1

Prin recursul formulat, T & L Sugars Ltd și Sidul Açúcares Unipessoal Lda (denumite în continuare „T & L Sugars” și, respectiv, „Sidul Açúcares”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (T‑279/11, EU:T:2013:299, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care li s‑a respins acțiunea având ca obiect anularea Regulamentului (UE) nr. 222/2011 al Comisiei din 3 martie 2011 de stabilire a unor măsuri excepționale privind plasarea pe piața Uniunii în anul de comercializare 2010/2011 a zahărului și a izoglucozei peste cotă cu taxă pe excedent redusă (JO L 60, p. 6, rectificare în JO 2011, L 105, p. 79), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 293/2011 al Comisiei din 23 martie 2011 de stabilire a coeficientului de alocare, de respingere a cererilor ulterioare și de încheiere a perioadei de depunere a cererilor pentru cantitățile disponibile de zahăr peste cotă pentru comercializare pe piața Uniunii Europene cu taxă pe excedent redusă (JO L 79, p. 8), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 302/2011 al Comisiei din 28 martie 2011 de deschidere a unui contingent tarifar de import excepțional pentru anumite cantități de zahăr în anul de comercializare 2010/2011 (JO L 81, p. 8) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 393/2011 al Comisiei din 19 aprilie 2011 de fixare a coeficienților de alocare pentru eliberarea licențelor de import pentru care s‑au depus cereri în perioada 1-7 aprilie 2011 pentru produse din sectorul zahărului în cadrul anumitor contingente tarifare și de suspendare a depunerii de cereri pentru astfel de licențe (JO L 104, p. 39) (denumite în continuare, împreună, „regulamentele în litigiu”).

2

Istoricul cauzei a fost prezentat de Tribunal la punctele 1-5 din hotărârea atacată:

3

Tribunalul a prezentat mecanismul instituit prin regulamentele în litigiu la punctele 39-45 din hotărârea atacată:

4

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 mai 2011, reclamantele au formulat o acțiune având ca obiect anularea regulamentelor în litigiu, precum și repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării acestor regulamente. La 26 octombrie 2011, Comisia a invocat, prin act separat, excepția de inadmisibilitate.

5

Comisia, susținută de Republica Franceză și de Consiliul Uniunii Europene, a arătat că regulamentele în litigiu, deși sunt acte normative, presupun măsuri de executare și nu privesc nici individual, nici direct recurentele.

6

Reclamantele au susținut în fața Tribunalului că au calitate procesuală activă în ceea ce privește atacarea regulamentelor în litigiu, întrucât acestea sunt acte normative care le privesc direct și care nu presupun măsuri de executare sau, în subsidiar, că aceste regulamente le privesc direct și individual.

7

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a decis să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate ridicate de Comisie fără a intra în dezbaterea fondului. Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă întrucât vizează anularea regulamentelor în litigiu.

8

Referitor la motivul de inadmisibilitate întemeiat pe faptul că regulamentele în litigiu presupun măsuri de executare, Tribunalul a apreciat la punctele 46-73 din hotărârea atacată că aceste regulamente, atât cele privind comercializarea zahărului peste cotă, cât și cele privind contingentul tarifar, nu pot să își producă efectele juridice în raport cu operatorii în cauză în lipsa unor decizii individuale adoptate de autoritățile naționale. Tribunalul a considerat că astfel de măsuri constituie măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și a înlăturat argumentele reclamantelor potrivit cărora aceste măsuri au un caracter „automat și obligatoriu”.

9

La punctul 60 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că reclamantele nu au susținut că ar trebui să încalce legea pentru a avea acces la instanță, ci doar au precizat că posibilitatea de a formula o acțiune împotriva măsurilor naționale adoptate în cadrul punerii în aplicare a regulamentelor în litigiu este, în cazul lor, cel puțin incertă. La punctele 66 și 68 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat, pe de o parte, că o astfel de cale de atac la nivel național nu este prevăzută expres în dreptul derivat al Uniunii și, pe de altă parte, că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE prevede că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. La punctul 69 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că aplicarea condiției privind lipsa unor măsuri de executare, astfel cum este prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, nu poate fi subordonată existenței unei căi de atac efective în cadrul sistemelor juridice ale statelor membre care să permită punerea în discuție a validității actului Uniunii contestat. La punctul 70 din aceeași hotărâre, Tribunalul a apreciat că un asemenea regim ar impune în fiecare caz concret ca instanța Uniunii să examineze și să interpreteze dreptul procedural național, ceea ce ar depăși limitele competenței sale în cadrul controlului legalității actelor Uniunii.

10

Referitor la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe faptul că reclamantele nu au dovedit că sunt afectate individual de regulamentele în litigiu, Tribunalul a constatat la punctul 77 din hotărârea atacată că aceste regulamente produc efecte juridice față de categorii de persoane vizate în mod general și abstract, dat fiind că se aplică în privința tuturor producătorilor de zahăr din Uniune și, respectiv, tuturor importatorilor de zahăr, fără a le individualiza pe reclamante într‑un anumit mod.

11

Dat fiind că reclamantele au susținut că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 le privește „cel puțin” individual, menționând că acesta afectează o categorie închisă de operatori din moment ce definește un coeficient de alocare pentru a permite distribuirea contingentului tarifar numai între acei importatori care și‑au depus cererile în perioada 1-7 aprilie 2011, Tribunalul a constatat la punctele 84 și 89 din hotărârea atacată că fiecare dintre reclamante a fost afectată în același mod de Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 ca urmare a calității sale obiective, în calitate de producător care a depus o cerere de licență, și că, în consecință, apartenența la un cerc restrâns, care rezultă de altfel din însăși natura reglementării în cauză, nu le individualiza pe reclamante.

12

La punctul 97 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că întrucât acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă, excepția de nelegalitate ridicată în legătură cu articolul 186 litera (a) și cu articolul 187 din Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului din 22 octombrie 2007 de instituire a unei organizări comune a piețelor agricole și privind dispoziții specifice referitoare la anumite produse agricole (Regulamentul unic „OCP”) (JO L 299, p. 1), trebuie să fie de asemenea respinsă.

13

T & L Sugars și Sidul Açúcares solicită Curții:

14

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea T & L Sugars și a Sidul Açúcares la plata cheltuielilor de judecată.

15

Republica Franceză și Consiliul solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

16

În susținerea recursului formulat, T & L Sugars și Sidul Açúcares invocă trei motive. Prin intermediul primului motiv, acestea reproșează Tribunalului că a interpretat în mod eronat noțiunea „acte care nu presupun măsuri de executare” în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele invocă faptul că Tribunalul a interpretat în mod incorect articolul 263 al patrulea paragraf TFUE pentru a statua că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu le privește individual. Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că, întrucât acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă, excepția de nelegalitate ridicată în legătură cu această acțiune trebuie să fie respinsă.

17

T & L Sugars și Sidul Açúcares invocă în susținerea primului motiv că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că măsurile adoptate de autoritățile naționale în cadrul regulamentelor în litigiu constituie măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

18

Recurentele consideră că regulamentele în litigiu au fost elaborate în cele mai mici detalii de Comisie și că singura funcție care a fost lăsată statelor membre este cea de simplă „cutie poștală”. În aceste împrejurări, recurentele nu ar putea ataca regulamentele în litigiu la instanțele naționale deoarece acestea nu ar fi competente să anuleze regulamentele respective.

19

Eroarea pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul este că a considerat că orice măsură adoptată de un stat membru în cadrul unui regulament al Uniunii, fie ea automată sau accesorie, constituie o „decizie de executare” a acestui regulament.

20

Tribunalul ar fi săvârșit de asemenea o eroare de drept atunci când a afirmat, la punctul 53 din hotărârea atacată, că marja de apreciere de care dispun statele membre nu este relevantă pentru a stabili dacă un act normativ „presupune măsuri de executare”. Pentru a stabili dacă o măsură a unui stat membru adaugă efectiv ceva la actul Uniunii în temeiul căruia a fost luată, recurentele consideră că existența unei puteri de apreciere constituie un criteriu relevant. Chiar definiția termenului „decizie” ar implica un act care necesită o alegere dintre mai multe posibilități, iar nu executarea mecanică, transmiterea unor ordine ale unei terțe părți sau un simplu act de confirmare.

21

Recurentele apreciază că, la punctele 58-60 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat în mod restrictiv ultima teză a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Această dispoziție ar trebui interpretată în lumina dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Ar trebui de asemenea să se interpreteze această dispoziție în raport cu eficacitatea procedurală și într‑un mod care să confere un sens util modificărilor aduse textului Tratatului FUE. Aceste obiective ar impune ca particularii să poată fi în măsură să sesizeze Tribunalul atunci când, în lipsa unei căi de atac efective, nu au altă posibilitate decât să încalce legea pentru a putea contesta în instanță un act al Uniunii precum în cazul din speță, astfel cum ar fi recunoscut însăși Comisia.

22

Comisia este de opinie că ultima parte a frazei la articolul 263 TFUE are ca scop menținerea unui anumit echilibru între rolul instanțelor naționale și cel al instanțelor Uniunii în sistemul de control jurisdicțional efectiv al Uniunii întemeiat pe existența unor acte adoptate de statele membre la nivel național pentru punerea în aplicare a reglementării în cauză, precum și pe posibilitatea de a formula o acțiune în justiție împotriva acestor acte la instanțele naționale într‑o primă fază și, ulterior, eventual la Curte, în cadrul unei proceduri de trimitere preliminară, atunci când o astfel de trimitere este necesară, în special pentru a aprecia validitatea unui act adoptat de instituțiile, de organele, de oficiile și de agențiile Uniunii, precum și pentru a garanta o interpretare și o aplicare uniforme ale dreptului Uniunii de către instanțele naționale, conform articolului 267 TFUE.

23

Din împrejurarea că un stat membru dispune de o putere de apreciere limitată în ceea ce privește modul în care pune în aplicare un act normativ al Uniunii nu s‑ar putea deduce că orice anulare a unor dispoziții în cadrul acestui act de punere în aplicare decurge în mod obligatoriu dintr‑o nelegalitate prezumată a însuși actului normativ al Uniunii.

24

Comisia consideră că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că măsurile naționale erau, în speță, importante și necesare. Deși regulamentele în litigiu sunt acte normative, nu ar putea afecta decât indirect operatorii în cauză, în special prin intermediul măsurilor de executare naționale indispensabile. Potrivit Comisiei, este incontestabil faptul că regulamentele în litigiu nu își puteau produce efectele juridice în raport cu operatorii în cauză în lipsa acestor măsuri.

25

Astfel, autoritățile naționale competente, după ce au identificat solicitanții, au determinat veridicitatea, exhaustivitatea și exactitudinea cererilor lor, au verificat statutul lor de operator efectiv pe piață, au solicitat constituirea de garanții adecvate, au decis acceptarea sau respingerea cererilor și au transmis Comisiei toate datele relevante privind cererile reținute, eliberează certificatele și licențele de import prin care autorizează operatorii să plaseze pe piață cantități suplimentare de zahăr peste cotă cu taxă pe excedent redusă sau să importe zahăr cu taxe reduse. Câteva dintre aceste sarcini ar presupune exercitarea unei puteri de apreciere importante din partea statelor membre cărora le revine și prevenirea oricărei neregularități sau a oricărui abuz.

26

Presupunând că nu există nicio cale de atac pentru a contesta măsurile de executare, ar trebui amintit că în Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctele 97 și 103), Curtea a confirmat că „nici Tratatul FUE, nici articolul 19 TUE nu au intenționat să creeze în fața instanțelor naționale alte căi procesuale pentru apărarea dreptului Uniunii decât cele care sunt stabilite în dreptul intern” și că articolul 47 din cartă nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate și în special a normelor privind admisibilitatea acțiunilor directe formulate la instanța Uniunii.

27

Republica Franceză susține că primul motiv trebuie înlăturat. Astfel, în primul rând, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că regulamentele în litigiu presupun măsuri de executare. În al doilea rând, această interpretare nu poate fi repusă în discuție de argumentul recurentelor potrivit căruia măsurile naționale adoptate în lipsa unei marje de apreciere nu ar fi supuse niciunei căi de atac. În al treilea rând, această interpretare nu poate fi repusă în discuție nici de argumentul recurentelor potrivit căruia, în anumite state membre, ele nu ar dispune de o cale de atac efectivă împotriva regulamentelor în litigiu.

28

Consiliul susține argumentația Comisiei.

29

Noțiunea „acte normative […] care nu presupun măsuri de executare”, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, trebuie interpretată în lumina obiectivului acestei dispoziții, care constă, astfel cum reiese din geneza sa, în a evita ca un particular să trebuiască să încalce dreptul pentru a putea avea acces la o instanță. Or, atunci când un act normativ produce efecte în mod direct asupra situației juridice a unei persoane fizice sau juridice fără să fie necesare măsuri de executare, aceasta din urmă ar risca să fie lipsită de protecție jurisdicțională efectivă dacă nu ar dispune de o cale de atac directă în fața instanței Uniunii pentru a contesta legalitatea acestui act normativ. Astfel, în lipsa unor măsuri de executare, o persoană fizică sau juridică, deși vizată direct de actul în cauză, nu ar fi în măsură să obțină un control jurisdicțional al acestui act decât după ce a încălcat dispozițiile actului menționat prevalându‑se de nelegalitatea acestora în cadrul procedurilor inițiate împotriva sa în fața instanțelor naționale (Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 27).

30

În schimb, atunci când un act normativ presupune măsuri de executare, controlul jurisdicțional al respectării ordinii juridice a Uniunii este asigurat, indiferent dacă respectivele măsuri provin de la Uniune sau de la statele membre. Persoanele fizice sau juridice care nu pot, din cauza condițiilor de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, să atace direct în fața instanței Uniunii un act normativ al Uniunii sunt protejate împotriva aplicării unui asemenea act în privința lor prin posibilitatea de a ataca măsurile de executare pe care le presupune acest act (Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 28).

31

Atunci când punerea în aplicare a unui asemenea act revine instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, persoanele fizice sau juridice pot să introducă la instanțele Uniunii o acțiune directă împotriva actelor de punere în aplicare în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și, în susținerea acestei acțiuni, să invoce nelegalitatea actului de bază în cauză, în temeiul articolului 277 TFUE. Atunci când această punere în aplicare revine statelor membre, persoanele menționate pot să invoce nevaliditatea actului de bază în cauză la instanțele naționale și să le determine pe acestea să sesizeze Curtea, în temeiul articolului 267 TFUE, pe calea întrebărilor preliminare (Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 93, precum și Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 29).

32

Astfel cum a statuat deja Curtea, pentru a aprecia dacă un act normativ presupune măsuri de executare, trebuie să se facă o raportare la poziția persoanei care invocă dreptul la acțiune în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE. Așadar, nu are relevanță dacă actul în cauză presupune măsuri de executare în privința altor justițiabili (Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 30, precum și Hotărârea Stichting Woonpunt și alții/Comisia, C‑132/12 P, EU:C:2014:100, punctul 50).

33

Primul motiv invocat de T & L Sugars și de Sidul Açúcares în susținerea recursului formulat trebuie analizat în lumina acestor precizări.

34

Astfel cum reiese din articolul 1 din Regulamentul nr. 222/2011, acesta are ca obiect să fixeze, pentru anul de comercializare 2010/2011, taxa pe excedent la zero euro pe tonă pentru cantități maxime de 500000 de tone de zahăr și de 26000 de tone de izoglucoză, ambele produse în surplus față de cota fixată în anexa VI la Regulamentul nr. 1234/2007. Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 222/2011, solicitanții pot fi doar întreprinderile producătoare de zahăr din sfeclă și din trestie de zahăr sau de izoglucoză care sunt desemnate în conformitate cu articolul 57 din Regulamentul nr. 1234/2007 și cărora li s‑a alocat o cotă de producție pentru respectivul an de comercializare. În aplicarea articolului 6 din Regulamentul nr. 222/2011 coroborat cu articolul 2 alineatul (4) din același regulament, autoritățile naționale emit producătorilor care solicită și în limita cantităților maxime stabilite certificate pentru cantitățile de zahăr și de izoglucoză ce conferă dreptul la respectiva taxă zero.

35

Regulamentul de punere în aplicare nr. 302/2011, la rândul său, deschide, pentru același an de comercializare, un contingent tarifar excepțional pentru o cantitate de 300000 de tone de zahăr. În temeiul articolelor 4, 5 și 8 din Regulamentul nr. 891/2009 la care se referă articolul 1 din Regulamentul de punere în aplicare nr. 302/2011, autoritățile naționale eliberează importatorilor, la cerere și în limitele cantității maxime stabilite, licențele de import aferente contingentului tarifar menționat.

36

Din moment ce cantitățile acoperite, pe de o parte, prin cererile de certificate pentru producerea de zahăr peste cotă depuse în temeiul Regulamentului nr. 222/2011 și, pe de altă parte, prin cererile de licențe de import depuse în temeiul Regulamentului de punere în aplicare nr. 302/2011 au depășit cantitățile stabilite în actele menționate încă din prima lor săptămână de aplicare, Comisia a prevăzut, în Regulamentele de punere în aplicare nr. 293/2011 și nr. 393/2011, coeficienți de alocare care trebuiau să fie repartizați cererilor de certificate care fuseseră deja depuse în temeiul Regulamentului nr. 222/2011 și, respectiv, al Regulamentului de punere în aplicare nr. 302/2011.

37

Rezultă din considerațiile care precedă că, în ceea ce privește Regulamentul nr. 222/2011 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 293/2011, recurentele, dat fiind că nu au calitatea de producători de zahăr și că situația lor juridică nu este direct afectată de regulamentele menționate, nu sunt direct vizate de aceste regulamente în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE (a se vedea Hotărârea Glencore Grain/Comisia, C‑404/96 P, EU:C:1998:196, punctul 41, Hotărârea Front national/Parlamentul, C‑486/01 P, EU:C:2004:394, punctul 34, Hotărârea Comisia/Ente per le Ville Vesuviane și Ente per le Ville Vesuviane/Comisia, C‑445/07 P și C‑455/07 P, EU:C:2009:529, punctul 45, precum și Hotărârea Stichting Woonpunt și alții/Comisia, C‑132/12 P, EU:C:2014:100, punctul 68).

38

În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a analizat dacă regulamentele sus‑menționate le privesc direct pe recurente și întrucât a motivat inadmisibilitatea acțiunii prin faptul că aceleași regulamente presupun măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

39

Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în măsura în care, astfel cum s‑a constatat la punctul 37 din prezenta hotărâre, Regulamentul nr. 222/2011 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 293/2011 nu le privesc direct pe recurente în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, eroarea de drept săvârșită de Tribunal nu poate conduce la anularea hotărârii atacate în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii formulate împotriva regulamentelor menționate.

40

În schimb, în ceea ce privește Regulamentele de punere în aplicare nr. 302/2011 și nr. 393/2011, acestea își produc efectele juridice față de recurente numai prin intermediul actelor adoptate de autoritățile naționale în urma depunerii cererilor de certificate în temeiul Regulamentului de punere în aplicare nr. 302/2011. Deciziile autorităților naționale de acordare a unor astfel de certificate, care aplică operatorilor în cauză coeficienții fixați prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011, precum și deciziile privind refuzul total sau parțial de acordare a unor astfel de certificate constituie, așadar, măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

41

Această concluzie nu este repusă în discuție de pretinsul caracter mecanic al măsurilor adoptate la nivel național.

42

Astfel, problema este, după cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 53 din hotărârea atacată, lipsită de relevanță pentru a stabili dacă respectivele regulamente presupun măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

43

În ceea ce privește argumentul recurentelor întemeiat pe articolul 47 din cartă, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că această dispoziție nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii, astfel cum rezultă și din explicațiile referitoare la acest articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, în vederea interpretării acesteia (a se vedea Hotărârea Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 42, Hotărârea Alemo‑Herron și alții, C‑426/11, EU:C:2013:521, punctul 32, precum și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 97).

44

Astfel, condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE trebuie să fie interpretate în lumina dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă, fără a se ajunge însă la înlăturarea acestor condiții expres prevăzute de Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 98, precum și jurisprudența citată).

45

Cu toate acestea, controlul jurisdicțional al respectării ordinii juridice a Uniunii este asigurat, astfel cum rezultă din cuprinsul articolului 19 alineatul (1) TUE, nu numai de Curte, ci și de instanțele statelor membre. Astfel, Tratatul FUE, prin articolele 263 TFUE și 277 TFUE, pe de o parte, și prin articolul 267 TFUE, pe de altă parte, a stabilit un sistem complet de căi de atac și de proceduri destinat să asigure controlul legalității actelor Uniunii, încredințându‑l instanței Uniunii (Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctele 90 și 92, precum și Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 57).

46

În acest sens, trebuie precizat că justițiabilii au, în cadrul unei proceduri naționale, dreptul de a contesta în justiție legalitatea oricărei decizii sau a oricărui act național referitor la aplicarea în privința lor a unui act al Uniunii cu aplicabilitate generală invocând nevaliditatea acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea E și F, C‑550/09, EU:C:2010:382, punctul 45, precum și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 94).

47

În consecință, trimiterea preliminară în vederea aprecierii validității constituie, la fel ca acțiunea în anulare, o modalitate de control al legalității actelor Uniunii (a se vedea Hotărârea Zuckerfabrik Süderdithmarschen și Zuckerfabrik Soest, C‑143/88 și C‑92/89, EU:C:1991:65, punctul 18, Hotărârea ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, EU:C:2005:741, punctul 103, precum și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 95).

48

În această privință, trebuie amintit că, atunci când o instanță națională apreciază că unul sau mai multe motive de nevaliditate a unui act al Uniunii formulate de părți sau, dacă este cazul, invocate din oficiu sunt întemeiate, aceasta trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o procedură de trimitere preliminară în aprecierea validității, aceasta din urmă fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii (Hotărârea IATA și ELFAA, C‑344/04, EU:C:2006:10, punctele 27 și 30 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 96).

49

Față de persoanele care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE pentru a formula o acțiune la instanța Uniunii, statelor membre le revine, așadar, obligația de a prevedea un sistem de căi de atac și de proceduri care să permită asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 100, precum și jurisprudența citată).

50

Această obligație a statelor membre a fost reafirmată la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, potrivit căruia acestea „stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii” (Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 101). O asemenea obligație rezultă și din articolul 47 din cartă referitor la măsurile adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

51

Având în vedere toate aceste considerații, primul motiv trebuie respins.

52

T & L Sugars și Sidul Açúcares susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu le privește individual.

53

Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu ar fi aplicabil producătorilor de zahăr sau operatorilor economici în general, ci ar fi aplicabil în mod special operatorilor care au ales să solicite licență de import și care au depus o cerere individuală. Acesta ar fi constituit dintr‑o multitudine de decizii individuale care răspund unor cereri individuale.

54

În opinia recurentelor, deși Tratatul de la Lisabona urmărește să deschidă condițiile de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari împotriva regulamentelor, Tribunalul ar fi adoptat o interpretare chiar mai restrictivă a noțiunii legată de faptul de a fi „privit individual” decât interpretarea reținută inițial în Hotărârea Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17), precum și în Hotărârea Toepfer și Getreide‑Import Gesellschaft/Comisia (106/63 și 107/63, EU:C:1965:65).

55

Potrivit Comisiei, deși, în speță, recurentele încearcă să își limiteze argumentul doar la Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011, trebuie să se constate că acest regulament nu este un act izolat, ci constituie regulamentul de definitivare a „sistemului” stabilit prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 302/2011.

56

Comisia amintește că Hotărârea Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17) prevede că alte subiecte decât destinatarul unui act nu pot pretinde că sunt vizate în mod individual decât dacă acest act a luat în mod special în considerare situația unui solicitant în vederea adoptării sale.

57

Sistemele prevăzute de Regulamentele de punere în aplicare nr. 302/2011 și nr. 393/2011, care, coroborate cu Regulamentele nr. 891/2009 și nr. 1301/2006, le completează, ar fi măsuri de aplicare generală care se adresează tuturor importatorilor de zahăr, inclusiv procesatorilor de sfeclă de zahăr care efectuează importuri și oricărui alt comerciant și, ca atare, nu ar fi fost adoptate ținând seama de o calitate anume sau de o situație specifică a întreprinderilor de rafinare cu activitate permanentă, printre care se numără recurentele.

58

În sfârșit, Comisia face trimitere la Hotărârea Zuckerfabrik Watenstedt/Consiliul (6/68, EU:C:1968:43, 605), în care Curtea a decis că natura normativă a unui act nu este pusă în discuție de posibilitatea de a determina, cu mai mare sau mai mică precizie, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică la un moment dat, atât timp cât este cert că această aplicare se efectuează în temeiul unei situații de drept sau de fapt obiective, definită de act, legată de finalitatea acestuia din urmă.

59

Republica Franceză consideră că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a apreciat la punctul 93 din hotărârea atacată că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu poate fi considerat o serie de decizii individuale, deoarece Comisia a fixat coeficientul de alocare numai cu privire la cantitatea totală de zahăr sau de izoglucoză rezultată din totalul cererilor depuse la autoritățile naționale. Astfel, fixarea coeficientului de alocare ar permite doar stabilirea proporției în care autoritățile naționale urmează să accepte cererile depuse, potrivit unui criteriu obiectiv și fără legătură cu cererile individuale ale fiecărui operator, despre care Comisia nu ar avea de altfel deloc cunoștință. Singurul scop al Regulamentului de punere în aplicare nr. 393/2011 ar fi acela ca suma cantităților totale de zahăr și de izoglucoză, ce rezultă din ansamblul cererilor depuse la autoritățile naționale, să fie conformă cu volumul contingentului deschis de Regulamentul de punere în aplicare nr. 302/2011, fără a se lua în considerare vreo împrejurare specifică unui anumit operator.

60

Consiliul susține argumentația Comisiei.

61

Trebuie amintit, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 presupune măsuri de executare.

62

În temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, o persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva unui act al cărei destinatar nu este și care presupune măsuri de executare numai dacă acest act o privește direct și individual.

63

În ceea ce privește a doua dintre aceste condiții, și anume faptul de a fi vizat în mod individual de actul în cauză, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui al unui destinatar (Hotărârea Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17, 223, Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 72, precum și Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 46).

64

Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că posibilitatea de a determina, cu mai mare sau cu mai mică precizie, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică o măsură nu presupune în niciun caz că aceste subiecte trebuie considerate ca fiind vizate în mod individual de această măsură, atât timp cât această aplicare se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite în actul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Antillean Rice Mills/Consiliul, C‑451/98 P, EU:C:2001:622, punctul 52, și Hotărârea Telefónica/Comisia, C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 47).

65

Trebuie să se constate că această situație se regăsește în cazul Regulamentului de punere în aplicare nr. 393/2011 a cărui anulare o solicită T & L Sugars și Sidul Açúcares și în raport cu care trebuie, așadar, examinată calitatea procesuală activă a acestora din urmă. Astfel, întrucât acest regulament vizează la articolul 1 alineatul (1) „[c]antitățile pentru care s‑au depus cereri de licențe de import […] în perioada 1-7 aprilie 2011”, T & L Sugars și Sidul Açúcares nu pot fi considerate ca fiind individualizate prin această dispoziție.

66

Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 privește toți solicitanții de licențe de import care și‑au depus cererea în perioada 1-7 aprilie 2011 la nivelul Uniunii. După cum a subliniat în mod just Tribunalul la punctul 85 din hotărârea atacată, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1301/2006 prevede stabilirea unui coeficient de alocare calculat în funcție de cantitatea disponibilă și de cantitatea solicitată, fără a ține seama de conținutul cererilor individuale sau de situația specifică a solicitanților. Astfel, Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu a fost adoptat ținând seama de calitățile speciale ale recurentelor, ci ținând seama exclusiv de faptul că, după cum reiese din textul considerentului (1) al acestui regulament, cantitățile acoperite de cererile de licențe de import depuse la autoritățile competente în perioada 1-7 aprilie 2011 depășesc cantitatea disponibilă. Nici cererea de licență, nici, mai general, situația individuală a T & L Sugars și a Sidul Açúcares nu au fost, prin urmare, luate în considerare la adoptarea regulamentului menționat.

67

În consecință, Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctul 94 din hotărârea atacată că T & L Sugars și Sidul Açúcares nu sunt afectate individual de Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

68

Rezultă din toate cele de mai sus că al doilea motiv trebuie de asemenea respins.

69

În cadrul celui de al treilea motiv, recurentele contestă concluziile Tribunalului de la punctul 97 din hotărârea atacată, potrivit cărora, „întrucât acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă, excepția de nelegalitate ridicată în legătură cu această acțiune trebuie să fie, pe cale de consecință, respinsă”.

70

În opinia recurentelor, în ipoteza în care Curtea ar primi argumentele recurentelor, potrivit cărora regulamentele în litigiu nu presupun măsuri de executare și le privesc individual, motivele evocate de Tribunal pentru a justifica respingerea excepției de nelegalitate invocate în legătură cu articolele 186 litera (a) și 187 din Regulamentul nr. 1234/2007 și‑ar pierde orice fundament.

71

Comisia menționează că recurentele susțin doar că Tribunalul a săvârșit o eroare prin respingerea respectivei excepții de nelegalitate ca urmare a erorilor pe care ele le‑au invocat în primul și în al doilea motiv. Ținând seama de faptul că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare cu privire la acest aspect, al treilea motiv ar trebui respins.

72

Republica Franceză și Consiliul susțin argumentația Comisiei.

73

Recurentele consideră, în esență, că Tribunalul nu putea respinge excepția de nelegalitate întrucât a săvârșit erorile de drept invocate în cadrul primului și al celui de al doilea motiv.

74

Or, trebuie constatat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 51 și 68 din prezenta hotărâre, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE pentru a se formula o acțiune împotriva regulamentelor în litigiu care presupun măsuri de executare și că Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011 nu le privește individual pe recurente. În consecință, întrucât acțiunea în anulare introdusă la Tribunal este inadmisibilă, acesta a respins, de asemenea fără a săvârși vreo eroare de drept, excepția de nelegalitate invocată de recurente.

75

În consecință, al treilea motiv trebuie respins.

76

Întrucât toate motivele invocate de T & L Sugars și de Sidul Açúcares în susținerea recursului lor au fost înlăturate, trebuie să se respingă recursul în totalitate.

77

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

78

Întrucât Comisia a solicitat obligarea T & L Sugars și a Sidul Açúcares la plata cheltuielilor de judecată și întrucât au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: