—

pentru guvernul maghiar, de M. M. Tátrai și de M. Z. Fehér, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de K. Talabér‑Ritz și de M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Baczó și domnul Vizsnyiczai, pe de o parte, și Raiffeisen Bank Zrt, pe de altă parte, cu privire la o cerere având ca obiect constatarea nevalidității unui contract de credit imobiliar și a clauzei compromisorii care figurează în respectivul contract.

3

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.”

4

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

5

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

7

Articolul 200 din Legea nr. IV din 1959 privind Codul civil (a Polgári Törvénykönyvről szóló 1959. évi IV. törvény, denumită în continuare „Codul civil”), în versiunea în vigoare la data încheierii contractului în discuție în litigiul principal, prevede:

„(1)   Părțile stabilesc în mod liber conținutul contractului. Acestea pot deroga de comun acord de la normele care reglementează contractele dacă nicio dispoziție legală nu interzice acest lucru.

(2)   Este nul orice contract care încalcă o normă de drept sau care a fost încheiat cu eludarea unei norme de drept, cu excepția cazului în care norma respectivă prevede o altă consecință juridică. De asemenea, este nul orice contract care este în mod vădit contrar bunelor moravuri.”

8

Potrivit articolului 209 alineatul (1) din acest cod, „o clauză contractuală generală sau o clauză a unui contract încheiat cu un consumator care nu a fost negociată în mod individual este abuzivă atunci când, în mod unilateral și fără niciun fel de justificare, cu încălcarea cerințelor de bună‑credință și de loialitate, instituie drepturi și obligații ale părților de natură să îl dezavantajeze pe cocontractantul părții care a impus clauza respectivă”.

9

Articolul 209/A alineatul (1) din codul menționat prevede că partea prejudiciată poate contesta o clauză contractuală abuzivă. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, astfel de clauze sunt nule.

10

Articolul 227 alineatul (2) din același cod prevede că „orice contract care are ca obiect o prestație imposibilă este nul”.

11

În temeiul articolului 239/A alineatul (1) din Codul civil, părțile pot solicita instanței, pe de o parte, să constate nevaliditatea contractului sau a unora dintre clauzele acestuia (nevaliditate parțială) și, pe de altă parte, să nu se pronunțe asupra consecințelor pe care le produce, în drept, această nevaliditate.

12

Potrivit articolului 213 alineatul (1) din Legea nr. CXII din 1996 privind instituțiile financiare și de credit (hitelintézetekről és a pénzügyi vállalkozásokról szóló 1996. évi CXII. törvény), în versiunea în vigoare la data încheierii contractului în discuție în litigiul principal, este nul orice contract de credit de consum și de credit imobiliar care nu cuprinde clauzele enumerate în această dispoziție, printre care figurează în special obiectul contractului, dobânda anuală efectivă globală sau cuantumul global al costurilor legate de contract.

13

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Legea nr. III din 1952 privind Codul de procedură civilă (a polgári perrendtartásról szóló 1952. évi III. törveny, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), sub rezerva unei dispoziții legale contrare, instanța este ținută de cererile și de argumentele juridice formulate de părți. Instanța ia în considerare conținutul, iar nu denumirea formală a cererilor și a argumentelor formulate de părți.

14

În temeiul articolului 22 alineatul (1) din acest cod, instanța locală, fie un járásbíróság (tribunal local), fie un kerületi bíróság (tribunal districtual), este instanța de drept comun. În consecință, sunt de competența materială a acesteia toate cauzele care nu sunt date prin lege în competența törvényszék (tribunal regional).

15

În conformitate cu articolul 23 alineatul (1) litera k) din codul menționat, törvényszék are competența să judece cauzele care au ca obiect constatarea nevalidității clauzelor contractuale abuzive în temeiul, printre altele, al articolului 209/A din Codul civil.

16

Avizul 2/2010/VI.28 al Plenului Secției civile a Kúria (Curtea Supremă) privind anumite aspecte procedurale referitoare la acțiunile în constatarea nulității precizează că instanța are obligația să constate din oficiu un motiv de nulitate vădită care poate fi stabilit fără echivoc pe baza elementelor de probă disponibile.

17

Avizul 2/2011/XII.12 al Plenului Secției civile a Kúria privind anumite aspecte legate de validitatea contractelor încheiate cu consumatorii precizează că, în cadrul examinării acțiunii pe fond, instanța locală este obligată să examineze caracterul abuziv al unei clauze contractuale fie în temeiul unei excepții invocate de pârât, fie din oficiu.

18

În temeiul articolului 24 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, valoarea litigiului se stabilește în funcție de cuantumul creanței sau de valoarea oricărui alt drept invocat prin acțiune.

19

În ceea ce privește calcularea taxei datorate pentru formularea unei acțiuni civile contencioase, articolul 39 alineatul (1) din Legea nr. XCIII din 1990 privind taxele și impozitele (1990. évi XCIII. tv. az illetékekről, denumită în continuare „Legea privind taxele și impozitele”) prevede că, sub rezerva unor dispoziții contrare ale legii menționate, baza de calcul al acestei taxe corespunde cu valoarea obiectului litigiului la data introducerii acțiunii.

20

Cu toate acestea, articolul 39 alineatul (3) din Legea privind taxele și impozitele prevede:

„În cazul în care valoarea obiectului litigiului nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor alineatului (1) de mai sus, […] baza de calcul al taxei este stabilită după cum urmează:

21

La 13 septembrie 2007, reclamanții din litigiul principal, doamna Baczó și domnul Vizsnyiczai, au încheiat un contract de credit imobiliar garantat prin ipotecă cu Raiffeisen Bank Zrt, o instituție bancară de drept maghiar. Acest contract cuprindea o clauză compromisorie în temeiul căreia litigiile privind contractul de credit, cu excepția celor referitoare la creanțele pecuniare, sunt de competența unui tribunal arbitral.

22

La 26 februarie 2013, reclamanții din litigiul principal au introdus, la Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pest), o acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului menționat.

23

În susținerea acțiunii, reclamanții din litigiul principal au arătat că, în temeiul articolului 239/A, al articolului 200 alineatul (2) și al articolului 227 alineatul (2) din Codul civil, contractul de credit imobiliar pe care l‑au încheiat este vădit nelegal, este contrar bunelor moravuri și are ca obiect o prestație imposibilă. De asemenea, aceștia au invocat faptul că respectivul contract este lovit de motivele de nulitate prevăzute la articolul 213 alineatul (1) din Legea nr. CXII din 1996 privind instituțiile financiare și de credit.

24

Ca urmare a unei solicitări de informații suplimentare adresate de Pesti Központi Kerületi Bíróság, reclamanții din litigiul principal au solicitat și constatarea nulității clauzei compromisorii care figura în contractul menționat, în temeiul Directivei 93/13, al articolului 209 alineatul (2) din Codul civil și al Avizului 2/2011/XII.12 al Kúria.

25

Ținând seama de acest ultim capăt de cerere și după calificarea contractului de credit imobiliar drept „contract de adeziune”, Pesti Központi Kerületi Bíróság, prin ordonanța din 6 mai 2013, a trimis cauza la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta), în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia litigiile care au ca obiect constatarea nevalidității unor clauze contractuale abuzive sunt de competența instanței regionale.

26

Reclamanții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei ordonanțe, solicitând reformarea acesteia și constatarea competenței instanței locale. În această privință, rezultă din decizia de trimitere că, în susținerea căii de atac, reclamanții din litigiul principal contestă că au solicitat, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contractul lor de credit imobiliar și, pe de altă parte, trimiterea cauzei la instanța regională.

27

Instanța de trimitere precizează că, în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă, consumatorul poate solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract de adeziune precum cel în discuție în cauza principală numai la instanța regională, în timp ce același consumator, în calitate de pârât în cadrul unei acțiuni formulate de un profesionist la o instanță locală, poate invoca o excepție având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate.

28

În funcție de pragurile aplicabile potrivit valorii litigiului, o procedură inițiată de consumator în scopul constatării nevalidității contractului de adeziune pentru alte motive poate totuși să fie de competența instanței locale. Potrivit instanței de trimitere, ar fi judicios ca instanța locală să se poată pronunța și asupra cererii având ca obiect constatarea nevalidității clauzelor abuzive ale aceluiași contract.

29

În sfârșit, instanța menționată apreciază că trimiterea consumatorului la instanța regională îl poate plasa într‑o situație dezavantajoasă, în special întrucât norma prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă presupune cheltuieli de judecată mai ridicate. O astfel de situație ar putea compromite realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 93/13.

30

În aceste condiții, Fővárosi Törvényszék a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Rezultă din întrebările preliminare coroborate cu motivele prezentate de instanța de trimitere că aceasta solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei reglementări procedurale naționale cu dreptul Uniunii, în special cu Directiva 93/13.

32

În această privință, este necesar să se amintească faptul că, deși nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul unei cereri de decizie preliminară, asupra compatibilității unor dispoziții din dreptului național sau a unei practici naționale cu normele dreptului Uniunii, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a acestui drept care îi pot permite acesteia să aprecieze o asemenea conformitate în vederea soluționării cauzei cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea Pannon Gép Centrum, C‑368/09, EU:C:2010:441, punctul 28 și jurisprudența citată).

33

În aceste condiții și în măsura în care instanța de trimitere are îndoieli cu privire la un posibil dezavantaj pe care aplicarea articolului 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă îl creează unui consumator care se prevalează de drepturile întemeiate pe Directiva 93/13, trebuie să se considere că întrebările preliminare privesc interpretarea acestei directive, în special a articolului 7 alineatul (1) din aceasta.

34

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale de procedură în temeiul căreia o instanță locală competentă să se pronunțe asupra acțiunii unui consumator privind nevaliditatea unui contract de adeziune nu are competența să judece cererea consumatorului menționat care are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cuprinse în același contract.

35

În această privință, trebuie amintit de la bun început că articolul 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă se află la originea cererii de decizie preliminară în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Jőrös (C‑397/11, EU:C:2013:340).

36

În cauza menționată, instanța de trimitere solicitase Curții, printre altele, să stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că instanța națională, sesizată cu un litigiu privind validitatea unor clauze ale unui contract încheiat cu un consumator, poate să examineze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor în litigiu și, eventual, să dispună anularea contractului, chiar în cazul în care competența pentru declararea nevalidității unor clauze contractuale abuzive era atribuită, potrivit reglementării naționale, unui alt organ jurisdicțional.

37

La punctul 53 din Hotărârea Jőrös (EU:C:2013:340), Curtea a statuat că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie, în măsura posibilului, să aplice normele sale de procedură internă astfel încât să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pentru a se asigura că aceasta nu creează obligații pentru consumator.

38

Trebuie precizat însă că prezenta cauză se distinge de cea în care a fost pronunțată Hotărârea Jőrös (EU:C:2013:340) prin faptul că pune problema dacă, în calitate de reclamant, consumatorul ar trebui să aibă posibilitatea să invoce el însuși, pe lângă nevaliditatea unui contract care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, caracterul abuziv al unor clauze contractuale pe care acesta le conține, în pofida unei norme de competență care l‑ar obliga pe consumatorul respectiv să formuleze un astfel de capăt de cerere în fața unei alte instanțe naționale.

39

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre obligația de a se asigura că, în ordinile lor juridice naționale, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

40

În schimb, Directiva 93/13 nu cuprinde o dispoziție expresă care să stabilească instanța competentă să judece acțiunile consumatorilor care au ca obiect constatarea nevalidității unor astfel de clauze abuzive.

41

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii (Hotărârea Agrokonsulting-04, C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 35 și jurisprudența citată).

42

În acest sens, rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de drept intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii Europene (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea Impact, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 30).

43

În ceea ce privește, în primul rând, principiul echivalenței, trebuie arătat că, în observațiile scrise și în ședință, Comisia Europeană a exprimat îndoieli cu privire la conformitatea cu acest principiu a unei norme naționale de procedură precum articolul 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă, care conferă instanței regionale o competență exclusivă să soluționeze acțiunile consumatorilor care au ca obiect constatarea nevalidității unor clauze contractuale abuzive. În acest scop, Comisia efectuează o comparație între acțiunile menționate și cele formulate de acești consumatori în vederea constatării nevalidității unor clauze contractuale pentru alte motive, în măsura în care aceste din urmă acțiuni, în funcție de pragurile aplicabile potrivit valorii obiectului litigiului, pot fi de competența instanței locale.

44

Cu toate acestea, trebuie subliniat că este numai de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să verifice similitudinea acțiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale (a se vedea Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 50, și Hotărârea Agrokonsulting-04, EU:C:2013:432, punctul 39).

45

Presupunând că acțiunile consumatorilor care au ca obiect constatarea nevalidității unor clauze contractuale pentru motive întemeiate în special sau exclusiv pe normele prevăzute de Directiva 93/13, pe de o parte, și acțiunile consumatorilor care au ca obiect constatarea nevalidității unor clauze contractuale pentru motive întemeiate exclusiv pe dreptul național, pe de altă parte, sunt similare, trebuie examinat dacă modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor menționate întemeiate pe dreptul Uniunii sunt mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor întemeiate exclusiv pe dreptul național.

46

În această privință, trebuie să se considere că competența instanțelor regionale de a judeca acțiuni care sunt introduse pentru motive întemeiate pe dreptul Uniunii nu constituie în mod necesar o modalitate procedurală care să poată fi calificată drept „nefavorabilă”. Astfel, desemnarea acestor instanțe, care sunt mai puțin numeroase și sunt mai înalte în grad decât instanțele locale, poate fi de natură să favorizeze o administrare a justiției mai omogenă și specializată în cauzele privind normele prevăzute de Directiva 93/13.

47

În ceea ce privește cheltuielile de judecată mai ridicate pe care le‑ar putea efectua reclamantul în fața instanțelor regionale, nu se poate deduce doar din această împrejurare că examinarea unei cauze precum cea din litigiul principal de o asemenea instanță aduce atingere principiului echivalenței. Astfel, o asemenea interpretare ar conduce la aprecierea echivalenței dintre protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, pe de o parte, și protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul național, pe de altă parte, doar din punctul de vedere al cheltuielilor, și aceasta făcând abstracție în mod nejustificat de eventualele avantaje ale procedurii care este prevăzută pentru acțiunile întemeiate pe dreptul Uniunii precum cele menționate la punctul anterior.

48

Rezultă din cele ce precedă că nu se poate considera că articolul 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă nu respectă principiul echivalenței.

49

În ceea ce privește, în al doilea rând, principiul efectivității, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 51).

50

În ceea ce privește acțiunea în discuție în litigiul principal, din decizia de trimitere reiese că desesizarea instanței locale în favoarea instanței regionale ar fi susceptibilă să atragă cheltuieli suplimentare pentru consumatori, în calitate de reclamanți.

51

În această privință, trebuie amintit că întrucât normele de procedură referitoare la structura căilor de atac interne urmăresc un interes general legat de buna administrare a justiției și de previzibilitate, ele trebuie să prevaleze în raport cu interesele particulare, în sensul că nu pot fi stabilite în funcție de situația economică particulară a unei părți (Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, EU:C:2013:800, punctul 38).

52

În vederea respectării principiului efectivității, organizarea căilor de atac interne nu trebuie însă să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii (Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, EU:C:2013:800, punctul 39).

53

În speță, trebuie observat, în primul rând, că reiese din dosarul prezentat Curții că numai într‑o situație determinată și puțin frecventă competența materială exclusivă conferită instanței regionale prin articolul 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă este susceptibilă să implice pentru consumator, în calitate de reclamant, plata unei taxe mai ridicate. Astfel, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere în această privință, situația s‑ar prezenta astfel numai în cazul în care valoarea obiectului litigiului nu poate fi stabilită, astfel încât, în temeiul articolului 39 alineatul (3) litera b) din Legea privind taxele și impozitele, taxa datorată pentru o acțiune introdusă la instanța regională corespunde în acest caz unui cuantum forfetar.

54

În al doilea rând, reiese de asemenea din dosarul prezentat Curții că acțiunile introduse la o instanță regională, inclusiv cele având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, implică asistența unui avocat.

55

Cu toate acestea, trebuie luate în considerare mecanismele prevăzute de reglementarea procedurală națională care vizează compensarea eventualelor dificultăți financiare ale consumatorului precum obținerea asistenței judiciare, care ar putea permite compensarea costurilor suplimentare privind cheltuielile de judecată pe care le implică desesizarea instanței locale în favoarea instanței regionale și care sunt legate atât de impunerea unei taxe mai ridicate, cât și de necesitatea recurgerii la un avocat (a se vedea Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, EU:C:2013:800, punctul 42 și jurisprudența citată).

56

În al treilea rând, Comisia susține că posibila îndepărtare geografică a instanței regionale în raport cu domiciliul consumatorului poate constitui un obstacol în calea exercitării dreptului la acțiune al acestuia.

57

Trebuie constatat totuși că dosarul prezentat Curții nu permite să se afirme, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că buna desfășurare a procesului necesită prezența consumatorului, în calitate de reclamant, în toate stadiile acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, EU:C:2013:800, punctul 41).

58

În al patrulea rând, în sfârșit, trebuie subliniat că, astfel cum a arătat guvernul maghiar în observații, scopul articolului 23 alineatul (1) litera k) din Codul de procedură civilă este de a încredința contenciosul referitor la clauzele contractuale abuzive judecătorilor de la instanțele regionale care dispun de o experiență profesională mai importantă și de a asigura astfel o practică uniformă, precum și o protecție mai eficace a drepturilor consumatorilor.

59

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale de procedură în temeiul căreia o instanță locală competentă să se pronunțe asupra acțiunii unui consumator privind nevaliditatea unui contract de adeziune nu are competența să judece cererea consumatorului menționat care are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cuprinse în același contract, cu excepția cazului în care s‑ar dovedi că desesizarea instanței locale produce inconveniente procedurale de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor care sunt conferite consumatorului de ordinea juridică a Uniunii. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.

60

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale de procedură în temeiul căreia o instanță locală competentă să se pronunțe asupra acțiunii unui consumator privind nevaliditatea unui contract de adeziune nu are competența să judece cererea consumatorului menționat care are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cuprinse în același contract, cu excepția cazului în care s‑ar dovedi că desesizarea instanței locale produce inconveniente procedurale de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor care sunt conferite consumatorului de ordinea juridică a Uniunii Europene. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.