52007DC0565

[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 4.10.2007

COM(2007) 565 final

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE CONSILIU ŞI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN

Program nuclear cu caracter informativ

{SEC(2007) 1261}{SEC(2007) 1262}

CUPRINS

1. Introducere 4

2. Piaţa mondială a energiei 4

2.1. Motoare ale pieţei 4

2.2. Perspective mondiale şi piaţa UE-27 5

2.3. Cartea verde privind o strategie europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură şi rolul energiei nucleare 6

3. Investiţii UE în domeniul nuclear 7

3.1. Centrale nucleare din UE şi din restul lumii 7

3.2. Notificarea investiţiilor 8

3.3. Perspective de dezvoltare şi investiţii 8

4. Impactul energiei nucleare asupra securităţii aprovizionării, a competitivităţii şi a protecţiei mediului 11

4.1. Rolul energiei nucleare în privinţa securităţii aprovizionării 11

4.2. Energia nucleară şi competitivitatea 13

4.3. Aspecte economice referitoare la centralele nuclearoelectrice 15

4.4. Energia nucleară şi schimbările climatice 17

5. Condiţii de acceptabilitate a energiei nucleare 19

5.1. Opinia publică şi participarea populaţiei 19

5.2. Siguranţa nucleară 20

5.3. Eliminarea deşeurilor radioactive 21

5.4. Dezafectarea instalaţiilor nucleare 22

5.5. Protecţia radiologică 23

6. Acţiuni la nivel comunitar 23

6.1. Cadrul de reglementare (Tratatul Euratom) 23

6.2. Propunerile Comisiei privind siguranţa nucleară 24

6.3. Programul european pentru protecţia infrastructurii critice 25

6.4. Cercetări Euratom 25

6.5. Calea de urmat 25

7. Concluzii 26

1. Introducere

În conformitate cu articolul 40 capitolul IV titlul II din Tratatul Euratom, Comisia „ publică periodic programe cu caracter informativ, în special în privinţa obiectivelor de producere a energiei nucleare şi a tuturor investiţiilor care implică realizarea lor” . Din 1958 au fost publicate patru astfel de programe cu caracter informativ şi o actualizare[1].

Prezentul Program nuclear cu caracter informativ descrie situaţia actuală a sectorului nuclear din UE şi posibile scenarii pentru viitorul acestuia, în cadrul unei strategii energetice generale. Acest program stabileşte bazele în vederea examinării opţiunii nucleare în contextul dezbaterii în curs privind politica energetică a UE. Comisia Europeană a definit bazele politicii energetice europene în recenta Carte verde[2] şi în Revizuirea strategică a politicii energetice[3]. În acest context, prezentul Program nuclear cu caracter informativ are, de asemenea, scopul de a oferi o analiză factuală a rolului pe care îl poate deţine energia nucleară în faţa preocupărilor crescânde privind securitatea aprovizionării cu energie şi reducerea emisiilor de CO2, păstrând în acelaşi timp siguranţa şi securitatea nucleare ca principii de bază în cadrul procesului decizional. Independent de opţiunile statelor membre privind politica energetică, este necesară o acţiune coerentă în domeniul siguranţei nucleare, al dezafectării centralelor nucleare şi al gestionării deşeurilor.

Centralele nucleare produc în prezent aproximativ o treime din electricitatea şi 15% din energia consumate în Uniunea Europeană (UE)[4]. Energia nucleară reprezintă în acest moment una dintre cele mai mari surse de energie fără emisii de dioxid de carbon (CO2) din Uniunea Europeană.

2. Piaţa mondială a energiei

2.1. Motoare ale pieţei

Se estimează că cererea mondială de energie va creşte cu 60% până în anul 2030. Consumul de petrol, de exemplu, a crescut cu 24% în ultimii 10 ani şi se preconizează că cererea mondială va creşte cu 1,6% pe an[5].

Dependenţa UE de importuri este din ce în ce mai mare. Pe baza tendinţelor actuale, în următorii 20-30 de ani importurile vor satisface aproximativ 65% din necesarul de energie din UE, faţă de 50% în prezent, acestea provenind în parte din regiuni a căror stabilitate politică ridică semne de întrebare[6]. Rezervele de surse de energie de bază sunt concentrate într-un număr redus de ţări. Aproximativ jumătate din gazul consumat în UE provine din Rusia, Norvegia şi Algeria. În cazul în care tendinţele actuale se menţin, consumul mondial de gaz va creşte cu 92% în următorii 25 de ani4.

Preţurile la petrol şi la gaz aproape s-au dublat în ultimii doi ani, determinând creşterea preţului electricităţii. În ciuda preţurilor ridicate, cererea mondială de energie este în continuă creştere. În 2004, cererea mondială a crescut cu 4,3%, în special în ţările în curs de dezvoltare. Numai China a reprezentat 75% din cererea suplimentară de cărbune. Cererea de energie pe cap de locuitor în Asia, Africa şi America de Sud constituie în prezent doar o fracţiune din cererea de energie din UE. Cu toate acestea, economiile emergente din China şi India vor cunoaşte cu siguranţă o creştere a cererii de energie, influenţând astfel acest raport în viitorul apropiat.

În UE, în ciuda eforturilor continue de creştere a eficienţei, cererea de energie a continuat să crească cu 0,8% pe an. Ultimele estimări prevăd o creştere anuală a cererii de electricitate din UE cu 1,5% în contextul unui scenariu „ business as usual ”. În consecinţă, dacă nu se iau măsuri în conformitate cu Revizuirea strategică a politicii energetice, emisiile de gaze cu efect de seră ar putea creşte cu încă 5% până în 2012, ceea ce contravine obiectivului prevăzut în Protocolul de la Kyoto, şi anume o reducere de 8% în acelaşi interval de timp.

Folosirea combustibililor fosili implică o creştere a emisiilor de CO2 şi alte gaze dăunătoare pentru mediul înconjurător. Climatul global se încălzeşte. Conform Comitetului interguvernamental pentru schimbările climatice, emisiile de gaze cu efect de seră au mărit deja temperatura planetei cu 0, 6° C[7].

2.2. Perspective mondiale şi piaţa UE-27

În 2005, UE era cel mai mare producător de electricitate de origine nucleară[8] din lume (944,2 TWh). Aceasta posedă o industrie nucleară matură, care acoperă întregul ciclu al combustibilului, precum şi competenţe şi o bază tehnologică proprii. Atenţia se concentrează asupra siguranţei şi securităţii instalaţiilor nucleare şi asupra protecţiei populaţiei. Liberalizarea recentă a pieţelor electricităţii a modificat semnificativ scenariile de investiţii faţă de anii 1970 şi 1980, când au fost construite majoritatea centralelor nucleare.

Comunitatea şi-a consolidat relaţiile internaţionale prin acorduri care facilitează comerţul cu materiale şi tehnologie nucleare, în sprijinul unei politici de diversificare a surselor de aprovizionare şi de cooperare mai strânsă cu ţările din afara Comunităţii în domeniul transferului de tehnologie şi în cel comercial[9]. În acelaşi timp, UE a continuat să promoveze cercetarea şi dezvoltarea în domeniul siguranţei nucleare, al reducerii şi tratării deşeurilor radioactive, al depozitării definitive a deşeurilor şi al tehnologiilor nucleare inovatoare. În mai 2006, Euratom a devenit membru cu drepturi depline al Forumului Internaţional Generaţia a IV-a (GIF), care studiază noi modele posibile pentru reactoarele viitoare care să îmbunătăţească siguranţa şi rentabilitatea producerii de energie nucleară, precum şi nivelul de securitate, să reducă problemele legate de neproliferare şi să genereze mai puţine deşeuri.

Economiile stabile sau emergente din Asia, cum sunt Japonia, Coreea de Sud, China şi India, precum şi Rusia şi Statele Unite intenţionează să construiască noi capacităţi de generare a energiei nucleare, astfel ca aceasta să joace un rol semnificativ în satisfacerea cererii de energie din ce în ce mai mare. Situaţia internaţională impune necesitatea unei preocupări constante de a dispune de politici care să corespundă cu progresele din sectorul nuclear din alte regiuni ale lumii, date fiind potenţialele implicaţii geopolitice pentru securitatea mondială, sănătate, industrie şi opinia publică.

Dintre statele membre ale UE, Finlanda, Franţa şi Bulgaria au decis să construiască noi reactoare nucleare. Alte state ale UE, printre care Ţările de Jos, Polonia (această opţiune şi cea a colaborării planificate cu statele baltice excluzându-se reciproc), Republica Cehă, Lituania (în colaborare cu Estonia, Letonia şi Polonia), Slovacia, Slovenia, Regatul Unit, precum şi România, au redeschis dezbaterile privind politica energetică nucleară, dezbateri care pot avea drept rezultat fie creşterea puterii nominale şi a duratei de exploatare a centralelor existente, fie studierea posibilităţii unei înlocuiri a acestora sau planificarea construirii de noi instalaţii. În Suedia nu se vor lua decizii politice privind oprirea progresivă a reactoarelor sau construirea unora noi pe durata mandatului guvernului actual (2006-2010). Politica actuală a Spaniei este una de reducere progresivă a ponderii energiei nucleare în producerea de energie electrică, fără a compromite securitatea aprovizionării cu electricitate. Pentru moment, Germania şi Belgia îşi continuă politicile de abandon progresiv al energiei nucleare.

2.3. Cartea verde privind o strategie europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură şi rolul energiei nucleare

Era energiei ieftine este probabil apusă, datorită, în special, cererii puternice la nivel mondial şi investiţiilor insuficiente în capacităţile de producţie, distribuţie şi transport efectuate în ultimele decenii. În acest context, Revizuirea strategică a politicii energetice şi Cartea verde din 2006 privind o energie durabilă, competitivă şi sigură subliniază necesitatea unor investiţii considerabile în UE în următorii 20 de ani pentru a înlocui instalaţiile învechite de generare a energiei electrice. Aceste documente fac, de asemenea, apel la utilizarea unui amestec energetic mai durabil, mai eficient şi mai diversificat.

Deşi fiecare stat membru şi fiecare producător de energie îşi alege propriul amestec energetic, deciziile naţionale privind energia nucleară pot avea efecte asupra altor state în ceea ce priveşte comerţul cu energia electrică, dependenţa generală a UE de combustibilii fosili importaţi şi emisiile de CO2, precum şi asupra competitivităţii şi a mediului.

Viitorul energiei nucleare în UE depinde în primul rând de avantajele sale economice, de capacitatea acesteia de a furniza electricitate fiabilă la preţuri convenabile, sprijinind astfel realizarea obiectivelor de la Lisabona, de contribuţia acesteia la îndeplinirea obiectivelor politicii energetice comune, de gradul de siguranţă, de impactul asupra mediului şi de acceptabilitatea sa de către opinia publică. Producerea energiei nucleare poate contribui la îndeplinirea obiectivelor Revizuirii strategice a politicii energetice şi, în special, a principalelor priorităţi identificate în Cartea verde[10]: securitatea aprovizionării, competitivitatea şi durabilitatea. În acelaşi timp, siguranţa nucleară, dezafectarea reactoarelor nucleare la sfârşitul duratei de viaţă utilă, gestionarea, transportul şi depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive, împreună cu neproliferarea, sunt probleme importante care trebuie abordate în continuare în mod activ.

3. Investiţii UE în domeniul nuclear

3.1. Centrale nucleare din UE şi din restul lumii

În prezent există 443[11] de reactoare nucleare comerciale, care funcţionează în 31 de ţări din lume, cu o putere totală de peste 368 GWe. Acestea furnizează 15% din electricitatea mondială. În plus, 56 de ţări exploatează un număr total de 284 de reactoare de cercetare în scopuri ştiinţifice. Alte 220 de reactoare nucleare sunt utilizate pentru propulsarea navelor militare şi a altor tipuri de vase. 28 de reactoare nuclearoelectrice se află în construcţie în întreaga lume şi încă 35 fac obiectul unor proiecte ferme, acestea echivalând cu 6% şi respectiv 10% din capacitatea existentă[12].

Deşi numărul centralelor nucleare construite după anii 1980 este scăzut, cele care se află în funcţiune produc cu până la 20% mai multă electricitate datorită operaţiunilor de creştere a puterii nominale şi nivelului crescut de utilizare (opriri mai scurte pentru reîncărcarea cu combustibil şi reducerea numărului de incidente). Între 1990 şi 2004, capacitatea mondială a crescut cu 39 GWe (adică 12%, datorită atât creşterii numărului de centrale, cât şi operaţiunilor de creştere a puterii nominale a instalaţiilor existente), iar producţia de electricitate a crescut cu 718 miliarde kWh (38%). În următorii 10-20 de ani centralele învechite vor fi închise definitiv, ceea ce va reduce ponderea energiei nucleare în totalul producţiei de energie electrică[13]. Agenţia Internaţională a Energiei arată în scenariul de referinţă prezentat în Perspective energetice mondiale din 2006 că, în cazul în care se menţin politicile actuale, ponderea energiei nucleare va scădea de la 15% în prezent la mai puţin de 8% în 2030.

Un sfert din reactoarele existente în lume au factori de utilizare a puterii instalate[14] de peste 90% şi aproape două treimi dintre ele, de peste 75%. Aceste cifre indică un procent de utilizare care se apropie de 100%, dat fiind că majoritatea reactoarelor trebuie închise la 18-24 de luni pentru reîncărcarea cu combustibil.

În UE-27[15] există 152 de reactoare nuclearoelectrice, care se află în exploatare în 15 state membre. Media de vârstă a centralelor nuclearoelectrice se apropie de 25 de ani[16]. În Franţa, care deţine cel mai mare număr de reactoare nucleare (59), care furnizează aproape 80% din energia electrică şi în Lituania, unde o singură centrală nucleară furnizează 70% din producţia de electricitate, vârsta medie a reactoarelor este de aproximativ 20 de ani. În Regatul Unit, cele 23 de centrale nucleare au o vârstă medie de aproape 30 de ani, în timp ce în Germania vârsta medie a celor 17 centrale aflate în funcţiune este de 25 de ani.

Dat fiind că energia nucleară furnizează o treime din electricitatea din Europa şi că în general durata de viaţă utilă iniţială a unei centrale nucleare este de 40 de ani, se impune luarea de decizii pentru prelungirea duratei de viaţă utilă a unor centrale, acolo unde acest lucru se poate realiza în condiţii de siguranţă, sau pentru efectuarea de noi investiţii în vederea satisfacerii cererii şi a înlocuirii infrastructurii învechite în următorii 20 de ani. Ţinând cont de amestecul energetic actual din UE, în cazul în care se menţine politica de abandon progresiv planificată de anumite state membre, fără a se prelungi durata de viaţă utilă a centralelor şi/sau a se construi unele noi, ponderea energiei nucleare în producţia de electricitate va scădea semnificativ. Având în vedere că în mod normal construcţia unei noi centrale nucleare durează 10 ani[17], în cazul în care se intenţionează înlocuirea centralelor nucleare existente cu unele noi, se impun anumite decizii, chiar şi pentru a menţine ponderea actuală a energiei nucleare în producţia de electricitate.

3.2. Notificarea investiţiilor

În conformitate cu articolul 41 din Tratatul Euratom, proiectele de investiţii legate de ciclul combustibilului nuclear din UE trebuie notificate Comisiei înainte de încheierea contractelor cu furnizorii, sau, în cazul în care lucrările urmează să fie realizate prin mijloacele proprii ale întreprinderii, cu trei luni înainte de începerea acestora.

Din 1997, au fost notificate Comisiei 19 proiecte. Zece dintre acestea erau legate de instalaţiile din Franţa, dintre care şapte referitoare la înlocuirea generatoarelor de aburi din centrale, unul la construirea unei unităţi de tratare şi depozitare a deşeurilor radioactive (CEDRA) la Cadarache, unul la construirea unei noi uzine de îmbogăţire a uraniului (Georges Besse II) la Tricastin utilizând tehnologia centrifugării şi ultimul la construirea unei noi centrale EPR pe amplasamentul de la Flamanville.

În 2004 Finlanda a notificat Comisiei proiectul unei noi centrale nuclearoelectrice la Olkiluoto, prima centrală de acest tip ce urma să fie construită în UE după mai bine de un deceniu. Pentru o imagine completă, trebuie menţionate operaţiunile de modernizare şi de creştere a capacităţii nominale ale celor trei uzine de îmbogăţire a uraniului (Urenco) din Germania, Ţările de Jos şi Regatul Unit, construcţia unei instalaţii de vitrificare a deşeurilor de înaltă activitate (VEK) în Karlsruhe, Germania şi înlocuirea generatoarelor de aburi ale centralei de la Tihange din Belgia.

3.3. Perspective de dezvoltare şi investiţii

Prezenta secţiune rezumă situaţia din diverse ţări care utilizează în prezent energia nucleară. Mai multe detalii sunt prezentate în anexa II.

La mijlocul anului 2004, Belgia a anunţat un studiu al politicii energetice naţionale cu privire la proiectul de abandon progresiv al energiei nucleare până în 2030, prima centrală urmând să se închidă în jurul anului 2015. Legislaţia existentă impune închiderea definitivă a centralelor nuclearoelectrice după 40 de ani de exploatare comercială, însă sunt posibile excepţii pe motive legate de securitatea aprovizionării. În iunie 2006, guvernul federal a luat hotărârea de a amplasa la Dessel o unitate de depozitare la suprafaţă a deşeurilor de joasă şi medie activitate de viaţă scurtă, care va fi dată în exploatare în 2015-2020.

În Bulgaria , centrala de la Kozlodui a exploatat până la sfârşitul anului 2006 patru dintre cele şase reactoare nucleare. Două unităţi (Kozlodui 1 şi 2) au fost închise în 2002, urmate de Kozlodui 3 şi 4 la sfârşitul lui 2006, pentru a respecta angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare. Dezafectarea acestor unităţi este finanţată cu fonduri UE. Pentru a compensa închiderea acestor unităţi şi a satisface necesităţile din ce în ce mai mari de electricitate din regiune, două unităţi suplimentare se află într-un stadiu avansat de proiectare pe amplasamentul de la Belene.

În 2003, Ceske Energeticke Zavody (CEZ), care exploatează cele două centrale nuclearoelectrice din Republica Cehă , Dukovany şi Temelin, a iniţiat un program ambiţios de modernizare. Pe lângă creşterea nivelului de competitivitate şi de siguranţă, programul de modernizare vizează şi prelungirea autorizaţiilor de funcţionare ale centralelor de la 30 la 40 de ani. Deşi închiderea ultimei mine de uraniu din Republica Cehă (Dolni Rozinka), care a avut în trecut o producţie de uraniu semnificativă, a fost programată în 2005, creşterea preţului la uraniu a determinat autorităţile să ia în calcul continuarea exploatării acesteia.

Autorizaţia de construcţie pentru cea de-a cincea centrală nucleară din Finlanda , un reactor european cu apă sub presiune (EPR) cu o putere de 1600 MWe, situată la Olkiluoto, a fost emisă în favoarea societăţii Teollisuuden Voima Oy (TVO) în februarie 2005. Lucrările de construcţie au început deja, iar punerea în funcţiune era estimată iniţial pentru 2009-2010. Conform TVO, datorită întârzierilor înregistrate la lucrările de construcţie, punerea în funcţiune este amânată până în 2010-2011. Puterea nominală a unităţilor Olkiluoto 1 şi Olkiluoto 2 a fost mărită la 860 MW pe o durată de exploatare de 60 de ani.

Posiva Oy construieşte în prezent o instalaţie subterană de caracterizare (Onkalo) în solul stâncos din Olkiluoto pentru a strânge informaţiile necesare pentru cererea de autorizaţie de construire a unui depozit subteran, care va fi înaintată autorităţilor finlandeze în 2012. După închidere, depozitul nu va necesita monitorizare. Cu toate acestea, autorităţile au decis că este absolut necesară existenţa posibilităţii de recuperare a deşeurilor. Există proiecte de extindere a depozitelor pentru deşeuri de joasă şi medie activitate de la Olkiluoto şi la Loviisa, unde deşeurile radioactive sunt depozitate în caverne şi silozuri săpate în roca subterană din vecinătatea centralelor, astfel ca acestea să poată primi deşeurile rezultate în urma dezafectării. Costurile estimative ale depozitului şi ale celorlalte activităţi de gestionare a deşeurilor sunt incluse în preţul electricităţii de origine nucleară, colectate de la producătorii de electricitate şi depuse în Fondul de stat pentru gestionarea deşeurilor nucleare.

În Franţa , înainte de prezentarea de către guvern a legii privind energia, a fost iniţiată, în 2003, o dezbatere naţională pe tema energiei. În urma acestei dezbateri s-a ajuns la concluzia că energia nucleară trebuie să aibă în continuare un rol cheie în amestecul energetic francez. Două dintre problemele discutate în cadrul dezbaterii au fost necesitatea de a înlocui centralele nuclearoelectrice existente începând, aproximativ, cu anul 2020 şi încălzirea globală. La 13 iulie 2005 a fost adoptată o lege-cadru care stabileşte orientările politicii energetice, aceasta fiind completată la 13 iulie 2006 de o lege privind transparenţa şi securitatea în domeniul nuclear. La 28 iunie 2006 a fost adoptată o lege privind gestiunea durabilă a deşeurilor radioactive, care prevede normele aplicabile surselor de finanţare a costurilor pe termen lung şi controalelor aferente. Noua lege nu numai că menţine opţiunea nucleară, ci include şi angajamente de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Odată adoptată această lege, guvernul a aprobat cererea societăţii Electricité de France (EdF) privind construirea unui reactor EPR, al doilea din UE, care va fi dat în exploatare în 2012.

În Germania este în vigoare o lege privind abandonul progresiv al energiei nucleare („Atomausstiegsgesetz”), care corespunde unui acord între guvernul federal şi producătorii de energie nucleară privind producţia totală de energie nucleară. Operatorii au convenit, de asemenea, ca din 2005 să pună capăt transferurilor de combustibil uzat în scopul retratării. Pentru a evita transporturile către unităţile de depozitare intermediară din Gorleben, a fost necesară construirea de unităţi de depozitare în mai multe centrale. Două centrale nucleare au fost închise – Stade în 2003 şi Obrigheim în 2005 – astfel încât numărul unităţilor rămase în exploatare este de 17. În iulie 2004 a fost eliberată autorizaţia de dezafectare a centralei de la Mülheim-Kärlich. S-a aprobat etapa finală a extinderii uzinei de îmbogăţire Urenco din Gronau şi s-a acordat autorizaţia de creştere a capacităţii pentru uzina producătoare de combustibil Advanced Nuclear Fuels din Lingen.

Cele patru unităţi ale centralei Paks din Ungaria , care sunt reactoare VVER-440/213 din a doua generaţie, au fost furnizate de societatea rusă Atomenergoexport. În urma unei operaţiuni de modernizare, puterea nominală a acestora a fost mărită. În ultimii cinci ani s-au întreprins lucrări complexe în vederea unei posibile prelungiri a autorizaţiilor de funcţionare ale acestora cu încă 20 de ani. Se urmăreşte, de asemenea, creşterea puterii electrice a fiecărei unităţi a centralei Paks cu încă 8%. A fost înfiinţat un Fond financiar nuclear central, destinat finanţării activităţilor de gestionare a deşeurilor şi de dezafectare de la centrala Paks. În urma cercetărilor pentru găsirea unui amplasament adecvat pentru un nou depozit destinat deşeurilor de joasă şi medie activitate, a fost identificat amplasamentul de la Bátaapáti. În 2005, comunitatea locală a votat în favoarea proiectului.

Lituania , care a acceptat drept una dintre condiţiile de aderare la UE să închidă cele două reactoare nucleare de concepţie rusească ale centralei de la Ignalina, a căror modernizare a fost considerată nerentabilă, a decis să menţină programul nuclear. În martie 2006, a fost semnat un memorandum de înţelegere cu Estonia şi Letonia privind pregătirea pentru construirea unui nou reactor nuclear. În urma studiului de fezabilitate, a cărui intenţie era promovarea de activităţi în favoarea securităţii energetice în zona baltică, guvernele celor trei state baltice au ajuns la un acord de principiu privind construirea unei noi centrale nucleare în Lituania. Guvernul lituanian ar trebui să adopte în 2007 actele normative care să permită aplicarea acestei decizii.

Guvernul din Ţările de Jos şi societatea Elektriciteits Produktiemaatschappij Zuid (EPZ), deţinătoarea centralei de la Borssele, au convenit asupra unei noi prelungiri a duratei de exploatare a acesteia. Aceasta va continua să producă energie electrică până în 2033, cu condiţia de a rămâne sigură şi viabilă din punct de vedere economic. Guvernul intenţionează să revizuiască actele cu putere de lege şi normele administrative pentru a clarifica condiţiile în care este posibilă construcţia de noi instalaţii nucleare, acordând o atenţie specială problemei deşeurilor radioactive şi măsurilor de prevenire a atacurilor teroriste.

România exploatează o centrală nuclearoelectrică (Cernavodă 1). O a doua unitate se află în construcţie şi ar trebui să fie pusă în funcţiune în 2007. În 2007 vor începe şi lucrările premergătoare pentru alte două unităţi. Se prevede dublarea producţiei de electricitate până în 2008 şi punerea în funcţiune a celor două noi unităţi până în 2015.

În februarie 2005, ministrul slovac al economiei a autorizat vânzarea a 66% din Slovenské Elektrárne, operatorul nuclear naţional, către societatea italiană Enel S.p.A. Ca o condiţie pentru aderarea la UE, Slovacia a convenit să închidă două dintre cele şase reactoare de concepţie rusească – Bohunice 1 şi 2 – a căror modernizare nu a fost considerată rentabilă.

Slovenia şi Croaţia deţin împreună centrala nuclearoelectrică Krsko. În 1990 au fost oprite operaţiunile de extracţie a uraniului la mina Zirovski VRH, care în prezent este în curs de dezafectare.

În Spania , politica actuală a guvernului referitoare la energia nucleară este una de reducere progresivă a participării acesteia la generarea de electricitate, fără a compromite în niciun moment securitatea aprovizionării cu energie electrică. În aprilie 2006 centrala Jose Cabrera (Zorita) a fost închisă definitiv după 38 de ani de exploatare. Aceasta era cea mai mică şi mai veche centrală nucleară din Spania. Activităţile de demolare a centralei vor începe în 2009. Strategia principală stabilită în al VI-lea Plan general privind deşeurile radioactive, aprobat de guvern la 23 iunie 2006, are la bază disponibilitatea, până în anul 2010, a unei unităţi centralizate de depozitare temporară.

Operatorii celor 10 reactoare nucleare din Suedia au anunţat programe de modernizare, care includ, în anumite cazuri, operaţiuni majore de creştere a puterii nominale. Ca reacţie la aceste proiecte, autoritatea de siguranţă a emis noi reglementări privind recondiţionarea reactoarelor învechite pentru a îndeplini noile norme de siguranţă. Compania suedeză de gestionare a combustibilului şi a deşeurilor nucleare (SKB), înfiinţată de operatorii nucleari, trebuia să depună în 2006 o cerere de autorizare pentru o uzină de încapsulare a deşeurilor, care urmează să fie instalată în apropierea depozitului intermediar de la Oskarshamn. O cerere preliminară privind uzina de încapsulare a fost înaintată la sfârşitul anului 2006, iar depunerea cererii finale pentru întregul depozit de adâncime este prevăzută pentru 2009.

La 1 aprilie 2006, autoritatea pentru dezafectarea instalaţiilor nucleare ( Nuclear Decommissioning Authority – NDA) din Regatul Unit a preluat majoritatea amplasamentelor nucleare civile, împreună cu responsabilitatea de a gestiona totalitatea deşeurilor din ţară. Aceasta a inclus tot pasivul nuclear civil din sectorul public deţinut de Autoritatea pentru energie atomică din Regatul Unit (UKAEA) şi cea mai mare parte a celui deţinut de British Nuclear Fuels plc (BNFL), împreună cu activul relevant al BNFL. Regatul Unit exploatează în total 39 de reactoare şi 5 uzine de retratare a combustibilului, plus alte unităţi de cercetare şi legate de ciclul combustibilului pe 20 de amplasamente, printre care şi vechile reactoare Magnox, care ar trebui închise până în 2010.

La înfiinţarea NDA, BNFL şi UKAEA au continuat să exploateze majoritatea fostelor lor unităţi în baza unui contract cu NDA. Cu toate acestea, acest aranjament ar trebui să fie doar temporar. Începând din 2008, NDA va lansa cereri de ofertă pentru contracte de gestionare a amplasamentelor, iar BNFL şi UKAEA vor concura cu alte societăţi, inclusiv americane. Analiza situaţiei energetice din Regatul Unit din iulie 2006 sublinia faptul că energia nucleară va avea un rol de jucat în amestecul energetic viitor al Regatului Unit destinat producerii de energie electrică, împreună cu alte opţiuni de generare cu emisii scăzute de carbon.

4. Impactul energiei nucleare asupra securităţii aprovizionării, a competitivităţii şi a protecţiei mediului

Prezenta secţiune analizează rolul energiei nucleare faţă de cele trei priorităţi principale ale Cărţii verzi din 2006, şi anume: securitatea aprovizionării cu energie, competitivitatea faţă de alte forme de generare a energiei şi contribuţia la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

4.1. Rolul energiei nucleare în privinţa securităţii aprovizionării

Înainte de liberalizarea sectorului energetic, era sarcina guvernelor să ţină cont de securitatea aprovizionării la planificarea sistemelor energetice, în încercarea de a constitui un portofoliu divers şi sigur de surse de aprovizionare. Odată cu intrarea în vigoare a legislaţiei privind liberalizarea, rolul guvernelor a evoluat către instituirea unui cadru adecvat pentru concurenţă. Pe pieţele liberalizate, deciziile de investiţii sunt luate de investitori, nu de către autorităţi.

Energia nucleară poate contribui la diversificarea şi securitatea pe termen lung a aprovizionării cu energie pentru următoarele motive:

- relevanţa limitată a materiei prime – uraniul natural – şi disponibilitatea acesteia

Centralele nucleare sunt în foarte mică măsură sensibile la evoluţia preţului combustibilului, spre deosebire de alte tipuri de centrale. Combustibilul nuclear, inclusiv extracţia uraniului, îmbogăţirea acestuia şi producerea de combustibil reprezintă aproximativ 10-15% din costul total al producţiei de electricitate. Mai mult, menţinerea de stocuri strategice, care să acopere consumul pentru mai mulţi ani, este uşor de realizat, fără a implica o povară financiară semnificativă pentru utilizatori.

În viitorul apropiat nu se prevede un deficit de uraniu. Creşterea preţului la uraniu a determinat o intensificare a activităţilor de prospectare şi producţie, însă a avut un impact scăzut asupra costului electricităţii de origine nucleară[18]. În următorii 10 ani, se aşteaptă ca piaţa să se dezvolte într-un ritm lent, fără a avea un impact semnificativ asupra costurilor producţiei[19]. Resursele cunoscute de uraniu rezonabil garantate şi exploatabile la preţuri competitive pot răspunde cerinţelor din industria nucleară cel puţin pentru următorii 85 de ani[20], în cazul menţinerii nivelului actual de consum.

Producţia primară (extracţia nouă) de uraniu este inferioară necesităţilor reactoarelor încă din 1985. Sursele secundare (stocuri, combustibil reciclat şi diluarea uraniului puternic îmbogăţit din stocurile militare) au acoperit toate deficitele. Se aşteaptă ca sursele secundare să fie epuizate până în 2020. În consecinţă, sunt necesare noi operaţiuni de prospectare. Societăţi europene precum Areva sunt coproprietare ale unor mine din Canada şi Niger. Finlanda, Slovacia şi România studiază posibilitatea de a extrage uraniu.

Tratatul Euratom prevede ca toţi utilizatorii din Comunitate să primească o aprovizionare constantă şi echitabilă cu minereuri şi combustibili nucleari . Acesta stabileşte o politică de aprovizionare comună, bazată pe principiul unui acces egal la sursele de aprovizionare, interzicând, în acelaşi timp, orice practici având drept obiectiv asigurarea unei poziţii privilegiate pentru anumiţi utilizatori. Punerea în aplicare a acestor dispoziţii este misiunea Agenţiei pentru aprovizionarea Euratom[21]. Mandatul Agenţiei cuprinde, de asemenea, garantarea faptului că importurile şi exporturile în şi din Comunitate sunt în conformitate cu politicile UE privind securitatea aprovizionării şi că sunt protejate interesele utilizatorilor.

- distribuţia geopolitică a resurselor, producătorilor şi furnizorilor de uraniu

Resursele de uraniu au o distribuţie geopolitică foarte diversă[22], cele mai multe dintre acestea provenind din regiuni ale lumii stabile din punct de vedere politic. Australia şi Canada furnizează în prezent 45% din cererea de uraniu din UE.

- capacitatea de producţie [23]

Etapele ciclului combustibilului prezintă diferite grade de securitate a aprovizionării. Anumite etape, cum sunt fabricarea şi transportul, sunt asigurate de numeroşi furnizori, garantând atât securitatea aprovizionării, cât şi preţuri competitive. În cazul altora, cum este activitatea de îmbogăţire, numărul de furnizori este mai scăzut, însă, cu toate acestea, peste 70% din necesităţile UE-25 sunt acoperite de furnizori din cadrul Comunităţii.

Garanţiile internaţionale având drept scop prevenirea proliferării armelor nucleare impun restricţii specifice pe pieţele combustibilului nuclear, sub forma declarării, controlului şi verificării utilizării paşnice a materialelor nucleare. Cadrul creat în virtutea Tratatului Euratom şi a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA) cuprinde un set de norme bine definite. În acest cadru, materialele nucleare pentru utilizări paşnice pot fi comercializate liber între ţări şi operatori.

4.2. Energia nucleară şi competitivitatea

Costul şi riscul de investiţie sunt aspecte importante care trebuie luate în considerare la construcţia noilor reactoare nucleare. În prezent, construcţia unei noi centrale nuclearoelectrice înseamnă o investiţie de 2-3,5 miliarde de euro (pentru o putere de la 1000 MWe la 1600 MWe). Având în vedere obiectivele stabilite prin Protocolul de la Kyoto, există în prezent motive solide şi urgente pentru ca politica publică să favorizeze tehnologiile curate. Una din întrebările cheie este dacă energia nucleară necesită o intervenţie la nivel de politică publică pentru a deveni competitivă din punct de vedere economic. Investiţiile în noi instalaţii nucleare necesită un cadru legislativ şi politic stabil, dat fiind intervalul mare de timp între investiţia iniţială şi înregistrarea primelor beneficii substanţiale. Întrucât pieţele liberalizate nu pot garanta stabilitatea pe termen lung a preţurilor, AIE observă că, pentru ca sectorul privat să investească în proiecte nucleare, autorităţile vor fi probabil nevoite să ia măsuri pentru reducerea riscului de investiţie.

- Competitivitatea electricităţii de origine nucleară pe piaţa energetică actuală

Veniturile şi costurile totale din timpul duratei de viaţă utilă a unei centrale nucleare trebuie comparate cu randamentul investiţiei obţinut prin surse alternative în aceeaşi perioadă de timp. Cu toate acestea, datorită instabilităţii costului petrolului şi al gazului şi a preţului electricităţii, veniturile şi costurile sunt dificil de prevăzut pe o astfel de perioadă. Datorită faptului că nici în UE şi nici în Statele Unite nu au fost construite noi centrale nucleare timp de peste un deceniu, în acest moment nu sunt disponibile date verificate privind costurile pentru noua generaţie de centrale nuclearoelectrice.

Analizele efectuate de Agenţia Internaţională a Energiei (AIE)[24] şi de Agenţia pentru Energia Nucleară (AEN)[25] pe baza datelor de la peste 130 de centrale electrice de diverse tipuri, inclusiv pe bază de cărbune, gaz, energie nucleară, energie eoliană, energie solară şi biomasă, furnizate de experţi din 19 ţări membre şi 3 ţări nemembre ale OCDE, indică faptul că în majoritatea ţărilor industrializate, noile centrale nuclearoelectrice oferă o modalitate rentabilă de generare a energiei electrice la sarcina de bază, la un anumit nivel al preţului la gaze şi cărbune. Datele din sectorul industrial confirmă această opinie[26]. Conform AIE şi AEN, electricitatea de origine nucleară reprezintă o alternativă competitivă, costurile şi nivelul de competitivitate fiind în funcţie de proiect[27]. Raportul WNA validează aceste concluzii şi subliniază că datele au fost strânse înainte de creşterea preţului la combustibilii fosili, ceea ce susţine încă o dată opţiunea nucleară.

Energia nucleară a fost obţinută dintotdeauna cu costuri de construcţie mai ridicate şi costuri de exploatare mai scăzute decât energia produsă pe bază de combustibili fosili, care are costuri de capital mai scăzute dar costuri ale combustibilului şi, în consecinţă, de exploatare mai ridicate şi fluctuante.

- Competitivitatea economică a energiei nucleare depinde de mai mulţi factori, timpul de construcţie, costurile de capital, depozitarea deşeurilor, dezafectarea şi factorul de capacitate operaţională fiind elemente cheie.

- Procedurile de autorizare au fost simplificate. Deşi există norme stricte de siguranţă şi de calitate, care trebuie menţinute şi în viitor, parametrii tehnici şi termenele previzibile, de la stadiul de proiect la certificare şi de la construcţie până la exploatare, precum şi costurile de reglementare mai scăzute au redus costurile totale de finanţare.

- Costurile de exploatare au scăzut în mod constant în ultimii 20 de ani, pe măsură ce a crescut factorul de capacitate. Costurile marginale scăzute ale energiei nucleare27 i-au încurajat pe proprietarii de centrale să solicite prelungirea autorizaţiilor de funcţionare. Deşi preţurile la uraniu au crescut considerabil din 2004 încoace, impactul asupra costului electricităţii a fost relativ minor, deoarece costul uraniului reprezintă doar o mică parte (aproximativ 5%) din costul total pe kWh.

- În mai multe state membre ale UE, industria nucleară impune suprataxe la electricitate pentru a gestiona şi a elimina deşeurile generate şi pentru a finanţa dezafectarea centralelor. Metodele de management financiar şi disponibilitatea fondurilor variază de la un stat membru la altul[28].

- Producătorii de electricitate din lume intenţionează să prelungească durata de exploatare a reactoarelor[29]. Suedia a aprobat prelungiri de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire la 20 de ani, cu condiţia să se respecte normele de siguranţă nucleară.

- La competitivitatea economică a energiei nucleare s-au adăugat creşterile spectaculoase ale preţurilor la alţi combustibili.

În concluzia la analiza pe 2006[30], AIE a subliniat că noile centrale nuclearoelectrice ar putea produce electricitate la costuri de mai puţin de 5 cenţi americani pe kWh, dacă riscurile de construcţie şi de exploatare ar fi gestionate în mod corespunzător de către furnizorii centralelor şi producătorii de energie. La acest nivel de cost, energia nucleară ar fi mai ieftină decât energia electrică produsă pe bază de gaze naturale, dacă preţul la gaze este de peste 4,70 $ pe MBtu. Energia nucleară ar fi totuşi mai scumpă decât cea obţinută în centralele pe bază de cărbune, la un preţ al cărbunelui de mai puţin de 70 $ pe tonă. Pragul de rentabilitate al energiei nucleare ar scădea dacă s-ar lua în calcul preţurile la CO2.

- Rolul ajutoarelor de stat

Faptul că noile centrale nuclearoelectrice se construiesc în general fără subvenţii este un indiciu că energia nucleară este percepută din ce în ce mai mult ca fiind competitivă. Această tendinţă marchează o schimbare faţă de practicile anterioare în mai multe state membre ale UE. În Finlanda, de exemplu, noua centrală nuclearoelectrică este finanţată din surse private[31]. De asemenea, guvernul din Regatul Unit a anunţat că responsabilitatea de a iniţia, finanţa, construi şi exploata noi centrale nuclearoelectrice va reveni sectorului privat.

4.3. Aspecte economice referitoare la centralele nuclearoelectrice

Nesiguranţa privind preţurile viitoare ale electricităţii, structura şi condiţiile de piaţă şi privind politica energetică viitoare şi cea referitoare la schimbările climatice constituie un risc major pentru investiţiile pe termen lung în sectorul energetic. Acest fapt are o importanţă specială în cazul energiei nucleare, datorită investiţiilor de capital substanţiale asociate cu construcţia unei noi centrale nucleare şi perioadei de timp relativ lungi până la obţinerea unui profit în urma unei astfel de investiţii. De aceea, este important să fie stabilită o politică fermă, astfel încât condiţiile aplicabile noilor investiţii să fie clare şi previzibile.

Deşi nu a necesitat subvenţii guvernamentale, construcţia noii centrale nucleare din Finlanda depinde de siguranţa investiţiei pe termen lung, care va fi garantată prin încheierea unui acord între acţionari care să asigure un preţ fix al energiei pentru proprietari/investitori, aceştia fiind în special acţionari din industria hârtiei.

Un alt aspect cheie pentru viitorul economic al energiei nucleare este înţelegerea relaţiei dintre rentabilitatea comercială şi structurile pieţei electricităţii[32]. Investitorii preferă perioade de recuperare a investiţiei mai scurte, care fac mai atrăgătoare investiţiile cu costuri de construcţie mai scăzute şi timp de punere în funcţiune mai scurt. Timpul de punere în funcţiune pentru centralele nuclearoelectrice (cinci ani în cele mai optimiste scenarii) este, din motive tehnice şi legate de autorizare, mult mai lung decât în cazul turbinelor cu gaz în ciclu combinat (CCGT) sau al energiei regenerabile, pentru care acest termen este de cel mult doi ani.

Costurile de construcţie pentru o centrală nuclearoelectrică sunt de două până la patru ori mai ridicate decât pentru o centrală CCGT. Dintre cele trei componente majore ale costurilor de generare a energiei nucleare – costurile de capital, de combustibil şi cele de exploatare şi întreţinere – costurile de capital reprezintă aproximativ 60% din total, faţă de centralele CCGT, unde acestea reprezintă în jur de 20% din costurile totale.

Riscurile economice ale unei centrale nuclearoelectrice se referă la investiţia iniţială majoră, care necesită o exploatare aproape impecabilă în primii 15-20 de ani din cei 40-60 de ani de viaţă utilă pentru recuperarea investiţiei iniţiale. În plus, dezafectarea reactorului şi gestionarea deşeurilor înseamnă că trebuie să existe active financiare disponibile pentru 50-100 de ani după închiderea reactorului.

Lipsa unor experienţe recente privind construcţiile de centrale noi face dificilă estimarea exactă a costurilor pentru reactoarele de ultimă generaţie. În trecut, conflictele legate de autorizare, opoziţia locală şi sursele de apă de răcire au întârziat construcţia şi finalizarea centralelor nuclearoelectrice, atât în Statele Unite, cât şi în Europa[33]. Deoarece aceiaşi factori au cauzat întârzieri şi pentru investiţiile mai recente din sistemul energetic, de exemplu în cazul interconectării, este probabil ca astfel de întârzieri să apară şi în cazul construcţiilor de noi centrale nuclearoelectrice.

Dimensiunile mari ale centralelor nuclearoelectrice, întrucât în următorul deceniu ar trebui să se construiască doar centrale de mare putere (>500MW), expun investitorii la riscuri mai mari. Pe pieţele de electricitate liberalizate, nesiguranţa privind preţurile electricităţii încurajează construcţia de unităţi modulare de mici dimensiuni, deoarece alegerea momentului potrivit pentru intrarea pe piaţă este de o importanţă vitală pentru recuperarea investiţiei. Din motive tehnice, centralele nucleare sunt guvernate de economia de dimensiuni, iar reducerea dimensiunii unităţilor nu pare rentabilă cu tehnologiile actuale[34].

În unele state membre, anumite riscuri financiare şi de mediu rămân încă în responsabilitatea autorităţilor, cum ar fi responsabilitatea pentru unităţile de depozitare pe termen lung şi gestionare a deşeurilor. Deşi operatorii pot constitui, pe parcursul duratei de viaţă utilă a centralei, rezerve de fonduri în acest scop, activităţile de depozitare şi gestionare a deşeurilor fiind astfel finanţate de sectorul privat şi de consumatori, pot exista decalaje între fondurile disponibile şi cele efectiv necesare. Autorităţile şi companiile producătoare vor avea împreună responsabilitatea de a dezvolta mecanisme inovatoare pentru a soluţiona problemele existente şi a face faţă provocărilor viitoare. De o importanţă crucială este constituirea de rezerve suficiente pentru a finanţa dezafectarea instalaţiilor şi gestionarea deşeurilor.

Construirea unui număr mare de reactoare de concepţie similară (abordarea de grup) prezintă anumite avantaje. Investitorii privaţi ar putea fi astfel stimulaţi să colaboreze pentru a beneficia de aceste economii de dimensiuni. Furnizorii de energie nucleară au arătat că economiile la centralele ulterioare ar putea fi între 10% şi 40% din costul primei centrale, ceea ce ar constitui un stimulent considerabil pentru abordarea de grup. Economiile preconizate se datorează, printre altele, următorilor factori:

- Costurile iniţiale (de prototip) legate de noua concepţie.

- Un grup de centrale de aceeaşi concepţie permite repartizarea costurilor de autorizare.

- Conceptul grupului de centrale ar permite elaborarea unei singure soluţii pentru dezafectarea acestora.

- Profesioniştii în număr limitat ar putea lucra mai eficient, evitându-se astfel posibile crize de competenţe.

- Dacă ar exista un angajament de cumpărare a unei serii de reactoare, ar putea fi încheiate contracte de antrepriză mai avantajoase[35].

Cu toate acestea, abordarea de grup nu este lipsită de riscuri comerciale, de exemplu dacă centrala ar trebui reproiectată în urma unui accident sau a unei alte defecţiuni generice.

4.4. Energia nucleară şi schimbările climatice

Politica privind clima se concentrează în primul rând pe reducerea în termen scurt a emisiilor, în scopul respectării obiectivelor stabilite în Protocolul de la Kyoto [36]. Electricitatea generată pe cale nucleară garantează provizii mari la sarcina de bază, acoperind necesităţile industriilor mari consumatoare de energie, precum şi cerinţele zilnice ale gospodăriilor, cu emisii reduse. Din 1973, centralele nuclearoelectrice au satisfăcut 38% din cererea mondială de electricitate, aflată în creştere. Presupunând că, în lipsa capacităţii nuclearoelectrice, aceasta ar fi fost înlocuită de centrale pe bază de combustibili fosili, energia nucleară a contribuit în mod semnificativ la limitarea emisiilor de CO2, principalul gaz cu efect de seră[37]. Producerea unui milion de kilowaţi-oră de electricitate pe bază de cărbune eliberează în atmosferă 230 tone metrice de carbon, pe bază de petrol – 190 tone metrice şi pe bază de gaze naturale – 150 tone metrice. În condiţii normale de funcţionare, o centrală nuclearoelectrică generează acelaşi număr de kilowaţi fără emisii de carbon. Emisiile datorate activităţilor de extracţie şi fabricare pentru diferitele tipuri de combustibil nu sunt luate în calcul pentru această comparaţie.

În 2000, AEN[38] a investigat rolul energiei nucleare în diminuarea riscului unor schimbări climatice globale şi a furnizat o bază cantitativă pentru evaluarea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în diverse scenarii legate de dezvoltarea nucleară. Analiza acoperă efectele economice, financiare, industriale şi efectele potenţiale asupra mediului ale celor trei scenarii alternative ale dezvoltării nucleare („variante nucleare”): creşterea nucleară continuă, abandonul progresiv al energiei nucleare sau o perioadă de stagnare urmată de o relansare a programelor nucleare. Fiecare dintre cele trei variante ar implica provocări pentru sectorul nuclear, însă toate ar fi fezabile din punctul de vedere al ritmului de construcţie, al finanţării, al alegerii amplasamentului, al cerinţelor privind terenul şi al resurselor naturale. AEN a concluzionat că energia nucleară este o opţiune disponibilă care permite diminuarea riscurilor privind schimbările climatice globale şi că menţinerea acestei opţiuni ar promova, de asemenea, dezvoltarea altor aplicaţii decât producerea energiei electrice, cum sunt producerea de căldură, apă potabilă şi hidrogen, sporind astfel contribuţia energiei nucleare la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. În consecinţă, rolul energiei nucleare ar trebui să fie în continuare luat în calcul în cadrul discuţiilor privind Schema UE de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Un studiu[39] contractat de Comisia Europeană oferă previziuni detaliate privind cerinţele energetice şi consecinţele acestora, pe baza diverselor scenarii pentru alegerea modalităţii de generare a electricităţii pentru UE până în 2030. Studiul arată că, pe termen mediu, o alegere durabilă pentru amestecul energetic ar consta în combinarea surselor regenerabile de energie şi a investiţiilor în producerea de electricitate de origine nucleară, însoţite de eforturi de creştere a eficienţei energetice.

Energia nucleară este, prin urmare, una dintre opţiunile disponibile pentru reducerea emisiilor de CO2. Energia nucleară este în prezent una dintre cele mai mari surse de energie[40] fără emisii de CO2 din Uniunea Europeană şi face parte din scenariul propus de Comisie pentru reducerea emisiilor de carbon. Studiul AIE Perspective energetice mondiale, 2006 menţionează, în cazul UE, „prelungirea duratei de viaţă utilă a centralelor nucleare” (prin care se vor evita 148 tm de emisii de CO2), însoţită de utilizarea din ce în ce mai largă a surselor de energie regenerabile pentru producerea de energie (prin care se vor evita 141 tm de emisii de CO2). Menţinerea opţiunii nucleare pentru realizarea acestui potenţial va necesita luarea de decizii şi măsuri de către autorităţi şi sectorul industrial.

5. Condiţii de acceptabilitate a energiei nucleare

5.1. Opinia publică şi participarea populaţiei

Un factor major de luat în calcul, care influenţează dezbaterea privind viitorul energiei nucleare, este chestiunea opiniei publice, date fiind impactul acesteia asupra deciziilor politice care trebuie luate şi dreptul legitim al populaţiei de participare la procesul decizional. Preocupările privind siguranţa centralelor nucleare, gestionarea deşeurilor radioactive, securitatea, proliferarea şi terorismul au influenţat în trecut opinia publică.

Eurobarometrul din 2005 a arătat că publicul din UE nu este bine informat cu privire la problemele nucleare, inclusiv la eventualele beneficii referitoare la diminuarea schimbărilor climatice sau la riscurile asociate cu diversele categorii de deşeuri radioactive. Eurobarometrul a indicat, de asemenea, că dintr-o majoritate a populaţiei care are întrebări legate de energia nucleară, 40% dintre cei care se opun utilizării acestui tip de energie şi-ar schimba părerea dacă s-ar găsi soluţii privind deşeurile nucleare. În consecinţă, pentru ca energia nucleară să fie considerată acceptabilă, trebuie soluţionate aceste probleme.

Opinia publică şi percepţia energiei nucleare de către populaţie sunt cruciale pentru viitorul politicii nucleare. Este esenţial ca publicul să aibă acces la informaţii fiabile şi să poată participa la un proces decizional transparent. Uniunea Europeană va studia modalităţile de îmbunătăţire a accesului la informaţii, printr-o eventuală înfiinţare a unei baze de date accesibile publicului. Angajamentul UE este total în ceea ce priveşte garanţiile, neproliferarea şi securitatea materialelor nucleare, ameliorarea securităţii instalaţiilor nucleare, a capacităţilor de detectare, siguranţa gestionării şi a transportului surselor radioactive, dezafectarea instalaţiilor şi protecţia radiologică a lucrătorilor şi a populaţiei. Comisia îşi va consolida cooperarea cu AIEA, cu statele membre şi cu operatorii, în vederea creşterii eficienţei acestora şi a garantării sănătăţii, siguranţei şi a securităţii publicului.

5.2. Siguranţa nucleară

Comunitatea Europeană, şi ulterior Consiliul[41], a recunoscut de la început importanţa siguranţei nucleare, după cum se precizează în Tratatul Euratom. Până în prezent, performanţa centralelor nucleare din UE în ceea ce priveşte siguranţa şi fiabilitatea a fost excelentă. Două accidente nucleare, la Three Mile Island (1979) în Statele Unite şi la Cernobîl (1986) în Ucraina, au stat la baza eforturilor internaţionale pentru îmbunătăţirea standardelor de siguranţă. Ulterior, sectorul nuclear a făcut obiectul unor investigaţii aprofundate, care au dus la ameliorarea siguranţei nucleare în întreaga lume. Au fost învăţate lecţii importante pentru toate instalaţiile nucleare. O rezoluţie a Consiliului privind problemele tehnologice ale siguranţei nucleare, publicată în 1992, a reafirmat obiectivele rezoluţiei din 1975 şi a extins sfera de aplicare a acesteia la ţări nemembre ale Comunităţii, în special din Europa centrală şi de est şi la republicile din fosta Uniune Sovietică[42].

Responsabilitatea în caz de accident nuclear este guvernată în statele membre ale UE-15 de Convenţia de la Paris din 1960, care a instituit un sistem internaţional armonizat al responsabilităţii pentru accidentele nucleare, conform căruia, în prezent, responsabilitatea operatorilor în cazul unor accidente nucleare este limitată la aproximativ 700 milioane de dolari. În majoritatea celor 10 noi state membre este aplicabilă Convenţia de la Viena, un alt acord având acelaşi obiect, conexat cu Convenţia de la Paris printr-un Protocol comun din 1988 (care instituie un regim comun de recunoaştere reciprocă a celor două convenţii). Comisia intenţionează să armonizeze normele privind responsabilitatea nucleară din cadrul Comunităţii. Un studiu de impact în acest sens va fi iniţiat în 2007.

Siguranţa nucleară este în continuare o problemă esenţială în contextul extinderilor recente ale UE. Patru reactoare nucleare (Ignalina 1 şi 2 din Lituania şi Bohunice 1 şi 2 din Slovacia) de concepţie rusească din prima generaţie sunt în curs de închidere conform etapelor predeterminate stabilite în Tratatul de Aderare din 2004[43]. UE oferă asistenţă financiară, în anumite condiţii, pentru numeroase proiecte de dezafectare şi înlocuire a instalaţiilor de producere a energiei electrice. Aranjamente similare sunt în vigoare pentru patru din cele şase reactoare de la Kozlodui, dintre care două sunt deja închise şi alte două au fost închise la sfârşitul lui 2006, în conformitate cu Tratatul de Aderare a Bulgariei la UE. Comisia a adoptat două propuneri de regulament[44] care prevăd continuarea asistenţei financiare acordate Lituaniei şi Slovaciei până în 2013, garantând cel puţin acelaşi nivel de finanţare convenit pentru perioada 2004-2006.

Mai mult, Comunitatea a aderat la Convenţia privind siguranţa nucleară[45] şi la Convenţia comună privind gestionarea în siguranţă a combustibilului uzat şi gestionarea în siguranţă a deşeurilor radioactive[46]. O declaraţie revizuită de competenţe în cadrul Convenţiei privind siguranţa nucleară a fost depusă la AIEA în luna mai 2004[47]. Convenţiile au drept obiectiv consolidarea măsurilor la nivel naţional şi a cooperării internaţionale în materie de siguranţă.

UE a avut, de asemenea, o contribuţie semnificativă în afara Comunităţii pentru consolidarea siguranţei nucleare în ţările CSI prin programul de siguranţă nucleară TACIS, pentru care a alocat în jur de 1,3 miliarde de euro în perioada 1991-2006. Această asistenţă va continua cu ajutorul noului Instrument pentru siguranţă şi cooperare nucleară, care nu se mai limitează la statele CSI ci, în principiu, va permite acordarea de asistenţă şi altor ţări.

Împrumuturi Euratom au fost acordate pentru Kozlodui 5 şi 6 din Bulgaria (212,5 milioane euro în 2000), Cernavodă 2 din România (223,5 milioane euro în 2004) şi Khmelnitzky 2 şi Rovno 4 din Ucraina (83 milioane euro în 2004) pentru îmbunătăţirea standardelor de siguranţă şi/sau pentru construcţia acestora.

5.3. Eliminarea deşeurilor radioactive

Pe întreg teritoriul UE se generează aproximativ 40 000 m3 de deşeuri radioactive pe an. Marea majoritate a acestor deşeuri provin din activităţile zilnice ale centralelor nuclearoelectrice şi ale altor instalaţii nucleare şi sunt din categoria deşeurilor de joasă activitate şi cu durata de viaţă scurtă. Combustibilul nuclear uzat produce aproximativ 500 m3 de deşeuri de înaltă activitate pe an, sub formă de combustibil iradiat sau de deşeuri vitrificate rezultate din retratare.

În cazul deşeurilor de joasă activitate şi cu durată de viaţă scurtă, există strategii la scară industrială în aproape toate statele membre ale UE care au un program energetic nuclear. În total, aproximativ 2 milioane m3 de astfel de deşeuri au fost depozitate până acum în UE, majoritatea în instalaţii de suprafaţă sau aproape de suprafaţă. În cazul deşeurilor de înaltă activitate şi cu durata de viaţă lungă, deşi există multe dintre elementele unei strategii de gestionare, nicio ţară nu a pus în aplicare soluţia definitivă propusă. Opţiunea preferată de către operatorii nucleari este depozitarea de adâncime într-o formaţiune geologică stabilă, însă unii dintre aceştia aleg depozitarea aproape de suprafaţă, pentru a facilita supravegherea şi eventuala recuperare ulterioară, în cazul în care aceasta devine necesară. Unii dintre principalii factori care influenţează progresul acestei ultime etape sunt mai degrabă de natură sociopolitică decât de natură tehnică. Progrese în acest sens s-au înregistrat în Finlanda, unde a fost aleasă o zonă de depozitare a deşeurilor în acord cu populaţia locală şi cu aprobarea parlamentului. Legislaţia finlandeză exclude orice posibilitate de a exporta sau importa deşeuri nucleare din sau în Finlanda. De asemenea, procesul de alegere a zonelor de depozitare a avansat şi în Suedia şi Franţa. Cu toate acestea, alegerea zonei de depozitare este în majoritatea ţărilor factorul principal care întârzie opţiunea depozitării definitive.

În cadrul programelor de cercetare se dezvoltă noi tehnici de tratare a deşeurilor, având drept scop principal reducerea volumului acestora sau a componentei de viaţă lungă. Aceste tehnici sunt numite în mod colectiv „separare şi transmutare”. Deşi acestea oferă posibilitatea de a reduce toxicitatea pe termen lung a acestor deşeuri, ele nu pot elimina total necesitatea de a le izola de mediul înconjurător (de exemplu prin depozitare într-un strat geologic de adâncime). Această abordare prin „concentrare şi izolare” permite minimalizarea impactului asupra mediului.

În mai multe state membre ale Uniunii Europene, partea corespunzând costurilor estimative de gestionare a deşeurilor şi de dezafectare a instalaţiilor se adaugă la preţul electricităţii şi se depozitează în fonduri speciale. Cu toate acestea, datorită dificultăţii de a prevedea costurile viitoare, este necesar ca schemele de finanţare să fie ţinute sub supraveghere, pentru a garanta existenţa unor fonduri suficiente în cazul în care acestea sunt necesare. Metoda de gestionare a acestor fonduri variază de la un stat membru la altul.

Elementele cheie pentru realizarea de progrese în acest domeniu sunt o mai mare acceptare de către public şi participarea acestuia la procesul decizional. Deşeurile constituie în principal o problemă pentru mediul înconjurător şi pentru sănătate; de aceea, gestionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive trebuie supuse procedurilor aplicabile tuturor proiectelor care ar putea avea un impact asupra omului şi a mediului.

Siguranţa rămâne totodată un principiu esenţial al activităţilor de cercetare ale Comunităţii (Euratom) în diverse domenii. Există un nivel înalt de siguranţă nucleară recunoscut în ceea ce priveşte exploatarea instalaţiilor nucleare actuale din Europa. Menţinerea acestui nivel şi, dacă este posibil, îmbunătăţirea sa, fac obiectul unor activităţi comune şi pe termen lung de cercetare şi dezvoltare. Programul-cadru de cercetare al Euratom ocupă un loc important în cadrul acestor activităţi.

5.4. Dezafectarea instalaţiilor nucleare

Dezafectarea este faza finală din ciclul de viaţă utilă al unei instalaţii nucleare. Aceasta face parte dintr-o strategie generală de restaurare a mediului la finalul activităţilor industriale.

În prezent, peste 110 instalaţii nucleare din Uniune se află în diverse faze de dezafectare. Se preconizează că cel puţin o treime din cele 152 de centrale nuclearoelectrice aflate în funcţiune în Uniunea Europeană extinsă vor fi dezafectate până în 2025 (fără a se lua în calcul eventualele prelungiri ale duratei de viaţă utilă a acestora). Dezafectarea este o operaţiune tehnică complexă, care necesită fonduri considerabile. Suma necesară pentru reabilitarea amplasamentului unei centrale nucleare este în prezent estimată la aproximativ 10-15% din costul investiţiei iniţiale pentru dezafectarea fiecărui reactor.

În momentul stabilirii condiţiilor pieţei interne a energiei electrice[48], Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au discutat chestiunea programelor de finanţare pentru dezafectarea centralelor. Declaraţia interinstituţională[49] care a rezultat în urma acestor discuţii a scos în evidenţă necesitatea de a dispune de resurse financiare adecvate pentru activităţile de dezafectare şi de gestionare a deşeurilor, care să fie administrate în scopul pentru care au fost acumulate şi în condiţii de transparenţă. Comisia a propus ulterior două proiecte de directivă privind siguranţa nucleară, finanţarea dezafectării instalaţiilor nucleare şi gestionarea combustibilului uzat, care încă nu au fost adoptate de Consiliu.

Pentru a garanta existenţa unor resurse financiare adecvate, Comisia a adoptat în octombrie 2006 o recomandare în care o atenţie specială se acordă problemei construcţiilor de noi centrale nuclearoelectrice[50]. Aceasta propune înfiinţarea unor organisme naţionale care să decidă în condiţii de independenţă faţă de finanţatorii fondurilor de dezafectare. În timp ce fondurile separate, gestionate extern sau intern şi însoţite de controale adecvate privind utilizarea, reprezintă opţiunea preferată pentru toate instalaţiile existente, acestea sunt categoric recomandate pentru orice nouă centrală. Operatorii ar trebui să suporte în totalitate costurile reale de dezafectare, chiar dacă acestea depăşesc estimările actuale.

5.5. Protecţia radiologică

Capitolul „Protecţia sanitară” din Tratatul Euratom a dat naştere unui număr considerabil de acte legislative comunitare privind protecţia sănătăţii lucrătorilor şi a populaţiei. Normele de siguranţă de bază au fost actualizate în 1996 şi completate printr-o nouă directivă privind protecţia pacienţilor în cadrul aplicaţiilor medicale[51] (în scop terapeutic sau de diagnostic). Utilizările medicale ale surselor de radiaţii devin din ce în ce mai frecvente, iar noile tehnologii implică administrarea de doze din ce în ce mai ridicate pacienţilor. Expunerea populaţiei ar putea fi redusă semnificativ în domeniul medical şi în ceea ce priveşte sursele naturale de radiaţii (expunerea la radon în locuinţe sau în industriile de tratare a minereurilor cu conţinut ridicat de uraniu sau de toriu).

În schimb, expunerea lucrătorilor din sectorul nuclear este într-o evidentă scădere, impusă de cerinţa reglementară ca toate dozele să fie „la un nivel cât mai scăzut posibil, rezonabil de atins” (ALARA). De asemenea, eliberările de efluenţi radioactivi (gazoşi sau lichizi) proveniţi din industriile nucleare, în special din centralele de retratare, au scăzut în mod drastic în ultimele decenii[52].

Cercetările efectuate în temeiul programului-cadru comunitar au permis o înţelegere mai profundă a efectelor biologice ale radiaţiilor şi au confirmat abordarea prudentă adoptată la nivel internaţional. Deşi într-un regim normal de funcţionare instalaţiile nucleare pot fi considerate pe bună dreptate sigure, nu este ignorată nici posibilitatea producerii unui accident major. Legislaţia comunitară adoptată în urma accidentului de la Cernobîl a determinat progrese semnificative în ceea ce priveşte pregătirea pentru situaţii de urgenţă, schimbul de informaţii şi controlul alimentar.

Comisia susţine, de asemenea, măsurile menite să consolideze supravegherea surselor radioactive pentru a se evita utilizarea neadecvată sau pierderea acestora şi pentru a se elimina riscurile de expunere a populaţiei datorită terorismului radiologic sau nuclear.

6. Acţiuni la nivel comunitar

6.1. Cadrul de reglementare (Tratatul Euratom)

Tratatul Euratom este un tratat autonom care conferă Comunităţii competenţe largi. Într-adevăr, articolul 2 instituie obligaţiile Comunităţii: să dezvolte cercetarea, să stabilească norme unitare de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a lucrătorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze la aprovizionarea constantă şi echitabilă cu minereuri şi combustibili nucleari, să garanteze că utilizarea materialelor nucleare nu este deturnată spre alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate, să exercite dreptul de proprietate care îi este recunoscut asupra materialelor de fisiune speciale, să asigure crearea unei pieţe comune pentru domeniile relevante şi să promoveze utilizarea paşnică a energiei nucleare prin instituirea de legături cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale.

Tratatul (articolele 31 şi 32) reprezintă temeiul juridic pentru iniţiativele la nivel comunitar privind siguranţa nucleară. Acest temei juridic a fost confirmat de Curtea de Justiţie în decembrie 2002[53]. În conformitate cu articolul 35 din tratat, statele membre au obligaţia de a înfiinţa unităţi de monitorizare a nivelelor de radioactivitate eliberate în mediu şi de a se asigura că acestea respectă normele de siguranţă de bază. Între ianuarie 1999 şi iunie 2006, Comisia a efectuat 26 de controale spontane. Din 2004, s-a acordat prioritate ţărilor din UE-10 (centralele din Ignalina, Lituania şi Temelin, Republica Cehă) şi instalaţiilor cum sunt unităţile de retratare din Sellafield (Regatul Unit) şi La Hague (Franţa).

Articolul 37 din tratat impune statelor membre obligaţia de a furniza Comisiei informaţii generale referitoare la orice proiecte pentru depozitarea deşeurilor radioactive, astfel ca aceasta să poată evalua dacă aceste proiecte ar avea efecte asupra mediului dintr-un alt stat membru. În ultimii şase ani au fost depuse 66 astfel de proiecte, în special de Franţa, Germania şi Regatul Unit. 23 dintre ele aveau ca obiect dezafectarea şi demolarea instalaţiilor şi alte 23 - modificarea unor instalaţii existente. În toate avizele sale, Comisia a concluzionat că este puţin probabil ca eliminarea deşeurilor radioactive să ducă la contaminări grave din punct de vedere sanitar pe teritoriul unui alt stat membru.

Controlul securităţii Euratom, astfel cum este definit în articolele 77-79, precum şi prerogativele extinse conferite Comisiei în conformitate cu articolele 81-83, au o importanţă fundamentală pentru utilizarea în condiţii de siguranţă şi securitate a materiilor nucleare şi sunt obligatorii pentru menţinerea şi dezvoltarea industriei nucleare. Cei peste 150 de inspectori ai Comisiei au prezentat mai mult de 3 400 de rapoarte detaliate în perioada 2004-2005. Pe baza acestora, Comisia a emis peste 200 de cereri de clarificare sau de măsuri corective privind neconformităţi, discrepanţe şi deficienţe de diverse grade din sistemele de evidenţă contabilă nucleară ale operatorilor. Nu au fost găsite probe care să sugereze o deturnare a utilizării materialelor nucleare spre alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate. Cu toate acestea, după cum s-a arătat mai sus, au fost depistate anumite puncte slabe ale sistemelor şi operatorii în cauză au luat măsuri de remediere[54].

6.2. Propunerile Comisiei privind siguranţa nucleară

Una dintre premisele dezvoltării viitoare a energiei nucleare este o mai bună armonizare a cerinţelor legate de siguranţa instalaţiilor nucleare din UE. Comisia a prezentat în mai multe rânduri propuneri de directive pentru instituirea unui cadru comunitar privind siguranţa instalaţiilor nucleare şi gestionarea deşeurilor nucleare (denumite atunci „pachetul nuclear”). Deşi încă nu au fost adoptate, aceste propuneri au dat naştere unui proces care a dus la conştientizarea necesităţii de a institui un cadru comunitar în care să existe o legătură între activităţile autorităţilor naţionale pentru siguranţă. În cadrul lucrărilor în curs, Consiliul a întocmit un raport care conţine recomandări pentru relansarea discuţiilor.

La nivel tehnic, Asociaţia Autorităţilor de Reglementare în Domeniul Nuclear din Europa de Vest (WENRA)[55] are o contribuţie semnificativă la eforturile de armonizare prin instituirea „nivelurilor de siguranţă de referinţă”, din care 88% au fost deja puse în aplicare. Continuarea lucrărilor deja efectuate şi integrarea acestora într-un cadru comunitar va aduce un plus de valoare abordărilor la nivel naţional. Pe baza consensului tehnic atins în prezent de WENRA ar trebui relansată dezbaterea privind rolul fiecărui participant la garantarea siguranţei nucleare.

6.3. Programul european pentru protecţia infrastructurii critice

Securitatea şi economia Uniunii Europene, precum şi bunăstarea cetăţenilor acesteia, depind de o infrastructură critică şi de serviciile oferite de aceasta. Pentru a îmbunătăţi protecţia acestei infrastructuri, inclusiv a instalaţiilor nucleare, şi a preveni distrugerea sau întreruperea acestora, Comisia a prezentat un Program european pentru protecţia infrastructurii critice (EPCIP).

6.4. Cercetări Euratom

În prezent, cercetările europene în domeniul nuclear se desfăşoară în cadrul celui de-al şaptelea Program-cadru Euratom (PC7). În acest context sunt abordate în special chestiuni politice şi sociale cum ar fi gestionarea deşeurilor radioactive şi siguranţa reactoarelor existente, precum şi chestiuni energetice pe termen lung, cum sunt ciclurile combustibilului şi reactoarele inovatoare. Educaţia şi formarea, împreună cu infrastructura de cercetare, constituie domenii interdisciplinare cruciale care beneficiază de ajutor comunitar. Aceste activităţi de cercetare contribuie la structurarea şi progresul programelor de cercetare şi dezvoltare din statele membre, contribuind astfel la instituirea unui „Spaţiu de Cercetare European” (SCE) în domeniul fisiunii nucleare. SCE a fost lansat de Comisie în 2000 pentru a asigura o coordonare mai strânsă a activităţilor de cercetare şi a consolida convergenţa politicilor la nivel naţional şi comunitar. Acesta constituie parte integrantă din agenda de la Lisabona, care are drept obiectiv o Europă mai dinamică şi mai competitivă. Această strategie de cercetare comunitară a fost lansată odată cu PC6 Euratom şi va fi consolidată în cadrul PC7 Euratom, în special prin stabilirea unor platforme tehnologice menite să pună pe deplin în aplicare SCE în domeniul ştiinţei şi tehnologiei nucleare.

Menţinerea progreselor realizate în domeniul protecţiei radiologice şi cel al tehnologiei nucleare, atât în industria nucleară cât şi în medicină, este de o importanţă vitală pentru UE, ca şi garantarea siguranţei şi protecţiei mediului, în special prin lucrări de cercetare în domeniul fisiunii nucleare şi în cel al tehnologiilor inovatoare pentru reactoare. Este important ca acest efort să fie susţinut. În colaborare cu iniţiative mondiale precum GIF, cercetarea actuală a Euratom în acest domeniu se referă în primul rând la viabilitatea sistemelor şi a ciclurilor combustibilului inovatoare propuse. Astfel, aceasta contribuie la discuţia privind aprovizionarea viitoare cu energie şi facilitează deciziile strategice privind sistemele şi vectorii energetici.

6.5. Calea de urmat

După cum s-a anunţat în Cartea verde privind o energie durabilă, competitivă şi sigură, Comisia a efectuat o Revizuire strategică a politicii energetice, care oferă un cadru european pentru deciziile naţionale privind amestecul energetic. Această revizuire permite, de asemenea, o dezbatere transparentă şi obiectivă asupra rolului viitor al energiei nucleare în amestecul energetic din UE, pentru statele membre în cauză.

Pentru a finaliza şi a îmbunătăţi propunerile deja făcute, discuţiile ar trebui să se concentreze în special asupra următoarelor chestiuni:

- recunoaşterea nivelurilor de referinţă comune pentru siguranţa nucleară, în vederea punerii lor în aplicare în UE, pe baza cunoştinţelor vaste ale autorităţilor naţionale ale statelor membre din domeniul siguranţei nucleare;

- crearea unui grup la nivel înalt pentru siguranţa nucleară şi gestionarea deşeurilor, al cărui obiectiv să fie elaborarea progresivă a unei accepţiuni comune şi, în final, a unor norme europene suplimentare pentru siguranţa nucleară;

- garantarea faptului că statele membre înfiinţează planuri naţionale de gestiune a deşeurilor radioactive;

- în prima fază a PC7, instituirea de platforme tehnologice, pentru a coordona mai bine lucrările de cercetare în programe naţionale, industriale şi comunitare din domeniul fisiunii nucleare durabile şi al depozitării geologice;

- monitorizarea recomandării privind armonizarea abordărilor naţionale pentru gestionarea fondurilor destinate dezafectării instalaţiilor nucleare, cu scopul de a garanta disponibilitatea unor resurse adecvate;

- simplificarea şi armonizarea procedurilor de autorizare, pe baza unei coordonări mai strânse între autorităţile naţionale pentru reglementare, cu scopul de a menţine standarde de siguranţă cât mai ridicate;

- o disponibilitate mai mare a împrumuturilor Euratom, cu condiţia ca plafoanele să fie actualizate în funcţie de necesităţile pieţei, după cum a propus deja Comisia;

- elaborarea unui sistem de responsabilitate armonizat şi a unor mecanisme de garantare a disponibilităţii fondurilor în eventualitatea unor pagube cauzate de un accident nuclear;

- relansarea cooperării internaţionale, în special printr-o mai strânsă colaborare cu AIEA, AEN, acorduri bilaterale cu ţările terţe şi prin reînnoirea asistenţei către ţările vecine.

7. CONCLUZII

Energia nucleară contribuie deja într-o mare măsură la amestecul energetic al UE, diminuând astfel preocupările privind o eventuală criză a aprovizionării cu energie electrică. Sensibilitatea costurilor de producţie a electricităţii de origine nucleară la fluctuaţiile costului importurilor de surse de energie de bază (uraniu) este limitată şi, după cum a subliniat Agenţia Internaţională a Energiei, energia nucleară constituie o opţiune viabilă din punct de vedere economic pentru producerea de electricitate, cu condiţia de a ţine cont de preocupările legate de mediu şi cele de ordin social.

Energia nucleară, care este practic lipsită de emisii de CO2, are o contribuţie importantă la reducerea schimbărilor climatice globale determinate de emisiile de gaze cu efect de seră.

Decizia de a utiliza sau nu energia nucleară aparţine statelor membre. În cazul ţărilor din UE care aleg să continue sau să înceapă să utilizeze energia nucleară, guvernele acestora trebuie să ia deciziile necesare. Într-adevăr, un număr mare de centrale nuclearoelectrice trebuie închise în următorii 20 de ani. Dacă statele membre aleg să menţină ponderea actuală a energiei nucleare în amestecul energetic, vor fi necesare construirea de noi centrale şi/sau prelungirea duratei de viaţă utilă a celor aflate în funcţiune.

La nivel mondial, cererea de energie nucleară este în creştere. UE se numără printre principalii actori din domeniul energiei nucleare. Acest fapt determină crearea de oportunităţi de afaceri pentru societăţile europene şi aduce posibile beneficii pentru economia UE, contribuind astfel la atingerea obiectivelor agendei de la Lisabona. Prin urmare, este nevoie cel puţin de crearea unui mediu propice investiţiilor şi de un cadru legislativ adecvat pentru a permite realizarea acestui potenţial, dacă este necesar.

Comunitatea trebuie să îşi consolideze cooperarea cu organismele internaţionale, cum sunt AIEA şi AEN, şi să respecte toate obligaţiile internaţionale, inclusiv cele privind neproliferarea materialelor şi a tehnologiilor nucleare, protecţia sănătăţii şi a siguranţei lucrătorilor şi a populaţiei, siguranţa nucleară şi mediul.

Comunitatea consideră că siguranţa nucleară trebuie să fie un criteriu de bază pentru statele membre atunci când iau decizia de a utiliza în continuare energia nucleară. Pentru statele membre care aleg să exploateze energia nucleară, acceptabilitatea acesteia de către public este de asemenea un factor important. Comunitatea are un rol important de jucat în garantarea faptului că industria nucleară se dezvoltă în condiţii de siguranţă şi securitate. În acest sens, Comisia consideră că o prioritate este adoptarea unui cadru juridic aplicabil siguranţei nucleare, care să faciliteze armonizarea şi respectarea normelor acceptabile la nivel internaţional, garantarea disponibilităţii unor fonduri adecvate pentru dezafectarea centralelor nuclearoelectrice la sfârşitul duratei de viaţă utilă şi instituirea de planuri pentru politicile naţionale privind gestionarea deşeurilor radioactive.

Dezvoltarea energiei nucleare, ca şi ansamblul politicii energetice europene, va trebui să se desfăşoare cu respectarea principiului subsidiarităţii, să se bazeze pe competitivitatea proprie a tehnologiilor şi să constituie o componentă a amestecului energetic. Opţiunile statelor membre în domeniul energiei nucleare au efecte incontestabile asupra Uniunii Europene ca întreg, deşi fiecare stat membru îşi stabileşte propriul amestec energetic naţional. Pentru a oferi în mod regulat o descriere a situaţiei actualizate din UE, Comisia, în conformitate cu articolul 40 din Tratatul Euratom, va publica mai frecvent programe nucleare cu caracter informativ.

[1] În 1966, 1972, 1984, 1990 şi ultima dată cu aproape 10 ani în urmă, în 1997.

[2] O strategie europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură, COM(2006) 105, 8.3.2006.

[3] COM(2007) 1, 10.1.2007.

[4] Anexa 1: A se vedea figurile 1 şi 2 pentru consumul de electricitate şi energie în UE.

[5] Agenţia Internaţională a Energiei (AIE): World Energy Outlook 2006 ( Perspective energetice mondiale, 2006 ).

[6] Anexa 1: A se vedea figura 3 cu previziunile privind producţia şi consumul de energie.

[7] www.IPCC.ch : Comitetul interguvernamental pentru schimbările climatice – Raport 2001.

[8] Sursa: AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică), 2005.

[9] Au fost încheiate acorduri cu Australia, Canada şi Statele Unite, şi recent cu Japonia, Kazahstan şi Ucraina.

[10] Cartea verde identifică şase priorităţi: competitivitatea şi piaţa energetică internă, diversificarea amestecului energetic intern, solidaritatea între statele membre, dezvoltarea durabilă, inovarea şi tehnologia şi politicile externe.

[11] Perspective energetice mondiale, 2006, AIE.

[12] Anexa 1, tabelul 1 şi figura 4: Lista reactoarelor, producţia de electricitate şi necesarul de uraniu.

[13] Anexa 1: A se vedea figura 5 pentru o comparaţie între două scenarii posibile.

[14] „Factorul de utilizare a puterii instalate” înseamnă raportul dintre puterea medie şi puterea de vârf într-un interval de timp determinat.

[15] Anexa 2: Informaţii la nivel de ţară privind activităţile curente legate de ciclul combustibilului nuclear.

[16] Anexa 1: A se vedea figurile 6 şi 7 cu centralele nuclearoelectrice pe vechime şi distribuţia vechimii pe ţări.

[17] Proiectul centralei nucleare de la Olkiluoto din Finlanda a fost depus în 2000 şi a primit aprobarea din partea autorităţilor în 2002, iar autorizaţia a fost emisă în 2004. Lucrările de construcţie au început în 2005. Se estimează că centrala va fi dată în exploatare în 2010.

[18] „Uranium 2005: Resources, Production and Demand” ( Uraniu 2005: resurse, producţie şi cerere ), Agenţia pentru Energie Nucleară.

[19] A se vedea anexa 1, figura 8, pentru impactul asupra costurilor producţiei de electricitate în cazul unei creşteri cu 50% a preţului combustibililor din diverse surse.

[20] „Forty Years of Uranium Resources Production and Demand in Perspective – The Red Book Retrospective” ( Producţia şi cererea de resurse de uraniu – 40 de ani în perspectivă – retrospectiva Cărţii roşii ), OCDE, 2006.

[21] Tratatul Euratom conferă Agenţiei dreptul de opţiune asupra minereurilor, materiilor brute şi materiilor speciale de fisiune produse pe teritoriile statelor membre, precum şi dreptul exclusiv de a încheia contracte privind livrarea de astfel de materii provenite din cadrul sau din afara Comunităţii. Pentru a fi valabile, contractele de livrare trebuie înaintate spre încheiere Agenţiei.

[22] Anexa 1: A se vedea figura 9. Distribuţia geopolitică a resurselor importate de gaz şi uraniu.

[23] Anexa 1: A se vedea figurile 10.1 şi 10.2. Disponibilitatea resurselor de uraniu.

[24] Agenţia Internaţională a Energiei, Perspective energetice mondiale, 2006, p. 43.

[25] Estimări privind costurile producerii de electricitate (2005) – studiu al Agenţiei pentru Energia Nucleară, martie 2005.

[26] The New Economics of Nuclear Power ( Noua situaţie economică a energiei nucleare ) – World Nuclear Association (Asociaţia Nucleară Mondială), decembrie 2005: http://www.world-nuclear.org/economics.pdf.

[27] Anexa 1: A se vedea figurile 11a şi 11b. Estimări ale OCDE privind competitivitatea relativă a producţiei de electricitate.

[28] C(2006) 3672 final adoptată la 24.10.2006.

[29] Comisia de reglementare nucleară din Statele Unite a acordat recent unui număr de 30 de centrale o prelungire cu 20 de ani, prelungind astfel durata de viaţă a reactoarelor acestora la 60 de ani.

[30] Perspective energetice mondiale, 2006, p. 43.

[31] Procedura de autorizare a investiţiei în temeiul articolelor 41-43 din Tratatul Euratom a fost îndeplinită corespunzător, fără a fi ridicate obiecţii. În ceea ce priveşte garantarea creditului la export acordată pentru o parte a proiectului, ceea ce este în conformitate cu normele OCDE privind creditul la export, Comisia a iniţiat o procedură pentru a determina dacă această garanţie reprezintă ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE şi, în caz afirmativ, dacă acest ajutor este compatibil cu piaţa comună. Procedura este în curs de desfăşurare la momentul redactării prezentei comunicări.

[32] Agenţia Internaţională a Energiei (2005): „Projected costs of generating electricity, 2005 update” ( Estimări privind costurile producerii de electricitate, actualizare pentru 2005 ), publicaţie a OCDE, Paris.

[33] Ludwigson, J. et al. (2004): “Buying an option to build: regulatory uncertainty and the development of new electricity generation” ( Cumpărarea unei opţiuni de construcţie: nesiguranţa privind reglementarea şi dezvoltarea de noi capacităţi de producere a electricităţii ), buletin IAEE, 2004 trimestrul doi, pp. 17-21.

[34] Gollier, C. et al. (2005) “Choice of nuclear power investments under price uncertainty: valuing modularity” ( Alegerea investiţiilor în energia nucleară în condiţii de incertitudine privind preţurile: beneficiile modularităţii ), Energy Economics 27(4): 667-685. Sunt comparate avantajele unui proiect pentru o singură centrală nuclearoelectrică de mari dimensiuni, care rezultă din randamentul de scară crescător, cu cele ale unui număr de unităţi nuclearoelectrice modulare mai mici (300 MWe) construite pe acelaşi amplasament. Beneficiul modularităţii este echivalent, în ceea ce priveşte rentabilitatea, cu o reducere a costului electricităţii cu doar o miime de euro pe kWh.

[35] Conform EDF, proiectul pentru construirea unui nou reactor EPR la Flamanville ar trebui să coste în jur de 3 miliarde de euro, costul iniţial al producerii de energie fiind în jur de 43 de euro pe MWh, care poate scădea ulterior la 35 de euro pe MWh în baza unui contract pentru construirea unei serii de 10 centrale nucleare. Aceste costuri sunt similare cu cele preconizate pentru Olkiluoto în Finlanda.

[36] Protocolul de la Kyoto reprezintă un amendament la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice. Acesta a fost deschis spre semnare la data de 11 decembrie 1997 şi a intrat în vigoare la 16 februarie 2005. În februarie 2006, 162 de ţări, inclusiv statele membre ale UE, erau semnatare ale Protocolului.

[37] Conform Forumului Nuclear Internaţional, în 1995 emisiile de CO2 ale producătorilor de electricitate din întreaga lume au fost cu 32% mai scăzute decât ar fi fost dacă în locul energiei nucleare s-ar fi folosit combustibili fosili. Emisiile de dioxid de sulf şi de oxid de azot au fost mai scăzute cu 35%, respectiv cu 31%.

[38] Agenţia pentru Energia Nucleară din cadrul OCDE este un organism interguvernamental al cărui obiectiv este de a asista statele membre (28 de state, inclusiv toate statele membre ale UE care au programe nucleare) pentru menţinerea şi dezvoltarea, în cadrul cooperării internaţionale, a bazei ştiinţifice, tehnologice şi juridice necesare pentru utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice în condiţii de siguranţă, viabilitate economică şi de protecţie a mediului.

[39] „European Energy and Transport Scenarios on Key Drivers” ( Politica europeană a energiei şi transporturilor. Scenarii privind vectori cheie ). Publicaţie a Comisiei (septembrie 2004) având ca autor Universitatea tehnică naţională din Atena, E3M-Lab, Grecia. Acest studiu cuprinde rezultatele aplicării modelului PRIMES pentru investigarea diverselor alternative energetice viitoare pentru UE-25, în comparaţie cu scenariul de referinţă care rezultă din tendinţele şi politicile actuale. Studiul a constituit baza pentru publicaţia Comisiei „Politica europeană a energiei şi transporturilor – tendinţe până în 2030”.

[40] Potrivit EUROSTAT, energia nuclearoelectrică a reprezentat 18,2%, iar energia hidroelectrică 18,6% din capacitatea instalată (743 375 MWe) pentru producerea de electricitate în UE-27 în anul 2005. Procentele medii aferente energiei nuclearoelectrice şi celei hidroelectrice în perioada 1994-2005 au fost de 19,6%, respectiv 19,7%. Totuşi, trebuie remarcat faptul că energia nuclearoelectrică a reprezentat 30,1%, iar energia hidroelectrică doar 10,3% din electricitatea efectiv produsă şi consumată (3 310 401 GWh) în UE-27 în anul 2005. Procentele medii aferente energiei nuclearoelectrice şi celei hidroelectrice în perioada 1994-2005 au fost de 31,7%, respectiv 12%.

[41] Rezoluţia Consiliului din 22 iulie 1975 privind problemele tehnologice ale siguranţei nucleare, pentru armonizarea progresivă a cerinţelor şi a criteriilor de siguranţă în vederea asigurării unui nivel satisfăcător şi echivalent de protecţie a populaţiei împotriva riscurilor de iradiere, fără a reduce nivelul de siguranţă deja atins.

[42] Rezoluţia Consiliului din 18 iunie 1992 (JO C 172, 8.7.1992, p.2).

[43] JO L 236 din 23.9.2003.

[44] COM(2004) 624, 29.9.2004.

[45] Decizia 1999/819/Euratom a Comisiei din 16 noiembrie 1999 (JO L 318, 11.12.1999, p. 20).

[46] 2005/510/Euratom: Decizia Comisiei din 14 iunie 2005 (JO L 185, 16.7.2005, p. 33).

[47] În decembrie 2002, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a anulat al treilea alineat al Declaraţiei anexate la Decizia Consiliului din 7 decembrie 1998 de aprobare a aderării Euratom la Convenţia privind siguranţa nucleară, pe motivul că acest alineat nu preciza faptul că Comunitatea avea competenţă în domeniile acoperite de articolele 7, 14, 16 alineatele (1) şi (3) şi articolele 17-19 din Convenţie.

[48] Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE.

[49] JO L 176, 15.7.2003.

[50] JO L 330, 28.11.2006.

[51] Directivele 96/29/Euratom şi 97/43/Euratom.

[52] A se vedea, de exemplu, „Radioactivity in food and the environment” ( Radioactivitatea în alimente şi în mediu ), Agenţia de Mediu din Regatul Unit et alia , octombrie 2006, ISSN 1365-6414.

[53] Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza C29/99 din 10.12.2002.

[54] COM(2006) 395.

[55] Raportul este disponibil la www.wenra.org, împreună cu declaraţia autorităţilor naţionale pentru siguranţă privind siguranţa nucleară (decembrie 2005).