUL IV

ACTE AUTENTICE ȘI TRANZACȚII JUDICIARE

Articolul 50

Actele autentice întocmite sau înregistrate și executorii într-un stat contractant sunt, la cerere, declarate ca executorii într-un alt stat contractant, conform procedurii prevăzută la articolul 31 și următoarele. Cererea nu poate fi respinsă decât dacă executarea actului autentic este contrară ordinii publice a statului în care se solicită recunoașterea.

Actul prezentat trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare pentru autentificare în statul de origine.

Dacă este necesar, se aplică dispozițiile din secțiunea 3 de la titlul III.

Articolul 51

Tranzacțiile încheiate în fața instanței în cursul unui proces și care sunt executorii în statul de origine sunt executorii în statul solicitat în aceleași condiții ca și actele autentice.

TITLUL V

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 52

Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului contractant ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legea internă.

În cazul în care o parte nu are domiciliul în statul în care instanțele sunt sesizate, judecătorul, pentru a determina dacă aceasta are un domiciliu în alt stat contractant, aplică legea acestui stat.

Totuși, pentru stabilirea domiciliului unei părți, se aplică legea națională dacă, în conformitate cu aceasta, domiciliul său depinde de cel al unei alte persoane sau de sediul unei autorități.

Articolul 53

Pentru aplicarea prezentei convenții, sediul societăților și persoanelor juridice este asimilat cu domiciliul. Totuși, pentru stabilirea sediului, judecătorul sesizat aplică normele sale de drept internațional privat.

TITLUL VI

DISPOZIȚII TRANZITORII

Articolul 54

Dispozițiile prezentei convenții nu se aplică decât acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite sau înregistrate după intrarea sa în vigoare.

Totuși, hotărârile pronunțate după data intrării în vigoare a prezentei convenții în urma unor acțiuni intentate înainte de această dată sunt recunoscute și executate, conform dispozițiilor din titlul III dacă normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie de titlul II, fie de o convenție care era în vigoare între statul de origine și statul solicitat în momentul introducerii acțiunii.

TITLUL VII

RAPORTUL CU CELELALTE CONVENȚII

Articolul 55

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 54 paragraful al doilea și articolului 56, prezenta convenție înlocuiește, între statele care sunt părți la ea, convențiile încheiate între două sau mai multe dintre aceste state, după cum urmează:

—	Convenția între Belgia și Franța privind competența judiciară, autoritatea și executarea hotărârilor judiciare, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Paris, la 8 iulie 1899;

—	Convenția între Belgia și Țările de Jos privind competența judiciară teritorială, falimentul, precum și autoritatea și executarea hotărârilor judiciare, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Bruxelles, la 28 martie 1925;

—	Convenția între Franța și Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 3 iunie 1930;

—	Convenția între Germania și Italia privind recunoașterea și executarea hotărârilor judiciare în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 9 martie 1936;

—	Convenția între Republica Federală Germania și Regatul Belgiei privind recunoașterea și executarea reciprocă în materie civilă și comercială a hotărârilor judiciare, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Bonn, la 30 iunie 1958;

—	Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea hotărârilor judiciare în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 17 aprilie 1959;

—	Convenția între Regatul Belgiei și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea hotărârilor judiciare și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 6 aprilie 1962;

—	Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judiciare și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Haga, la 30 august 1962;

și, în măsura în care este în vigoare:

—	Tratatul între Belgia, Țările de Jos și Luxemburg privind competența judiciară, falimentul, autoritatea și executarea hotărârilor judiciare, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnat la Bruxelles, la 24 noiembrie 1961.

Articolul 56

Tratatul și convențiile menționate în articolul 55 continuă să producă efecte în domeniile în care prezenta convenție nu se aplică.

Acestea continuă să producă efecte în ceea ce privește hotărârile pronunțate și actele întocmite sau înregistrate înaintea intrării în vigoare a prezentei convenții.

Articolul 57

Prezenta convenție nu derogă de la convențiile la care statele contractante sunt sau vor fi parte și care, în domenii speciale, reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor.

Articolul 58

Dispozițiile prezentei convenții nu aduc atingere drepturilor recunoscute resortisanților elvețieni prin convenția încheiată, la 15 iunie 1869, între Franța și Confederația elvețiană privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă.

Articolul 59

Prezenta convenție nu se opune ca un stat contractant să se angajeze față de un stat terț, în termenii unei convenții privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, să nu recunoască o hotărâre pronunțată, în special într-un alt stat contractant, împotriva unui pârât care avea domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul statului terț atunci când, într-un caz prevăzut de articolul 4, hotărârea nu a putut fi întemeiată decât pe o competență menționată la articolul 3 paragraful al doilea.

TITLUL VIII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 60

Prezenta convenție se aplică pe teritoriul european al statelor contractante, departamentelor franceze de peste mări și teritoriilor franceze de peste mări.

Regatul Țărilor de Jos poate declara în momentul semnării sau ratificării prezentei convenții sau în orice moment ulterior, printr-o notificare adresată secretarului general al Consiliului Comunităților Europene, că prezenta convenție se va aplica Surinam-ului și Antilelor olandeze. În lipsa unei asemenea declarații în ceea ce privește Antilele olandeze, procedurile care se derulează pe teritoriul european al Regatului ca urmare a unui recurs în anulare împotriva hotărârilor unor instanțe din Antilele olandeze se consideră ca proceduri care se derulează în fața acestor instanțe.

Articolul 61

Prezenta convenție se ratifică de către statele semnatare. Instrumentele de ratificare se depun la secretarul general al Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 62

Prezenta convenție intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni după depunerea instrumentului de ratificare al statului semnatar care procedează ultimul la această formalitate.

Articolul 63

Statele contractante recunosc că orice stat care devine membru al Comunității Economice Europene are obligația de a accepta ca prezenta convenție să constituie baza pentru negocierile necesare asigurării punerii în aplicare a articolului 220 ultimul paragraf din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în raporturile dintre statele contractante și acest stat.

Adaptările necesare pot face obiectul unei convenții speciale între statele contractante, pe de o parte, și acest stat, pe de altă parte.

Articolul 64

Secretarul general al Consiliului Comunităților Europene notifică statelor semnatare:

(a)	depunerea fiecărui instrument de ratificare;

(b)	data intrării în vigoare a prezentei convenții;

(c)	declarațiile primite în conformitate cu articolul 60 paragraful al doilea;

(d)	declarațiile primite în conformitate cu articolul IV din protocol;

(e)	comunicările făcute în conformitate cu articolul VI din protocol.

Articolul 65

Protocolul care, cu acordul comun al statelor contractante, este anexat la prezenta convenție, face parte integrantă din aceasta.

Articolul 66

Prezenta convenție se încheie pe durată nelimitată.

Articolul 67

Fiecare stat contractant poate solicita revizuirea prezentei convenții. În acest caz, o conferință de revizuire este convocată de președintele Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 68

Prezenta convenție, redactată într-un exemplar unic în limbile franceză, germană, italiană și olandeză, cele patru texte fiind autentice, este depusă în arhivele secretariatului Consiliului Comunităților Europene. Secretarul general remite o copie certificată conformă fiecăruia dintre guvernele statelor semnatare.

---

(1)  În urma ratificării de către toate statele membre și în conformitate cu articolul 62, Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, însoțită de protocolul și declarația comună, semnate la Bruxelles, la data de 27 septembrie 1968, intră în vigoare la 1 februarie 1973.

---

19/Volumul 10

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

14

---

41968A0927(02)

---

L 299/43

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

PROTOCOL

Înaltele Părți Contractante convin cu privire la următoarele dispoziții, anexate convenției:

Articolul I

Orice persoană domiciliată în Luxemburg, acționată în justiție în fața unei instanțe din alt stat contractant în conformitate cu articolul 5 alineatul (1), poate solicita declinarea competenței respectivei instanțe. Instanța respectivă se declară din oficiu necompetentă dacă pârâtul nu se înfățișează.

Orice convenție atributivă de competență în sensul articolului 17 produce efecte față de o persoană domiciliată în Luxemburg numai dacă aceasta acceptă în mod expres și special acest lucru.

Articolul II

Fără a aduce atingere dispozițiilor naționale mai favorabile, persoanele domiciliate într-un stat contractant și urmărite pentru o infracțiune neintenționată în fața instanțelor din alt stat contractant, nefiind resortisanți ai acestui stat, pot fi apărate de persoanele împuternicite în acest scop, chiar dacă nu se înfățișează personal în fața instanțelor.

Totuși, instanța sesizată poate dispune ca ele să se înfățișeze personal; în cazul neprezentării, hotărârea pronunțată în acțiunea civilă fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a se apăra va putea să nu fie recunoscută și să nu fie executată în celelalte state contractante.

Articolul III

În statul solicitat, cu ocazia procedurii de încuviințare a executării, nu se percepe nici un impozit, drept sau taxă, proporțional cu valoarea litigiului.

Articolul IV

Actele judiciare și extrajudiciare întocmite pe teritoriul unui stat contractant care trebuie notificate unor persoane de pe teritoriul altui stat contractant sunt transmise conform modalităților prevăzute de convențiile sau acordurile încheiate între statele contractante.

În afară de cazul în care statul de destinație se opune printr-o declarație făcută secretarului general al Consiliului Comunităților Europene, aceste acte pot, de asemenea, să fie trimise direct de funcționarii ministeriali ai statului unde actele sunt întocmite funcționarilor ministeriali ai statului pe teritoriul căruia se găsește destinatarul actului. În acest caz, funcționarul ministerial al statului de origine transmite o copie a actului funcționarului ministerial al statului în care se solicită executarea, care este competent pentru a o remite destinatarului. Această remitere se face în formele prevăzute de legea statului în care se solicită executarea. Aceasta este constatată printr-o atestare trimisă direct funcționarului ministerial al statului de origine.

Articolul V

Competența judiciară prevăzută la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 10 pentru cererea în garanție sau cererea de intervenție, nu poate fi invocată în Republica Federală Germania. În acest stat, orice persoană domiciliată pe teritoriul altui stat contractant poate fi chemată în fața instanțelor în conformitate cu articolele 68, 72, 73 și 74 din Codul de procedură civilă privind litis denunciatio.

Hotărârile pronunțate în celelalte state contractante în temeiul articolului 6 alineatul (2) și al articolului 10 sunt recunoscute și executate în Republica Federală Germania în conformitate cu titlul III. Efectele față de terți ale hotărârilor pronunțate în acest stat, în aplicarea articolelor 68, 72, 73 și 74 din Codul de procedură civilă, sunt de asemenea recunoscute în celelalte state contractante.

Articolul VI

Statele contractante comunică secretarului general al Consiliului Comunităților Europene textele dispozițiilor lor legale care ar modifica fie articolele propriilor legi menționate în convenție, fie competențele desemnate în titlul III, secțiunea 2 din convenție.

---

19/Volumul 10

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

16

---

41978A1009(01)

---

L 304/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

CONVENȚIA

privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială și la Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiție

[Semnată la 9 octombrie 1978 (1)]

(78/884/CEE)

PREAMBUL

PĂRȚILE CONTRACTANTE LA TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE,

AVÂND ÎN VEDERE că, devenind membre ale Comunității, Regatul Danemarcei, Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s-au angajat să adere la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială și la Protocolul privind interpretarea respectivei convenții de către Curtea de Justiție și, pentru aceasta, s-au angajat să înceapă negocierile cu statele membre originare ale Comunității, în scopul efectuării adaptărilor necesare,

MAIESTATEA SA REGELE BELGIENILOR:

Renaat VAN ELSLANDE,

Ministrul Justiției;

MAIESTATEA SA REGINA DANEMARCEI:

Nathalie LIND,

Ministrul Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA:

Dr. Hans-Jochen VOGEL,

Ministrul Federal al Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FRANCEZE:

Alain PEYREFITTE,

Gardianul sigiliilor

Ministrul Justiției;

PREȘEDINTELE IRLANDEI:

Gerald COLLINS,

Ministrul Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIENE:

Paolo BONIFACIO,

Ministrul Justiției;

ALTEȚA SA REGALĂ MARELE DUCE DE LUXEMBURG:

Robert KRIEPS,

Ministrul Educației și Justiției;

MAIESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS:

Prof. J. DE RUITER,

Ministrul Justiției;

MAIESTATEA SA REGINA REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD:

The High Honourable the Lord ELWYN-JONES, CH,

Lord High Chancellor of Great Britain;

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

TITLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Regatul Danemarcei, Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord aderă la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Bruxelles, la 27 septembrie 1968 (denumită în continuare „Convenția din 1968”) și la Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiție, semnat la Luxemburg, la 3 iunie 1971 (denumit în continuare „Protocolul din 1971”).

Articolul 2

Adaptările Convenției din 1968 și la Protocolul din 1971 sunt prezentate în titlurile II-IV din prezenta convenție.

TITLUL II

ADAPTĂRILE CONVENȚIEI DIN 1968

Articolul 3

Următorul text se adaugă la articolul 1 alineatul (1) din Convenția din 1968:

Articolul 4

Articolul 3 alineatul (2) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 5

(1)   Versiunea în limba franceză a textului articolului 5 alineatul (1) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

(2)   Versiunea în limba olandeză a textului articolului 5 alineatul (1) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

(3)   Articolul 5 alineatul (2) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

(4)   La articolul 5 din Convenția din 1968 se adaugă următorul text:

Articolul 6

La titlul II secțiunea 2 din Convenția din 1968 se adaugă următorul articol:

Articolul 7

Articolul 8 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 8

Articolul 12 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 9

La titlul II secțiunea 3 din Convenția din 1968 se adaugă următorul articol:

Articolul 10

Secțiunea 4 din titlul II din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 11

Articolul 17 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 12

Articolul 20 alineatul (2) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 13

(1)   Articolul 27 alineatul (2) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

(2)   Următorul text se adăugă la articolul 27 din Convenția din 1968:

Articolul 14

La articolul 30 din Convenția din 1968, se adaugă următorul paragraf:

Articolul 15

La articolul 31 din Convenția din 1968, se adaugă următorul paragraf:

Articolul 16

Articolul 32 primul paragraf din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

„Cererea este prezentată:

—	în Belgia, la tribunal de première instance sau rechtbank van eerste aanleg;

—	în Danemarca, la underret;

—	în Republica Federală Germania, președintelui unei camere a Landgericht;

—	în Franța, președintelui tribunal de grande instance;

—	în Irlanda, la High Court;

—	în Italia, la corte d'appelo;

—	în Luxemburg, președintelui tribunal d'arrondissement;

—	în Țările de Jos, președintelui arrondissementsrechtbank;

—

în Regatul Unit: 1. în Anglia și Țara Galilor, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State; 2. în Scoția, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri de întreținere, la Sheriff Court, sesizată de Secretary of State; 3. în Irlanda de Nord, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State.”

Articolul 17

Articolul 37 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 18

La articolul 38 din Convenția din 1968, după primul paragraf se adaugă următorul paragraf:

Articolul 19

Primul paragraf din articolul 40 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

„Dacă cererea este respinsă, reclamantul poate introduce un recurs:

—	în Belgia, la cour d'appel sau hof van beroep;

—	în Danemarca, la landsret;

—	în Republica Federală Germania, la Oberladesgericht;

—	în Franța, la cour d'appel;

—	în Irlanda, la High Court;

—	în Italia, la corte d'appelo;

—	în Luxemburg, la Cour supérieure de Justice, reunită ca instanță de apel în materie civilă;

—	în Țările de Jos, la gerechtshof;

—

în Regatul Unit: 1. în Anglia și Țara Galilor, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court; 2. în Scoția, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Sheriff Court; 3. în Irlanda de Nord, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court.”

Articolul 20

Articolul 41 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 21

Articolul 44 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 22

Articolul 46 alineatul (2) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 23

La articolul 53 din Convenția din 1968, se adaugă următorul paragraf:

Articolul 24

În lista convențiilor prezentată la articolul 55 din Convenția din 1968 se introduc în ordine cronologică convențiile următoare:

—	Convenția între Regatul Unit și Republica Franceză privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, împreună cu un protocol, semnată la Paris, la 18 ianuarie 1934;

—	Convenția între Regatul Unit și Regatul Belgiei privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, împreună cu un protocolul, semnată la Bruxelles, la 2 mai 1934;

—	Convenția între Regatul Unit și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Bonn, la 14 iulie 1960;

—	Convenția între Regatul Unit și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială semnată la Roma, la 7 februarie 1964, împreună cu protocolul de modificare semnat la Roma, la 14 iulie 1970;

—	Convenția între Regatul Unit și Regatul Țărilor de Jos privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă, semnată la Haga, la 17 noiembrie 1967.

Articolul 25

(1)   Articolul 57 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

(2)   În vederea interpretării sale uniforme, articolul 57 primul alineat se aplică după cum urmează:

(a)

Convenția din 1968 modificată nu împiedică o instanță dintr-un stat contractant care este parte la o convenție privind o materie specială, să își întemeieze competența în conformitate cu respectiva convenție, chiar dacă pârâtul este domiciliat în alt stat contractant, care nu este parte la respectiva convenție. Instanța aplică, în orice caz, articolul 20 din Convenția din 1968 modificată;

(b)

o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat contractant prin exercitarea competenței prevăzute într-o convenție privind o materie specială este recunoscută și executată în celelalte state contractante în conformitate cu Convenția din 1968 modificată. În cazul în care o convenție privind o materie specială, la care atât statul de origine, cât și statul solicitat sunt părți, stabilește condițiile pentru recunoașterea sau executarea hotărârilor judecătorești, se aplică condițiile respective. În orice caz, pot fi aplicate dispozițiile din Convenția din 1968 modificată care prevăd procedurile de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești.

Articolul 26

La articolul 59 din Convenția din 1968 se adaugă următorul paragraf:

„«Cu toate acestea, un stat contractant nu poate să își asume față de un stat terț obligația de a nu recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată în alt stat contractant de o instanță care își întemeiază competența pe existența în statul respectiv a bunurilor aparținând pârâtului sau pe sechestrarea de către reclamant a bunurilor situate acolo:»

1.	în cazul în care cererea are ca obiect proprietatea sau posesia bunurilor respective, vizează să obțină autorizația de a dispune de acestea sau este legată de un alt litigiu privind aceste bunuri sau

2.	în cazul în care bunurile constituie garanția unei creanțe care face obiectul cererii.”

Articolul 27

Articolul 60 din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 28

Articolul 64 litera (c) din Convenția din 1968 se înlocuiește cu următorul text:

TITLUL III

ADAPTĂRI ALE PROTOCOLULUI ANEXAT LA CONVENȚIA DIN 1968

Articolul 29

Următoarele articole se adaugă la Protocolul anexat la Convenția din 1968:

TITLUL IV

ADAPTĂRI ALE PROTOCOLULUI DIN 1971

Articolul 30

La articolul 1 din Protocolul din 1971 se adaugă următorul paragraf:

Articolul 31

Articolul 2 alineatul (1) din Protocolul din 1971 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 32

Articolul 6 din Protocolul din 1971 se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 33

Articolul 10 litera (d) din Protocolul din 1971 se înlocuiește cu următorul text:

TITLUL V

DISPOZIȚII TRANZITORII

Articolul 34

(1)   Convenția din 1968 și Protocolul din 1971, împreună cu modificările aduse de prezenta convenție, se aplică numai acțiunilor judecătorești intentate și documentelor autentice elaborate oficial sau înregistrate după intrarea în vigoare a prezentei convenții în statul de origine și, atunci când se solicită recunoașterea sau executarea unei hotărâri sau act autentic, în statul solicitat.

(2)   Cu toate acestea, în raporturile dintre cele șase state contractante ale Convenției din 1968, hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a prezentei convenții în acțiunile intentate înainte de data respectivă sunt recunoscute și executate în conformitate cu titlul III din Convenția din 1968 modificată.

(3)   În plus, în raporturile dintre cele șase state contractante ale Convenției din 1968 și cele trei state menționate la articolul 1 din prezenta convenție, precum și în raporturile dintre cele trei state, hotărârile pronunțate după data intrării în vigoare a prezentei convenții între statul de origine și statul solicitat în acțiunile intentate înainte de această dată sunt recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile titlului III din Convenția din 1968 modificată, în cazul în care competența a fost întemeiată pe norme conforme titlului II modificat sau dispozițiilor unei convenții încheiate între statul de origine și statul solicitat care era în vigoare la data intentării acțiunilor.

Articolul 35

În cazul în care părțile într-un litigiu privind un contract au convenit în scris, înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenții, că respectivul contract este reglementat de legislația Irlandei sau a unei părți a Regatului Unit, instanțele Irlandei sau ale acelei părți a Regatului Unit își mențin dreptul de a-și exercita competența asupra litigiului.

Articolul 36

Pe o perioadă de trei ani de la intrarea în vigoare a Convenției din 1968 pentru Regatul Danemarcei și, respectiv, pentru Irlanda, competența în cauzele maritime nu se stabilește numai în conformitate cu dispozițiile din convenția respectivă, dar și în conformitate cu dispozițiile alineatelor (1)-(6) de mai jos. Cu toate acestea, la intrarea în vigoare a Convenției internaționale pentru unificarea anumitor norme privind sechestrul asigurator de nave maritime, semnată la Bruxelles, la 10 mai 1952, pentru unul dintre aceste state, aceste dispoziții încetează să producă efecte față de statul respectiv.

(1)

O persoană domiciliată într-un stat contractant poate fi chemată în instanță în unul dintre statele menționate anterior pentru o creanță maritimă, în cazul în care nava la care se referă creanța sau orice altă navă deținută de această persoană este pusă sub sechestru asigurator pe teritoriul celuilalt stat drept garanție pentru creanță sau ar fi putut fi pusă sub sechestru în statul respectiv, dar a fost constituită o cauțiune sau o altă garanție și: (a) reclamantul este domiciliat în celălalt stat sau (b) creanța maritimă s-a născut în celălalt stat sau (c) creanța maritimă s-a născut în timpul unei călătorii în cursul căreia a fost sau ar fi putut fi făcut sechestrul sau (d) creanța apare ca urmare a unui abordaj sau a daunelor cauzate de o navă altei nave sau mărfurilor sau persoanelor de la bordul uneia dintre nave, fie în urma executării sau a neexecutării unei manevre, fie ca urmare a nerespectării regulilor sau (e) creanța s-a născut dintr-o asistență ori salvare sau (f) creanța este garantată printr-o ipotecă maritimă sau printr-o altă ipotecă asupra navei sechestrate.

(2)

Reclamantul poate sechestra fie nava la care face referire creanța sau orice altă navă care este deținută de persoana care era proprietarul navei respective în momentul apariției creanței maritime. Cu toate acstea, în ceea ce privește creanțele maritime prevăzute la literele (o), (p) sau (q) din alineatul (5) din prezentul articol, poate face obiectul sechestrului numai nava la care face referire creanța.

(3)	Navele sunt considerate ca aflându-se în aceeași proprietate în cazul în care toate acțiunile sunt deținute de aceeași sau aceleași persoane.

(4)

În cazul unei navlosiri cu predarea gestiunii nautice, atunci când numai navlositorul este răspunzător pentru o creanță maritimă privind nava respectivă, reclamantul poate sechestra nava respectivă sau orice altă navă deținută de navlositor, dar nici o altă navă deținută de proprietar nu poate fi sechestrată pentru creanța respectivă. Același principiu se aplică în orice alt caz în care o persoană, alta decât proprietarul navei, este răspunzătoare pentru o creanță maritimă privind nava respectivă.

(5)

Sintagma „creanță maritimă” desemnează o creanță formulată ca urmare a uneia sau mai multora dintre următoarele situații: (a) daune cauzate de o navă prin abordaj ori în alt mod; (b) pierderea de vieți omenești sau vătămări corporale cauzate de o navă sau provenind din funcționarea unei nave; (c) asistență și salvare; (d) contracte privind folosința sau locațiunea unei nave fie printr-un contract de navlosire, fie în alt mod; (e) contracte privind transportul mărfurilor de către o navă în temeiul unui contract de navlosire, a unui conosament sau în alt mod; (f) pierderea sau deteriorarea mărfurilor, inclusiv a bagajelor transportate de o navă; (g) avarie comună; (h) asigurare maritimă; (i) remorcarea; (j) pilotajul; (k) furnizarea, în orice loc, de mărfuri sau materiale pentru întreținerea sau exploatarea unei nave; (l) construirea, repararea sau echiparea unei nave sau cheltuielile și taxele de doc; (m) salariile comandanților, ofițerilor sau ale echipajului; (n) plățile făcute de comandant, incluzând plățile făcute de expeditori, navlositori sau agenți în contul unei nave sau a proprietarului acesteia; (o) litigiu privind drepturile asupra unei nave sau proprietatea unei nave; (p) litigiile între co-proprietarii unei nave privind proprietatea, posesia, utilizarea sau veniturile din exploatarea navei respective; (q) orice ipotecă maritimă și orice altă ipotecă.

(6)

În Danemarca, sintagma „sechestru asigurator” se interpretează, în ceea ce privește creanțele maritime menționate la literele (o) și (p) din alineatul (5) din prezentul articol, ca incluzând un „forbud”, în cazul când aceasta este singura procedură permisă pentru o asemenea creanță în conformitate cu articolele 646-653 din Codul de procedură civilă („lov om rettens pleje”).

TITLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 37

Secretarul General al Consiliului Comunităților Europene transmite o copie certificată a Convenției din 1968 și a Protocolului din 1971 în limbile franceză, germană, italiană și olandeză guvernelor Regatului Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Textele Convenției din 1968 și ale Protocolului din 1971, elaborate în limbile daneză, engleză și irlandeză se anexează la prezenta convenție (2). Textele elaborate în limbile daneză, engleză și irlandeză sunt autentice în aceleași condiții ca și textele originale ale Convenției din 1968 și ale Protocolului din 1971.

Articolul 38

Statele semnatare ratifică prezenta convenție. Instrumentele de ratificare se depun la Secretarul General al Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 39

Prezenta convenție intră în vigoare, între statele care au ratificat-o, în prima zi din a treia lună după depunerea ultimului instrument de ratificare de către statele membre originare ale Comunității și de către unul dintre noile state membre.

Convenția intră în vigoare, pentru fiecare nou stat membru care o ratifică ulterior, în prima zi din a treia lună după depunerea instrumentului său de ratificare.

Articolul 40

Secretarul General al Consiliului Comunităților Europene notifică statele semnatare despre:

(a)	depunerea fiecărui instrument de ratificare;

(b)	datele intrării în vigoare a prezentei convenții pentru statele contractante.

Articolul 41

Prezenta convenție, elaborată într-un singur exemplar în limbile daneză, engleză, franceză, germană, irlandeză, italiană și olandeză, toate cele șapte texte fiind autentice, se depune în arhivele Secretariatului Consiliului Comunităților Europene. Secretarul General transmite o copie cartificată guvernului fiecărui stat semnatar.

---

(1)  Data intrării în vigoare a convenției va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene de către Secretariatul General al Consiliului.

(2)  JO L 304, 30.10.1978, p. 17, 36 și 55.

---

KONVENTION

om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager

DE HØJE KONTRAHERENDE PARTER I TRAKTATEN OM OPRETTELSE AF DET EUROPÆISKE ØKONOMISKE FÆLLESSKAB HAR —

i ønsket om at gennemføre bestemmelserne i artikel 220 i nævnte traktat, hvorefter de har forpligter sig til at tilvejebringe en forenkling af formaliteterne vedrørende gensidig anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser,

i bestræbelserne for inden for Fællesskabet at styrke retsbeskyttelsen for de der bosiddende personer, og

ud fra den betragtning, at det med henblik herpå er nødvendigt at fastlægge deres retters internationale kompetence, at lette anerkendelsen af retsafgørelser og at indføre en hurtig procedure for at sikre fuldbyrdelsen af sådanne afgørelser samt af officielt bekræftede dokumenter og retsforlig —

HANS MAJESTÆT BELGIERNES KONGE:

Pierre HARMEL,

udenrigsminister;

PRÆSIDENTEN FOR FORBUNDSREPUBLIKKEN TYSKLAND:

Willy BRANDT,

vicekansler, udenrigsminister;

PRÆSIDENTEN FOR DEN FRANSKE REPUBLIK:

Michel DEBRÉ,

udenrigsminister;

PRÆSIDENTEN FOR DEN ITALIENSKE REPUBLIK:

Giuseppe MEDICI,

udenrigsminister;

HANS KONGELIGE HØJHED STORHERTUGEN AF LUXEMBOURG:

Pierre GRÉGOIRE,

udenrigsminister;

HENDES MAJESTÆT DRONNINGEN AE NEDERLANDENE:

J.M.A.H. LUNS,

udenrigsminister;

ER BLEVET ENIGE OM FØLGENDE BESTEMMELSER:

AFSNIT I

ANVENDELSESOMRÅDE

Artikel 1

Denne konvention finder anvendelse på borgerlige sager, herunder handelssager, uanset domsmyndighedens art.

Den finder ikke anvendelse på:

1.	fysiske personers retlige status samt deres rets- og handleevne, formueforholdet mellem ægtefæller samt arv efter loven eller testamente;

2.	konkurs, akkord og andre lignende ordninger;

3.	social sikring;

4.

voldgift.

AFSNIT II

KOMPETENCE

Afdeling 1

Almindelige bestemmelser

Artikel 2

Med forbehold af bestemmelserne i denne konvention skal personer, der har bopæl på en kontraherende stats område, uanset deres nationalitet, sagsøges ved retterne i denne stat.

Personer, som ikke er statsborgere i den stat, hvor de har bopæl, er undergivet de kompetenceregler, der gælder for landets egne statsborgere.

Artikel 3

Personer, der har bopæl på en kontraherende stats område, kan kun sagsøges ved retterne i en anden kontraherende stat i medfør af de regler, der er fastsat i afdeling 2-6 i dette afsnit.

I særdeleshed kan følgende bestemmelser ikke gøres gældende imod dem:

—	i Belgien: artikel 15 i Borgerlig Lovbog (Code civil) og bestemmelserne i artikel 52, 52 bis og 53 i værnetingsloven af 25. marts 1976 (loi sur la compétence);

—	Forbundsrepublikken Tyskland: artikel 23 i civil-procesloven (Zivilprozeßordnung);

—	i Frankrig: artikel 14 og 15 i Borgerlig Lovbog (Code civil);

—	i Italien: artikel 2 og artikel 4, nr. 1 og 2, i civil-procesloven (Codice di procedura civile);

—	i Luxembourg: artikel 14 og 15 i Borgerlig Lovbog (Code civil);

—	i Nederlandene: artikel 126, stk. 3, og artikel 127 i civilprocesloven (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Artikel 4

Såfremt sagsøgte ikke har bopæl på en kontraherende stats område, afgøres retternes kompetence i hver enkelt kontraherende stat efter statens egen lovgivning, dog med forbehold af bestemmelserne i artikel 16.

Over for en sagsøgt, der ikke har bopæl på en kontraherende stats område, kan enhver, der har bopæl på en kontraherende stats område, uanset sin nationalitet, i lighed med landets egne statsborgere påberåbe sig de kompetenceregler, som gælder der, herunder navnlig de regler, der er nævnt i artikel 3, stk. 2.

Afdeling 2

Specielle kompetenceregler

Artikel 5

En person, der har bopæl på en kontraherende stats område, kan sagsøges i en anden kontraherende stat:

1.	i sager om kontraktforhold, ved retten på det sted, hvor den forpligtelse, der ligger til grund for sagen, er opfyldt eller skal opfyldes;

2.	i sager om underholdspligt, ved retten på det sted, hvor den berettigede har sin bopæl eller sit sædvanlige opholdssted;

3.	i sager om erstatning uden for kontrakt, ved retten på det sted, hvor skadetilføjelsen er foregået;

4.	i sager, i hvilke der påstås erstatning eller genoprettelse af en tidligere tilstand i anledning af en strafbar handling, ved den ret, hvor straffesagen er anlagt, såfremt denne ret i henhold til den nationale lovgivning kan påkende borgerlige krav;

5.	i sager vedrørende driften af en filial, et agentur eller en lignende virksomhed, ved retten på det sted, hvor virksomheden er beliggende.

Artikel 6

En person, der har bopæl på en kontraherende stats område, kan endvidere sagsøges:

1.	såfremt der er flere sagsøgte, ved retten i den retskreds, hvor en af de sagsøgte har bopæl;

2.	som tredjemand i sager om opfyldelse af en forpligtelse eller ved intervention, ved den ret, hvor den oprindelige sag er anlagt, medmindre denne kun er anlagt for at unddrage sagsøgte hans almindelige værneting;

3.	i sager om modfordringer, der udspringer af den samme kontrakt eller det samme forhold, som hovedfordringen støttes på, ved den ret hvor sagen om hovedfordringen er indbragt.

Afdeling 3

Kompetence i forsikringssager

Artikel 7

I forsikringssager afgøres kompetencen efter bestemmelserne i denne afdeling, dog med forbehold af artikel 4 og artikel 5, nr. 5.

Artikel 8

En forsikringsgiver, der har bopæl på en kontraherende stats område, kan sagsøges enten ved retterne i denne stat eller i en anden kontraherende stat ved retten på det sted, hvor forsikringstageren har bopæl, eller i tilfælde, hvor flere forsikringsgivere er sagsøgt, ved retterne i en kontraherende stat, hvor en af de sagsøgte har bopæl.

Såfremt den lovgivning, der gælder for vedkommende ret, indeholder bestemmelser om en sådan kompetence, kan forsikringsgiveren endvidere i en anden kontraherende stat end den, hvor han har bopæl, sagsøges ved retten i den kreds, hvor den person, som har formidlet afslutningen af forsikringsaftalen, har bopæl, når denne bopæl er anført i forsikringspolicen eller forsikringsbegæringen.

En forsikringsgiver, som uden at have bopæl på en kontraherende stats område, har en filial eller et agentur i en af disse stater, anses for at have bopæl på denne stats område i sager vedrørende driften af den pågældende filial eller det pågældende agentur.

Artikel 9

I sager om ansvarsforsikring eller forsikring af fast ejendom kan forsikringsgiveren endvidere sagsøges ved retten på det sted, hvor skadetilføjelsen er foregået. Det samme gælder, når fast ejendom og løsøre er omfattet af samme forsikringsaftale og genstand for samme skadestilfælde.

Artikel 10

I sager om ansvarsforsikring kan forsikringsgiveren endvidere sagsøges ved den ret, hvor skadelidte har anlagt sag mod den sikrede, såfremt den lovgivning, der gælder for denne ret, indeholder hjemmel dertil.

Bestemmelserne i artikel 7, 8 og 9 finder anvendelse i tilfælde, hvor skadelidte anlægger sag direkte mod forsikringsgiveren, såfremt der er hjemmel for et direkte sagsanlæg.

Såfremt lovgivningen om et sådant direkte sagsanlæg indeholder hjemmel til at inddrage forsikringstageren eller den sikrede i sagen, er den samme ret også kompetent i forhold til disse personer.

Artikel 11

Med forbehold af bestemmelserne i artikel 10, stk. 3, kan forsikringsgiveren kun anlægge sag ved retterne i den kontraherende stat, på hvis område sagsøgte har bopæl, hvad enten sagsøgte er forsikringstager, sikret eller begunstiget.

Bestemmelserne i denne afdeling berører ikke retten til at fremsætte modfordringer ved den ret, der behandler det oprindelige krav i overensstemmelse med bestemmelserne i denne afdeling.

Artikel 12

Bestemmelserne i denne afdeling kan kun fraviges ved aftale:

1.	såfremt denne er indgået, efter at tvisten er opstået, eller

2.	såfremt aftalen giver forsikringstageren, den sikrede eller den begunstigede ret til at anlægge sag ved andre retter end dem, der er nævnt i denne afdeling, eller

3.

såfremt aftalen er indgået mellem en forsikringstager og en forsikringsgiver, der har bopæl i samme kontraherende stat, med det formål, at retterne i denne stat skal være kompetente også i tilfælde af, at skadetilføjelsen er foregået i udlandet, medmindre en sådan aftale ikke er tilladt efter lovgivningen i den pågældende stat.

Afdeling 4

Kompetence ved visse former for kreditkøb og lån

Artikel 13

I sager om køb om løsøregenstande, hvor købesummen skal betales i rater, eller om lån, der skal tilbagebetales i rater og er direkte bestemt til finansiering af køb af sådanne genstande, afgøres kompetencen efter bestemmelserne i denne afdeling, dog med forbehold af artikel 4 og artikel 5, nr. 5.

Artikel 14

En sælger eller en långiver, der har bopæl på en kontraherende stats område, kan sagsøges enten ved retterne i den pågældende stat, eller ved retterne i den kontraherende stat, på hvis område køberen eller låntageren har bopæl.

Sælgeren kan kun anlægge sag mod køberen, og långiveren kan kun anlægge sag mod låntageren, ved retterne i den stat, på hvis område sagsøgte har bopæl.

Disse bestemmelser berører ikke retten til at fremsætte modfordringer ved den ret, der behandler det oprindelige krav i overensstemmelse med bestemmelserne i denne afdeling.

Artikel 15

Bestemmelserne i denne afdeling kan kun fraviges ved aftale:

1.	såfremt denne er indgået efter at tvisten er opstået, eller

2.	såfremt aftalen giver køberen eller låntageren ret til at anlægge sag ved andre retter end dem, der er nævnt i denne afdeling, eller

3.

såfremt aftalen er indgået mellem en køber og en sælger eller mellem en låntager og en långiver, der har bopæl eller sædvanligt opholdssted i samme kontraherende stat, og aftalen tillægger retterne i denne stat kompetence, medmindre en sådan aftale ikke er tilladt efter lovgivningen i den pågældende stat.

Afdeling 5

Enekompetence

Artikel 16

Enekompetente, uden hensyn til bopæl, er:

1.	i sager om rettigheder over fast ejendom samt om leje eller forpagtning af fast ejendom, retterne i den kontraherende stat, hvor ejendommen er beliggende;

2.	i sager om gyldighed, ugyldighed eller opløsning af selskaber eller juridiske personer, der har deres hjemsted på en kontraherende stats område, eller om beslutninger truffet af disses organer, retterne i den pågældende stat;

3.	i sager, om gyldigheden af indførelse i offentlige registre, retterne i den kontraherende stat, på hvis område registrene føres;

4.

i sager om registrering eller gyldighed af patenter, varemærker, mønstre og modeller samt andre lignende rettigheder, der medfører deponering eller registrering, retterne i den kontraherende stat, på hvis område der er ansøgt om deponering eller registering, eller hvor deponering eller registering er foretaget eller ifølge bestemmelserne i en international konvention anses for at være foretaget;

5.	i sager om fuldbyrdelse af retsafgørelser, retterne i den kontraherende stat, hvor fuldbyrdelsesstedet er beliggende.

Afdeling 6

Aftaler om kompetence

Artikel 17

Såfremt parterne i tilfælde, hvor mindst én af dem har bopæl på en kontraherende stats område, ved en skriftlig aftale eller ved en mundtlig aftale, der er skriftligt bekræftet, har vedtaget, at en ret eller retterne i en kontraherende stat skal være kompetente til at påkende allerede opståede tvister eller fremtidige tvister i anledning af et bestemt retsforhold, er alene denne ret eller retterne i den pågældende stat kompetente.

Aftaler om retternes kompetence er ugyldige, såfremt de strider mod bestemmelserne i artikel 12 og 15, eller såfremt de udelukker kompetencen for de retter, som i medfør af artikel 16 er enekompetente.

Såfremt aftalen om retternes kompetence kun er indgået til fordel for én af parterne, bevarer denne retten til at anlægge sag ved enhver anden ret, der er kompetent efter denne konvention.

Artikel 18

For så vidt retten i en kontraherende stat ikke allerede er kompetent i medfør af andre bestemmelser i denne konvention, bliver den kompetent, når sagsøgte giver møde for den. Denne regel finder ikke anvendelse, såfremt sagsøgte kun giver møde for at bestride rettens kompetence, eller såfremt en anden ret i medfør af artikel 16 er enekompetent.

Afdeling 7

Prøvelse af kompetencen og af sagens antagelse til påkendelse

Artikel 19

En ret i en kontraherende stat, for hvilken der som det væsentligste indbringes en retsvist, der i medfør af artikel 16 henhører under en i en anden kontraherende stat beliggende rets enekompetence, skal på embeds vegne erklære sig inkompetent.

Artikel 20

Såfremt en sagsøgt, der har bopæl på en kontraherende stats område, er sagsøgt ved en ret i en anden kontraherende stat, men ikke giver møde, skal den pågældende ret på embeds vegne erklære sig inkompetent, såfremt den ikke er kompetent efter reglerne i denne konvention.

Retten skal udsætte påkendelsen, indtil det er fastslået, at sagsøgte har haft mulighed for at modtage sagens indledende processkrift i så god tid, at han har kunnet varetage sine interesser under sagen, eller at alle hertil fornødne foranstaltninger har været truffet.

Bestemmelserne i artikel 15 i Haager-konventionen af 15. november 1965 om forkyndelse i udlandet af retslige og udenretslige dokumenter i sager om civile eller kommercielle spørgsmål træder i stedet for bestemmelserne i foregående stykke, såfremt det indledende processkrift i sagen skal fremsendes i medfør af nævnte konvention.

Afdeling 8

Litispendens og indbyrdes sammenhængende krav

Artikel 21

Såfremt krav, der har samme genstand og hviler på samme grundlag, fremsættes mellem de samme parter for retter i forskellige kontraherende stater, skal enhver anden ret end den, ved hvilken sagen først er anlagt, på embeds vegne erklære sig inkompetent til fordel for denne ret.

Den ret, som herefter skulle erklære sig inkompetent, kan udsætte afgørelsen, såfremt den anden rets kompetence bestrides.

Artikel 22

Såfremt krav, som er indbyrdes sammenhængende, fremsættes for retter i forskellige kontraherende stater, og sagerne verserer for disse retter i første instans, kan enhver anden ret end den, ved hvilken sagen først er anlagt, udsætte afgørelsen.

Denne ret kan ligeledes på begæring af en af parterne erklære sig inkompetent, forudsat at dens lovgivning tillader forening af indbyrdes sammenhængende krav, og at den ret, ved hvilken sagen først er anlagt, er kompetent til at påkende begge krav.

Ved indbyrdes sammenhængende krav forstås i denne artikel krav, der er så snævert forbundne, at det er ønskeligt at behandle og påkende dem samtidigt for at undgå uforenelige afgørelser i tilfælde af, at kravene blev påkendt hver for sig.

Artikel 23

Såfremt kravene henhører under flere retters enekompetence, skal enhver anden ret, end den ved hvilken sagen først er anlagt, erklære sig inkompetent til fordel for denne ret.

Afdeling 9

Foreløbige, herunder sikrende retsmidler

Artikel 24

De foreløbige, herunder sikrende retsmidler, der er fastsat i en kontraherende stats lovgivning, kan kræves anvendt af den pågældende stats retslige myndigheder, selv om en ret i en anden kontraherende stat i medfør af denne konvention er kompetent til at påkende sagens realitet.

AFSNIT III

ANERKENDELSE OG FULDBYRDELSE

Artikel 25

I denne konvention forstås ved „retsafgørelse” enhver afgørelse truffet af en ret i en kontraherende stat, uanset hvorledes den betegnes, såsom dom, kendelse eller fuldbyrdelsesordre, herunder justitssekretærens fastsættelse af sagsomkostninger.

Afdeling 1

Anerkendelse

Artikel 26

Retsafgørelser, der er truffet i en kontraherende stat, skal anerkendes i de øvrige kontraherende stater, uden at der stilles krav om anvendelse af en særlig fremgangsmåde.

Bestrides et krav, kan en berettiget part, der som det væsentligste påberåber sig anerkendelsen, efter fremgangsmåden i afdeling 2 og 3 i dette afsnit få fastslået, at retsafgørelsen skal anerkendes.

Gøres anerkendelsen gældende under en verserende sag ved en ret i en kontraherende stat, og har anerkendelsen betydning for afgørelsen, er denne ret kompetent til at afgøre spørgsmålet om anerkendelse.

Artikel 27

En retsafgørelse kan ikke anerkendes:

1.	såfremt en anerkendelse vil stride mod grundlæggende retsprincipper i den stat, som begæringen rettes til;

2.	såfremt det indledende processkrift i sagen ikke forskriftsmæssigt er blevet forkyndt for eller meddelt den udeblevne sagsøgte i så god tid, at han har kunnet varetage sine interesser under sagen;

3.	såfremt afgørelsen er uforenelig med en afgørelse mellem de samme parter truffet i den stat, som begæringen rettes til;

4.

såfremt retten i domsstaten ved sin afgørelse har afgjort et præjudicielt spørgsmål om fysiske personers retlige status eller deres rets- og handleevne, om formueforholdet mellem ægtefæller eller om arv efter loven eller testamente i modstrid med en bestemmelse i den internationale privatret i den stat, som begæringen rettes til, medmindre afgørelsen fører til samme resultat som i det tilfælde, hvor bestemmelserne i sidstnævnte stats internationale privatret havde været anvendt.

Artikel 28

En retsafgørelse kan endvidere ikke anerkendes, såfremt bestemmelserne i afsnit II, afdeling 3, 4 og 5, er tilsidesat, eller der foreligger tilfælde, som omfattes af artikel 59.

Ved prøvelsen af de i foranstående stykke nævnte kompetenceregler er den myndighed, som begæringen rettes til, bundet af de faktiske omstændigheder, på hvilke retten i domsstaten har støttet sin kompetence.

Med forbehold af bestemmelserne i stk. 1 kan kompetencen for retterne i domsstaten ikke efterprøves; kompetencereglerne er ikke omfattet af de i artikel 27, nr. 1, omhandlede grundlæggende retsprincipper.

Artikel 29

Den udenlandske retsafgørelse kan i intet tilfælde efterprøves med hensyn til sagens realitet.

Artikel 30

Gøres anerkendelse af en afgørelse, der er truffet i en kontraherende stat, gældende ved en ret i en anden kontraherende stat, kan denne udsætte sagen, såfremt afgørelsen er blevet anfægtet ved ordinær appel eller genoptagelse.

Afdeling 2

Fuldbyrdelse

Artikel 31

De i en kontraherende stat trufne retsafgørelser, som er eksigible i den pågældende stat, kan fuldbyrdes i en anden kontraherende stat, når de på begæring af en berettiget part er forsynet med fuldbyrdelsespåtegning i sidstnævnte stat.

Artikel 32

Begæringen skal fremsættes:

—	i Belgien, over for „tribunal de premiere instance” eller „rechtbank van eerste aanleg”;

—	i Forbundsrepublikken Tyskland, over for formanden for et „Kammer des Landgerichts”;

—	i Frankrig, over for præsidenten for „tribunal de grande instance”;

—	i Italien, over for „corte d'appello”;

—	i Luxembourg, over for præsidenten for „tribunal d'arrondissement”;

—	i Nederlandene, over for præsidenten for „arrondissementsrechtbank”.

Rettens stedlige kompetence afgøres efter den parts bopæl, mod hvem fuldbyrdelsen begæres. Såfremt denne part ikke har bopæl på den stats område, som begæringen rettes til, er stedet for fuldbyrdelsen afgørende for kompetencen.

Artikel 33

Fremgangsmåden ved fremsættelse af begæringen afgøres efter lovgivningen i den stat, som begæringen rettes til.

Den, som fremsætter begæringen, skal vælge, en processuel bopæl i retskredsen for den ret, som begæringen er indgivet til. Såfremt lovgivningen i den stat, som begæringen rettes til, ikke har regler om et sådant valg af bopæl, skal den, som fremsætter begæringen, udpege en procesfuldmægtig.

De dokumenter, som er nævnt i artikel 46 og 47, skal vedlægges begæringen.

Artikel 34

Den ret, som behandler begæringen, skal træffe sin afgørelse snarest muligt, uden at den part, mod hvem fuldbyrdelsen begæres, på dette tidspunkt af sagens behandling kan fremsætte bemærkninger over for retten.

Begæringen kan kun afslås af en af de i artikel 27 og 28 anførte grunde.

Den udenlandske afgørelse kan i intet tilfælde efterprøves med hensyn til sagens realitet.

Artikel 35

Justitssekretæren drager omsorg for, at den, der har fremsat begæringen, straks og på den måde, der er foreskrevet i lovgivningen i den stat, begæringen er rettet til, får underretning om den afgørelse, der er truffet vedrørende begæringen.

Artikel 36

Såfremt fuldbyrdelse tillades, kan den part, mod hvem fuldbyrdelsen begæres, anfægte afgørelsen ved appel eller genoptagelse inden en måned efter, at afgørelsen er forkyndt.

Såfremt den pågældende part har bopæl i en anden kontraherende stat end den, hvor afgørelsen, der tillader fuldbyrdelse, er truffet, er fristen for appel eller genoptagelse to måneder og løber fra den dag, hvor afgørelsen er blevet forkyndt for ham personligt eller på hans bopæl. Denne frist kan ikke forlænges på grund af afstanden.

Artikel 37

Appel skal ske, og begæring om genoptagelse skal indgives i overensstemmelse med reglerne om kontradiktorisk procedure:

—	i Belgien, til „tribunal de premiere instance” eller „rechtbank van eerste aanleg”;

—	i Forbundsrepublikken Tyskland, til „Oberlandes-gericht”;

—	i Frankrig, til „cour d'appel”;

—	i Italien, til „corte d'appello”;

—	i Luxembourg, til „Cour supérieure de Justice” som appelinstans i borgerlige sager;

—	i Nederlandene, til „arrondissementsrechtbank”.

Afgørelsen i appel- eller genoptagelsessagen kan kun anfægtes ved en kassationsappel og i Forbundsrepublikken Tyskland ved en „Rechtsbeschwerde”.

Artikel 38

Den ret, der behandler appel- eller genoptagelsessagen, kan efter begæring fra den part, som har indbragt sagen, udsætte sin afgørelse, såfremt den udenlandske afgørelse i domsstaten er anfægtet ved ordinær appel eller genoptagelse, eller såfremt fristen herfor endnu ikke er udløbet; i sidstnævnte tilfælde kan retten fastsætte en frist for iværksættelse af appel eller indgivelse af begæring om genoptagelse.

Den pågældende ret kan endvidere gøre fuldbyrdelsen betinget af, at der stilles en sikkerhed, som fastsættes af retten.

Artikel 39

Så længe den i artikel 36 fastsatte frist for appel eller genoptagelse ikke er udløbet, og så længe der ikke er truffet afgørelse i appel- eller genoptagelsessagen, kan der kun anvendes sikrende retsmidler vedrørende den parts formuegoder, mod hvem fuldbyrdelsen begæres.

Den afgørelse, der tillader fuldbyrdelse, giver også hjemmel til at anvende sådanne retsmidler.

Artikel 40

Såfremt begæringen afslås, kan ansøgeren appellere eller indgive begæring om genoptagelse:

—	i Belgien, til „cour d'appel” eller „hof van beroep”;

—	i Forbundsrepublikken Tyskland, til „Oberlandes-gericht”;

—	i Frankrig, til „cour d'appel”;

—	i Italien, til „corte d'appello”;

—	i Luxembourg, til „Cour supérieure de Justice” som appelinstans i borgerlige sager;

—	i Nederlandene, til „gerechtshof”.

Den part, mod hvem fuldbyrdelsen begæres, skal tilsiges til at give møde ved den ret, for hvilken appel- eller genoptagelsessagen er indbragt. Såfremt han ikke giver møde, finder bestemmelserne i artikel 20, stk. 2 og 3, anvendelse, selv om den pågældende part ikke har bopæl på en kontraherende stats område.

Artikel 41

Den afgørelse, der træffes i den i artikel 40 nævnte appel- eller genoptagelsessag, kan kun anfægtes ved en kassationsappel og i Forbundsrepublikken Tyskland ved en „Rechtsbeschwerde”.

Artikel 42

Såfremt der ved den udenlandske afgørelse er taget stilling til flere krav, og fuldbyrdelse ikke kan tillades for så vidt angår dem alle, skal retten tillade fuldbyrdelse af et eller flere af dem.

Den, som fremsætter begæringen, kan begære delvis fuldbyrdelse.

Artikel 43

Udenlandske retsafgørelser, hvorved der fastsættes en tvangsbøde, er kun eksigible i den stat, som begæringen rettes til, såfremt bødens størrelse er endeligt fastsat af retterne i domsstaten.

Artikel 44

Har den, som fremsætter begæringen, haft fri proces i den stat, hvor afgørelsen er truffet, er han uden videre berettiget til fri proces i forbindelse med den i artikel 32-35 omhandlede fremgangsmåde.

Artikel 45

Det kan ikke pålægges den part, som i en kontraherende stat begærer fuldbyrdelse af en retsafgørelse, der er truffet i en anden kontraherende stat, at stille sikkerhed eller depositum af nogen art med den begrundelse, at han er udlænding eller ikke har bopæl eller ophold i det pågældende land.

Afdeling 3

Fælles bestemmelser

Artikel 46

Den part, der søger anerkendelse af en retsafgørelse eller begærer fuldbyrdelse af en sådan, skal fremlægge:

1.	en genpart af afgørelsen, der opfylder de nødvendige betingelser med hensyn til godtgørelse af dens ægthed;

2.	hvor det drejer sig om en udeblivelsesdom, det originale dokument eller en bekræftet genpart, hvoraf det fremgår, at det indledende processkrift i sagen er blevet forkyndt for eller meddelt den udeblevne part.

Artikel 47

Den part, der begærer fuldbyrdelse, skal endvidere fremlægge:

1.	et dokuments, hvoraf det fremgår, at retsafgørelsen efter domsstatens lovgivning er eksigibel og er forkyndt;

2.	i givet fald et dokument, der godtgør, at der er meddelt ansøgeren fri proces i domsstaten.

Artikel 48

Såfremt de i artikel 46, nr. 2, og artikel 47, nr. 2, nævnte dokumenter ikke fremlægges, kan retten fastsætte en frist for deres tilvejebringelse eller anerkende tilsvarende dokumenter eller, såfremt den anser sagen for tilstrækkeligt oplyst, fritage for kravet om en sådan fremlæggelse.

Såfremt retten kræver det, skal der foretages en oversættelse af dokumenterne; oversættelsen skal bekræftes af en person, der er bemyndiget hertil i en af de kontraherende stater.

Artikel 49

Der kræves ingen legalisering eller opfyldelse af tilsvarende formalitet med hensyn til de i artikel 46, 47 og artikel 48, andet afsnit, nævnte dokumenter eller eventuelle procesfuldmagter.

AFSNIT IV

OFFICIELT BEKRÆFTEDE DOKUMENTER OG RETSFORLIG

Artikel 50

Officielt bekræftede dokumenter, der er udstedt og eksigible i en kontraherende stat, skal efter begæring forsynes med fldbyrdelsespåtegning i en anden kontraherende stat i overensstemmelse med den i artikel 31 og følgende fastsatte fremgangsmåde. Begæringen kan kun afslås, såfremt en fuldbyrdelse af det officielt bekræftede dokument vil stride mod grundlæggende retsprincipper i den stat, som begæringen rettes til.

Det fremlagte dokument skal med hensyn til godtgørelse af dets ægthed opfylde de betingelser, der stilles i den stat, hvor dokumentet er udstedt.

Bestemmelserne i afsnit III, afdeling 3, finder anvendelse i givet fald.

Artikel 51

Forlig, der er indgået for retten under en retssag, og som er eksigible i den stat, hvor de er indgået, kan fuldbyrdes i den stat, som begæringen rettes til, på samme betingelser som officielt bekræftede dokumenter.

AFSNIT V

ALMINDELIGE BESTEMMELSER

Artikel 52

Ved afgørelsen af, om en part har en bopæl i den kontraherende stat, for hvis domstole sagen er indbragt, skal retten anvende denne stats interne lovgivning.

Har en part ikke bopæl i den stat, ved hvis retter sagen er anlagt, skal retten ved afgørelsen af, om parten har bopæl i en anden kontraherende stat, anvende sidstnævnte stats lovgivning.

Såfremt en parts bopæl efter lovgivningen i det land, hvor han er statsborger, afhænger af en anden persons bopæl eller en myndigheds hjemsted, skal denne stats lovgivning dog anvendes ved afgørelsen af, hvor parten har bopæl.

Artikel 53

Selskabers og juridiske personers hjemsted skal ved anvendelsen af denne konvention ligestilles med fysiske personers bopæl. Ved afgørelsen af, hvor dette hjemsted er beliggende, skal retten dog anvende de internationale privatretlige regler, som gælder for den.

AFSNIT VI

OVERGANGSBESTEMMELSER

Artikel 54

Bestemmelserne i denne konvention finder kun anvendelse på retssager, der er anlagt, og på officielt bekræftede dokumenter, der er udstedt efter konventionens ikrafttræden.

Retsafgørelser, som er truffet efter denne konventions ikrafttrædelsesdato i sager, der er anlagt før dette tidspunkt, skal dog anerkendes og fuldbyrdes efter bestemmelserne i afsnit III, såfremt de anvendte kompetenceregler er i overensstemmelse med de regler, der er fastsat i afsnit II eller i en konvention, der, da sagen blev anlagt, var gældende mellem domsstaten og den stat, som begæringen er rettet til.

AFSNIT VII

FORHOLDET TIL ANDRE KONVENTIONER

Artikel 55

Med forbehold af bestemmelserne i artikel 54, stk. 2, og artikel 56 træder denne konvention, for så vidt angår de stater, der er parter i den, i stedet for følgende konventioner, der er indgået mellem to eller flere af disse stater:

—	konventionen mellem Belgien og Frankrig om retternes kompetence samt gyldighed og fuldbyrdelse af retsafgørelser, voldgiftskendelser og officielt bekræftede dokumenter, undertegnet i Paris den 8. juli 1899;

—	konventionen mellem Belgien og Nederlandene om retternes stedlige kompetence, om konkurs samt om gyldighed og fuldbyrdelse af retsafgørelser, voldgiftskendelser og officielt bekræftede dokumenter, undertegnet i Bruxelles den 28. marts 1925;

—	konventionen mellem Frankrig og Italien om fuldbyrdelse af domme i civile og kommercielle sager, undertegnet i Rom den 3. juni 1930;

—	konventionen mellem Tyskland og Italien om anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser i civile og kommercielle sager, undertegnet i Rom den 9. marts 1936;

—	konventionen mellem Forbundsrepublikken Tyskland og kongeriget Belgien om gensidig anerkendelse og fuldbyrdelse i civile og kommercielle sager af retsafgørelser, voldgiftskendelser og officielt bekræftede dokumenter, undertegnet i Bonn den 30. juni 1958;

—	konventionen mellem kongeriget Nederlandene og Den italienske Republik om anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser i civile og kommercielle sager, undertegnet i Rom den 17. april 1959;

—	konventionen mellem kongeriget Belgien og Den italienske Republik om anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser og andre eksigible dokumenter i civile og kommercielle sager, undertegnet i Rom den 6. april 1962;

—	konventionen mellem kongeriget Nederlandene og Forbundsrepublikken Tyskland om gensidig i anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser og andre eksigible dokumenter i civile og kommercielle sager, undertegnet i Haag den 30. august 1962,

og for så vidt den er i kraft:

—	traktaten mellem Belgien, Nederlandene og Luxembourg om retternes kompetence, om konkurs samt om gyldighed og fuldbyrdelse af retsafgørelser, voldgiftskendelser og officielt bekræftede dokumenter, undertegnet i Bruxelles den 24. november 1961.

Artikel 56

Den traktat og de konventioner, der er nævnt i artikel 55, bevarer deres gyldighed på de sagsområder, hvor denne konvention ikke finder anvendelse.

De bevarer ligeledes deres gyldighed for så vidt angår retsafgørelser, der er truffet, og officielt bekræftede dokumenter, der er udstedt før denne konventions ikrafttræden.

Artikel 57

Denne konvention berører ikke konventioner, som de kontraherende stater har tiltrådt eller vil tiltræde, og som på særlige områder fastsætter regler for retternes kompetence samt for anerkendelse og fuldbyrdelse af retsafgørelser.

Artikel 58

Bestemmelserne i denne konvention berører ikke rettigheder, der er indrømmet schweiziske statsborgere ved den mellem Frankrig og Det schweiziske Edsforbund den 15. juli 1869 indgåede konvention om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af domme i borgerlige sager.

Artikel 59

Denne konvention er ikke til hinder for, at en kontraherende stat inden for rammerne af en konvention om anerkendelse og fuldbyrdelse af domme over for en tredjestat forpligter sig til ikke at anerkende en retsafgørelse, som i en anden kontraherende stat er truffet mod en sagsøgt, der har sin bopæl eller sit sædvanlige opholdssted på denne tredjestats område, såfremt afgørelsen i et af de i artikel 4 nævnte tilfælde kun har kunnet støttes på en af de kompetenceregler, som er nævnt i artikel 3, andet afsnit.

AFSNIT VIII

AFSLUTTENDE BESTEMMELSER

Artikel 60

Denne konvention gælder for de kontraherende staters europæiske områder, for de franske oversøiske departementer og for de franske oversøiske territorier.

Kongeriget Nederlandene kan i forbindelse med undertegnelsen eller ratifikationen af denne konvention eller på ethvert senere tidspunkt ved en meddelelse til generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber erklære, at denne konvention skal gælde for Surinam og De nederlandske Antiller. Såfremt der ikke afgives en sådan erklæring med hensyn til De nederlandske Antiller, anses retssager, der verserer inden for kongerigets europæiske område som følge af en kassationsappel vedrørende afgørelser truffet af retterne på De nederlandske Antiller, som sager, der verserer for disse retter.

Artikel 61

Denne konvention skal ratificeres af signatarstaterne. Ratifikationsdokumenterne skal deponeres hos generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber.

Artikel 62

Denne konvention træder i kraft den første dag i den tredje måned, der følger efter deponeringen af det sidste ratifikationsdokument.

Artikel 63

De kontraherende stater anerkender, at enhver stat, som bliver medlem af Det europæiske økonomiske Fællesskab, skal erklære sig indforstået med, at denne konvention anvendes som grundlag for de forhandlinger, der er nødvendige for, mellem de kontraherende stater og den pågældende stat, at sikre gennemførelsen af artikel 220, sidste stykke, i traktaten om oprettelse af Det europæiske økonomiske Fællesskab.

De nødvendige tilpasninger kan fastsættes i en særlig konvention mellem de kontraherende stater på den ene side og den pågældende stat på den anden side.

Artikel 64

Generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber giver signatarstaterne meddelelse om:

a)	deponeringen af ethvert ratifikationsdokument;

b)	datoen for denne konventions ikrafttræden;

c)	erklæringer modtaget i henhold til artikel 60, andet afsnit;

d)	erklæringer modtaget i henhold til artikel IV i protokollen;

e)	meddelelser i henhold til artikel VI i protokollen.

Artikel 65

Den protokol, der efter fælles aftale mellem de kontraherende stater er knyttet som bilag til denne konvention, udgør en integrerende del af konventionen.

Artikel 66

Denne konvention er indgået for ubegrænset tid.

Artikel 67

Enhver kontraherende stat kan fremsætte anmodning om ændring af denne konvention. I så fald indkalder formanden for Rådet for De europæiske Fællesskaber til en konference med henblik på ændring af konventionen.

Artikel 68

Denne konvention, udfærdiget i ét eksemplar på fransk, italiensk, nederlandsk og tysk, hvilke fire tekster har samme gyldighed, deponeres i arkiverne i sekretariat for Rådet for De europæiske Fællesskabet. Generalsekretæren fremsender en bekræftet genpart til hver af signatarstaternes regeringer.

---

PROTOKOL

De høje kontraherende parter er blevet enige om følgende bestemmelser, der knyttes som bilag til konventionen:

Artikel I

Enhver person, der har bopæl i Luxembourg, og som i henhold til artikel 5, nr. 1, sagsøges ved en ret i en anden kontraherende stat, kan gøre indsigelse mod den pågældende rets kompetence. Såfremt sagsøgte ikke giver måde, skal denne ret på embeds vegne erklære sig for inkompetent.

Enhver aftale om kompetence som nævnt i artikel 17 får kun gyldighed for en person, der har bopæl i Luxembourg, såfremt den pågældende udtrykkeligt og specielt har accepteret aftalen.

Artikel II

Med forbehold af mere gunstige nationale bestemmelser kan personer, der har bopæl i en kontraherende stat, og mod hvem der indledes retsforfølgning for en uagtsom lovovertrædelse ved retter kompetente i straffesager i en anden kontraherende stat, hvor de pågældende ikke er statsborgere, selv når de ikke personligt giver møde, til deres forsvar vælge personer, der er bemyndiget hertil.

Den ret, der behandler sagen, kan dog bestemme, at den pågældende skal give møde personligt; såfremt dette ikke sker, skal den afgørelse, der er truffet med hensyn til et borgerligt krav, uden at den pågældende har haft mulighed for at varetage sine interesser under sagen, ikke anerkendes eller fuldbyrdes i de øvrige kontraherende stater.

Artikel III

Ingen form for skat, afgift eller gebyr, som beregnes i forhold til sagens værdi, må i forbindelse med behandlingen af en begæring om fuldbyrdelsespåtegning opkræves i den stat, som begæringen rettes til.

Artikel IV

De inden- og udenretslige dokumenter, der udfærdiges inden for en kontraherende stats område, og som skal meddeles eller forkyndes for personer, der befinder sig inden for en anden kontraherende stats område, skal fremsendes i overensstemmelse med de fremgangsmåder, der er fastsat ved konventioner eller aftaler indgået mellem de kontraherende stater.

Medmindre modtagerstaten ved en erklæring rettet til generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber modsætter sig dette, kan de pågældende dokumenter ligeledes fremsendes direkte af vedkommende offentligt godkendte personer i den stat, hvor dokumenterne er udfærdiget, til vedkommende offentligt godkendte personer i den stat, på hvis område dokumentets adressat befinder sig. I dette tilfælde fremsender vedkommende offentligt godkendte person i domsstaten en genpart af dokumentet til vedkommende offentligt godkendte person i den stat, begæringen rettes til, når den pågældende er kompetent til at aflevere det til adressaten. Denne aflevering sker efter de regler, der er foreskrevet i lovgivningen i den stat, som begæringen rettes til. Afleveringen bekræftes ved en attestation, som sendes direkte til vedkommende offentligt godkendte person i den stat, hvor dokumentet er udfærdiget.

Artikel V

Den i artikel 6, nr. 2, og artikel 10 fastsatte kompetence i sager om opfyldelse af en forpligtelse eller ved intervention kan ikke gøres gældende i Forbundsrepublikken Tyskland. I denne stat kan enhver, der har bopæl inden for en anden kontraherende stats område, inddrages i sagen i henhold til civilproceslovens artikel 68, 72, 73 og 74 vedrørende procesunderretning.

De retsafgørelser, der træffes i de øvrige kontraherende stater i medfør af artikel 6, nr. 2, og artikel 10, skal anerkendes og fuldbyrdes i Forbundsrepublikken Tyskland i overensstemmelse med afsnit III. De retsvirkningen, som domme, afsagt i Forbundsrepublikken Tyskland, har over for tredjemand i henhold til artikel 68, 72, 73 og 74 i civilprocesloven, skal ligeledes anerkendes i de andre kontraherende stater.

Artikel VI

De kontraherende stater skal meddele generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber teksterne til lovbestemmelser, som medfører ændringer enten med hensyn til de bestemmelser i deres lovgivning, der er nævnt i konventionen, eller med hensyn til de retter, der er anført i afsnit III, afdeling 2, i konventionen.

---

FÆLLESERKLÆRING

Regeringerne for kongeriget Belgien, Forbundsrepublikken Tyskland, Den franske Republik, Den italienske Republik, storhertugdømmet Luxembourg og kongeriget Nederlandene —

som på tidspunktet for undertegnelsen af konventionen om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager,

ønsker at sikre en så effektiv gennemførelse som muligt af konventionens bestemmelser,

tilstræber at undgå, at forskellige fortolkninger af konventionens bestemmelser skal skade dens enhedskarakter, og

erkender, at der eventuelt kan opstå positive eller negative kompetencekonflikter ved konventionens anvendelse —

erklærer sig rede til:

1.	at undersøge disse spørgsmål, og i særdeleshed at undersøge muligheden for at tillægge De europæiske Fællesskabers Domstol kompetence på visse områder, og i påkommende tilfælde indlede forhandlinger om en aftale med henblik herpå,

2.	at etablere kontakter med regelmæssige mellemrum mellem deres repræsentanter.

---

PROTOKOL

vedrørende Domstolens fortolkning af konventionen af 27. september 1968 om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager

DE HØJE KONTRAHERENDE PARTER I TRAKTATEN OM OPRETTELSE AF DET EUROPÆISKE ØKONOMISKE FÆLLESSKAB HAR —

under henvisning til den erklæring, der er knyttet som bilag til konventionen om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager, undertegnet i Bruxelles den 27. september 1968 —

HÅNS MAJESTÆT BELGIERNES KONGE:

Alfons VRANCKX,

justitsminister;

PRÆSIDENTEN FOR FORBUNDSREPUBLIKKEN TYSKLAND:

Gerhard JAHN,

forbundsjustitsminister;

PRÆSIDENTEN FOR DEN FRANSKE REPUBLIK:

René PLEVEN,

seglbevarer,

justitsminister;

PRÆSIDENTEN FOR DEN ITALIENSKE REPUBLIK:

Erminio PENNACCHINI,

understatssekretær i justitsministeriet;

HANS KONGELIGE HØJHED STORHERTUGEN AF LUXEMBOURG:

Eugène SCHAUS,

justitsminister,

viceministerpræsident;

HENDES MAJESTÆT DRONNINGEN AF NEDERLANDENE:

C.H.F. POLAK,

justitsminister;

ER BLEVET ENIGE OM FØLGENDE BESTEMMELSER:

Artikel 1

De europæiske Fællesskabers Domstol har kompetence til at træffe afgørelse med hensyn til fortolkningen af konventionen om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager, og af den til denne konvention som bilag knyttede protokol, undertegnet i Bruxelles den 27. september 1968, samt af nærværende protokol.

Artikel 2

Følgende retter kan anmode Domstolen om at træffe præjudiciel afgørelse vedrørende et fortolkningsspørgsmål:

1.

i Belgien: la Cour de Cassation — het Hof van Cassatie og le Conseil d'État — de Raad van State, i Forbundsrepublikken Tyskland: die obersten Gerichtshöfe des Bundes, i Frankrig: la Cour de Cassation og le Conseil d'État, i Italien: la Corte Suprema di Cassazione, i Luxembourg: la Cour supérieure de Justice i dens egenskab af kassationsret, i Nederlandene: de Hoge Raad;

2.	retterne i de kontraherende stater, såfremt de træffer afgørelse som appelinstans;

3.	i de i konventionens artikel 37 anførte tilfælde, de i samme artikel nævnte retter.

Artikel 3

(1)   Såfremt et spørgsmål vedrørende fortolkningen af konventionen og de øvrige i artikel 1 nævnte tekster rejses under en retssag ved en i artikel 2, nr. 1, anført ret, skal denne ret, hvis den skønner, at en afgørelse af dette spørgsmål er nødvendig, for at den kan afsige dom, anmode Domstolen om at afgøre spørgsmålet.

(2)   Såfremt et sådant spørgsmål rejses ved en i artikel 2, nr. 2 og 3, anført ret, kan denne ret på de i stk. 1 fastsatte betingelser anmode Domstolen om at afgøre spørgsmålet.

Artikel 4

(1)   Den kompetente myndighed i en kontraherende stat kan anmode Domstolen om at udtale sig om et spørgsmål vedrørende fortolkningen af konventionen og de øvrige i artikel 1 nævnte tekster, såfremt afgørelser truffet af retter i denne stat er i modstrid med den fortolkning, der er anlagt af Domstolen eller kommet til udtryk i en afgørelse truffet af en i artikel 2, nr. 1 og 2, nævnt ret i en anden kontraherende stat. Bestemmelserne i dette stykke gælder kun for retskraftige afgørelser.

(2)   Den fortolkning, som anlægges af Domstolen i anledning af en sådan anmodning, er uden virkning for de afgørelser, der har givet anledning til anmodningen om en fortolkning,

(3)   Det offentliges øverste repræsentant ved kassationsretterne i de kontraherende stater eller enhver anden myndighed udpeget af en kontraherende stat har kompetence til at anmode Domstolen om en fortolkning i henhold til stk. 1.

(4)   Justitssekretæren ved Domstolen giver meddelelse om anmodningen til de kontraherende stater, samt til Kommissionen og Rådet for De europæiske Fællesskaber, som inden to måneder fra denne meddelelse kan indgive indlæg eller andre skriftlige udtalelser til Domstolen.

(5)   Den i nærværende artikel fastlagte fremgangsmåde giver ikke anledning til hverken opkrævning eller godtgørelse af gebyrer og sagsomkostninger.

Artikel 5

(1)   Medmindre andet er bestemt i denne protokol, finder de bestemmelser i traktaten om oprettelse af Det europæiske økonomiske Fællesskab og i den dertil knyttede protokol vedrørende statutten for Domstolen, der gælder ved Domstolens afgørelse af præjudicielle spørgsmål, tilsvarende anvendelse på fremgangsmåden ved fortolkning af konventionen og de øvrige i artikel 1 nævnte tekster.

(2)   Domstolens procesreglement tilpasses og suppleres om nødvendigt i henhold til artikel 188 i traktaten om oprettelse af Det europæiske økonomiske Fællesskab.

Artikel 6

Denne protokol gælder for de kontraherende staters europæiske områder, for de franske oversøiske departementer og for de franske oversøiske territorier.

Kongeriget Nederlandene kan i forbindelse med undertegnelsen eller ratifikationen af denne protokol eller på ethvert senere tidspunkt ved en meddelelse til generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber erklære, at denne protokol skal gælde for Surinam og De nederlandske Antiller.

Artikel 7

Denne protokol skal ratificeres af signatarstaterne. Ratifikationsdokumenterne skal deponeres hos generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber.

Artikel 8

Denne protokol træder i kraft den første dag i den tredje måned, der følger efter deponeringen af det sidste ratifikationsdokument. Den træder dog tidligst i kraft samtidig med konventionen af 27. september 1968 om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager.

Artikel 9

De kontraherende stater anerkender, at enhver stat, som bliver medlem af Det europæiske økonomiske Fællesskab, og på hvilken artikel 63 i konventionen om retternes kompetence og om fuldbyrdelsen af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager, finder anvendelse, skal godkende bestemmelserne i denne protokol, med forbehold af de nødvendige tilpasninger.

Artikel 10

Generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber giver signatarstaterne meddelelse om:

a)	deponeringen af ethvert ratifikationsdokument;

b)	datoen for denne protokols ikrafttræden;

c)	erklæringer modtaget i henhold til artikel 4, stk. 3;

d)	erklæringer modtaget i henhold til artikel 6, stk. 2.

Artikel 11

De kontraherende stater skal meddele generalsekretæren for Rådet for De europæiske Fællesskaber teksterne til lovbestemmelser, som medfører en ændring i listen over de i artikel 2, nr. 1, nævnte retter.

Artikel 12

Denne protokol er indgået for ubegrænset tid.

Artikel 13

Enhver kontraherende stat kan fremsætte anmodning om ændring af denne protokol. I så fald indkalder formanden for Rådet for De europæiske Fællesskaber til en konference med henblik på ændring af protokollen.

Artikel 14

Denne protokol, udfærdiget i ét eksemplar på fransk, italiensk, nederlandsk og tysk, hvilke fire tekster har samme gyldighed, deponeres i arkiverne i sekretariatet for Rådet for De europæiske Fællesskaber. Generalsekretæren fremsender en bekræftet genpart til hver af signatarstaternes regeringer.

---

FÆLLESERKLÆRING

Regeringerne for kongeriget Belgien, Forbundsrepublikken Tyskland, Den franske Republik, Den italienske Republik, storhertugdømmet Luxembourg og kongeriget Nederlandene —

som på tidspunktet for undertegnelsen af protokollen vedrørende Domstolens fortolkning af konventionen af 27. september 1968 om retternes kompetence og om fuldbyrdelse af retsafgørelser i borgerlige sager, herunder handelssager,

ønsker at sikre en så effektiv og ensartet gennemførelse som muligt af protokollens bestemmelser —

erklærer sig rede til i samarbejde med Domstolen at foranstalte en udveksling af oplysninger vedrørende de afgørelser, der af de retter, som er anført i artikel 2, nr. 1, i nævnte protokol, træffes ved anvendelse af konventionen og protokollen af 27. september 1968.

---

CONVENTION

on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters

THE HIGH CONTRACTING PARTIES TO THE TREATY ESTABLISHING THE EUROPEAN ECONOMIC COMMUNITY,

Desiring to implement the provisions of Article 220 of that Treaty by virtue of which they undertook to secure the simplification of formalities governing the reciprocal recognition and enforcement of judgments of courts or tribunals,

Anxious to strengthen in the Community the legal protection of persons therein established,

Considering that it is necessary for this purpose to determine the international jurisdiction of their courts, to facilitate recognition and to introduce an expeditious procedure for securing the enforcement of judgments, authentic instruments and court settlements,

HIS MAJESTY THE KING OF THE BELGIANS:

Mr Pierre HARMEL,

Minister for Foreign Affairs;

THE PRESIDENT OF THE FEDERAL REPUBLIC OF GERMANY:

Mr Willy BRANDT,

Vice-Chancellor, Minister for Foreign Affairs;

THE PRESIDENT OF THE FRENCH REPUBLIC:

Mr Michel DEBRÉ,

Minister for Foreign Affairs;

THE PRESIDENT OF THE ITALIAN REPUBLIC:

Mr Giuseppe MEDICI,

Minister for Foreign Affairs;

HIS ROYAL HIGHNESS THE GRAND DUKE OF LUXEMBOURG:

Mr Pierre GRÉGOIRE

Minister for Foreign Affairs;

HER MAJESTY THE QUEEN OF THE NETHERLANDS:

Mr J.M.A.H. LUNS,

Minister for Foreign Affairs;

HAVE AGREED AS FOLLOWS:

TITLE I

SCOPE

Article 1

This Convention shall apply in civil and commercial matters whatever the nature of the court or tribunal.

The Convention shall not apply to:

1.	the status or legal capacity of natural persons, rights in property arising out of a matrimonial relationship, wills and succession;

2.	bankruptcy, proceedings relating to the winding-up of insolvent companies or other legal persons, judicial arrangements, compositions and analogous proceedings;

3.	social security;

4.	arbitration.

TITLE II

JURISDICTION

Section 1

General provisions

Article 2

Subject to the provisions of this Convention, persons domiciled in a Contracting State shall, whatever their nationality, be sued in the courts of that State.

Persons who are not nationals of the State in which they are domiciled shall be governed by the rules of jurisdiction applicable to nationals of that State.

Article 3

Persons domiciled in a Contracting State may be sued in the courts of another Contracting State only by virtue of the rules set out in Sections 2 to 6 of this Title.

In particular the following provisions shall not be applicable as against them:

—	in Belgium: Article 15 of the civil code (Code civil), or the provisions of Articles 52, 52 bis and 53 of the law of 25 March 1976 on jurisdiction (loi sur la compétence);

—	in the Federal Republic of Germany: Article 23 of the code of civil procedure (Zivilprozeßordnung);

—	in France: Articles 14 and 15 of the civil code (Code civil);

—	in Italy: Article 2 and Article 4, Nos 1 and 2, of the code of civil procedure (Codice di procedura civile);

—	in Luxembourg: Articles 14 and 15 of the civil code (Code civil);

—	in the Netherlands: Articles 126 (3) and 127 of the code of civil procedure (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Article 4

If the defendant is not domiciled in a Contracting State, the jurisdiction of the courts of each Contracting State shall, subject to the provisions of Article 16, be determined by the law of that State.

As against such a defendant, any person domiciled in a Contracting State may, whatever his nationality, avail himself in that State of the rules of jurisdiction there in force, and in particular those specified in the second paragraph of Article 3, in the same way as the nationals of that State.

Section 2

Special jurisdiction

Article 5

A person domiciled in a Contracting State may, in another Contracting State, be sued:

1.	in matters relating to a contract, in the courts for the place of performance of the obligation in question;

2.	in matters relating to maintenance, in the courts for the place where the maintenance creditor is domiciled or habitually resident;

3.	in matters relating to tort, delict or quasi-delict, in the courts for the place where the harmful event occurred;

4.	as regards a civil claim for damages or restitution which is based on an act giving rise to criminal proceedings, in the court seised of those proceedings, to the extent that that court has jurisdiction under its own law to entertain civil proceedings;

5.	as regards a dispute arising out of the operations of a branch, agency or other establishment, in the courts for the place in which the branch, agency or other establishment is situated.

Article 6

A person domiciled in a Contracting State may also be sued:

1.	where he is one of a number of defendants, in the courts for the place where any one of them is domiciled;

2.	as a third party in an action on a warranty or guarantee or in any other third party proceedings, in the court seised of the original proceedings, unless these were instituted solely with the object of removing him from the jurisdiction of the court which would be competent in his case;

3.	on a counterclaim arising from the same contract or facts on which the original claim was based, in the court in which the original claim is pending.

Section 3

Jurisdiction in matters relating to insurance

Article 7

In matters relating to insurance, jurisdiction shall be determined by this Section, without prejudice to the provisions of Articles 4 and 5 (5).

Article 8

An insurer domiciled in a Contracting State may be sued, either in the courts of that State, or in another Contracting State in the courts for the place where the policy-holder is domiciled, or, if two or more insurers are the defendants, in the courts of the Contracting State where any one of them is domiciled.

An insurer may also, if there is provision for such jurisdiction in the law of the court seised of the matter, be sued in a Contracting State other than that of his domicile in the courts for the place where the agent who acted as intermediary in the making of the contract of insurance has his domicile, provided that this domicile is mentioned in the insurance policy or proposal.

An insurer who is not domiciled in a Contracting State but has a branch or an agency in one of the Contracting States shall, in disputes arising out of the operations of the branch or agency, be deemed to be domiciled in that State.

Article 9

In respect of liability insurance or insurance of immovable property, the insurer may in addition be sued in the courts for the place where the harmful event occurred. The same applies if movable and immovable property are covered by the same insurance policy and both are adversely affected by the same contingency.

Article 10

In respect of liability insurance, the insurer may also, if the law of the court permits it, be joined in proceedings which the injured party has brought against the insured.

The provisions of Articles 7, 8 and 9 shall apply to actions brought by the injured party directly against the insurer, where such direct actions are permitted.

If the law governing such direct actions provides that the policy-holder or the insured may be joined as a party to the action, the same court shall have jurisdiction over them.

Article 11

Without prejudice to the provisions of the third paragraph of Article 10, an insurer may bring proceedings only in the courts of the Contracting State in which the defendant is domiciled, irrespective of whether he is the policy-holder, the insured or a beneficiary.

The provisions of this Section shall not affect the right to bring a counterclaim in the court in which, in accordance with this Section, the original claim is pending.

Article 12

The provisions of this Section may be departed from only by an agreement:

1.	which is entered into after the dispute has arisen or

2.	which allows the policy-holder, the insured or a beneficiary to bring proceedings in courts other than those indicated in this Section or

3.

which is concluded between a policy-holder and an insurer, both of whom are domiciled in the same Contracting State, and which has the effect of conferring jurisdiction on the courts of that State even if the harmful event were to occur abroad, provided that such an agreement is not contrary to the law of that State.

Section 4

Jurisdiction in matters relating to instalment sales and loans

Article 13

In matters relating to the sale of goods on instalment credit terms, or to loans expressly made to finance the sale of goods and repayable by instalments, jurisdiction shall be determined by this Section, without prejudice to the provisions of Articles 4 and 5 (5).

Article 14

A seller or lender who is domiciled in a Contracting State may be sued either in the court of that State or in the courts of the Contracting State in which the buyer or borrower is domiciled.

Proceedings may be brought by a seller against a buyer or by a lender against a borrower only in the courts of the State in which the defendant is domiciled.

These provisions shall not affect the right to bring a counterclaim in the court in which, in accordance with this Section, the original claim is pending.

Article 15

The provisions of this Section may be departed from only by an agreement:

1.	which is entered into after the dispute has arisen or

2.	which allows the buyer or the borrower to bring proceedings in courts other than those indicated in this Section or

3.	which is concluded between a buyer and a seller, or between a borrower and a lender, both of whom are domiciled or habitually resident in the same Contracting State, and which confers jurisdiction on the courts of that State, provided that such an agreement is not contrary to the law of that State.

Section 5

Exclusive jurisdiction

Article 16

The following courts shall have exclusive jurisdiction, regardless of domicile:

1.	in proceedings which have as their object rights in rem in, or tenancies of, immovable property, the courts of the Contracting State in which the property is situated;

2.

in proceedings which have as their object the validity of the constitution, the nullity or the dissolution of companies or other legal persons or associations of natural or legal persons, or the decisions of their organs, the courts of the Contracting State in which the company, legal person or association has its seat;

3.	in proceedings which have as their object the validity of entries in public registers, the courts of the Contracting State in which the register is kept;

4.

in proceedings concerned with the registration or validity of patents, trade marks, designs, or other similar rights required to be deposited or registered, the courts of the Contracting State in which the deposit or registration has been applied for, has taken place or is under the terms of an international convention deemed to have taken place;

5.	in proceedings concerned with the enforcement of judgments, the courts of the Contracting State in which the judgment has been or is to be enforced.

Section 6

Prorogation of jurisdiction

Article 17

If the Parties, one or more of whom is domiciled in a Contracting State, have, by agreement in writing or by an oral agreement evidenced in writing, agreed that a court or the courts of a Contracting State are to have jurisdiction to settle any disputes which have arisen or which may arise in connection with a particular legal relationship, that court or those courts shall have exclusive jurisdiction.

Agreements conferring jurisdiction shall have no legal force if they are contrary to the provisions of Article 12 or 15, or if the courts whose jurisdiction they purport to exclude have exclusive jurisdiction by virtue of Article 16.

If the agreement conferring jurisdiction was concluded for the benefit of only one of the parties, that party shall retain the right to bring proceedings in any other court which has jurisdiction by virtue of this Convention.

Article 18

Apart from jurisdiction derived from other provisions of this Convention, a court of a Contracting State before whom a defendant enters an appearance shall have jurisdiction. This rule shall not apply where appearance was entered solely to contest the jurisdiction, or where another court has exclusive jurisdiction by virtue of Article 16.

Section 7

Examination as to jurisdiction and admissibility

Article 19

Where a court of a Contracting State is seised of a claim which is principally concerned with a matter over which the courts of another Contracting State have exclusive jurisdiction by virtue of Article 16, it shall declare of its own motion that it has no jurisdiction.

Article 20

Where a defendant domiciled in one Contracting State is sued in a court of another Contracting State and does not enter an appearance, the court shall declare of its own motion that it has no jurisdiction unless its jurisdiction is derived from the provisions of this Convention.

The court shall stay the proceedings so long as it is not shown that the defendant has been able to receive the document instituting the proceedings in sufficient time to enable him to arrange for his defence, or that all necessary steps have been taken to this end.

The provisions of the foregoing paragraph shall be replaced by those of Article 15 of the Hague Convention of 15 November 1965 on the service abroad of judicial and extrajudicial documents in civil or commercial matters, if the document instituting the proceedings or notice thereof had to be transmitted abroad in accordance with that Convention.

Section 8

Lis Pendens — related actions

Article 21

Where proceedings involving the same cause of action and between the same parties are brought in the courts of different Contracting States, any court other than the court first seised shall of its own motion decline jurisdiction in favour of that court.

A court which would be required to decline jurisdiction may stay its proceedings if the jurisdiction of the other court is contested.

Article 22

Where related actions are brought in the courts of different Contracting States, any court other than the court first seised may, while the actions are pending at first instance, stay its proceedings.

A court other than the court first seised may also, on the application of one of the parties, decline jurisdiction if the law of that court permits the consolidation of related actions and the court first seised has jurisdiction over both actions.

For the purposes of this Article, actions are deemed to be related where they are so closely connected that it is expedient to hear and determine them together to avoid the risk of irreconcilable judgments resulting from separate proceedings.

Article 23

Where actions come within the exclusive jurisdiction of several courts, any court other than the court first seised shall decline jurisdiction in favour of that court.

Section 9

Provisional, including protective, measures

Article 24

Application may be made to the courts of a Contracting State for such provisional, including protective, measures as may be available under the law of that State, even if, under this Convention, the courts of another Contracting State have jurisdiction as to the substance of the matter.

TITLE III

RECOGNITION AND ENFORCEMENT

Article 25

For the purposes of this Convention, „judgment” means any judgment given by a court or tribunal of a Contracting State, whatever the judgment may be called, including a decree, order, decision or writ of execution, as well as the determination of costs or expenses by an officer of the court.

Section 1

Recognition

Article 26

A judgment given in a Contracting State shall be recognized in the other Contracting States without any special procedure being required.

Any interested party who raises the recognition of a judgment as the principal issue in a dispute may, in accordance with the procedures provided for in Sections 2 and 3 of this Title, apply for a decision that the judgment be recognized.

If the outcome of proceedings in a court of a Contracting State depends on the determination of an incidental question of recognition that court shall have jurisdiction over that question.

Article 27

A judgment shall not be recognized:

1.	if such recognition is contrary to public policy in the State in which recognition is sought;

2.	where it was given in default of appearance, if the defendant was not duly served with the document which instituted the proceedings in sufficient time to enable him to arrange for his defence;

3.	if the judgment is irreconcilable with a judgment given in a dispute between the same parties in the State in which recognition is sought;

4.

if the court of the State in which the judgment was given, in order to arrive at its judgment, has decided a preliminary question concerning the status or legal capacity of natural persons, rights in property arising out of a matrimonial relationship, wills or succession in a way that conflicts with a rule of the private international law of the State in which the recognition is sought, unless the same result would have been reached by the application of the rules of private international law of that State.

Article 28

Moreover, a judgment shall not be recognized if it conflicts with the provisions of Section 3, 4 or 5 of Title II, or in a case provided for in Article 59.

In its examination of the grounds of jurisdiction referred to in the foregoing paragraph, the court or authority applied to shall be bound by the findings of fact on which the court of the State in which the judgment was given based its jurisdiction.

Subject to the provisions of the first paragraph, the jurisdiction of the court of the State in which the judgment was given may not be reviewed; the test of public policy referred to in Article 27 (1) may not be applied to the rules relating to jurisdiction.

Article 29

Under no circumstances may a foreign judgment be reviewed as to its substance.

Article 30

A court of a Contracting State in which recognition is sought of a judgment given in another Contracting State may stay the proceedings if an ordinary appeal against the judgment has been lodged.

Section 2

Enforcement

Article 31

A judgment given in a Contracting State and enforceable in that State shall be enforced in another Contracting State when, on the application of any interested party, the order for its enforcement has been issued there.

Article 32

The application shall be submitted:

—	in Belgium, to the „tribunal de premiere instance” or „rechtbank van eerste aanleg”,

—	in the Federal Republic of Germany, to the presiding judge of a chamber of the „Landgericht”,

—	in France, to the presiding judge of the „tribunal de grande instance”,

—	in Italy, to the „corte d'appello”,

—	in Luxembourg, to the presiding judge of the „tribunal d'arrondissement”,

—	in the Netherlands, to the presiding judge of the „arrondissementsrechtbank”.

The jurisdiction of local courts shall be determined by reference to the place of domicile of the party against whom enforcement is sought. If he is not domiciled in the State in which enforcement is sought, it shall be determined by reference to the place of enforcement.

Article 33

The procedure for making the application shall be governed by the law of the State in which enforcement is sought.

The applicant must give an address for service of process within the area of jurisdiction of the court applied to. However, if the law of the State in which enforcement is sought does not provide for the furnishing of such an address, the applicant shall appoint a representative ad litem.

The documents referred to in Articles 46 and 47 shall be attached to the application.

Article 34

The court applied to shall give its decision without delay; the party against whom enforcement is sought shall not at this stage of the proceedings be entitled to make any submissions on the application.

The application may be refused only for one of the reasons specified in Articles 27 and 28.

Under no circumstances may the foreign judgment be reviewed as to its substance.

Article 35

The appropriate officer of the court shall without delay bring the decision given on the application to the notice of the applicant in accordance with the procedure laid down by the law of the State in which enforcement is sought.

Article 36

If enforcement is authorized, the party against whom enforcement is sought may appeal against the decision within one month of service thereof.

If that party is domiciled in a Contracting State other than that in which the decision authorizing enforcement was given, the time for appealing shall be two months and shall run from the date of service, either on him in person or at his residence. No extension of time may be granted on account of distance.

Article 37

An appeal against the decision authorizing enforcement shall be lodged in accordance with the rules governing procedure in contentious matters:

—	in Belgium, with the „tribunal de premiere instance” or „rechtbank van eerste aanleg”,

—	in the Federal Republic of Germany, with the „Oberlandesgericht”,

—	in France, with the „cour d'appel”,

—	in Italy, with the „corte d'appello”,

—	in Luxembourg, with the „Cour supérieure de Justice” sitting as a court of civil appeal,

—	in the Netherlands, with the „arrondissementsrechtbank”.

The judgment given on the appeal may be contested only by an appeal in cassation or, in the Federal Republic of Germany, by a „Rechtsbeschwerde”.

Article 38

The court with which the appeal under the first paragraph of Article 37 is lodged may, on the application of the appellant, stay the proceedings if an ordinary appeal has been lodged against the judgment in the State which that judgment was given or if the time for such an appeal has not yet expired; in the latter case, the court may specify the time within which such an appeal is to be lodged.

The court may also make enforcement conditional on the provision of such security as it shall determine.

Article 39

During the time specified for an appeal pursuant to Article 36 and until any such appeal has been determined, no measures of enforcement may be taken other than protective measures taken against the property of the party against whom enforcement is sought.

The decision authorizing enforcement shall carry with it the power to proceed to any such protective measures.

Article 40

If the application for enforcement is refused, the applicant may appeal:

—	in Belgium, to the „Cour d'appel” or „hof van beroep”;

—	in the Federal Republic of Germany, to the „Oberlandesgericht”;

—	in France, to the „cour d'appel”;

—	in Italy, to the „corte d'appello”;

—	in Luxembourg, to the „Cour supérieure de Justice” sitting as a court of civil appeal;

—	in the Netherlands, to the „gerechtshof”.

The party against whom enforcement is sought shall be summoned to appear before the appellate court. If he fails to appear, the provisions of the second and third paragraphs of Article 20 shall apply even where he is not domiciled in any of the Contracting States.

Article 41

A judgment given on a appeal provided for in Article 40 may be contested only by an appeal in cassation or, in the Federal Republic of Germany, by a „Rechtsbeschwerde”.

Article 42

Where a foreign judgment has been given in respect of several matters and enforcement cannot be authorized for all of them, the court shall authorize enforcement for one or more of them.

An applicant may request partial enforcement of a judgment.

Article 43

A foreign judgment which orders a periodic payment by way of a penalty shall be enforceable in the State in which enforcement is sought only if the amount of the payment has been finally determined by the courts of the State in which the judgment was given.

Article 44

An applicant who has been granted legal aid in the State in which the judgment was given shall automatically also qualify for legal aid in the procedures provided for in Articles 32 to 35.

Article 45

No security, bond or deposit, however described, shall be required of a party who in one Contracting State applies for enforcement of a judgment given in another Contracting State on the ground that he is a foreign national or that he is not domiciled or resident in the State in which enforcement in sought.

Section 3

Common provisions

Article 46

A party seeking recognition or applying for enforcement of a judgment shall produce:

1.	a copy of the judgment which satisfies the conditions necessary to establish its authenticity;

2.	in the case of a judgment given in default, the original or a certified true copy of the document which establishes that the party in default was served with the document instituting the proceedings.

Article 47

A party applying for enforcement shall also produce:

1.	documents which establish that, according to the law of the State in which it has been given, the judgment is enforceable and has been served;

2.	where appropriate, a document showing that the applicant is in receipt of legal aid in the State in which the judgment was given.

Article 48

If the documents specified in Articles 46 (2) and 47 (2) are not produced, the court may specify a time for their production, accept equivalent documents or, if it considers that it has sufficient information before it, dispense with their production.

If the court so requires, a translation of the documents shall be produced; the translation shall be certified by a person qualified to do so in one of the Contracting States.

Article 49

No legalization or other similar formality shall be required in respect of the documents referred to in Article 46 or 47 or the second paragraph of Article 48, or in respect of a document appointing a representative ad litem.

TITLE IV

AUTHENTIC INSTRUMENTS AND COURT SETTLEMENTS

Article 50

A document which has been formally drawn up or registered as an authentic instrument and is enforceable in one Contracting State shall, in another Contracting State, have an order for its enforcement issued there, on application made in accordance with the procedures provided for in Article 31 et seq. The application may be refused only if enforcement of the instrument is contrary to public policy in the State in which enforcement is sought.

The instrument produced must satisfy the conditions necessary to establish its authenticity in the State of origin.

The provisions of Section 3 of Title III shall apply as appropriate.

Article 51

A settlement which has been approved by a court in the course of proceedings and is enforceable in the State in which it was concluded shall be enforceable in the State in which enforcement is sought under the same conditions as authentic instruments.

TITLE V

GENERAL PROVISIONS

Article 52

In order to determine whether a party is domiciled in the Contracting State whose courts are seised of the matter, the court shall apply its internal law.

If a party is not domiciled in the State whose courts are seised of the matter, then, in order to determine whether the party is domiciled in another Contracting State, the court shall apply the law of that State.

The domicile of a party shall, however, be determined in accordance with his national law if, by that law, his domicile depends on that of another person or on the seat of an authority.

Article 53

For the purposes of this Convention, the seat of a company or other legal person or association of natural or legal persons shall be treated as its domicile. However, in order to determine that seat, the court shall apply its rules of private international law.

TITLE VI

TRANSITIONAL PROVISIONS

Article 54

The provisions of this Convention shall apply only to legal proceedings instituted and to documents formally drawn up or registered as authentic instruments after its entry into force.

However, judgments given after the date of entry into force of this Convention in proceedings instituted before that date shall be recognized and enforced in accordance with the provisions of Title III if jurisdiction was founded upon rules which accorded with those provided for either in Title II of this Convention or in a convention concluded between the State of origin and the State addressed which was in force when the proceedings were instituted.

TITLE VII

RELATIONSHIP TO OTHER CONVENTIONS

Article 55

Subject to the provisions of the second paragraph of Article 54, and of Article 56, this Convention shall, for the States which are parties to it, supersede the following conventions concluded between two or more of them:

—	the Convention between Belgium and France on jurisdiction and the validity and enforcement of judgments, arbitration awards and authentic instruments, signed at Paris on 8 July 1899,

—	the Convention between Belgium and the Netherlands on jurisdiction, bankruptcy, and the validity and enforcement of judgments, arbitration awards and authentic instruments, signed at Brussels on 28 March 1925,

—	the Convention between France and Italy on the enforcement of judgments in civil and commercial matters, signed at Rome on 3 June 1930,

—	the Convention between Germany and Italy on the recognition and enforcement of judgments in civil and commercial matters, signed at Rome on 9 March 1936,

—	the Convention between the Federal Republic of Germany and the Kingdom of Belgium on the mutual recognition and enforcement of judgments, arbitration awards and authentic instruments in civil and commercial matters, signed at Bonn on 30 June 1958,

—	the Convention between the Kingdom of the Netherlands and the Italian Republic on the recognition and enforcement of judgments in civil and commercial matters, signed at Rome on 17 April 1959,

—	the Convention between the Kingdom of Belgium and the Italian Republic on the recognition and enforcement of judgments and other enforceable instruments in civil and commercial matters, signed at Rome on 6 April 1962,

—	the Convention between the Kingdom of the Netherlands and the Federal Republic of Germany on the mutual recognition and enforcement of judgments and other enforceable instruments in civil and commercial matters, signed at The Hague on 30 August 1962,

and, in so far as it is in force:

—	the Treaty between Belgium, the Netherlands and Luxembourg on jurisdiction, bankruptcy, and the validity and enforcement of judgments, arbitration awards and authentic instruments, signed at Brussels on 24 November 1961.

Article 56

The Treaty and the conventions referred to in Article 55 shall continue to have effect in relation to matters to which this Convention does not apply.

They shall continue to have effect in respect of judgments given and documents formally drawn up or registered as authentic instruments before the entry into force of this Convention.

Article 57

This Convention shall not affect any conventions to which the Contracting States are or will be parties and which, in relation to particular matters, govern jurisdiction and the recognition and enforcement of judgments.

Article 58

This Convention shall not affect the rights granted to Swiss nationals by the Convention concluded on 15 June 1869 between France and the Swiss Confederation on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil matters.

Article 59

This Convention shall not prevent a Contracting State from assuming, in a convention on the recognition and enforcement of judgments, an obligation towards a third State not to recognize judgments given in other Contracting States against defendants domiciled or habitually resident in the third State where, in cases provided for in Article 4, the judgment could only be founded on a ground of jurisdiction specified in the second paragraph of Article 3.

TITLE VIII

FINAL PROVISIONS

Article 60

This Convention shall apply to the European territories of the Contracting States, to the French overseas departments and to the French overseas territories.

The Kingdom of the Netherlands may declare at the time of signing or ratifying this Convention or at any later time, by notifying the Secretary-General of the Council of the European Communities, that this Convention shall be applicable to Surinam and the Netherlands Antilles. In the absence of such declaration with respect to the Netherlands Antilles, proceedings taking place in the European territory of the Kingdom as a result of an appeal in cassation from the judgment of a court in the Netherlands Antilles shall be deemed to be proceedings taking place in the latter court.

Article 61

This Convention shall be ratified by the signatory States. The instruments of ratification shall be deposited with the Secretary-General of the Council of the European Communities.

Article 62

This Convention shall enter into force on the first day of the third month following the deposit of the instrument of ratification by the last signatory State to take this step.

Article 63

The Contracting States recognize that any State which becomes a member of the European Economic Community shall be required to accept this Convention as a basis for the negotiations between the Contracting States and that State necessary to ensure the implementation of the last paragraph of Article 220 of the Treaty establishing the European Economic Community.

The necessary adjustments may be the subject of a special convention between the Contracting States of the one part and the new Member State of the other part.

Article 64

The Secretary-General of the Council of the European Communities shall notify the signatory States of:

(a)	the deposit of each instrument of ratification;

(b)	the date of entry into force of this Convention;

(c)	any declaration received pursuant to the second paragraph of Article 60;

(d)	any declaration received pursuant to Article IV of the Protocol;

(e)	any communication made pursuant to Article VI of the Protocol.

Article 65

The Protocol annexed to this Convention by common accord of the Contracting States shall form an integral part thereof.

Article 66

This Convention is concluded for an unlimited period.

Article 67

Any Contracting State may request the revision of this Convention. In this event, a revision conference shall be convened by the President of the Council of the European Communities.

Article 68

This Convention, drawn up in a single original in the Dutch, French, German and Italian languages, all four texts being equally authentic, shall be deposited in the archives of the Secretariat of the Council of the European Communities. The Secretary-General shall transmit a certified copy to the Government of each signatory State.

---

PROTOCOL

The High Contracting Parties have agreed upon the following provisions, which shall be annexed to the Convention:

Article I

Any person domiciled in Luxembourg who is sued in a court of another Contracting State pursuant to Article 5 (1) may refuse to submit to the jurisdiction of that court. If the defendant does not enter an appearance the court shall declare of its own motion that it has no jurisdiction.

An agreement conferring jurisdiction, within the meaning of Article 17, shall be valid with respect of a person domiciled in Luxembourg only if that person has expressly and specifically so agreed.

Article II

Without prejudice to any more favourable provisions of national laws, persons domiciled in a Contracting State who are being prosecuted in the criminal courts of another Contracting State of which they are not nationals for an offence which was not intentionally committed may be defended by persons qualified to do so, even if they do not appear in person.

However, the court seised of the matter may order appearance in person; in the case of failure to appear, a judgment given in the civil action without the person concerned having had the opportunity to arrange for his defence need not be recognized or enforced in the other Contracting States.

Article III

In proceedings for the issue of an order for enforcement, no charge, duty or fee calculated by reference to the value of the matter in issue may be levied in the State in which enforcement is sought.

Article IV

Judicial and extrajudicial documents drawn up in one Contracting State which have to be served on persons in another Contracting State shall be transmitted in accordance with the procedures laid down in the conventions and agreements concluded between the Contracting States.

Unless the State in which service is to take place objects by declaration to the Secretary-General of the Council of the European Communities, such documents may also be sent by the appropriate public officers of the State in which the document has been drawn up directly to the appropriate public officers of the State in which the addressee is to be found. In this case the officer of the State of origin shall send a copy of the document to the officer of the State addressed who is competent to forward it to the addressee. The document shall be forwarded in the manner specified by the law of the State addressed. The forwarding shall be recorded by a certificate sent directly to the officer of the State of origin.

Article V

The jurisdiction specified in Articles 6 (2) and 10 in actions on a warranty or guarantee or in any other third party proceedings may not be resorted to in the Federal Republic of Germany. In that State, any person domiciled in another Contracting State may be sued in the courts in pursuance of Articles 68, 72, 73 and 74 of the code of civil procedure (Zivilprozeßordnung) concerning third-party notices.

Judgments given in the other Contracting States by virtue of Article 6 (2) or 10 shall be recognized and enforced in the Federal Republic of Germany in accordance with Title III. Any effects which judgments given in that State may have on third parties by application of Articles 68, 72, 73 and 74 of the code of civil procedure (Zivilprozeßordnung) shall also be recognized in the other Contracting States.

Article VI

The Contracting States shall communicate to the Secretary-General of the Council of the European Communities the text of any provisions of their laws which amend either those articles of their laws mentioned in the Convention or the lists of courts specified in Section 2 of Title III of the Convention.

---

JOINT DECLARATION

The Governments of the Kingdom of Belgium, the Federal Republic of Germany, the French Republic, the Italian Republic, the Grand Duchy of Luxembourg and the Kingdom of the Netherlands,

On signing the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters,

Desiring to ensure that the Convention is applied as effectively as possible,

Anxious to prevent differences of interpretation of the Convention from impairing its unifying effect,

Recognizing that claims and disclaimers of jurisdiction may arise in the application of the Convention,

Declare themselves ready:

1.	to study these questions and in particular to examine the possibility of conferring jurisdiction in certain matters on the Court of Justice of the European Communities and, if necessary, to negotiate an agreement to this effect;

2.	To arrange meetings at regular intervals between their representatives.

---

PROTOCOL

on the interpretation by the Court of Justice of the Convention of 27 September 1968 on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters

THE HIGH CONTRACTING PARTIES TO THE TREATY ESTABLISHING THE EUROPEAN ECONOMIC COMMUNITY,

Having regard to the Declaration annexed to the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters, signed at Brussels on 27 September 1968,

HIS MAJESTY THE KING OF THE BELGIANS:

M. Alfons VRANCKX,

Minister of Justice;

THE PRESIDENT OF THE FEDERAL REPUBLIC OF GERMANY:

M. Gerhard JAHN,

Federal Minister of Justice;

THE PRESIDENT OF THE FRENCH REPUBLIC:

M. René PLEVEN,

Keeper of the Seals,

Minister of Justice;

THE PRESIDENT OF THE ITALIAN REPUBLIC:

M. Erminio PENNACCHINI,

Under-Secretary of State in the Ministry of Justice;

HIS ROYAL HIGHNESS THE GRAND DUKE OF LUXEMBOURG:

M. Eugène SCHAUS,

Minister of Justice,

Deputy Prime Minister;

HER MAJESTY THE QUEEN OF THE NETHERLANDS:

M. C.H.F. POLAK,

Minister of Justice;

HAVE AGREED AS FOLLOWS:

Article 1

The Court of Justice of the European Communities shall have jurisdiction to give rulings on the interpretation of the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters and of the Protocol annexed to that Convention, signed at Brussels on 27 September 1968, and also on the interpretation of the present Protocol.

Article 2

The following courts may request the Court of Justice to give preliminary rulings on questions of interpretation:

1.

in Belgium: la Cour de Cassation — het Hof van Cassatie and le Conseil d'État — de Raad van State, in the Federal Republic of Germany: die obersten Gerichtshöfe des Bundes, in France: la Cour de Cassation and le Conseil d'État, in Italy: la Corte Suprema di Cassazione, in Luxembourg: la Cour supérieure de Justice, when sitting as Cour de Cassation, in the Netherlands: de Hoge Raad;

2.	the courts of the Contracting States when they are sitting in an appellate capacity;

3.	in the cases provided for in Article 37 of the Convention, the courts referred to in that Article.

Article 3

(1)   Where a question of interpretation of the Convention or of one of the other instruments referred to in Article 1 is raised in a case pending before one of the courts listed in Article 2 (1), that court shall, if it considers that a decision on the question is necessary to enable it to give judgment, request the Court of Justice to give a ruling thereon.

(2)   Where such a question is raised before any court referred to in Article 2 (2) or (3), that court may, under the conditions laid down in paragraph 1, request the Court of Justice to give a ruling thereon.

Article 4

(1)   The competent authority of a Contracting State may request the Court of Justice to give a ruling on a question of interpretation of the Convention or of one of the other instruments referred to in Article 1 if judgments given by courts of that State conflict with the interpretation given either by the Court of Justice or in a judgment of one of the courts of another Contracting State referred to in Article 2 (1) or (2). The provisions of this paragraph shall apply only to judgments which have been res judicata.

(2)   The interpretation given by the Court of Justice in response to such a request shall not affect the judgments which gave rise to the request for interpretation.

(3)   The Procurators-General of the Courts of Cassation of the Contracting States, or any other authority designated by a Contracting State, shall be entitled to request the Court of Justice for a ruling on interpretation in accordance with paragraph 1.

(4)   The Registrar of the Court of Justice shall give notice of the request to the Contracting States, to the Commission and to the Council of the European Communities; they shall then be entitled within two months of the notification to submit statements of case or written observations to the Court.

(5)   No fees shall be levied or any costs or expenses awarded in respect of the proceedings provided for in this Article.

Article 5

(1)   Except where this Protocol otherwise provides, the provisions of the Treaty establishing the European Economic Community and those of the Protocol on the Statute of the Court of Justice annexed thereto, which are applicable when the Court is requested to give a preliminary ruling, shall also apply to any proceedings for the interpretation of the Convention and the other instruments referred to in Article 1.

(2)   The Rules of Procedure of the Court of Justice shall, if necessary, be adjusted and supplemented in accordance with Article 188 of the Treaty establishing the European Economic Community.

Article 6

This Protocol shall apply to the European territories of the Contracting States, to the French overseas departments and to the French overseas territories.

The Kingdom of the Netherlands may declare at the time of signing or ratifying this Protocol or at any later time, by notifying the Secretary-General of the Council of the European Communities, that this Protocol shall be applicable to Surinam and the Netherlands Antilles.

Article 7

This Protocol shall be ratified by the signatory States. The instruments of ratification shall be deposited with the Secretary-General of the Council of the European Communities.

Article 8

This Protocol shall enter into force on the first day of the third month following the deposit of the instrument of ratification by the last signatory State to take this step; provided that it shall at the earliest enter into force at the same time as the Convention of 27 September 1968 on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters.

Article 9

The Contracting States recognize that any State which becomes a member of the European Economic Community, and to which Article 63 of the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters applies, must accept the provisions of this Protocol, subject to such adjustments as may be required.

Article 10

The Secretary-General of the Council of the European Communities shall notify the signatory States of:

(a)	the deposit of each instrument of ratification;

(b)	the date of entry into force of this Protocol;

(c)	any designation received pursuant to Article 4 (3);

(d)	any declaration received pursuant to the second paragraph of Article 6.

Article 11

The Contracting States shall communicate to the Secretary-General of the Council of the European Communities the texts of any provisions of their laws which necessitate an amendment to the list of courts in Article 2(1).

Article 12

This Protocol is concluded for an unlimited period.

Article 13

Any Contracting State may request the revision of this Protocol. In this event, a revision conference shall be convened by the President of the Council of the European Communities.

Article 14

This Protocol, drawn up in a single original in the Dutch, French, German and Italian languages, all four texts being equally authentic, shall be deposited in the archives of the Secretariat of the Council of the European Communities. The Secretary-General shall transmit a certified copy to the Government of each signatory State.

---

JOINT DECLARATION

The Governments of the Kingdom of Belgium, the Federal Republic of Germany, the French Republic, the Italian Republic, the Grand Duchy of Luxembourg and the Kingdom of the Netherlands,

On signing the Protocol on the Interpretation by the Court of Justice of the Convention of 27 September 1968 on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters,

Desiring to ensure that the provisions of that Protocol are applied as effectively and as uniformly as possible,

Declare themselves ready to organize, in cooperation with the Court of Justice, an exchange of information on the judgments given by the courts referred to in Article 2 (1) of that Protocol in application of the Convention and the Protocol of 27 September 1968.

---

COINBHINSIUN

ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála

BROLLACH

TÁ NA hARDPHÁIRTITHE CONARTHACHA SA CHONRADH AG BUNU CHOMHPHOBAL EACNAMAIOCHTA NA hEORPA,

Ós mian leo go gcuirfear i ngníomh na forálacha in Airteagal 220 den Chonradh sin ar ghabh siad orthu féin dá mbua a áirithint go simpleofaí na foirmiúlachtaí a bhaineann le breithiúnais ó chúirteanna nó ó bhinsí a aithint agus a fhorghníomhú go cómhalartach;

Ós é a miangas go neartófar sa Chomhphobal an chosaint dhlíthiúil ar dhaoine atá bunaithe ann;

De bhrí gur gá chun na críche sin dlínse idirnáisiúnta a gcúirteanna a chinneadh, aithint a éascú agus nós imeachta gasta a thabhairt isteach chun a áirithint go bhforghníomhófar breithiúnais, ionstraimí barántúla agus socraíochtaí cúirte;

A SHOILSE Rå NA mBEILGEACH:

M. Pierre HARMEL,

Aire Gnóthaí Eachtracha;

UACHTARÁN PHOBLACHT CHÓNAIDHME NA GEARMÁINE:

M. Willy BRANDT,

Leas-Seansailéir, Aire Gnóthaí Eachtracha;

UACHTARÁN PHOBLACHT NA FRAINCE:

M. Michel DEBRÉ,

Aire Gnóthaí Eachtracha;

UACHTARÁN PHOBLACHT NA hIODÁILE:

M. Giuseppe MEDICI,

Aire Gnóthaí Eachtracha;

A MHÓRGACHT RÍOGA ARD-DIÚC LUCSAMBURG:

M. Pierre GRÉGOIRE,

Aire Gnóthaí Eachtracha;

A SOILSE BANRÍON NA hÍSILTÍRE:

M. J.M.A.H. LUNS,

Aire Gnóthaí Eachtracha;

COMHAONTÚ MAR A LEANAS:

TEIDEAL I

RAON FEIDHME

Airteagal 1

Beidh feidhm leis an gCoinbhinsiún seo in ábhair shibhialta agus tráchtála, cibé cineál cúirte nó binse a bheidh i gceist.

Eisiatar ó fheidhm an Choinbhinsiúin:

1.	stádas nó inniúlacht dhlíthiúil daoine nádúrtha, maoin-chearta de bhua cóngais phósta, uachtanna agus comharbais;

2.	féimheachtj, imeachtaí maidir le foirceannadh cuideachtaí dócmhainneacha nó daoine dlítheanacha eile atá dócmhainneach, comhshocraíochtaí breithiúnacha, imshocraíochtaí agus imeachtaí cosúil leo sin;

3.	slándáil shóisialta;

4.

eadráin.

TEIDEAL II

DLÍNSE

Roinn 1

Forálacha Ginearálta

Airteagal 2

Faoi réir forálacha an Choinbhinsiúin seo, beidh daoine a bhfuil sainchónaí orthu i Stát Conarthach inagartha, cibé náisiúntacht atá acu, i gcúirteanna an Stáit sin.

Daoine nach náisiúnaigh den Stát ina bhfuil sainchónaí orthu, beidh siad faoi rialú ag na rialacha dlínse a bhaineann le náisiúnaigh an Stáit sin.

Airteagal 3

Daoine a bhfuil sainchónaí orthu i Stát Conarthach, ní féidir iad a agairt i gcúirteanna Stáit Chonarthaigh eile ach amháin de bhua na rialacha atá leagtha síos i Ranna 2 go 6 den Teideal seo.

Go háirithe, ní bheidh na forálacha seo a leanas infheidhme ina gcoinne:

—	sa Bheilg: Airteagal 15 den chód sibhialta (Code civil), nó forálacha Airteagal 52, 52 bis agus 53 de Dhlí an 25 Márta 1976 ar ghlínse (loi sur la compétence);

—	i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine: Airteagal 23 de chód an nós imeachta shibhialta (Zivilprozeßordnung);

—	sa Fhrainc: Airteagail 14 agus 15 den chód sibhialta (Code civil);

—	san Iodáil: Airteagal 2 agus Airteagal 4, Uimh. 1 agus 2, de chód an nós imeachta shibhialta (Codice di procedura civile);

—	i Lucsamburg: Airteagail 14 agus 15 den chód sibhialta (Code civil);

—	san Ísiltír: Airteagal 126 (3) agus Airteagal 127 de chód an nós imeachta shibhialta (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Airteagal 4

Mura bhfuil sainchónaí i Stát Conarthach ar an gcosantóir, rialófar dlínse na gcúirteanna i ngach Stát Conarthach de réir dlí an Stáít sin, faoi réir forálacha Airteagal 16.

Aon duine a bhfuil sainchónaí air i Stát Conarthach, cibé náisiúntacht atá aige, féadfaidh sé, ar nós náisiúnaigh an Stáit sin, leas a bhaint sa Stát sin, i gcoinne an chosantóra sin, as na rialacha dlínse atá i bhfeidhm ann agus go háirithe as na cinn a fhoráiltear sa dara mír d'Airteagal 3.

Roinn 2

Dlínse speisialta

Airteagal 5

Duine a bhfuil sainchónaí air i Stát Conarthach, féadfar é a agairt, i Stát Conarthach eile:

1.	in ábhair a bhaineann le conradh, sna cúirteanna don áit i gcomhair chomhlíonadh na hoibleagáide áirithe;

2.	in ábhair a bhaineann le cothabháil, sna cúirteanna don áit ina bhfuil sainchónaí nó gnáthchónaí ar an gcreidiúnaí cothabhála;

3.	in ábhair a bhaineann le tort, míghníomh nó samhail mhíghnímh, sna cúirteanna don áit inar tharla an teagmhas díobhálach;

4.	i gcás éileamh sibhialta chun damáistí nó aisíocaíocht a ghnóthú mar gheall ar shárú ba shiocair le himeachtaí coiriúla, sa chúirt ar tugadh na himeachtaí sin faoina bráid, sa mhéid go bhfuil dlínse ag an gcúirt sin faoina dlí féin glacadh le himeachtaí sibhialta;

5.	i gcás díospóide a éiríonn as oibríochtaí brainse nó gníomhaireachta nó bunaíochta eile, sna cúirteanna don áit ina bhfuil an brainse, an ghníomhaireacht nó an bhunaíocht eile.

Airteagal 6

Féadfar duine a bhfuil sainchónaí air i Stát Conarthach a agairt f reisin:

1.	más duine de lion cosantóirí é, sna cúirteanna don áit a bhfuil sainchónaí ar dhuine ar bith díobh;

2.	mar thríú pairti i gcaingean ar bharántas nó ráthaíocht nó in aon imeachtaí eile tríú páirtí, sa chúirt inar tionscnaíodh na himeachtaí bunaidh, mura rud é gur tionscnaíodh iad sin d'aontoisc chun é a thabhairt amach as dlínse na cúirte ab iomchuí ina chás;

3.	i gcás frithéilimh a thig den chonradh céanna nó de na fíorais chéanna ab fhoras don éileamh bunaidh, sa chúirt ina bhfuil an t-éileamh bunaidh ar feitheamh.

Roinn 3

Dlínse in ábhair a bhaineann le hárachas

Airteagal 7

In ábhair a bhaineann le hárachas, cinnfear dlínse de réir na Roinne seo, gan dochar d'fhorálacha Airteagail 4 agus 5 (5).

Airteagal 8

Féadfar árachóir ar a bhfuil sainchónaí i Stát Conarthach a agairt i gcúirteanna an Stáit sin, nó i Stát Conarthach eile sna cúirteanna don áit a bhfuil sainchónaí ar shealbhóir an pholasaí, nó, i gcás breis is árachóir amháin a bheith ina gcosantóirí, i gcúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina bhfuil sainchónaí ar dhuine díobh.

Má fhoráiltear don dlínse sin i ndlí na cúirte ar tugadh an t-ábhar faoina bráid, féadfar mar an gcéanna árachóir a agairt, i Stát Conarthach seachas an ceann a bhfuil a shainchónaí ann, sna cúirteanna don áit a bhfuil sainchónaí ar an ngníomhaire a rinne idirghabháil chun an conradh árachais a thabhairt i gcrích, ar an gcoinníoll go luaitear an sainchónaí sin sa pholasaí árachais nó sa tairiscint ina leith.

Árachóir nach bhfuil sainchónaí air i Stát Conarthach ach a bhfuil brainse nó gníomhaireacht aige i gceann de na Stáit Chonarthacha, measfar, i gcás díospóidí maidir le hoibríochtaí an bhrainse nó na gníomhaireachta sin, sainchónaí a bheith air sa Stát sin.

Airteagal 9

Féadfar fairis sin an t-árachóir a agairt sna cúirteanna don áit inar tharla an teagmhas díobhálach más é a bhíonn i gceist árachas i leith dliteanais nó árachas ar mhaoin dhochorraithe. Is é an dálá chéanna é má chumhdaítear maoin shochorraithe agus maoin dhochorraithe leis an bpolasaí céanna árachais agus go dtéann an teagmhas céanna chun dochair dóibh araon.

Airteagal 10

I gcás árachais i leith dliteannais, féadfar mar an gcéanna, má cheadaíonn dlí na cúirte é, an t-árachóir a uamadh in imeachtaí a thionscain an duine díobhálaithe i gcoinne an árachaí.

Beidh feidhm le forálacha Airteagail 7, 8 agus 9 i gcás caingne a thionscain an duine díobhálaithe go díreach i gcoinne an árachóra, má cheadaítear na caingne díreacha sin.

Má fhorálann an dlí maidir leis na caingne díreacha sin go bhféadfar sealbhóir an pholasaí nó an t-árachaí a uamadh mar pháirtí sa chaingean, beidh dlínse ag an gcúirt chéanna ina leith.

Airteagal 11

Gan dochar d'fhorálacha an tríú mír d'Airteagal 10, ní féidir leis an árachóir imeachtaí a thionscnamh ach amháin i gcúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina bhfuil sainchónaí ar an gcosantóir, cibé acu sealbhóir an pholasaí, nó an t-árachaí nó tairbhí é.

Ní dhéanfaidh forálacha na Roinne seo difear don cheart chun frithéileamh a thabhairt sa chúirt ina bhfuil an t-éileamh bunaidh ar feitheamh, de réir na Roinne seo.

Airteagal 12

Ní féidir imeacht ó fhorálacha na Roinne seo ach amháin tri chomhaontú:

1.	a dhéanfar tar éis díospóid a theacht ar barr; nó

2.	a cheadóidh do shealbhóir an pholasaí, don árachaí nó do thairbhí imeachtaí a thionscnamh i gcúirteanna seachas na cinn a luaitear sa Roinn seo; nó

3.

a chuirfear i gcrìch idir sealbhóir polasaí agus árachóir, a bhfuil sainchónai orthu araon sa Stát Conarthach céanna, agus arb é is éifeacht dó dlínse a thabhairt do chúirteanna an Stáit sin fiú i gcás an teagmhas díobhálach a tharlú ar an gcoigrích, ar an gcoiníoll nach bhfuil an comhaontú sin contrártha do dhli an Stáit sin.

Roinn 4

Dlínse in ábhair a bhaineann le díolacháin agus iasachtaí ina dtráthchodanna

Airteagal 13

In ábhair a bhaineann le hearraí a dhíol ar théarmaí creidmhease tráthchoda, nó le hiasachtaí a tugadh go sainráite chun díolachán earraí a mhaoiniú agus is inaisíoctha ina dtráthchodanna, cinnfear dlínse de réir na Roinne seo, gan dochar d'fhorálacha Airteagail 4 agus 5 (5).

Airteagal 14

Féadfar díoltóir nó iasachtóir a bhfuil sainchónai air i Stát Conarthach a agairt i gcúirteanna an Stát sin nó i gcúirteanna an Stáit Chonarthaigh in bhfuil sainchónai ar an gceannaitheoir nó ar an iasachtaí.

Ní féidir le díoltóir imeachtaí a thabhairt i gcoinne ceannaitheora ná le hiasachtóir imeachtaí a thabhairt i gcoinne iasachtaí ach amháin i gcúirteanna an Stáit ina bhufil sainchónai ar an gcosantóir.

Ní dhéanfaidh ná forálacha seo difear don cheart chun frithéileamh a thabhairt sa chúirt ina bhfuil an t-éileamh bunaidh ar feitheamh, de réir na Roinne seo.

Airteagal 15

Ní féidir imeacht ó fhorálacha na Roinne seo ach amháin trí chomhaontú;

1.	a dhéanfar tar éis an díospóid a theacht ar barr; nó

2.	a cheadóidh don cheannaitheoir nó don iasachtaí imeachtaí a thionscnamh i gcúirteanna seachas na cinn a luaitear sa Roinn seo; nó

3.	a chuirfear i gcrich idir ceannaitheoir agus díoltóir nó idir iasachtaí agus iasachtóir, a bhfuil sainchónai nó gnáthchónaí orthu aràon sa Stát Conarthach céanna, agus a thabharfaidh dlínse do chúirteanna an Stáit sin, ar an gcoinníoll nach bhfuil an comhaontú sin contrártha do dhlí an Stáit sin.

Roinn 5

Dlínse eisiatach

Airteagal 16

Beidh dlínse eisiatach ag na cúirteanna seo a leanas, ar neamhchead do shainchónaí:

1.	in imeachtaí arb é is cuspóir dóibh cearta in rem, nó tionóntachtaí, ar mhaoin dhochorraithe, cúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina bhfuil an mhaoin;

2.

in imeachtaí arb é is cuspóir dóibh bailíocht chomhdhéanamh, neamhniú nó díscaoileadh cuideachtaí nó daoine dlítheanacha eile nó comhlachas de dhaoine nádúrtha nó dlítheanacha, nó cinntí a thug orgáin dá gcuid, cúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina bhfuil suíomh na cuideachta, an duine dhlítheanaigh nó an chomhlachais;

3.	in imeachtaí arb é is cuspóir dóibh bailíocht taifead i gcláir phoiblí, cúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina bhfuil an clár á choimeád;

4.

in imeachtaí a bhaineann le clárú nó le bailíocht paitinní, trádmharcanna, dearthaí, nó le cearta eile dá leithéid sin is gá a thaisceadh nó a chlárú, cúirteanna an Stáit Chonarthaigh inar iarradh an taisceadh nó an clárú, nó arb ann a rinneadh nó a mheastar faoi théarmaí coinbhinsiúin idirnáisiúnta go ndearnadh é;

5.	in imeachtaí a bhaineann le breithiúnais a fhorghníomhú, cúirteanna an Stáit Chonarthaigh ina ndearnadh, nó in ndéanfar, an breithiúnas a fhorghníomhú.

Roinn 6

Dlínse a iarchur

Airteagal 17

Más rud é, tri chomhaontú i scríbhinn nó tri chomhaontú ó bhéal arna fhianú i scríbhinn, go ndearna na páirtithe, a bhfuil sainchónai ar pháirtí nó páirtithe díobh i Stát Conarthach, comhaontú chun dlínse a bheith ag cúirt nó cúirteanna de chuid Stáit Chonarthaigh aon díospóidi a réiteach a tharla nó a tharlódh i ndáil le comhbhaint dhlíthiúil áirithe, beidh dlínse eisiatach ag an gcúirt nó ag na cúirteanna sin.

Ní bheidh aon éifeacht dhlíthiúil le comhaontuithe chun dlínse a thabhairt má bhíonn siad contrártha d'fhorálacha Airteagail 12 nó 15 nó má bhíonn dlínse eisiatach de bhua Airteagal 16 ag na cúirteanna a n-airbheartaíonn siad iad a chur ó dhlínse.

Más ar mhaithe le haon cheann amháin de na páirtithe a rinneadh an comhaontú chun dlínse a thabhairt, beidh ag an bpáirtí sin i gcónaí an ceart chun imeachtai a thabhairt in aon chúirt eile a bhfuil dlínse aici de bhua an Choinbhinsiúin seo.

Airteagal 18

Amach ó na cásanna ina bhfuil dlínse aici de bhua forálacha eile den Choinbhinsiún seo, beidh dlínse ag cúirt Stáit Chonarthaigh a dtaifeadfaidh cosantóir láithreas os a comhair. Ni bheidh feidhm leis an riail seo más conspóid na dlínse ba chuspóir don láithreas a thaifeadadh, nó má bhíonn dlínse eisiatach ag cúirt eile ann de bhua Airteagal 16.

Roinn 7

Fíorú ar dhlínse agus ar inghlacthacht

Airteagal 19

Cúirt de chuid Stáit Chonarthaigh a dtabharfar os a comhair éileamh a bhaineann go príomha le hábhar a bhfuil dlínse eisiatach ina leith ag cúirteanna Stáit Chonarthaigh eile de bhua Airteagal 16, dearbhóidh si as a treoir féin nach bhfuil aon dlínse aici.

Airteagal 20

Má dhéantar cosantóir a bhfuil sainchónaí air i Stát Conarthach amháin a agairt i gcúirt de chuid Stáit Chonarthaigh eile agus nach dtaifeadfaidh sé láithreas, dearbhóidh an chúirt as a treoir féin nach bhfuil aon dlínse aici mura bhfuil dlínse aici atá bunaithe ar fhorálacha an Choinbhinsiúin seo.

Cuirfidh an chúirt bac ar na himeachtaí fad a bheifear gan a shuíomh go raibh caoi ag an gcosantóir doiciméad tionscanta na n-imeachtaí a fháil in am trátha chun socrú a dhéanamh é féin a chosaint, nó go ndearnadh gach dícheall chuig sin.

Cuirfear in ionad forálacha na mire roimhe seo forálacha Airteagal 15 de Choinbhinsiún na Háige dar dáta 15 Samhain 1965 ar sheirbheáil doiciméad dlíthiúil agus seachdhlíthiúil in ábhair shibhialta nó tráchtála ar an gcoigrích, má ba ghá doiciméad tionscanta na n-imeachtaí, nó fógra ina dtaobh, a sheoladh amach ar an gcoigrích de réir an Choinbhinsiúin sin.

Roinn 8

Lis Pendens — Caingne gaolmhara

Airteagal 21

Má dhéantar imeachtaí leis an gcúis chéanna chaingne agus idir na páirtithe céanna a thionscnamh i gcúirteanna Stát Conarthach éagsúil, dlífidh cúirt ar bith seachas an chéad chúirt ar tugadh os a comhair iad dlínse a dhrúltú, ar a treoir féin, i bhfabhar na chéad chúirte sin.

Cúirt a dhlífeadh dlínse a dhiúltú, féadfaidh sí bac a chur ar a himeachtaí má chonspóidtear dlínse na cúirte eile.

Airteagal 22

Má thionscnaítear caingne gaolmhara i gcúirteanna Stát Conarthach éagsúil, féadfaidh cúirt ar bith seachas an chéad chúirt ar tugadh os a comhair iad, le linn na caingne a bheidh ar feitheamh ar an gcéad chéim, bac a chur ar a himeachtaí.

Féadfaidh cúirt seachas an chéad chúirt ar tugadh na caingne os a comhair dlínse a dhiúltú freisin, ar iarratas ó cheann de na páirtithe, má cheadaíonn dlí na cúirte sin caingne gaolmhara a dhlúthú agus go bhfuil dlínse i leith an dá chaingean ag an gcéad chúirt ar tugadh os a comhair iad.

Chun críocha an Airteagail seo, meastar caingne a bheith gaolmhar má bhíonn baint chomh dlúth sin acu lena chéile go bhfuil sé fóirsteanach iad a éisteacht agus breith a thabhairt orthu i dteannta a chéile ionas go seachnófaí breithiúnais bunoscionn lena chéile mar ab fhéidir a theacht d'imeachtaí ar leithligh.

Airteagal 23

Má thagann caingne faoi dhlínse eisiatach cúirteanna éagsúla, dlífidh cúirt ar bith seachas an chéad chúirt ar tugadh os a comhair iad dlínse a dhiúltú i bhfabhar na chéad chúirte sin.

Roinn 9

Bearta sealadacha, lena n-áirítear bearta cosantacha

Airteagal 24

Féadfar cibé bearta sealadacha, lena n-áirítear bearta cosantacha, a bheidh ar fáil faoi dhlí Stáit Chonarthaigh a iarraidh ar chúirteanna an Stáit sin, fiú más rud é, faoin gCoinbhinsiún seo, go bhfuil dlínse ag cúirteanna Stáit Chonarthaigh eile maidir le substaint an ábhair.

TEIDEAL III

AITHINT AGUS FORGHNÍOMHÚ

Airteagal 25

Churi críocha an Choinbhinsiúin seo, ciallaíonn ’breithiúnas’ aon bhreithiúnas arna thabhairt ag cúirt nó binse de chuid Stáit Chonarthaigh, cibé ainm a thugtar ar an mbreithiúnas, lena n-áirítear foraithne, ordú, cinneadh, nó eascaire fhorghníomhaithe, mar aon le cinneadh ar chostais nó caiteachais ag oifigeach den chúirt.

Roinn 1

Aithint

Airteagal 26

Gheobhaidh breithiúnas a tugadh i Stát Conarthach aithint sna Stáit Chonarthacha eile gan aon nós imeachta speisialta a bheith riachtanach chuige sin.

Aon pháirtí leasmhar a thabharfaidh aithint bhreithiúnais faoi thrácht mar phríomhshaincheist i gconspóid féadfaidh sé, de réir an nós imeachta dá bhforáiltear i Ranna 2 agus 3 den Teideal seo, iarratas a dhéanamh ar chinneadh go ndlitear an breithiúnas a aithint.

Má bhíonn toradh imeachtaí i gcúirt de chuid Stáit Chonarthaigh ag brath ar cheist theagmhasach aithinte a chinneadh beidh dlínse ag an gcúirt sin ar an gceist sin.

Airteagal 27

Ní aithneofar breithiúnas:

1.	má bhíonn an aithint sin contrártha don ord poiblí sa Stát ina n-iarrtar an aithint;

2.	más d'éagmais láithris a tugadh an breithiúnas, mura ndearnadh doiciméad tionscanta na n-imeachtaí, nó fógra ina dtaobh, a sheirbheáil go cui ar an gcosantóir in am trátha chun socrú a dhéanamh é féin a chosaint;

3.	má bhíonn an breithiúnas bunoscionn le breithiúnas a tugadh i ndíodpóid idir na páirtithe céanna sa Stát ina n-iarrtar an aithint;

4.

má rinne cúirt an Stáit inar tugadh an breithiúnas, d'fhonn teacht ar a breithiúnas, réamhcheist maidir le stádas nó le hinniúlacht dhlíthiúil daoine nádúrtha, le maoin-chearta de thoradh cóngais phósta, le huachtanna nó le comharbas, a chinneadh ar dhóigh atá contrártha le riail de dhlí idirnáisiúnta príobháideach an Stáit ina n-iarrtar an aithint, mura rud é gurb é an toradh céanna a thiocfadh de rialacha dlí idirnáisiúnta príobháideach an Stáit sin a chur chun feidhme.

Airteagal 28

Ina theannta sin, ni aithneofar breithiúnas má bhíonn sé contrártha le forálacha alt 3, 4 nó 5 de Theideal II, ná i gcás dá bhforáiltear in Airteagal 59.

Nuair a bheidh na forais dlínse a luaitear sa mhír roimhe seo faoi bhreithniú aige nó aici, beidh an t-údarás nó an chúirt chun a ndearnadh an t-iarratas faoi cheangal ag na cinntí fíorais a ndearna cúirt an Stáit inar tugadh an breithiúnas a dlínse a bhunú orthu.

Faoi réir forálacha na chéad mhíre, ní féidir dlínse chúirt an Stáit inar tugadh an breithiúnas a athbhreithniú; nó bheidh an fhoráil i dtaobh ord poiblí dá dtagraítear in Airteagal 27 (1) inchurtha chun feidhme ar na rialacha maidir le dlínse.

Airteagal 29

Ní féidir i gcás ar bith breithiúnas coigríche a aithbhreithniú ó thaobh a shubstainte.

Airteagal 30

Féadfaidh cúirt i Stát Conarthach ar a n-iarrfar aithint bhreithiúnais a tugadh i Stát Conarthach eile bac a chur ar na himeachtaí má taisceadh gnáthachomharc i gcoinne an bhreithiúnais sin.

Roinn 2

Forghníomhú

Airteagal 31

Déanfar breithiúnas a tugadh i Stát Conarthach agus is infhorghníomhaithe sa Stát sin a fhorghníomhú i Stát Conarthach eile nuair a bheidh, ar iarratas ó aon pháirtí leasmhar, ordú a fhorghníomhaithe eisithe sa Stát eile sin.

Airteagal 32

Is chucu seo a bheidh an t-iarratas le déanamh:

—	sa Bheilg, an „tribunal première instance” nó an „rechtbank van eerste aanleg”,

—	i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine, uachtarán dlísheomra den „Landgericht”,

—	sa Fhrainc, uachtarán an „tribunal de grande instance”,

—	san Iodáil, an „corte d'appello”,

—	i Lucsamburg, uachtarán an „tribunal d'arrondissement”,

—	san Ísiltír, uachtarán an „Arrondissementsrechtbank”.

Cinnfear dlínse cúirteanna áitiúla de réir na háite a bhfuil sainchónaí ar an bpáirtí a n-iarrtar forghníomhú ina choinne. Mura bhfuil sainchónaí air sa Stát a n-iarrtar an forghníomhú ann, cinnfear í de réir áit an fhorghníomhaithe.

Airteagal 33

Is de réir dlí an Stáit a n-iarrtar forghníomhú ann a rialófár an nós imeachta maidir leis an iarratas a thaisceadh.

Ní foláir don iarratasóir seoladh a thabhairt le haghaidh seirbheála próise i limistéar dlínse na cúirte chun a ndéantar an t-iarratas. Ach más rud é nach bhforálann dlí an Stáit a n-iarrtar forghníomhú ann seoladh mar sin a bheith le tabhairt, ceapfaidh an t-iarratasóir ionadai ad litem.

Ní foláir na doiciméid a luaitear in Airteagail 46 agus 47 a bheith i gceangal leis an iarratas.

Airteagal 34

Tabharfaidh an chúirt chun a ndéantar an t-iarratas a breith ar an iarratas gan mhoill; agus ní fhéadfaidh an pairti a n-iarrtar forghníomhú ina choinne aon aighneachtai a dhéanamh maidir leis an iarratas ag an gcéim seo de na himeachtaí.

Ní féidir diúltú don iarratas ach ar chúis dá bhforáiltear in Airteagail 27 agus 28.

Ní féidir i gcás ar bith an breithiúnas coigríche a athbhreithniú ó thaobh a shubstainte.

Airteagal 35

Déanfaidh oifigeach iomchuí na cúirte, gan mhoill, an bhreith a tugadh ar an iarratas a chur in iúl don iarratasóir, de réir an nós imeachta a leagadh síos le dlí an Stáit a n-iarrtar forghníomhú ann.

Airteagal 36

Má údaraítear forghníomhú, féadfaidh an páirti ar iarradh forghníomhú ina choinne achomharc a dhéanamh i gcoinne na breithe laistigh de mhí ó lá a seirbheála.

Má tá sainchónaí ar an bpáirtí sin i Stát Conarthach seachas an ceann inar tugadh an bhreith a d'údaraigh forghníomhú, beidh tréimhse dhá mhí ann le haghaidh achomhairc agus rithfidh sí ó lá na seirbheála, air féin go pearsanta nó ag a ionad cónaithe. Ní féidir cur leis an tréimhse sin mar gheall ar fhad slí ó bhaile.

Airteagal 37

Beidh achomharc i gcoinne breithe a d'údaraigh forghníomhú le taisceadh, de réir rialacha an nós imeachta i gcás ábhar cointinneach:

—	sa Bheilg, sa „tribunal de première instance” nó sa „rechtbank van eerste aanleg”,

—	i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine, san „Oberlandesgericht”,

—	sa Fhrainc, sa „cour d'appel”,

—	san Iodáil, sa „corte d'appello”,

—	i Lucsamburg, sa „Cour supérieure de Justice” ina suí di mar chúirt achomhairc shibhialta,

—	san Isiltir, san „Arrondissementsrechtbank”.

Ní féidir an breithiúnas a tugadh ar an achomharc a chonspóid ach amháin tri chomharc „en cassation” nó, i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine, trí Rechtsbeschwerde.

Airteagal 38

Féadfaidh an chúirt ar tugadh an t-achomharc faoin gcéad mhír d'Airteagal 37 ós a comhair, má iarrann an t-achomharcóir é, bac a chur leis na himeachtaí i gcás gnáthachomharc i gcoinne an bhreithiúnais a bheith taiscthe sa Stát inar tugadh an breithiúnas, nó mura bhfuil an tréimhse le haghaidh achomhairc den sórt sin dulta in éag fós; sa chás deiridh sin, féadfaidh an chúirt a shonrú cad é an tréimhse le haghaidh achomharc den sórt sin a thaisceadh.

Féadfaidh an chúirt freisin é a chur de choinníoll leis an bhforghníomhú go dtabharfar don chúirt cibé urrús a chinnfidh sí.

Airteagal 39

Le linn na tréimhse a shonraítear le haghaidh achomhairc de bhun Airteagal 36 agus go dtí go mbeidh breith tugtha ar aon achomharc den sórt sin, ní féidir a dhéanamh maidir leis an bhforghníomhú ach amháin bearta cosanta in aghaidh maoin an pháirtí a n-iarrtar forghníomhú ina choinne.

Gabhfaidh údarás chun aon bhearta cosanta den sórt sin a ghlacadh leis an mbreith a údaróidh forghníomhú.

Airteagal 40

Má dhiúltaítear don iarratas ar fhorghníomhú, féadfaidh an t-iarratasóir achomharc a dhéanamh:

—	sa Bheilg, chuig an „cour d'appel” nó an „hof van beroep”;

—	i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine, chuig an „Oberlandesgericht”;

—	sa Fhrainc, chuig an „cour d'appel”;

—	san Iodáil, chuig an „corte d'appello”;

—	i Lucsamburg, chun an „Cour supérieure de Justice” ina suí di mar chúirt achomhairc shibhialta;

—	san Ísiltír, chun an „Gerechtshof”.

Cuirfear toghairm ar an bpáirtí a n-iarrtar forghníomhú ina choinne á cheangal air láithriú os comhair na cúirte achomhairc. Mura láithreoidh, sé, beidh forálacha an dara agus an tríú mír d'Airteagal 20 infheidhme, fiú mura bhfuil sainchónaí air in aon cheann de na Stáit Chonarthacha.

Airteagal 41

Ni féidir breithiúnas a tugadh ar achomharc dá bhforáiltear in Airteagal 40 a chonspóid ach amháin trí achomhárc „en cassatiorí” nó, i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine, trí „Rechtsbeschwerde”.

Airteagal 42

Má bhíonn breithiúnas coigríche tugtha i leith ábhar éagsúil agus nach féidir forghníomhú a údarú ina dtaobh go léir, déanfaidh an chúirt forghníomhú a údarú i gcás ábhair amháin nó níos mó díobh.

Féadfaidh iarratasóir forghníomhú páirteach ar bhreithiúnas a iarraidh.

Airteagal 43

Ni fhéadfar breithiúnas coigríche a d'ordaigh, íocaíoch phionósach thréimhsiúil a fhorghníomhú sa Stát a n-iarrtar forghníomhú ann mura mbeidh méad na híocaíochta arna chinneadh go críochnaitheach ag cúirteanna an Stáit inar tugadh an breithiúnas.

Airteagal 44

Iarratasóir dar deonaíodh cabhair dhlíthiúil sa Stát inar tugadh an breithiúnas, tairbheoidh sé de chabhair dhlíthiúil f reisin, gan a chás a athscrúdú, sna nósanna imeachta dá bhforáiltear in Airteagal 32 go 35.

Airteagal 45

Ní féidir urrús, banna ná taisce, de chineál ar bith, a éileamh ar pháirtí a iarrfaidh forghníomhú i Stát Conarthach amháin ar bhreithiúnas a tugadh i Stát Conarthach eile ar an bhforas gur náisiúnach eachtrach é ná ar an bhforas nach bhfuil sainchónaí ná gnáthchónaí air sa Stát a n-iarrtar na forghníomhú ann.

Róinn 3

Forálacha comhchoiteanna

Airteagal 46

Dlífidh páirtí a iarrfaidh aithint nó forghníomhú ar bhreithiúnas na nithe seo a leanas a thabhairt ar aird:

1.	cóip den bhreithiúnas a shásóidh na coinníollacha is gá chun a barántúlacht a shuíomh;

2.	i gcás breithiúnas mainneachtana, an chóip bhunaidh nó cóip dhílis dheimhnithe den doiciméad á shuíomh gur seirbheáladh doiciméad tionscanta na n-imeachtaí ar an bpáirtí mainneachtnach.

Airteagal 47

Dlífidh páirtí a iarrfaidh forghníomhú na nithe seo a leanas a thabhairt ar aird f reisin:

1.	doiciméid á shuíomh go bhfuil an breithiúnas infhorghníomhaithe, agus gur seirbheáladh é, de réir dlí an Stáit inar tugadh an breithiúnas;

2.	más cui, doiciméad á thaispeáint go bhfuil cabhair dhlíthiúil á fáil ag an iarratasóir sa Stát inar tugadh an breithiúnas.

Airteagal 48

Mura dtugtar ar aird na doiciméid a luaitear in Airteagail 46 (2) agus 47 (2), féadfaidh an chúirt tréimhse a shonrú chun iad a thabhairt ar aird, nó glacadh le doiciméid chomhionanna, nó déanamh d'éagmais na ndoiciméad má mheasann sí go bhfuil a sáith faisnéise os a comhair.

Déanfar aistriúchán ar na doiciméid a thabhairt ar aird má éilíonn an chúirt é; ní foláir an t-aistriúchán a bheith deimhnithe ag duine atá cáilithe chuige sin i gceann de na Stáit Chonarthacha.

Airteagal 49

Ní gá aon dlíthiúilíocht ná aon fhoirmiúlacht dá samhail i leith na ndoiciméad a luaitear in Airteagail 46 nó 47 nó sa dara mír d'Airteagal 48, ná i leith doiciméad ag ceapadh ionadaí ad litem.

TEIDEAL IV

IONSTRAIMÍ BARÁNTÚLA AGUS SOCRAÍOCHTAÍ CÚIRTE

Airteagal 50

Doiciméad a tarraingíodh suas go foirmiúil nó a cláraíodh mar ionstraim bharántúil agus is infhorghníomhaithe i Stát Conarthach amháin, déanfar, ama iarraidh sin de réir an nós imeachta dá bhforáiltear in Airteagal 31 et seg. ordú a fhorghníomhaithe a eisiúint i Stát Conarthach eile. Ní féidir diúltú don iarratas ach amháin i gcás forghníomhú na hionstraime a bheith contrártha don ord poiblí sa Stát a n-iarrtar forghníomhú ann.

Ní foláir an ionstraim a thabharfar ar aird a bheith de réir na gcoinníollacha is gá chun a bharántúlacht i Stát a tionscanta a shuíomh.

Beidh feidhm le forálacha Roinn 3 de Theideal III de réir mar is cuí.

Airteagal 51

Socraíocht ar tugadh formheas uirthi sa chúirt i gcúrsa imeachtaí agus is infhorghníomhaithe sa Stát inar tugadh i gcrích í féadfar í a fhorghníomhú sa Stát a n-iarrtar forghníomhú ann, faoi na coinníollacha céanna le hionstraimí barántúla.

TEIDEAL V

FORÁLACHA GINEARÁLTA

Airteagal 52

Chun a chinneadh an bhfuil sainchónaí ar pháirtí i Stát Conarthach ar tugadh ábhar os comhair a chúirteanna, cuirfidh an chúirt a dlí inmheánach chun feidhme.

Mura bhfuil sainchonaí ar pháirtí sa Stát ar tugadh an t-ábhar os comhair a chúirteanna, déanfaidh an chúirt, chun a chinneadh an bhfuil sainchonaí i Stát Conarthach eile ar an bpáirtí, dlí an Stáit sin a chur chun feidhme.

Déanfar sainchonaí páirtí a chinneadh, áfach, de réir a dhlí náisiúnta féin más rud é, de réir an dli sin, go mbraitheann a shainchónaí ar shainchónaí duine eile nó ar an áit a bhfuil suíomh údaráis.

Airteagal 53

Chun críocha an Choinbhinsiúin seo, measfar sainchonaí a bheith ar chuideachta nó ar dhuine dlítheanach nó ar chomhlachas de dhaoine nádúrtha nó dlítheanacha san áit a bhfuil a suíomh. Ach chun an suíomh sin a chinneadh cuirfidh an chúirt rialacha a dlí idirnáisiúnta phríobháidigh chun feidhme.

TEIDEAL VI

FORÁLACHA IDIRTHRÉIMHSEACHA

Airteagal 54

Ní bhainfidh forálacha an Choinbhinsiúin seo ach le himeachtaí dlíthiúla a thionscnófar agus le doiciméid a tharraingeofar suas go foirmiúil nó a chlárófar mar ionstraimí barántúla tar éis a theachta i bhfeidhm.

Déanfar, áfach, breithiúnais a thabharfar tar éis dáta an Choinbhinsiúin seo a theacht i bhfeidhm, i gcás imeachtaí a tionscnaíodh roimh an dáta sin, a aithint agus a fhorghníomhú de réir forálacha Theideal III má bhí dlírise bunaithe ar rialacha i gcomhréir leis na rialacha dá bhforáiltear i dTeideal II den Choinbhinsiún seo nó i gcoinbhinsiún a tugadh i gcrích idir an Stát tionscnaimh agus an Stát chun a ndéantar an t-iarratas agus a raibh feidhm aige nuair a tionscnaíodh na himeachtaí.

TEIDEAL VII

GAOL LE COINBHINSIÚIN EILE

Airteagal 55

Faoi réir forálacha an dara mír d'Airteagal 54, agus Airteagal 56, gabhfaidh an Coinbhinsiún seo, i gcás na Stát is páirtithe ann, ionad na gCoinbhinsiún seo a leanas a tugadh i gcrích idir dhá cheann nó níos mó díobh:

—	an Coinbhinsiún idir an Bheilg agus an Fhrainc ar dhlínse agus ar bhailíocht agus forghníomhú breithiúnas, dámhachtaintí eadrána agus ionstraimí barántúla, a síníodh i bPáras an 8 Iúil 1899,

—	an Coinbhinsiún idir an Bheilg agus an Ísiltír ar dhlínse, ar fhéimheacht, agus ar bhailíocht agus forghníomhú breithiúnas, dámhachtaintí eadrána agus ionstraimí barántúla, a síníodh sa Bhruiséil an 28 Márta 1925,

—	an Coinbhinsiún idir an Fhrainc agus an Iodáil ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh sa Róimh an 3 Meitheamh 1930,

—	an Coinbhinsiún idir an Ghearmáin agus an Iodáil ar aithint agus forghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh sa Róimh an 9 Márta 1936,

—	an Coinbhinsiún idir Poblacht Chónaidhme na Gearmáine agus Ríocht na Beilge ar aithint agus forghníomhú breithiúnas, dámhachtaintí eadrána agus ionstraimí barántúla go cómhalartach in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh in Bonn an 30 Meitheamh 1958,

—	an Coinbhinsiún idir Ríocht na hÍsiltíre agus Poblacht na hIodáile ar aithint agus forghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh sa Róimh an 17 Aibreán 1959,

—	an Coinbhinsiún idir Ríocht na Beilge agus Poblacht na hIodáile ar aithint agus forghníomhú breithiúnas agus ionstraimí infhorghníomhaithe eile in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh sa Róimh an 6 Aibreán 1962,

—	an Coinbhinsiún idir Ríocht na hÍsiltíre agus Poblacht Chónaidhme na Gearmáine ar aithint agus forghníomhú breithiúnas agus ionstraimí infhorghníomhaithe eile go cómhalartach in ábhair shibhialta agus tráchtála a síníodh sa Háig an 30 Lúnasa 1962,

agus, sa mhéid go bhfuil sé i bhfeidhm,

—	an Conradh idir an Bheilg, an Ísiltír agus Lucsamburg ar dhlírise, ar fhéimheacht, agus ar bhailíocht agus forghníomhú breithiúnas, dámhachtaintí eadrána agus ionstraimí barántúla a síníodh sa Bhruiséil an 24 Samhain 1961.

Airteagal 56

Leanfaidh an Conradh agus na Coinbhinsiúin a luaitear in Airteagal 55 ďéifeacht a bheith acu maidir le hábhair nach mbaineann an Coinbhinsiún seo leo.

Leanfaidh siad ďéifeacht a bheith acu i leith breithiúnas a tugadh agus ionstraimí barántúla a tarraingíodh suas go foirmiúil nó a cláraíodh mar ionstraimí barántúla roimh theacht i bhfeidhm don Choinbhinsiún seo.

Airteagal 57

Ní dhéanfaidh an Coinbhinsiún seo difear d'aon choinbhinsiúin a bhfuil nó a mbeidh na Stáit Chonarthacha ina bpáirtithe iontu agus, i ndáil le hábhair áirithe, a rialaíonn dlínse agus aithint agus forghníomhú bhreithiúnas.

Airteagal 58

Ní dhéanfaidh an Coihbinsiún seo difear do na cearta a deonaíodh do náisiúnaigh Eilvéiseacha leis an gCoinbhinsiún a tugadh i gcrích an 15 Meitheamh 1869 idir, an Fhrainc agus Cónaidhm na hEilvéise ar dhlínse agus ar fhorgníomhú breithiúnas in ábhair shibialta.

Airteagal 59

Ní choiscfidh an Coinbhinsiún seo ar Stát Conarthach a ghabháil d'oibleagáid air féin i leith tríú Stát, i gcoinbhinsiún um aithint agus forghníomhú breithiúnas, gan breithiúnais a aithint a tugadh i Stáit Chonarthacha eile i gcoinne cosantóirí a raibh sainchónaí nó ngáthchónaí orthu sa tríú Stát más rud é, i gcásanna dá bhforáiltear in Airteagal 4, nárbh fhéidir an breithiúnas a bhunú ach amháin ar fhoras dlínse a shonraítear sa dara mír d'Airteagal 3.

TEIDEAL VIII

FORÁLACHA CRÍOCHNAITHEACHA

Airteagal 60

Bainfidh an Coinbhinsiún seo le críocha Eorpacha na Stát Conarthach, leis na Ranna Francacha thar lear agus leis na críocha Francacha thar lear.

Féadfaidh Ríocht na hÍsiltíre a dhearbhú, tráth an Choinbinsiúin seo a shínú nó a dhaingniú nó tráth ar bith ina dhiaidh sin, tri fhógra a thabairt d'Ard-Rúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach, go mbainfidh an Coinbhinsiún seo le Suranam agus le hAintillí na hlsiltire. Mura ndéantar dearbhú mar sin i leith Aintillí na hÍsiltíre, measfar i gcás imeachtaí a bheidh ar bun i gcríoch Eorpach na Ríochta, de bhítin achomharc „en cassation” i gcoinne breithiúnas ó chúirt in Aintillí na hÍsiltíre na himeachtaí sin a bheith ar bun sa chúirt deiridh sin.

Airteagal 61

Déanfaidh Stáit a shínithe daingniú, ar an gCoinbhinsiún seo. Taiscfear na hionstraimí daingniúcháin le hArd-Rúnai Chomhairle na gComhphobal Eorpach.

Airteagal 62

Tiocfaidh an Coinbhinsiún seo a bhfeidhm an chéad lá den tríú mi i ndiaidh taisceadh na hionstraime daingniúcháin ag an gceaan is déanaí de Stáit a shínithe a dhéanfaidh an taisceadh sin.

Airteagal 63

Aithníonn na Stáit Chonarthacha go ndlífidh aon Stát a thiocfaidh chun bheith ina chomhalta de Chomhphobal Eacnamaíochta na hEorpa glacadh leis an gCoinbhinsiún seo mar bhonn do na caibidlí is gá idir na Stáit Chonarthacha agus an Stát sin chun a áirithint go bhfeidhmeofar an fhomhír dheireanach d'Airteagal 220 den Chonradh ag bunú Chomhphobal Eacnamaíochta na hEorpa.

Is féidir na hoiriúnuithe is gá a bheith ina n-ábhar do choinbhinsiún speisialta idir na Stáit Chonarthacha de pháirt agus an Ballstát nua den pháirt eile.

Airteagal 64

Cuirfidh Ard-Rúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach in iúl do na Stáit a shíneoidh an Coinbhinsiún seo:

(a)	taisceadh gach ionstraime daingniúcháin;

(b)	dáta an Choinbhinsiúin seo a theacht i bhfeidhm;

(c)	aon dearbhú a fuarthas de bhun an dara mír ďAirteagal 60;

(d)	aon dearbhú a fuarthas de bhun Airteagal IV den Phrótacal;

(e)	aon téacsanna a fuarthas de bhun Airteagal VI den Phrótacal.

Airteagal 65

Is cuid dhílis den Choinbhinsiún seo an Prótacal atá curtha i gceangal leis de chomhthoil na Stát Conarthach.

Airteagal 66

Tá an Coinbhinsiún seo tugtha i gcrích go ceann tréimhse gan teorainn.

Airteagal 67

Féadfaidh Stát Conarthach ar bith athbhreithniú ar an gCoinbhinsiún seo a iarraidh. Sa chás sin, comórfaidh Uachtarán Chomhairle na gComhphobal Eorpach comhdháil lena athbreithniú.

Airteagal 68

Tarraingíodh an Coinbhinsiún seo suas i scríbhinn bhunaidh amháin sa Fhraincis, sa Ghearmáinis, san Iodáilis agus san Ollainnis, agus comhúdarás ag gach ceann de na ceithre théacs; taiscfear é i gcartlann Rúnaíocht Chomhairle na gComhphobal Eorpach, agus cuirfidh an tArd-Rúnaí cóip dheimhnithe chuig Rialtas gach ceann de Stáit a shínithe.

---

PROTACAL

Tá na hArdpháirtithe Conarthacha tar éis comhaontú ar na forálacha seo a leanas, a chuirfear i gceangal leis an gCoinbhinsiún:

Airteagal I

Aon duine ina shainchónaí i Lucsamburg a agrófar i gcúirt Stáit Chonarthaigh eile de bhun Airteagal 5 (1), féadfaidh sé diúltú géilleadh do dhlínse na cúirte sin. Mura dtaifeadfaidh an cosantóir láithreas, dearbhóidh an chúirt, as a treoir féin, nach bhfuil dlínse aici.

Beidh comhaontú chun dlínse a thabhairt, de réir brí Airteagal 17, gan bailíocht i leith duine ina shainchónaí i Lucsamburg murar aontaigh an duine sin leis go sainráite agus go speisialta.

Airteagal II

Gan dochar ďaon fhorálacha níos fabhraí i ndlíthe náisiúnta, má bhíonn daoine a bhfuil sainchónaí orthu i Stát Conarthtach á n-ionchúiseamh mar gheall ar chion neamhthoiliúil i gcúirteanna coiriúla Stáit Chonarthaigh eile nach náisiúnaigh dá chuid iad, féadfaidh daoine atá cáilithe chuige sin feidhmiú ar a son lena gcosaint, fiú gan iad a bheith i láthair go pearsanta.

Ach féadfaidh an chúirt ar tugadh an t-ábhar os a comhair a ordú do dhuine láithriú go pearsanta; mura ndearnadh láithriú níl sé riachtanach aithint a thabhairt ná forghníomhú a dhéanamh sna Stáit Chonarthacha eile ar bhreithiúnas a tugadh sa chaingean shibhialta gan caoi a bheith ag an duine a cúisíodh socrú a dhéanamh chun é féin a chosaint.

Airteagal III

In imeachtaí chun ordú forghníomhaithe a eisiúint, ní dhéanfar muirear, dleacht ná cáin ar bith, arna ríomh de réir luach an ábhair i saincheist, a thobhach sa Stát a n-iarrtar an forghníomhú ann.

Airteagal IV

Doiciméid dhlíthiúla nó seachdhlíthiúla a tarraingíodh suas i Stát Conarthach amháin agus a dhlífear a sheirbheáil ar dhaoine i Stát Conarthach eile, tarchuirfear iad de réir an nós imeachta dá bhforáiltear sna coinbhinsiúin agus sna comhaontuithe a cuireadh i gcrích idir na Stáit Chonarthacha.

Mura ndéanfaidh an Stát a bhfuil siad le seirbheáil ann agóid ina choinne sin trí dhearbhú d'Ardrúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach, is féidir freisin d'oifigigh phoiblí iomchuí an Stáit inar tarraingíodh suas an doiciméad é a chur go díreach chuig oifigigh phoiblí iomchuí an Stáit ina bhfuil seolaí an doiciméid le fáil. Sa chás sin, déanfaidh oifigeach Stát a thionscanta cóip den doiciméad a chur chuig an oifigeach de chuid an Stáit chun a ndéantar an t-iarratas a bhfuil údarás aige í a chur ar aghaidh chuig an seolaí. Guirfear an doiciméad ar aghaidh ar an modh a shonraítear le dlí an Stáit chun a ndéantar an t-iarratas. Dearbhófar go ndearnadh amhlaidh i ndeimhniú a chuirfear go díreach go dtí oifigeach Stát a thionscanta.

Airteagal V

I bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine ní féidir feidhm a bhaint as an dlinse a shonraítear in Airteagal 6 (2) agus in Airteagal 10 i gcaingne ar bharántas nó ar ráthaíocht nó in aon imeachtaí eile tríú páirtí. Sa Stát sin, féadfar aon duine ina shainchónaí i Stát Conarthach eile a agairt sna cúirteanna de bhun Airteagail 68, 72, 73 agus 74 de chód na nós imeachta shibhialta (Zivilprozeßordnung) maidir le fógraí tríú páirti.

Déanfar breithiúnais a tugadh sna Stáit Chonarthacha eile de bhua Airteagal 6 (2) nó Airteagal 10 a aithint agus a fhorghníomhú i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine de réir Theideal III. Aithneofar mar an gcéanna sna Stáit Chonarthacha eile aon éifeachtaí a bheadh ag breithiúnais a tugadh sa Stát sin ar thríú páirtithe, de bhun Airteagail 68, 72, 73 agus 74 de chód na nós imeachta shibhialta (Zivilprozeßordnung) a chur chun feidhme.

Airteagal VI

Cuirfidh an Stáit Chonarthacha in iúil d'Ardrúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach téacsanna aon fhorálacha ina ndlíthe a dhéanann leasú ar na hairteagail sin dá ndlíthe a luaitear sa Choinbhinsiún nó ar liosta na gcúirteanna a shonraítear i Roinn 2 de Theideal III den Choinbhinsiún.

---

DEARBHÚ GOMHPHÁIRTEACH

Tá Rialtais Ríocht na Beilge, Phoblacht Chónaidhme na Gearmáine, Phoblacht na Fraince, Phoblacht ha hIodáile, Ard-Diúiceacht Lucsamburg agus Ríocht na hÍsiltíre,

Tráth sínithe an Choinbhinsiúin ar Dhlínse agus ar Fhorghníomhú Breithiúnas in Ábhair Shibhialta agus Tráchtála,

Ós mian leo a áirithint go geuirfear an Coinbhinsiún chun feidhme chomh héifeachtach agus is féidir;

Ós é a miangas nach mbeadh difríochtaí léiriúcháin ag baint óna éifeacht aontach;

Á aithint dóibh go bhféadfadh éileamh ar dhlínse agus séanadh ar dhlínse teacht i gceist i bhfeidhmiú an Choinbhinsiúin;

Ag dearbhú a bhfonnmhaireachta:

1.	chun staidéar a dhéanamh ar na ceisteanna sin agus go háirithe chun féachaint arbh fhéidir dlínse in ábhair áirithe a thabhairt do Chúirt Bhreithiúnais na gComhphobal Eorpach agus, más gá, chun comhaontú dá réir sin a chur i gcrích;

2.	chun cruinnithe idir a n-ionadaithe a thionól go tráthrialta.

---

PRÓTACAL

ar léiriú ag an gCúirt Bhreithiúnais ar Choinbhinsiún 27 Meán Fómhair 1968 ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus traditala

TÁ NA hARDPHÁIRTITHE CONARTHACHA SA CHONRADH AG -BUNÚ CHOMHPHOBAL EACNAMAÍOCHTA NA hEORPA,

Ag féachaint dóibh don Dearbhú atá i gceangal leis an gCoinbhinsiún ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála, a síníodh sa Bhruiséil an 27 Meán Fómhair 1968,

A SHOILSE RÍ NA mBEILGEACH:

M. Alfons VRANCKX,

Aire Dlí agus Cirt;

UACHTARÁN PHOBLACHT CHÓNAIDHME NA GEARMÁINE:

M. Gerhard JAHN,

Aire Dlí agus Cirt na Cónaidhme;

UACHTARÁN PHOBLACHT NA FRAINCE:

M. René PLEVEN,

Coimeádaí na Séalaí,

Aire Glí agus Cirt;

UACHTARÁN PHOBLACHT NA hIODÁILE:

M. Erminio PENNACCHINI,

Fo-Rúnaí Stáit san

Aireacht Dlí agus Cirt;

A MHORGACHT RÍOGA ARD-DIÚC LUCSAMBURG:

M. Eugène SCHAUS,

Aire Dlí agus Cirt

Leas-Uachtarán an Rialtais;

A SOILSE BANRÍON NA hÍSILTÍRE:

M. C.H.F. POLAK,

Aire Dlí agus Cirt;

COMHAONTÚ MAR A LEANAS:

Airteagal 1

Beidh dlínse ag Cúirt Bhreithiúnais na gComhphobal Eorpach chun rialú- a thabhairt i dtaobh léiriú an Choinbhinsiúin ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in abhair shibhialta agus tráchtála agus an Phrótacail atá i gceangal leis an gCoinbhinsiúin sin, a síníodh sa Bhruiséil an 27 Meán Fómhair 1968, agus fós i dtaobh léiriú an Phrótacail seo.

Airteagal 2

Féadfaidh na cúirteanna seo a leanas a iarraidh ar an gCúirt Bhreithiúnais réamhrialú a thabhairt ar cheisteanna léiriúcháin:

1.

sa Bheilg: la Cour de Cassation — het Hof van Cassatie   agus le Conseil d'État — de Raad van State;   i bPoblacht Chónaidhme na Gearmáine: die obersten Gerichtshöfe des Bundes;   sa Fhrainc: la Cour de Cassation agus le Conseil d'État;   san Iodáil: la Corte Suprema di Cassazione;   i Lucsamburg: la Cour Supérieure de Justice, ina suí di mar Cour de Cassation;   san Ísiltír: de Hoge Raad;

2.	cúirteanna na Stát Conarthach ina suí dóibh i gcáil achomharcach;

3.	sna cásanna dá bhforáiltear in Airteagal 37 den Choinbhinsiún, na cúirteanna a luaitear san Airteagal sin.

Airteagal 3

(1)   Nuair a dhéanfar ceist i dtaobh léiriú an Choinbhinsiúin nó ionstraime eile dá luaitear in Airteagal 1 a tharraingt anuas i gcás a bheidh ar feitheamh os comhair cúirte dá luaitear in Airteagal 2 (1), iarrfaidh an chúirt sin ar an gCúirt Bhreithiúnais, má mheasann sí gur gá cinneadh ar an gceist ionas go bhféadfaidh sí breithiúnas a thabhairt, rialú a thabhairt ar an gceist sin.

(2)   Má tharraingítear ceist mar sin anuas os comhair aon chúirte dá dtagraítear in Airteagal 2 (2) nó (3), féadfaidh an chúirt sin, ar na coinníollacha atá leagtha síos a mír (1), a iarraidh ar an gCúirt Bhreithiúnais rialú a thabhairt uirthi.

Airteagal 4

(1)   Féadfaidh údarás inniúil Stáit Chonarthaigh a iarraidh ar an gCúirt Bhreithiúnais rialú a thabhairt ar cheist i dtaobh léiriú an Choinbhinsiúin nó i dtaobh léiriú ceann de na hionstraimí eile a luaitear in Airteagal 1 má bhíonn breithiúnais ó chúirteanna sa Stát sin ar neamhréir leis an léiriú a thug an Chúirt Bhreithiúnais nó a tugadh i mbreithiúnas ó chúirt de chuid Stáit Chonarthaidh eile a luaitear in Airteagal 2 (1) nó (2). Ní bhainfidh forálacha na míre seo ach le breithiúnais a bhfuil éifeacht res judicata leo.

(2)   Ní dhéanfaidh an léiriú a dhéanfaidh an Chúirt Bhreithiúnais de bhun iarratais den sórt sin difear do na breithiúnais ba bhun leis an léiriú sin a iarraidh.

(3)   Beidh Ionchúisitheoirí Ginearálta na gCúírteanna Uachtaracha Achomhairc sna Stáit Chonarthacha nó údarás ar bith eile a bheidh ainmnithe chuige sin ag Stát Conarthach, i dteideal rialú ar an léiriú a iarraidh ar an gCúirt Bhreithiúnais de réir mhír 1.

(4)   Tabharfaidh Cláraitheoir na Cúirte Breithiúnais fógra faoin iarratas do na Stáit Chonarthacha, don Choimisiún agus do Chomhairle na gComhphobal Eorpach; beidh siadsan i dteideal ansin, laistigh de dhá mhí tar éis an fógra a fháil, sonruithe cáis nó tuairimí i scríbhinn a chur faoi bhráid na Cúirte.

(5)   Ní fhéadfar aon táillí a thobhach ná aon chostais nó caiteachas a dhámhachtain i leith na n-imeachtaí dá bhforáiltear san Airteagal seo.

Airteagal 5

(1)   Na forálacha sin den Chonradh ag bunú Chomhphobal Eacnamaíochta na hEorpa, agus na cinn sin den Phrótacal ar Reacht an Cúirte Breithiúnais atá i gceangal leis, is infheidhme nuair a iarrtar ar an gCúirt réamhrialú a thabhairt, beidh feidhm acu mar an gcéanna, ach amháin mar a bhforáiltear a mhalairt leis an bPrótacal seo, ar an nós imeachta maidir le léiriú an Choinbhinsiúin agus na n-ionstraimí eile a luaitear in Airteagal 1.

(2)   Déanfar, más gá, Rialacha Nós Imeachta na Cúirte Breithiúnais a oiriúnú agus a chomhlánú de réir Airteagal 188 den Chonradh ag bunú Chomhphobal Eacnamaíochta na hEorpa.

Airteagal 6

Bainfidh an Prótacal seo le críocha Eorpacha na Stát Conarthach, leis na Ŗanna Francacha thar lear agus leis na críocha Francacha thar lear.

Féadfaidh Ríocht na hÍsiltíre a dhearbhú tráth an Phrótacail seo a shíniú nó a dhaingniú nó tráth ar bith ina dhiaidh sin, trí fhógra a thabhairt d'Ardrúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach, go mbainfidh an Prótacal seo le Súranam agus le hAintillí na hÍsiltíre.

Airteagal 7

Déanfaidh Stáit a shínithe daingniú ar an gCoinbhinsiún seo. Taiscfear na hionstraimí daingniúcháin le hArdrúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach.

Airteagal 8

Tiocfaidh an Prótacal seo i bhfeidhm an chéad lá den tríú mí i ndiaidh taisceadh na hionstraime daingniúcháin ag an gceann is déanaí de Stáit a shínithe a dhéanfaidh an taisceadh sin; ach ní thiocfaidh sé i bhfeidhm tráth is luaithe ná teacht i bhfeidhm Choinbhinsiún an 27 Meán Fómhair 1968 ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in abhair shibhialta agus tráchtála.

Airteagal 9

Aithníonn na Stáit Chonarthacha go ndlífidh gach Stát a thiocfaidh chun bheith ina chomhalta de Chomhphobal Eacnamaíochta na hEorpa, agus a mbainfidh Airteagal 63 den Choinbhinsiún ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála leis, glacadh le forálacha an Phrótacail seo, faoi réir cibé oiriúnuithe is gá.

Airteagal 10

Cuirfidh Ardrúnaí Chomhairle na gGomhphobal Eorpach in iúl do na Stáit a shíneoidh an Prótacal seo:

(a)	taisceadh gach ionstraime daingniúcháin;

(b)	dáta an Phrótacail seo a theacht i bhfeidhm;

(c)	aon ainmniú a fuarthas de bhun Airteagal 4 (3);

(d)	aon dearbhú a fuarthas de bhun an dara mír d'Airteagal 6.

Airteagal 11

Cuirfidh na Stáit Chonarthacha in iúl ď Ardrúnaí Chomhairle na gComhphobal Eorpach téacsanna aon fhorálacha ina ndlíthe a bheireann gur gá liosta na gcúirteanna in Airteagal 2 (1) a leasú.

Airteagal 12

Tá an Prótacal seo tugtha i gcrích go ceann tréimhse gan teorainn.

Airteagal 13

Féadfaidh Stát Conarthach ar bith athbhreithniú ar an bPrótacal seo a iarraidh. Sa chás sin comórfaidh Uachtarán Chomhairle na gGomhphobal Eorpach comhdháil lena athbhreitniú.

Airteagal 14

Tarraingíodh an Prótacal seo suas i scríbhinn bhunaidh amháin sa Fhraincis, sa Ghearmáinis, san Iodáilis agus san Ollainnis, agus comhúdarás ag gach ceann de na ceithre théacs; taiscfear é i gcartlann Rúnaíocht Chomhairle na gComhphobal Eorpach, agus cuirfidh an tArdrúnaí cóip dheimhnithe chuig Rialtas gach ceann Stáit a shínithe.

---

DEARBHÚ COMHPHÁIRTEACH

Tá rialtais Ríocht na Beilge, Phoblacht Chónaidhme na Gearmáine, Phoblacht na Fraince, Phoblacht na hIodáile, Ard-Diúceacht Lucsamburg agus Ríocht na hÍsiltíre,

Tráth sínithe an Phrótacail ar Léiriú ag an gCúirt Bhreithiúnais ar Choinbhinsiún an 27 Meán Fómhair 1968 ar dhlínse agus ar fhorghníomhú breithiúnas in ábhair shibhialta agus tráchtála;

Os mian leo a áirithint go gcuirfear forálacha an Phrótacail sin chun feidhme chomh héifeachtach agus leis an oiread comhionannais agus is féidir;

Ag dearbhú a bhfonnmhaircachta chun eagrú a thabhairt, i gcomhar leis an gCúirt Bhreithiúnais, ar mhalartú faisnéise i dtaobh na mbreithiúnas a bhéarfaidh na cúirteanna a luaitear in Airteagal 2 (1) den Phrótacal sin i bhfeidhmiú Choinbhinsiún agus Phrótacal an 27 Meán Fómhair 1968.

---

DECLARAȚIE COMUNĂ

REPREZENTANȚII GUVERNELOR STATELOR MEMBRE ALE COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE, REUNIȚI ÎN CADRUL CONSILIULUI,

Dorind să se asigure că, în spiritul Convenției din 27 septembrie 1968, ar trebui în mod egal, să se asigure, în măsura posibilului, competența judiciară uniformă în materie maritimă,

Având în vedere că convenția internațională pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurator de nave maritime, semnată la Bruxelles, la 10 mai 1952, include dispoziții privind competența judiciară,

Având în vedere că statele membre nu sunt parte la convenția menționată anterior,

Exprimându-și dorința ca statele membre care sunt state de coastă și care nu au devenit încă părți la convenția din 10 mai 1952 ar trebui să devină cât mai repede posibil.

---

CONVENȚIE

privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (1)

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE LA TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE,

Dorind să pună în aplicare dispozițiile articolului 220 din tratatul menționat, în temeiul căruia s-au angajat să asigure simplificarea formalităților necesare pentru recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești,

Preocupate să întărească în Comunitate protecția juridică a persoanelor care sunt stabilite aici,

Întrucât este important să se stabilească în acest scop competența instanțelor lor în cadrul ordinii (juridice) internaționale, să se faciliteze recunoașterea și instituirea unei proceduri rapide pentru a se asigura executarea hotărârilor, precum și a actelor autentice și a tranzacțiilor judiciare,

MAJESTATEA SA REGELE BELGIEI, pe:

Dl Pierre HARMEL,

Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA, pe:

Dl Willy BRANDT,

Vicecancelar,

Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FRANCEZE, pe:

Dl Michel DEBRÉ,

Ministrul Afacerilor Externe;

PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIENE, pe:

Dl Giuseppe MEDICI,

Ministrul Afacerilor Externe;

ALTEȚA SA REGALĂ MARELE DUCE DE LUXEMBURG, pe:

Dl Pierre GRÉGOIRE,

Ministrul Afacerilor Externe;

MAJESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS, pe:

Dl J.M.A.H. LUNS,

Ministrul Afacerilor Externe,

CONVIN CU PRIVIRE LA URMĂTOARELE DISPOZIȚII:

TITLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Prezenta convenție se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. Acesta nu se extinde, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă (2).

Sunt excluse de la aplicare:

1.	statutul și capacitatea legală a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele și succesiunile;

2.	reorganizarea judiciară și falimentul, concordatele și alte proceduri similare;

3.	securitatea socială;

4.	arbitrajul.

TITLUL II

COMPETENȚA

Secțiunea 1

Dispoziții generale

Articolul 2

Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant sunt supuse, indiferent de naționalitatea acestora, jurisdicțiilor acestui stat.

Persoanele care nu sunt resortisanți ai statului în care sunt domiciliate sunt supuse regulilor de competență aplicabile cetățenilor statului respectiv.

Articolul 3

Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant nu pot fi acționate în justiție în fața instanțelor altui stat contractant decât în temeiul regulilor enunțate în secțiunile 2 și 6 ale prezentului titlu.

Nu pot fi invocate împotriva lor în special următoarele dispoziții:

—	în Belgia: articolul 15 din Codul civil (Code civil – Burgerlijk Wetboek) și articolul 638 din Codul judiciar (Code judiciare – Gerechtelijk Wetboek);

—	în Danemarca: articolul 248 alineatul (2) din Legea privind procedura civilă (Lov om rettens pleje) și capitolul 3 articolul 3 din Legea privind procedura civilă a Groenlandei (Lov for Grønland om rettens pleje);

—	în Republica Federală Germania: articolul 23 din Codul de procedură civilă (Zivilprozeßordnung);

—	în Franța: articolele 14 și 15 din Codul civil (Code civil);

—	în Irlanda: dispozițiile referitoare la competența întemeiată pe un act de sesizare a instanței care i-a fost comunicat sau notificat pârâtului în cursul prezenței sale temporare în Irlanda;

—	în Italia: articolul 2 și articolul 4 punctele 1 și 2 din Codul de procedură civilă (Codice di procedura civile);

—	în Luxemburg: articolele 14 și 15 din Codul civil (Code civil);

—	în Țările de Jos: articolul 126 alineatul (3) și articolul 127 din Codul de procedură civilă (Wetbock van Burgerlijke Rechtsvordering);

—

în Regatul Unit: dispozițiile referitoare la competența întemeiată pe: (a) un act de sesizare a instanței care i-a fost comunicat sau notificat pârâtului în cursul prezenței sale temporare în Regatul Unit sau (b) existența în Regatul Unit de bunuri aparținând pârâtului sau (c) sechestrarea de către reclamant a bunurilor situate în Regatul Unit (3).

Articolul 4

În cazul în care pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, competența este, în fiecare stat contractant, reglementată de legea acestui stat, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolului 16.

Orice persoană, indiferent de naționalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat contractant, poate, ca și cetățenii statului respectiv, să invoce împotriva acestui pârât regulile de competență care sunt în vigoare și în special cele prevăzute la articolul 3 al doilea paragraf.

Secțiunea 2

Competențe speciale

Articolul 5

Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, într-un alt stat contractant:

1.	în materie contractuală, în fața instanței locului în care obligația care servește ca bază a cererii a fost sau trebuie executată (4);

2.

în materie de obligație de întreținere, în fața instanței din locul în care creditorul obligației de întreținere are domiciliul sau reședința obișnuită sau, în cazul în care este vorba despre o cerere accesorie unei acț iuni privind starea persoanelor, în în fața instanței competente potrivit legii forului pentru judecarea acestei acțiuni, cu excepția cazului în care competența respectivă se bazează numai pe cetățenia uneia dintre părți (5);

3.	în materie delictuală sau cvasidelictuală, în fața instanței din locul în care s-a produs faptul prejudiciabil;

4.	în cazul în care este vorba de o acțiune pentru repararea prejudiciului sau de o acțiune în restituire ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate prin acțiunea publică în măsura în care această instanță, conform legii, poate judeca acțiuni civile;

5.	în cazul unei contestații privind exploatarea unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte instituții, în fața instanței din locul în care acestea sunt situate;

6.	în calitate de fondator, trustee sau beneficiar al unui trust constituit prin aplicarea legii sau printr-un document scris sau printr-o convenție orală, confirmată în scris, în fața instanțelor statului contractant în care trustul își are sediul (6);

7.

în cazul unui litigiu privind plata remunerației pretinse pentru asistența sau salvarea unei încărcături sau unui navlu, în fața instanței pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau sau navlul în cauză: (a) a fost sechestrată pentru garantarea plății sau (b) ar fi putut fi fi sechestrată, în cazul în care nu s-ar fi dat o cauțiune sau o altă garanție;

cu condiția ca această dispoziție să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are un drept asupra încărcăturii sau asupra navlului sau că avea un asemenea drept în momentul salvării sau asistenței (7).

Articolul 6

Același pârât poate fi acționat în justiție de asemenea:

1.	în cazul în care sunt mai mulți pârâți, în fața instanței de la locul de domiciliu al unuia dintre ei;

2.	în cazul unei cereri în garanție sau al unei cereri de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea inițială, cu excepția cazului în care aceasta a fost formulată numai pentru a-l scoate de sub jurisdicția instanței pe cel care a fost chemat în justiție;

3.	în cazul unei cereri reconvenționale care derivă din contractul sau faptul pe care se întemeiază cererea inițială, în fața instanței sesizată prin aceasta.

Articolul 6a (8)

În cazul în care, în temeiul prezentei convenții, o instanță dintr-un stat contractant este competentă cu privire la acțiunile referitoare la răspunderea care decurge din utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța respectivă sau orice altă instanță desemnată în acest scop de legea statului respectiv, este competentă și cu privire la cererile privind limitarea unei astfel de răspunderi.

Secțiunea 3

Competența în materie de asigurări

Articolul 7

În materie de asigurări, competența este stabilită prin prezenta secțiune, fără a aduce atingere articolului 4 și articolului 5 alineatul (5).

Articolul 8 (9)

Un asigurător domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție:

1.	în fața instanțelor statului în care este domiciliat sau

2.	într-un alt stat contractant, în fața instanței locului unde este domiciliat titularul poliței sau

3.	în cazul în care este coasigurător, în fața instanței unui stat contractant sesizată prin acțiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.

Un asigurător care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat contractant, dar care are o sucursală, agenție sau alt sediu secundar într-unul din statele contractante, este considerat ca domiciliat în statul respectiv în litigiile care privesc funcționarea filialei, agenției sau ale sediului secundar.

Articolul 9

În plus, asigurătorul poate fi acționat în justiție în fața instanței de la locul în care s-a produs faptul prejudiciabil, în cazul asigurării de răspundere civilă sau imobiliare. La fel în cazul în care asigurarea se referă în același timp la bunuri imobile și bunuri mobile acoperite de aceeași poliță și afectate de același eveniment neprevăzut.

Articolul 10

În materie de asigurare de răspundere civilă, asigurătorul poate de asemenea să fie chemat în judecată în fața instanței sesizate prin acțiunea persoanei vătămate împotriva asiguratului, în cazul în care legea instanței permite acest lucru.

Dispozițiile articolelor 7, 8 și 9 se aplică în caz de acțiune directă intentată de persoana vătămată împotriva asigurătorului, când acțiunea directă este posibilă.

În cazul în care legea privind această acțiune directă prevede introducerea în cauză a titularului poliței sau a asiguratului, aceeași instanță este competentă cu privire la aceștia.

Articolul 11

Sub rezerva dispozițiilor articolului 10 al treilea alineat, acțiunea asigurătorului nu poate fi adusă decât în fața instanțelor statului contractant pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, fie că acesta este titularul poliței, asigurat sau beneficiar.

Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională în fața instanței sesizată printr-o cerere inițială conform prezentei secțiuni.

Articolul 12 (10)

De la dispozițiile prezentei secțiuni se poate droga numai printr-o convenție:

1.	încheiată ulterior apariției litigiului sau

2.	care permite titularului poliței, asiguratului sau beneficiarului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în prezenta secțiune sau

3.

care, fiind încheiată între titularul poliței și un asigurător care au domiciliul sau reședința obișnuită în același stat contractant în momentul încheierii contractului, are ca efect, chiar dacă faptul prejudiciabil se produce în străinătate, atribuirea competenței instanțelor din acest stat, în afară de cazul când legea acestuia interzice asemenea convenții sau

4.	încheiată cu titularul poliței, care nu este domiciliat într-un stat contractant, exceptând cazurile când asigurarea este obligatorie sau are ca obiect un imobil situat într-un stat contractant sau

5.	care se referă la un contract de asigurare în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe din riscurile prevăzute la articolul 12a.

Articolul 12a (11)

Riscurile prevăzute la articolul 12 alineatul (5) sunt următoarele:

1.

Orice prejudicii produse: (a) navelor maritime, a instalațiilor din zona de coastă sau din largul mării sau a aeronavelor, rezultate ca urmare a evenimentelor ivite în cursul utilizării lor în scopuri comerciale; (b) mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau parțial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinație cu alte mijloace de transport;

2.

Orice răspundere alta decât cea pentru vătămările corporale ale pasagerilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora, (a) cauzată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor sau a aeronavelor în conformitate cu ptul (1) litera (a) de mai sus, în măsura în care legea statului contractant în care sunt înmatriculate aeronavele respective nu interzice clauzele privind competența legată de asigurarea acestor riscuri; (b) pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul (1) litera (b) de mai sus;

3.	Orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor sau a aeronavelor în conformitate cu alineatul (1) litera (a) de mai sus, în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea.

4.	Orice risc legat în mod accesoriu de oricare dintre cele menționate la alineatele (1)-(3) de mai sus.

Secțiunea 4 (12)

Competența în materie de contracte încheiate cu consumatori

Articolul 13

În materie de contracte încheiate de o persoană, într-un scop ce poate fi considerat ca fiind în afara profesiei sau obiectului său de activitate, numită în continuare „consumatorul”, competența se stabilește prin prezenta secțiune fără a aduce atingere dispozițiilor din articolele 4 și 5 alineatul (5), în cazul în care constituie:

1.	o vânzare cu plata în rate de bunuri mobile corporale sau

2.	un împrumut rambursabil în rate sau orice altă formă de credit pentru vânzarea de astfel de bunuri sau

3.

orice alt contract pentru furnizarea de servicii sau de bunuri mobile corporale și (a) în statul de domiciliu al consumatorului încheierea contractului a fost precedată de o invitație specială adresată acestuia sau de publicitate și (b) consumatorul a îndeplinit în statul respectiv actele necesare pentru încheierea contractului respectiv.

Atunci când un consumator contractează cu o parte care nu este domiciliată într-un stat contractant, dar care are o sucursală, agenție sau alt sediu secundar într-unul din statele contractante, în litigiile apărute din funcționarea sucursalei, agenției sau altui sediu secundar, partea respectivă este considerată ca fiind domiciliată în acest stat.

Prezenta secțiune nu se aplică contractelor de transport.

Articolul 14

Un consumator poate introduce acțiune împotriva celeilalte părți contractante în fața instanțelor statului contractant în care este domiciliată partea contractantă respectivă sau în fața instanțelor în care este domiciliat el însuși. Acțiunea intentată împotriva unui consumator poate fi introdusă de cealaltă parte contractantă numai în fața instanțelor statului contractant în care este domiciliat consumatorul.

Aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională în fața instanței sesizate, în conformitate cu prezenta secțiune, cu cererea principală.

Articolul 15

De la dispozițiile prezentei secțiuni se poate droga numai printr-o convenție:

1.	încheiată ulterior apariției litigiului sau

2.	care permite consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în prezenta secțiune sau

3.

care, fiind încheiată între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având domiciliul sau reședința obișnuită în momentul încheierii contractului în același stat contractant, atribuie competența instanțelor din acest stat, în afară de cazul în care legea respectivului stat interzice asemenea convenții.

Secțiunea 5

Competențe exclusive

Articolul 16

Sunt competențe exclusive, indiferent de domiciliu:

1.	în materie de drepturi reale imobiliare și închirieri de imobile, instanțele statului contractant unde este situat imobilul,

2.	în materie de validitate, nulitate sau dizolvare a societăților sau persoanelor juridice cu sediul pe teritoriul unui stat contractant, sau a deciziilor organelor lor, instanțele acestui stat,

3.	în materie de valabilitate a înscrierii în registrele publice, instanțele statului contractant pe teritoriul căruia sunt ținute aceste registre,

4.

în materie de înscriere sau de valabilitate a brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor, și altor drepturi similare, care implică un depozit sau o înregistrare, instanțele statului contractant pe teritoriul căruia depozitul sau înregistrarea au fost cerute, efectuate sau considerate a fi fost efectuate în termenii unei convenții internaționale;

5.	în materie de executare a hotărârilor judecătorești, instanțele statului contractant de la locul de executare.

Secțiunea 6

Prorogarea de competență

Articolul 17 (13)

În cazul în care părțile, din care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, au desemnat o instanță a sau instanțele unui stat contractant pentru a judeca litigiile prezente sau viitoare provenind dintr-un raport de drept determinat, această instanță sau instanțele din acest stat sunt singurele competente. O astfel de convenție atributivă de competență trebuie încheiată fie în scris, fie verbal și confirmată în scris, fie, în comerțul internațional, într-o formă care corespunde uzanțelor comerțului respectiv pe care părțile le cunosc sau ar trebui să le cunoască. În cazul în care se încheie o astfel de convenție între părți, dintre care nici una nu are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, instanțele altui stat contractant nu au competență cu privire la litigiile acestora, în cazul în care instanța sau instanțele desemnate nu își declină competența.

Instanța sau instanțele unui stat contractant cărora le-a fost atribuită competență prin actul constitutiv al unui trust au competență exclusivă în judecarea acțiunilor introduse împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust, în cazul în care este vorba despre relațiile dintre aceste persoane sau despre drepturile sau obligațiile în cadrul trustului.

Convențiile sau dispozițiile unui act constitutiv al unui trust, care conferă competență, nu au efect juridic în cazul în care contravin dispozițiilor din articolele 12 sau 15 sau în cazul în care instanțele de la a căror competență derogă sunt exclusiv competente în temeiul articolului 16.

În cazul în care convenția atributivă de jurisdicție a fost stipulată numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta păstrează dreptul de a sesiza orice altă instanță competentă în temeiul prezentei convenții

Articolul 18

În afara cazurilor în care competența sa rezultă din alte dispoziții ale prezentei convenții, este competentă instanța dintr-un stat contractant în fața căruia compare pârâtul. Această regulă nu se aplică în cazul în care acțiunea are ca obiect contestarea competenței sau în cazul în care există o altă instanță exclusiv competentă în virtutea articolului 16.

Secțiunea 7

Verificarea competenței și a admisibilității

Articolul 19

Instanța dintr-un stat contractant, sesizată în principal cu o acțiune de competența exclusivă a instanței unui alt stat contractant în conformitate cu articolul 16, se declară necompetentă din oficiu.

Articolul 20

Atunci când pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant este acționat în justiție în fața unei instanțe din alt stat contractant și nu compare în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă în cazul în care competența sa nu își are izvorul în dispozițiile prezentei convenții.

Instanța suspendă acțiunea atât timp cât nu s-a stabilit că pârâtul a primit actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru a-și pregăti apărarea sau că s-au depus toate diligențele în acest scop (14).

Dispozițiile paragrafului precedent sunt înlocuite de cele ale articolului 15 din Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind comunicarea și notificarea în străinătate, a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în cazul în care actul de sesizare a instanței a trebuit să fie transmis pentru aplicarea acestei convenții.

Secțiunea 8

Litispendență și conexitate

Articolul 21

Atunci când cererile cu identitate de obiect, cauză și părți sunt aduse în fața unor instanțe din state contractante diferite, instanța sesizată ulterior își declină competența, chiar din oficiu, în favoarea celei dintâi instanțe sesizate.

Instanța care trebuie să își decline competența poate suspenda acțiunea dacă este contestată competența celeilalte instanțe.

Articolul 22

Atunci când cereri conexe se formulează în fața unor instanțe din state contractante diferite și sunt pendinte în primă instanță, instanța sesizată ulterior poate suspenda acțiunea.

Această instanță își poate declina, de asemenea, competența la cererea uneia dintre părți, cu condiția ca legea să permită alăturarea cauzelor conexe și ca instanța sesizată inițial să fie competentă pentru a judeca cele două cereri.

Sunt conexe, în sensul prezentului articol, cererile legate între ele printr-un raport atât de strâns încât trebuie instrumentate și judecate în același timp pentru a evita riscul unor soluții ireconciliabile în cazul în care respectivele cauze ar fi judecate separat.

Articolul 23

Atunci când cererile intră în competența exclusivă a mai multor instanțe, declinarea are loc în favoarea primei instanțe sesizate.

Secțiunea 9

Măsuri provizorii și de conservare

Articolul 24

Măsurile provizorii sau de conservare prevăzute de legea unui stat contractant pot fi cerute instanțele din acest stat chiar dacă, în temeiul prezentei convenții, o instanță a altui stat contractant este competentă să judece pe fond.

TITLUL III

RECUNOAȘTERE ȘI EXECUTARE

Articolul 25

În sensul prezentei convenții, prin hotărâre se înțelege orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat contractant, indiferent de denumirea care-i este dată, cum ar fi sentință, ordin, decizie sau mandat de executare, precum și actul prin care se stabilesc de către grefier cheltuielile de judecată.

Secțiunea 1

Recunoaștere

Articolul 26

Hotărârile pronunțate într-un stat contractant sunt recunoscute în celelalte state contractante fără a fi necesar să se recurgă la nici o procedură.

În caz de contestație, orice parte interesată care invocă recunoașterea pe cale principală poate demonstra, conform procedurii prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul titlu, că hotărârea trebuie să fie recunoscută.

În cazul în care recunoașterea este invocată pe cale incidentală în fața unei instanțe dintr-un stat contractant, aceasta este competentă pentru a o judeca.

Articolul 27

Hotărârile nu sunt recunoscute:

1.	în cazul în care recunoașterea este contrară ordinii publice a statului respectiv;

2.	în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost comunicat sau notificat conform legii și în timp util pârâtului absent, pentru ca acesta să își poată pregăti apărarea (15);

3.	în cazul în care hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul în care se solicită recunoașterea;

4.

în cazul în care instanța din statul de origine, pentru a pronunța o hotărâre într-o problemă privind starea și capacitatea persoanelor fizice, raporturile patrimoniale dintre soți, testamentele și succesiunile, a ignorat o normă de drept internațional privat a statului în care este solicitată recunoașterea, în afară de cazul în care hotărârea sa are același rezultat ca în cazul în care aceste norme ar fi fost aplicate.

5.

în cazul în care hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară pronunțată într-un stat necontractant, între aceleași părți într-un litigiu având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca această ultimă hotărâre să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii în statul solicitat (16).

Articolul 28

De asemenea, hotărârile nu sunt recunoscute în cazul în care nu au fost respectate dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 5 ale titlului II, precum și în cazul prevăzut la articolul 59.

În aprecierea competențelor menționate în paragraful precedent, autoritatea căreia i se solicită recunoașterea este legată de constatările de fapt pe care instanța statului de origine și-a bazat competența.

Fără a aduce atingere dispozițiilor primului paragraf, nu se poate proceda la controlul competențelor instanțelor statului de origine; normele de competență nu privesc ordinea publică reglementată de articolul 27 alineatul (1).

Articolul 29

În nici un caz, hotărârea străină nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 30

Instanța dintr-un stat contractant, în fața căreia se invocă recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat contractant, poate suspenda judecata în cazul în care această hotărâre face obiectul unei căi de atac ordinare.

Instanța dintr-un stat contractant, în fața căreia se invocă recunoașterea unei hotărâri pronunțate în Irlanda sau Regatul Unit, poate suspenda judecata, în cazul în care executarea este suspendată în statul în care a fost pronunțată hotărârea în urma exercitării unei căi de atac (17).

Secțiunea 2

Executarea

Articolul 31

Hotărârile pronunțate într-un stat contractant și care sunt executorii în acest stat sunt puse în executare în alt stat contractant pe baza încuviințării date, la cererea părții interesate.

Cu toate acestea, în Regatul Unit, o hotărâre de acest fel este pusă în executare în Anglia sau în Țara Galilor, în Scoția sau în Irlanda de Nord după ce, la cererea uneia din părțile interesate, a fost înregistrată pentru executare în partea respectivă a Regatului Unit (18).

Articolul 32

Cererea este prezentată:

—	în Belgia, la tribunal de première instance sau rechtbank van eerste aanleg;

—	în Danemarca, la underret;

—	în Republica Federală Germania, președintelui unei camere a Landgericht;

—	în Franța, președintelui tribunal de grande instance;

—	în Irlanda, la High Court;

—	în Italia, la corte d'appelo;

—	în Luxemburg, președintelui tribunal d'arrondissement;

—	în Țările de Jos, președintelui arrondissementsrechtbank;

—

în Regatul Unit: 1. în Anglia și Țara Galilor, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State; 2. în Scoția, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri de întreținere, la Sheriff Court, sesizată de Secretary of State; 3. în Irlanda de Nord, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State  (19).

Instanța competentă din punct de vedere teritorial este determinată de domiciliul părții împotriva căreia este cerută executarea. În cazul în care această parte nu este domiciliată pe teritoriul statului solicitat, competența este determinată de locul de executare.

Articolul 33

Modalitățile de depunere a cererii sunt stabilite de legea statului în care se solicită recunoașterea.

Reclamantul trebuie să își aleagă un domiciliu în cadrul jurisdicției instanței sesizate. Totuși, în cazul în care legea statului în care se solicită recunoașterea nu cunoaște alegerea de domiciliu, solicitantul trebuie să desemneze un mandatar ad litem.

Documentele menționate la articolele 46 și 47 sunt anexate cererii.

Articolul 34

Instanța sesizată prin cerere hotărăște în termen scurt fără ca partea împotriva căreia este cerută executarea să poată, în această etapă a procedurii, să prezinte observații.

Cererea nu poate fi respinsă decât pentru unul din motivele prevăzute la articolele 27 și 28.

În nici un caz, hotărârea străină nu poate face obiectul unei revizuiri asupra fondului.

Articolul 35

Grefierul instanței în cauză aduce de îndată la cunoștința reclamantului hotărârea pronunțată cu privire la cerere, conform modalităților stabilite de legea statului solicitat.

Articolul 36

În cazul în care executarea este încuviințată, partea împotriva căreia este cerută executarea poate ataca cu recurs hotărârea în termen de o lună de la comunicare.

În cazul în care această parte este domiciliată într-un stat contractant altul decât cel în care a fost pronunțată hotărârea care încuviințează executarea, termenul este de două luni din ziua comunicării către persoană sau la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prorogat pe motiv de distanță.

Articolul 37 (20)

Recursul se înaintează conform regulilor procedurii contencioase:

—	în Belgia, la tribunal de première instance sau rechtbank van eerste aanleg;

—	în Danemarca, la landsret;

—	în Republica Federală Germania, la Oberlandesgericht;

—	în Franța, la cour d'appel;

—	în Irlanda, la High Court;

—	în Italia, la corte d'apello;

—	în Luxemburg, la Cour supérieure de Justice reunită ca instanță de apel în materie civilă;

—	în Țările de Jos, la arrodissementsrechtbank;

—

în Regatul Unit: 1. în Anglia și Țara Galilor, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court; 2. în Scoția, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Sheriff Court; 3. în Irlanda de Nord, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court.

Hotărârile pronunțate în apel pot fi atacate numai:

—	în Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, printr-un recurs în casație;

—	în Danemarca, printr-un recurs la højesteret, cu autorizația ministrului justiției;

—	în Republica Federală Germania, printr-o Rechtbeschwerde;

—	în Irlanda, printr-un recurs privind o problemă de drept la Supreme Court;

—	în Regatul Unit, printr-un singur recurs privind o chestiune de drept.

Articolul 38

Instanța sesizată cu recurs poate, la cererea părții care l-a formulat, să suspende acțiunea în cazul în care hotărârea străină face, în statul de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau în cazul în care termenul pentru înaintarea acesteia nu a expirat; în acest din urmă caz, instanța poate fixa un termen pentru exercitarea căii de atac ordinare.

În cazul în care hotărârea a fost pronunțată în Irlanda sau Regatul Unit, orice cale de atac disponibilă în statul în care aceasta a fost pronunțată este considerată o cale de atac ordinară în sensul primului paragraf (21).

Această instanță poate, de asemenea, să condiționeze executarea de constituirea unei garanții pe care o stabilește.

Articolul 39

Până la expirarea termenului pentru introducerea recursului prevăzut la articolul 36 sau până la soluționarea acestuia nu pot fi luate decât măsuri de conservare a bunurilor părții împotriva căreia este cerută executarea.

Hotărârea care încuviințează executarea implică permisiunea de a aplica aceste măsuri.

Articolul 40

Dacă cererea este respinsă, reclamantul poate introduce un recurs:

—	în Belgia, la cour d'appel sau hof van beroep;

—	în Danemarca, la landsret;

—	în Republica Federală Germania, la Oberladesgericht;

—	în Franța, la cour d'appel;

—	în Irlanda, la High Court;

—	în Italia, la corte d'appelo;

—	în Luxemburg, la Cour supérieure de Justice, reunită ca instanță de apel în materie civilă;

—	în Țările de Jos, la gerechtshof;

—

în Regatul Unit: 1. în Anglia și Țara Galilor, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court; 2. în Scoția, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Sheriff Court; 3. în Irlanda de Nord, la High Court of Justice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligație de întreținere, la Magistrates' Court  (22).

Partea împotriva căreia este cerută executarea este chemată să se prezinte în fața instanței sesizate cu recursul. În lipsă, se aplică dispozițiile articolului 20 al doilea și al treilea paragraf, chiar dacă această parte nu este domiciliată pe teritoriul unuia dintre statele contractante.

Articolul 41 (23)

O hotărâre pronunțată în recursul prevăzut la articolul 40 poate fi atacată numai:

—	în Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, printr-un recurs în casație;

—	în Danemarca, printr-un recurs la højesteret cu autorizația ministrului justiției;

—	în Republica Federală Germania, printr-o Rechtbeschwerde;

—	în Irlanda, printr-un recurs privind o problemă de drept la Supreme Court;

—	în Regatul Unit, printr-un singur recurs privind o chestiune de drept.

Articolul 42

În cazul în care hotărârea străină a statuat asupra mai multor capete ale cererii și executarea nu poate fi autorizată pentru toate, instanța încuviințează executarea pentru unul sau mai multe dintre ele.

Reclamantul poate cere o executare parțială.

Articolul 43

Hotărârile străine prin care se dispune plata unor daune cominatorii sunt executorii în statul în care se solicită recunoașterea numai dacă suma a fost fixată definitiv de instanțele din statul de origine.

Articolul 44 (24)

Reclamantul care, în statul în care a fost pronunțată hotărârea, a beneficiat de asistență judiciară completă sau parțială sau de o scutire de cheltuieli, are dreptul să beneficieze, în procedurile prevăzute la articolele 32-35, de asistența judiciară cea mai favorabilă sau de cea mai extinsă scutire de cheltuieli prevăzută de legea statului solicitat.

Reclamantul, care cere executarea unei decizii pronunțată de o autoritate administrativă în Danemarca în materie de obligație de întreținere, poate invoca, în statul solicitat, beneficiile menționate în primul paragraf, în cazul în care prezintă o declarație din partea Ministerului de Justiție danez care atestă că îndeplinește condițiile economice pentru acordarea asistenței judiciare complete sau parțiale sau pentru scutirea de cheltuieli.

Articolul 45

Partea care cere executarea într-un stat contractant a unei hotărâri pronunțate într-un alt stat contractant nu poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni sau efectuarea unui depozit, indiferent de denumire, pe motiv că este străin sau că nu are domiciliul sau reședința în respectiva țară.

Secțiunea 3

Dispoziții comune

Articolul 46

Partea care solicită recunoașterea sau solicită executarea unei hotărâri trebuie să prezinte:

1.	o copie a hotărârii care să întrunească condițiile necesare stabilirii autenticității acesteia;

2.	în cazul unei hotărâri pronunțate în lipsă, originalul sau copia certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost comunicat sau notificat părții absente (25).

Articolul 47

Partea care solicită executarea trebuie, în plus, să prezinte:

1.	orice document care poate dovedi că, în conformitate cu legea statului de origine, hotărârea este executorie și a fost notificată;

2.	după caz, un document care să justifice că reclamantul beneficiază de asistență judiciară în statul de origine.

Articolul 48

În cazul neprezentării documentelor menționate la articolul 46 alineatul (2) și la articolul 47 alineatul (2), instanța poate acorda termen pentru prezentarea lor sau să accepte documente echivalente sau, în cazul în care se consideră suficient de edificată, să se dispenseze de prezentarea lor.

Se prezintă o traducere a documentelor în cazul în care instanța cere acest lucru; traducerea este certificată de către o persoană abilitată în acest sens de unul din statele contractante.

Articolul 49

În cazul documentelor prevăzute la articolele 46, 47 și 48 al doilea paragraf, precum și, după caz, pentru procura ad litem, nu este necesară legalizarea sau o altă formalitate echivalentă.

TITLUL IV

ACTE AUTENTICE ȘI TRANZACȚII JUDICIARE

Articolul 50

Actele autentice întocmite sau înregistrate și executorii într-un stat contractant sunt, la cerere, declarate ca executorii într-un alt stat contractant, conform procedurii prevăzută la articolul 31 și următoarele. Cererea nu poate fi respinsă decât dacă executarea actului autentic este contrară ordinii publice a statului în care se solicită recunoașterea.

Actul prezentat trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare pentru autentificare în statul de origine.

În cazul în care este necesar, se aplică dispozițiile secțiunii 3 a titlului III.

Articolul 51

Tranzacțiile încheiate în fața instanței în cursul unui proces și care sunt executorii în statul de origine sunt executorii în statul solicitat în aceleași condiții ca și actele autentice.

TITLUL V

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 52

Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului contractant ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legea internă.

În cazul în care o parte nu are domiciliul în statul în care instanțele sunt sesizate, instanța, pentru a determina dacă aceasta are un domiciliu în alt stat contractant, aplică legea acestui stat.

Cu toate acestea, pentru stabilirea domiciliului unei părți, se aplică legea națională în cazul în care, în conformitate cu aceasta, domiciliul său depinde de cel al unei alte persoane sau de sediul unei autorități.

Articolul 53

Pentru aplicarea prezentei convenții, sediul societăților și persoanelor juridice este asimilat cu domiciliul. Cu toate acestea, pentru stabilirea sediului, instanța sesizată aplică normele sale de drept internațional privat.

Pentru a stabili dacă un trust are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică propriile norme de drept internațional privat (26).

TITLUL VI

DISPOZIȚII TRANZITORII (27)

Articolul 54

Dispozițiile prezentei convenții nu se aplică decât acțiunilor judecătorești intentate și actelor autentice întocmite sau înregistrate după intrarea sa în vigoare.

Cu toate acestea, hotărârile pronunțate după data intrării în vigoare a prezentei convenții în urma unor acțiuni intentate înainte de această dată sunt recunoscute și executate, în conformitate cu dispozițiile din titlul III în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie de titlul II, fie de o convenție care era în vigoare între statul de origine și statul reclamat în momentul introducerii acțiunii.

TITLUL VII

RAPORTUL CU CELELALTE CONVENȚII

Articolul 55

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 54 al doilea paragraf și articolului 56, prezenta convenție înlocuiește, între statele care sunt părți la ea, convențiile încheiate între două sau mai multe dintre aceste state, după cum urmează:

—	Convenția între Belgia și Franța privind competența judiciară, autoritatea și executarea hotărârilor judecătorești, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Paris, la 8 iulie 1899;

—	Convenția între Belgia și Țările de Jos privind competența judiciară teritorială, falimentul, precum și autoritatea și executarea hotărârilor judecătorești, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Bruxelles, la 28 martie 1925;

—	Convenția între Franța și Italia privind executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 3 iunie 1930;

—	Convenția între Regatul Unit și Franța privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, împreună cu Protocolul, semnate la Paris, la 18 ianuarie 1934 (28),

—	Convenția între Regatul Unit și Belgia privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, împreună cu Protocolul, semnate la Bruxelles, la 2 mai 1934 (28);

—	Convenția între Germania și Italia privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 9 martie 1936;

—	Convenția între Republica Federală Germania și Regatul Belgiei privind recunoașterea și executarea reciprocă în materie civilă și comercială a hotărârilor judecătorești, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnată la Bonn, la 30 iunie 1958;

—	Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 17 aprilie 1959;

—	Convenția între Regatul Unit și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Bonn la 14 iulie 1960 (28);

—	Convenția între Regatul Belgiei și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Roma, la 6 aprilie 1962;

—	Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Haga, la 30 august 1962;

—	Convenția între Regatul Unit și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială semnată la Roma, la 7 februarie 1964, împreună cu Protocolul de modificare semnat la Roma, la 14 iulie 1970 (29);

—	Convenția între Regatul Unit și Regatul Olandei privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Haga, la 17 noiembrie 1967 (29);

și, în măsura în care este în vigoare:

—	Tratatul între Belgia, Țările de Jos și Luxemburg privind competența judiciară, falimentul, autoritatea și executarea hotărârilor judecătorești, a sentințelor arbitrale și a actelor autentice, semnat la Bruxelles, la 24 noiembrie 1961.

Articolul 56

Tratatul și convențiile menționate la articolul 55 continuă să producă efecte în domenii la care prezenta convenție nu se aplică.

Acestea continuă să producă efecte în ceea ce privește hotărârile pronunțate și actele întocmite sau înregistrate înaintea intrării în vigoare a prezentei convenții.

Articolul 57 (30)

Prezenta convenție nu aduce atingere convențiilor la care statele contractante sunt sau devin parte și care, în domenii speciale, reglementează competența judiciară, recunoașterea sau executarea hotărârilor judecătorești (31).

Prezenta convenție nu aduce atingere aplicării dispozițiilor care, în domenii speciale, reglementează competența judiciară, recunoașterea sau executarea hotărârilor judecătorești și care sunt sau vor fi conținute în actele instituțiilor Comunităților Europene sau în legislația națională armonizată de aplicare a acestor acte.

Articolul 58

Dispozițiile prezentei convenții nu aduc atingere drepturilor recunoscute resortisanților elvețieni prin convenția încheiată, la 15 iunie 1869, între Franța și Confederația elvețiană privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă.

Articolul 59

Prezenta convenție nu se opune ca un stat contractant să se angajeze față de un stat terț, prin clauzele unei convenții privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, să nu recunoască o hotărâre pronunțată, în special într-un alt stat contractant, împotriva unui pârât care avea domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul statului terț atunci când, într-un caz prevăzut de articolul 4, hotărârea nu a putut fi întemeiată decât pe o competență menționată la articolul 3 al doilea paragraf.

Cu toate acestea, un stat contractant nu poate să își asume obligația față de un stat terț de a nu recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată în alt stat contractant de o instanță care își întemeiază competența pe existența în statul respectiv a bunilor aparținând pârâtului sau sechestrarea de către reclamant a bunurilor situate acolo:

1.	în cazul în care cererea are ca obiect proprietatea sau posesia bunurilor respective, vizează să obțină autorizația de a dispune de acestea sau este legată de un alt litigiu privind aceste bunuri sau

2.	în cazul în care bunurile constituie garanția unei creanțe care face obiectul cererii (32).

TITLUL VIII

DISPOZIȚII FINALE (33)

Articolul 60 (34)

Prezenta convenție se aplică pe teritoriile europene ale statelor contractante, inclusiv Groenlanda, departamentelor și teritoriilor franceze de peste mări și în Mayotte.

Regatul Țărilor de Jos poate declara în momentul semnării sau ratificării prezentei convenții sau în orice moment ulterior, prin notificarea secretarului general al Consiliului Comunităților Europene, că prezenta convenție se aplică Antilelor Olandeze. În lipsa unei asemenea declarații, procedurile care se derulează pe teritoriul european al Regatului ca urmare a unui recurs în casație împotriva hotărârilor unor instanțe din Antilele Olandeze se consideră ca proceduri care se derulează în fața acestor instanțe.

Prin derogare de la primul paragraf, prezenta convenție nu se aplică:

1.	în Insulele Feroe, în absența unei declarații contrare din partea Regatului Danemarcei,

2.	teritoriilor europene situate în afara Regatului Unit pentru ale căror relații internaționale este responsabil Regatul Unit, în absența unei declarații contrare din partea Regatului Unit pentru oricare din aceste teritorii.

Respectivele declarații pot fi făcute în orice moment prin notificarea Secretarului General al Consiliului Comunităților Europene.

Procedurile de apel introduse în Regatul Unit împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele unuia din teritoriile menționate la al treilea paragraf alineatul (2) sunt considerate ca proceduri care se derulează în fața acestor instanțe.

Cauzele care sunt judecate în Regatul Danemarcei în conformitate cu legea privind procedura civilă pentru Insulele Feroe (lov for Færøerne om rettens pleje) sunt considerate ca proceduri care se derulează în fața instanțelor Insulelor Feroe.

Articolul 61

Prezenta convenție se ratifică de către statele semnatare. Instrumentele de ratificare se depun la secretarul general al Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 62 (35)

Prezenta convenție intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni după depunerea instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplinește ultimul această formalitate.

Articolul 63

Statele contractante recunosc că oricărui stat care devine membru al Comunității Economice Europene îi revine obligația de a accepta ca prezenta convenție să fie luată ca bază pentru negocierile necesare asigurării punerii în aplicare a articolului 220 ultimul paragraf din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în raporturile dintre statele contractante și acest stat.

Adaptările necesare pot face obiectul unei convenții speciale între statele contractante, pe de o parte, și acest stat, pe de altă parte.

Articolul 64

Secretarul general al Consiliului Comunităților Europene notifică statelor semnatare:

(a)	depunerea fiecărui instrument de ratificare;

(b)	data intrării în vigoare a prezentei convenții;

(c)	orice declarație primită în conformitate cu articolul 60 (36);

(d)	declarațiile primite în conformitate cu articolul IV din protocol;

(e)	comunicările efectuate în conformitate cu articolul V din protocol.

Articolul 65

Protocolul anexat prezentei convenții, cu acordul comun al statelor contractante, face parte integrantă din aceasta.

Articolul 66

Prezenta convenție se încheie pe durată nelimitată.

Articolul 67

Orice stat contractant poate cere revizuirea prezentei convenții. În acest caz, o conferință de revizuire este convocată de președintele Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 68 (37)

Prezenta convenție, redactată într-un exemplar unic în limbile franceză, germană, italiană și olandeză, cele patru texte fiind autentice, este depusă în arhivele secretariatului Consiliului Comunităților Europene. Secretarul general trimite o copie legalizată fiecăruia din guvernele statelor semnatare.

---

(1)  Text modificat ca atare prin Convenția de aderare.

(2)  Al doilea paragraf este adăugat de articolul 3 din Convenția de aderare.

(3)  Al doilea paragraf modificat prin articolul 4 din Convenția de aderare.

(4)  Punctul 1 modificat prin articolul 5 alineatul (1) din Convenția de aderare.

(5)  Punctul 2 modificat prin articolul 5 alineatul (3) din Convenția de aderare.

(6)  Punctul 6 este adăugat prin articolul 5 alineatul (4) din Convenția de aderare.

(7)  Punctul 7 este adăugat prin articolul 5 alineatul (4) din Convenția de aderare.

(8)  Articol adăugat de articolul 6 din Convenția de aderare.

(9)  Text modificat prin articolul 7 din Convenția de aderare.

(10)  Text modificat prin articolul 8 din Convenția de aderare.

(11)  Articol adăugat prin articolul 9 din Convenția de aderare.

(12)  Text modificat prin articolul 10 din Convenția de aderare.

(13)  Text modificat prin articolul 11 din Convenția de aderare.

(14)  Text modificat prin articolul 12 din Convenția de aderare.

(15)  Punctul 2 modificat prin articolul 13 alineatul (1) din Convenția de aderare.

(16)  Punctul 5 adăugat prin articolul 13 alineatul (2) din Convenția de aderare.

(17)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 14 din Convenția de aderare.

(18)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 15 din Convenția de aderare.

(19)  Primul paragraf modificat prin articolul 16 din Convenția de aderare.

(20)  Text modificat prin articolul 17 din Convenția de aderare.

(21)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 18 din Convenția de aderare.

(22)  Primul paragraf modificat prin articolul 19 din Convenția de aderare.

(23)  Text modificat prin articolul 20 din Convenția de aderare.

(24)  Text modificat prin articolul 21 din Convenția de aderare.

(25)  Punctul 2 modificat prin articolul 22 din Convenția de aderare.

(26)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 23 din Convenția de aderare.

(27)  Dispoziții tranzitorii proprii convenției de aderare care figurează la titlul V din aceasta.

(28)  A patra, a cincea și a noua liniuță adăugate prin articolul 24 din Convenția de aderare.

(29)  A douăsprezecea și a treisprezecea liniuță adăugate prin articolul 24 din Convenția de aderare.

(30)  Text modificat prin articolul 25 alineatul (1) din Convenția de aderare.

(31)  Dispoziții de aplicare ale acestui paragraf sunt stabilite la articolul 25 alineatul (2) din Convenția de aderare.

(32)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 26 din Convenția de aderare.

(33)  Dispoziții finale proprii convenției de aderare figurează la titlul VI din aceasta.

(34)  Text modificat prin articolul 27 din Convenția de aderare.

(35)  Pentru intrarea în vigoare a convenței de aderare, a se vedea articolul 39 din aceasta.

(36)  Litera (c), astfel cum a fost modificată prin articolul 28 din Convenția de aderare.

(37)  De asemenea, a se vedea articolul 37 al doilea paragraf din Convenția de aderare, care prevede că textele în limba daneză, engleză și irlandeză sunt autentice.

---

PROTOCOL (1)

Înaltele Părți Contractante convin cu privire la următoarele dispoziții, anexate convenției:

Articolul I

Orice persoană domiciliată în Luxemburg, acționată în justiție în fața unei instanțe din alt stat contractant în conformitate cu articolul 5 alineatul (1), poate solicita declinarea competenței acestei instanțe. Instanța se declară din oficiu necompetentă dacă pârâtul nu se înfățișează.

Orice convenție atributivă de competență în sensul articolului 17 nu produce efecte față de o persoană domiciliată în Luxemburg decât dacă aceasta acceptă în mod expres și special acest lucru.

Articolul II

Fără a aduce atingere dispozițiilor naționale mai favorabile, persoanele domiciliate într-un stat contractant și urmărite pentru o infracțiune neintenționată în fața instanțelor dintr-un alt stat contractant, nefiind resortisanți ai respectivului stat, pot fi apărate de persoanele abilitate în acest scop, chiar dacă nu se înfățișează personal în fața instanțelor.

Cu toate acestea, instanța sesizată poate dispune ca ele să se înfățișeze personal; în cazul neprezentării, hotărârea pronunțată în acțiunea civilă fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a se apăra va putea să nu fie recunoscută și să nu fie executată în celelalte state contractante.

Articolul III

În statul solicitat, cu ocazia procedurii de încuviințare a executării, nu se percepe nici un impozit, drept sau taxă, proporțional cu valoarea litigiului.

Articolul IV

Actele judiciare și extrajudiciare întocmite pe teritoriul unui stat contractant care trebuie notificate unor persoane de pe teritoriul altui stat contractant sunt transmise conform modalităților prevăzute de convențiile sau acordurile încheiate între statele contractante.

În afară de cazul în care statul de destinație se opune printr-o declarație făcută secretarului general al Consiliului Comunităților Europene, aceste acte pot, de asemenea, să fie trimise direct de funcționarii ministeriali ai statului unde actele sunt întocmite funcționarilor ministeriali ai statului pe teritoriul căruia se găsește destinatarul actului. În acest caz, funcționarul ministerial al statului de origine transmite o copie a actului funcționarului ministerial al statului în care se solicită executarea, care este competent pentru a o remite destinatarului. Această remitere se face în formele prevăzute de legea statului în care se solicită executarea. Aceasta este constatată printr-o atestare trimisă direct funcționarului ministerial al statului de origine.

Articolul V

Competența judiciară prevăzută la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 10 pentru cererea în garanție sau cererea de intervenție, nu poate fi invocată în Republica Federală Germania. În acest stat, orice persoană domiciliată pe teritoriul altui stat contractant poate fi chemată în fața instanțelor în conformitate cu articolele 68, 72, 73 și 74 din Codul de procedură civilă privind litis denunciatio.

Hotărârile pronunțate în celelalte state contractante în temeiul articolului 6 alineatul (2) și al articolului 10 sunt recunoscute și executate în Republica Federală Germania în conformitate cu titlul III. Efectele față de terți ale hotărârilor pronunțate în acest stat, în aplicarea articolelor 68, 72, 73 și 74 din Codul de procedură civilă, sunt de asemenea recunoscute în celelalte state contractante.

Articolul Va (2)

În materie de obligație de întreținere, termenul „instanță” include autoritățile administrative daneze.

Articolul Vb (2)

În litigiile între căpitan și un membru al echipajului unei nave, înmatriculată în Danemarca sau în Irlanda, legate de remunerație sau de alte condiții de serviciu, instanța dintr-un stat contractant stabilește dacă agentul diplomatic sau consular care răspunde pentru navă este notificat asupra litigiului. Instanța suspendă procedura atât timp cât agentul nu a fost notificat. Din oficiu aceasta își declină competența, în cazul în care funcționarul, notificat corespunzător, își exercită competențele acordate în materie de o convenție consulară sau, în absența unei astfel de convenții, în cazul în care ridică, în termenul legal, obiecții privind exercitarea unei astfel de competențe.

Articolul Vc (2)

Articolele 52 și 53 din prezenta convenție, în cazul în care se aplică în conformitate cu articolul 69 alineatul (5) din Convenția privind brevetul european pentru piața comună, semnată la Luxemburg la 15 decembrie 1975, la dispozițiile privind residence în textul în limba engleză al respectivei convenției, se consideră că termenul residence în textul respectiv este similar cu termenul „domiciliu” din articolele 52 și 53 de mai sus.

Articolul Vd (2)

Fără a aduce atingere competenței Organizației Europene de Brevetare conform Convenției Europene de Brevetare, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanțelor din orice stat contractant le revine competența exclusivă, indiferent de domiciliu, cu privire la procedurile care implică înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat pentru statul respectiv, care nu este un brevet comunitar, în temeiul dispozițiilor articolului 86 din Convenția privind brevetul european pentru piața comună, semnată la Luxemburg, la 15 decembrie 1975.

Articolul VI

Statele contractante comunică secretarului general al Consiliului Comunităților Europene textele dispozițiilor lor legale care ar modifica fie articolele propriilor acte cu putere de lege menționate în convenție, fie competențele desemnate în titlul III secțiunea 2 din convenție.

---

(1)  text astfel cum a fost modificat prin convenția de aderare.

(2)  Articol adăugat prin articolul 29 din Convenția de aderare.

---

DECLARAȚIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului și Regatului Țărilor de Jos,

La data semnării convenției privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială,

Dorind să asigure o aplicare cât mai eficientă posibil a dispozițiilor sale,

Dorind să evite ca divergențele de interpretare ale convenției să dăuneze caracterului său unitar,

Conștiente de faptul că ar putea să apară eventuale conflicte pozitive sau negative de competență în aplicarea convenției,

Se declară pregătite:

1.	să studieze aceste aspecte și, în special, să examineze posibilitatea de a atribui anumite competențe Curții de Justiție a Comunităților Europene și de a negocia, după caz, un acord în acest sens;

2.	să instituie contacte periodice între reprezentanții lor.

---

PROTOCOL

privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (1)

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE LA TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE,

AVÂND ÎN VEDERE declarația anexată la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială semnată la Bruxelles, la 27 septembrie 1968,

MAIESTATEA SA REGELE BELGIENILOR:

Dl Alfons VRANCKX,

Ministrul Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA:

Dl Gerhard JAHN,

Ministrul Federal al Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII FRANCEZE:

Dl René PLEVEN,

Gardianul sigiliilor

Ministrul Justiției;

PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIA:

Dl Erminio PENNACCHINI,

Subsecretar de Stat, Ministerul Justiției;

ALTEȚA SA REGALĂ MARELE DUCE AL LUXEMBURGULUI:

Dl Eugène SCHAUS,

Ministrul Justiției;

Vicepreședinte al Guvernului;

MAJESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS:

Dl C.H.F. POLAK,

Ministrul Justiției;

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

Articolul 1

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este competentă să pronunțe hotărâri în interpretarea Convenției privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială și a protocolului anexat la convenție, semnate la Bruxelles, la 27 septembrie 1968, precum și a interpretării prezentului protocol.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este competentă să pronunțe hotărâri în interpretarea Convenției privind aderarea Regatului Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția din 27 septembrie 1968 și la prezentul protocol (2).

Articolul 2

Următoarele instanțe sunt îndreptățite să solicite Curții de Justiție pronunțarea unei hotărâri cu titlu preliminar în chestiuni de interpretare:

1.

— în Belgia: la Cour de Cassation – het Hof van Cassatie și le Conseil d'Etat – de Raad van State, — în Danemarca: højesteret; — în Republica Federală Germania: die obersten Gerichtshöfe des Bundes; — în Franța: la Cour de Cassation și le Conseil d'Etat; — în Irlanda: the Supreme Court; — în Italia: la Corte Suprema di Cassazione; — în Luxemburg: la Cour supérieure de Justice când se întrunește ca și Cour de Cassation; — în Țările de Jos: de Hoge Raad; — în Regatul Unit: the House of Lords și instanțele cărora le-a fost înaintată cererea în conformitate cu articolul 37 al doilea paragraf sau în conformitate cu articolul 41 din convenție (3);

2.	instanțele din statele părți contractante când hotărăsc ca instanțe de apel;

3.	în cazurile prevăzute la articolul 37 din Convenție, instanțele menționate în articolul menționat.

Articolul 3

(1)   Atunci când se ridică o întrebare privind interpretarea Convenției și a celorlalte texte menționate la articolul 1 într-un cauză pendinte în fața unei instanțe menționate la articolul 2 alineatul (1), această instanță este obligată, dacă consideră că o decizie în această sens este necesară pentru a-i permite să se pronunțe, să solicite Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre cu privire la respectiva întrebare.

(2)   Atunci când o astfel de întrebare este ridicată în fața oricărei instanțe menționate la articolul 2 punctele (2) și (3), instanța în cauză poate, în condițiile prevăzute la alineatul (1), să ceară Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la aceasta.

Articolul 4

(1)   Autoritatea competentă dintr-un stat parte contractantă poate cere Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre cu privire la o chestiune de interpretare a convenției și a celorlalte texte menționate în articolul 1 dacă hotărârile pronunțate de instanțele din acel stat sunt în contradicție cu interpretarea dată fie de Curtea de Justiție, fie de o hotărâre pronunțată de o instanță din alt stat parte contractantă menționată la articolul 2 alineatele (1) și (2). Dispozițiile din prezentul alineat se aplică numai hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat.

(2)   Interpretarea dată de Curtea de Justiție în urma unei astfel de cereri nu afectează hotărârile în privința cărora a fost cerută interpretarea.

(3)   Procurorii generali ai Curților de Casație din statele părți contractante sau oricare alte autorități desemnate de un stat parte contractantă sunt competenți să sesizeze Curtea de Justiție prin cereri de interpretare în conformitate cu alineatul (1).

(4)   Grefierul Curții de Justiție notifică cererea statelor părți contractante, Comisiei și Consiliului Comunităților Europene care, în termen de două luni de la această notificare, pot înainta memorii sau observații scrise Curții.

(5)   Procedura prevăzută de prezentul articol nu implică nici perceperea unor taxe nici rambursarea costurilor sau cheltuielilor.

Articolul 5

(1)   Cu excepția cazurilor pentru care prezentul protocol prevede dispoziții contrare, dispozițiile din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și dispozițiile din Protocolul de stabilire a statutului Curții de Justiție anexat tratatului, care sunt aplicabile atunci când se solicită Curții să pronunțe o hotărâre preliminară, se aplică de asemenea procedurii de interpretare a convenției și celorlalte texte menționate la articolul 1.

(2)   Regulamentul de procedură ale Curții de Justiție este adaptat și completat, dacă este necesar, în conformitate cu articolul 188 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene.

Articolul 6 (4)

Prezentul protocol se aplică pe teritoriile europene ale statelor contractante, inclusiv Groenlanda, departamentele și teritoriile franceze de peste mări și în Mayotte.

Regatul Țărilor de Jos poate declara în momentul semnării sau ratificării prezentului protocol sau în orice moment ulterior, prin notificarea Secretarului General al Consiliului Comunităților Europene, că prezentul protocol se aplică și Antilelor Olandeze.

Prin derogare de la primul paragraf, prezenta convenție nu se aplică:

1.	în Insulele Feroe, în absența unei declarații contrare din partea Regatului Danemarcei;

2.	teritoriilor europene situate în afara Regatului Unit pentru ale căror relații internaționale este responsabil Regatul Unit, în absența unei declarații contrare din partea Regatului Unit pentru oricare din aceste teritorii.

Respectivele declarații pot fi făcute în orice moment prin notificarea Secretarului General al Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 7

Prezentul protocol se ratifică de către statele semnatare. Instrumentele de ratificare se depun pe lângă Secretariatul General al Consiliului Comunităților Europene.

Articolul 8 (5)

Prezentul protocol intră în vigoare în prima zi din a treia lună după depunerea instrumentului de ratificare al ultimului stat semnatar care îndeplinește ultimul această formalitate. Cu toate acestea, intrarea în vigoare a prezentului protocol are loc cel mai devreme în același timp cu cea a Convenției privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială.

Articolul 9

Statele părți contractante recunosc că orice stat care devine membru al Comunității Economice Europene și pentru care se aplică articolul 63 din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie să accepte dispozițiile din prezentul protocol, sub rezerva adaptărilor necesare.

Articolul 10

Secretarul General al Consiliului Comunităților Europene notifică statelor semnatare:

(a)	depunerea oricărui instrument de ratificare;

(b)	data de intrare în vigoare a prezentului protocol;

(c)	declarațiile primite în temeiul articolului 4 alineatul (3);

(d)	declarațiile primite în temeiul articolului 6 (6).

Articolul 11

Statele părți contractante comunică Secretarului General al Consiliului Comunităților Europene textele dispozițiilor legislative din dreptul lor intern care implică o modificare a listei instanțelor enumerate la articolul 2 alineatul (1).

Articolul 12

Prezentul protocol se încheie pentru o perioadă nelimitată.

Articolul 13

Fiecare stat parte contractantă poate cere revizuirea prezentului protocol. În acest caz, președintele Consiliului Comunităților Europene convoacă o conferință de revizuire.

Articolul 14 (7)

Prezentul protocol, redactat într-un singur exemplar în limbile franceză, germană, italiană și olandeză, toate cele patru texte fiind autentice, se depune în arhivele Secretariatului General al Consiliului Comunităților Europene. Secretarul General transmite o copie certificată guvernului fiecărui stat semnatar.

---

(1)  Text modificat prin Convenția de aderare.

(2)  Al doilea paragraf adăugat prin articolul 30 din Convenția de aderare.

(3)  Punctul 1 astfel cum a fost modificat prin articolul 31 din Convenția de aderare.

(4)  Text modificat prin articolul 32 din Convenția de aderare.

(5)  Pentru intrarea în vigoare a Convenției de aderare a se vedea articolul 39 din aceasta.

(6)  Litera (d) astfel cum a fost modificată prin articolul 33 din Convenția de aderare.

(7)  A se vedea, de asemenea, articolul 37 al doilea paragraf din Convenția de aderare care prevede că textele în limbile daneză, engleză și irlandeză sunt autentice.

---

DECLARAȚIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului și Regatului Țărilor de Jos,

La data semnării protocolului privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială,

Dorind să asigure o aplicare cât mai eficientă și uniformă posibil a dispozițiilor sale,

Declarându-se pregătite să organizeze, în legătură cu Curtea de Justiție, un schimb de informații privind hotărârile pronunțate de jurisdicțiile menționate la articolul 2 alineatul (1) din protocolul menționat anterior în temeiul Convenției și a Protocolului din 27 septembrie 1968.

---