Cauza C‑282/05 P

Holcim (Deutschland) AG

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recurs – Răspunderea extracontractuală a Comunității – Articolul 85 din Tratatul CE (devenit articolul 81 CE) – Rambursarea comisioanelor de constituire a garanției bancare”

Sumarul hotărârii

1.        Acțiune în despăgubire – Termen de prescripție – Momentul de început

(art. 288 alin. 2 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 46)

2.        Acțiune în despăgubire – Termen de prescripție – Întrerupere

(art. 288 alin. 2 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 46)

3.        Răspundere extracontractuală – Condiții

(art. 288 alin. 2 CE)

1.        Termenul de prescripție al acțiunii în răspundere introdusă împotriva Comunității începe să curgă atunci când sunt întrunite toate condițiile care guvernează obligația de reparare și în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s‑a materializat. În consecință, în ceea ce privește cazurile în care răspunderea Comunității își are originea într‑un act normativ, acest termen de prescripție începe să curgă atunci când s‑au produs efectele prejudiciabile ale acestui act. O soluție diferită ar repune în discuție principiul autonomiei acțiunilor, făcând ca acțiunea în despăgubiri să depindă de reușita unei acțiuni în anulare.

Această soluție poate fi aplicată litigiilor născute din acte individuale. În aceste litigii, termenul de prescripție începe să curgă atunci când decizia și‑a produs efectele față de persoanele pe care le vizează. În situația în care o amendă este aplicată unei societăți comerciale printr‑o decizie a Comisiei, efectele prejudiciabile se produc față de această întreprindere din momentul în care a fost obligată la plata amenzii. Constatarea printr‑o hotărâre judecătorească a comportamentului nelegal al Comunității nu prezintă, într‑adevăr, importanță în ceea ce privește începutul termenului de prescripție.

(a se vedea punctele 29-31)

2.        În temeiul articolului 46 din Statutul Curții, prescripția este întreruptă, în materie de răspundere extracontractuală, fie printr‑o cerere formulată în fața Curții, fie printr‑o cerere prealabilă pe care victima o poate adresa instituției competente a Comunităților. Având în vedere faptul că articolul 46 menționat mai sus se referă la acțiunile împotriva Comunităților în materie de răspundere delictuală, „cererea”, în sensul acestui text, care, de altfel, este considerată ca întrerupând prescripția, este cea prin care se urmărește angajarea acestei răspunderi, în conformitate cu articolul 288 al doilea paragraf CE. O acțiune în anulare nu poate așadar să fie considerată drept o „cerere” de natură să întrerupă termenul de prescripție în sensul articolului 46 din Statutul Curții.

(a se vedea punctul 36)

3.        Pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității este necesară întrunirea unui ansamblu de condiții, printre care figurează, atunci când este vorba despre nelegalitatea unui act juridic, existența unei încălcări suficient de grave a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi persoanelor de drept privat. În ceea ce privește această condiție, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă este cel al ignorării manifeste și grave, de către o instituție comunitară, a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere redusă în mod considerabil sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave. Natura generală sau individuală a unui act nu este așadar determinantă pentru a stabili dacă ne găsim în prezența unei astfel de încălcări.

(a se vedea punctele 47 și 48)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

19 aprilie 2007(*)

„Recurs – Răspunderea extracontractuală a Comunității – Articolul 85 din Tratatul CE (devenit articolul 81 CE) – Rambursarea comisioanelor de constituire a garanției bancare”

În cauza C‑282/05 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 12 iulie 2005,

Holcim (Deutschland) AG, fostă Alsen AG, cu sediul în Hamburg (Germania), reprezentată de domnii P. Niggemann și F. Wiemer, Rechtsanwälte,

recurentă,

cealaltă parte în proces fiind:

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii R. Lyal și G. Wilms, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

intimată în primă instanță

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, președinte de Cameră, domnii P. Kūris, J. Makarczyk, L. Bay-Larsen și J.‑C. Bonichot (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 ianuarie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Holcim (Deutschland) AG solicită anularea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 21 aprilie 2005, Holcim (Deutschland) AG/Comisia Comunităților Europene (T‑28/03, Rec., p. II‑1357, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta i‑a respins acțiunea prin care urmărea să obțină repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit ca rezultat al comisioanelor legate de constituirea unei garanții bancare, în scopul de a amâna plata unei amenzi aplicate prin Decizia 94/815/CE a Comisiei din 30 noiembrie 1994 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (Cauza IV/33.126 și 33.322 – Ciment) (JO L 343, p. 1, denumită în continuare „decizia Ciment”), decizie ce a fost anulată de o hotărâre a Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, denumită „Ciment” (T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95‑T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491).

 Istoricul cauzei

2        Istoricul cauzei a fost descris în termenii următori la punctele 1-9 din hotărârea atacată:

„1      Recurenta, societatea Alsen AG, devenită Holcim (Deutschland) AG, cu sediul în Hamburg (Germania), are ca obiect de activitate fabricarea materialelor de construcții. Alsen AG provine din fuziunea realizată în 1997 între Alsen Breitenburg Zement- und Kalkwerke GmbH (denumită în continuare «Alsen Breitenburg») și Nordcement AG (denumită în continuare „Nordcement”).

2      Prin [decizia Ciment], Comisia a obligat Alsen Breitenburg și Nordcement la plata unor amenzi de 3,841 milioane și, respectiv, de 1,85 milioane de euro, pentru încălcarea articolului 85 din Tratatul CE (devenit articolul 81 CE).

3      Alsen Breitenburg și Nordcement au introdus acțiuni în anulare împotriva acestei decizii. Aceste acțiuni au fost înregistrate sub referințele T‑45/95 și T‑46/95 și au fost conexate la acțiunile introduse de celelalte societăți vizate prin decizia Ciment.

4      Conform opțiunii oferite de către Comisie, Alsen Breitenburg și Nordcement au hotărât să constituie o garanție bancară, evitând astfel să trebuiască să plătească imediat amenzile în cauză. Garanția bancară dată de Alsen Breitenburg a fost constituită la Berenberg Bank pentru perioada 3 mai 1995-2 mai 2000, în schimbul unui comision anual de 0,45 %. Nordcement a constituit o garanție bancară la Deutsche Bank pentru perioada 18 aprilie 1995-3 mai 2000, în schimbul unui comision anual de 0,375 % și al unui comision unic de emitere de 15,34 euro. În total, recurenta a plătit băncilor o sumă de 139 002,21 euro pentru constituirea garanțiilor bancare.

5      Prin [hotărârea Ciment, citată anterior], Tribunalul a anulat decizia Ciment în ceea ce privește recurenta și a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

6      În consecință, printr‑o scrisoare din 28 septembrie 2001, în temeiul articolului 91 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, recurenta a cerut intimatei rambursarea, pe de o parte, a cheltuielilor de judecată (în special a onorariilor avocațiale, care se ridică la 545 000 de euro) și, pe de altă parte, a comisioanelor de constituire a garanției bancare.

7      Printr‑o scrisoare din 24 ianuarie 2002, intimata a propus recurentei rambursarea unei părți din onorariile avocațiale (în limita sumei de 130 000 de euro), însă a refuzat rambursarea comisioanelor de constituire a garanției bancare, întemeindu‑se pe jurisprudența referitoare la cheltuielile de judecată, în sensul articolului 91 din Regulamentul de procedură.

8      Printr‑o scrisoare din 5 aprilie 2002, recurenta a solicitat din nou intimatei rambursarea integrală a onorariilor avocațiale și a comisioanelor de constituire a garanției bancare. De această dată, în ceea ce privește rambursarea comisioanelor de constituire a garanției bancare, recurenta se întemeia pe articolul 288 al doilea paragraf CE și pe articolul 233 CE, precum și pe hotărârea Tribunalului din 10 octombrie 2001, Corus UK/Comisia (T‑171/99, Rec., p. II‑2967), pronunțată între timp.

9      Printr‑un e‑mail din 30 mai 2002, intimata a propus plata onorariilor avocațiale în limita sumei de 200 000 de euro. Cât privește comisioanele de constituire a garanției bancare, aceasta a refuzat din nou rambursarea lor, considerând că posibilitatea de a amâna plata amenzii prin constituirea unei garanții bancare era o simplă opțiune și că nu poate fi ținută răspunzătoare de comisioanele generate de decizia întreprinderilor de a recurge la această posibilitate.”

 Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

3        Printr‑o cerere depusă la grefa Tribunalului la 31 ianuarie 2003, recurenta a solicitat:

–        obligarea Comisiei la plata sumei de 139 002,21 euro, majorată cu dobânzi de întârziere de 5,75 % pe an începând cu 15 aprilie 2000;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

4        Intimata, în ceea ce o privește, a solicitat Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în măsura în care este întemeiată pe articolul 233 CE;

–        respingerea în totalitate a acțiunii, în măsura în care este întemeiată pe articolul 288 CE:

–        ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată, în măsura în care privește comisioanele de constituire a garanției bancare datorate înainte de 31 ianuarie 1998;

–        ca neîntemeiată pentru restul capetelor de cerere;

–        obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

5        În observațiile sale, recurenta solicită în consecință Tribunalului:

–        declararea acțiunii ca admisibilă, în măsura în care este întemeiată pe articolul 233 CE;

–        în subsidiar, interpretarea acțiunii, în măsura în care este întemeiată pe articolul 233 CE, ca fiind o acțiune în anulare sau o acțiune în constatarea abținerii de a acționa;

–        obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

6        Prin hotărârea atacată, pronunțată după ascultarea pledoariilor părților și a răspunsurilor date de acestea la întrebările adresate de Tribunal în ședința din 10 iunie 2004, Tribunalul a respins acțiunea.

7        În primul rând, acesta a considerat că acțiunea era inadmisibilă în măsura în care se întemeia pe articolul 233 CE.

8        Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul a constatat că, în cadrul Tratatului CE, căile legale conferite justițiabililor pentru a‑și valorifica drepturile sunt enumerate limitativ. Or, articolul 233 CE, referitor la obligațiile pe care le implică executarea unei hotărâri a Curții de Justiție, neprevăzând o astfel de cale legală, nu poate constitui în mod autonom temeiul unei cereri prin care se urmărește rambursarea comisioanelor de constituire a garanțiilor bancare. Printre altele, Tribunalul a refuzat să interpreteze cererea ca fiind o acțiune în anulare sau în constatarea abținerii de a acționa, după ce a constatat că obiectul inițial al acesteia îl constituia o cerere de reparare a unui prejudiciu (punctul 46 din hotărârea atacată).

9        În al doilea rând, Tribunalul a hotărât că acțiunea, în măsura în care se întemeia pe articolul 288 CE, trebuia respinsă ca fiind parțial inadmisibilă și parțial greșit întemeiată.

10      Tribunalul a considerat, după cum a solicitat intimata, că cererea era parțial inadmisibilă, acțiunea în despăgubiri fiind prescrisă în temeiul articolului 46 din Statutul Curții. Acesta a reamintit că termenul de prescripție al acțiunii în răspundere extracontractuală nu începe să curgă decât atunci când sunt îndeplinite condițiile care guvernează obligația de a repara prejudiciul cauzat (punctul 59 din hotărârea atacată). Tribunalul a considerat în speță că aceste condiții erau îndeplinite din momentul constituirii garanțiilor bancare, în măsura în care recurenta, apreciind că decizia Ciment era nelegală, era în măsură să invoce răspunderea extracontractuală a Comunității (punctul 63 din hotărârea atacată). În consecință, termenul de prescripție nu a fost întrerupt decât prin introducerea cererii în fața Tribunalului, la 31 ianuarie 2003. Aplicând dispozițiile articolului 46 din Statutul Curții, Tribunalul a considerat că acțiunea în despăgubiri era prescrisă în ceea ce privește comisioanele de constituire a garanției bancare datorate înainte de 31 ianuarie 1998 (punctul 74 din hotărârea atacată).

11      Tribunalul s‑a pronunțat pe fond în ceea ce privește comisioanele datorate după această dată. Mai întâi, acesta a verificat în ce măsură comportamentul Comisiei a constituit o încălcare gravă a dreptului comunitar. Tribunalul a reamintit că el însuși constatase nelegalitatea deciziei Ciment în hotărârea Ciment, citată anterior. Cu toate acestea, a considerat că această nelegalitate nu reprezenta o încălcare gravă a dreptului comunitar. Desigur, a recunoscut că, în speță, Comisia nu dispunea de o putere de apreciere extinsă și că, în aceste împrejurări, nerespectarea dreptului comunitar putea fi considerată o încălcare gravă (punctele 95-100 din hotărârea atacată). Tribunalul a reamintit totuși că situația de fapt aflată la originea deciziei Ciment era de o complexitate extremă. În aceste condiții, Tribunalul a hotărât că încălcarea dreptului comunitar nu era, în speță, suficient de gravă (punctele 101-116 din hotărârea atacată).

12      În al doilea rând, Tribunalul a verificat existența unei eventuale legături de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat. Acesta a considerat că legătura respectivă nu exista, în măsura în care constituirea unei garanții bancare a rezultat din alegerea liberă a recurentei, iar nu din nelegalitatea deciziei Comisiei (punctele 119-131 din hotărârea atacată).

13      Prin urmare, Tribunalul a considerat că era inutil să se pronunțe cu privire la prejudiciul suferit și a respins acțiunea pe fond.

 Procedura în fața Curții și concluziile părților

14      Recurenta menține concluziile formulate în primă instanță și solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        obligarea intimatei la plata sumei de 139 002,21 euro, majorată cu dobânzi de întârziere de 5,75 % pe an începând cu 15 aprilie 2000;

–        în subsidiar, retrimiterea cauzei în fața Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe din nou ținând cont de aprecierea juridică dezvoltată de Curte;

–        obligarea intimatei la plata totalității cheltuielilor de judecată.

15      Intimata solicită Curții:

–        respingerea recursului;

–        obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

 Recursul

16      Recursul se întemeiază pe trei motive. Primul se referă la o eroare de drept pe care ar fi comis‑o Tribunalul atunci când a considerat că acțiunea în despăgubiri întemeiată pe articolele 235 CE și 288 CE era parțial prescrisă. Al doilea se întemeiază pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi comis‑o atunci când a verificat existența unei încălcări suficient de grave a dreptului comunitar pentru a stabili răspunderea Comunității. Al treilea motiv se întemeiază pe o eroare pe care ar fi comis‑o Tribunalul atunci când a considerat că în speță nu exista nicio legătură de cauzalitate între nelegalitatea deciziei Ciment și incidența unor comisioane de constituire a unei garanții.

 Cu privire la primul motiv

 Argumentele părților

17      Recurenta contestă aprecierea făcută de Tribunal cu privire la aplicarea regulilor de prescripție prevăzute la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție. Aceasta consideră că termenul de prescripție nu a început să curgă decât după ce a fost pronunțată anularea deciziei Ciment. Recurenta se întemeiază pe hotărârea din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer și alții/Comisia (256/80, 257/80, 265/80, 267/80 și 5/81, Rec., p. 85, punctul 10), din care rezultă că termenul de prescripție nu ar putea să înceapă să curgă înainte de a fi reunite toate condițiile care guvernează obligația de a repara prejudiciul cauzat și, în special, înainte ca prejudiciul ce trebuie reparat să se fi concretizat.

18      Or, conform recurentei, anularea deciziei Ciment era, în speță, o condiție a obligației de reparare a prejudiciului.

19      Recurenta consideră că prin constituirea de garanții bancare a îndeplinit o obligație juridică ce nu s‑a încheiat decât în momentul anulării deciziei. De asemenea, recurenta apreciază că prejudiciul este strâns legat de introducerea acțiunii în anulare, întrucât garanțiile bancare au fost constituite din cauza respectivei acțiuni și a lipsei caracterului suspensiv al acesteia.

20      În plus, recurenta afirmă că Tribunalul a dezvoltat un raționament greșit, întemeiat pe hotărârea din 2 iunie 1976, Kurt Kampffmeyer și alții/Comisia și Consiliul (56/74-60/74, Rec., p. 711), atunci când a considerat că ar fi putut să introducă o acțiune în despăgubire din momentul constituirii de garanții bancare. Aceasta consideră că o astfel de utilizare a acțiunii prevăzute la articolul 288 CE ar fi reprezentat o abatere de la procedură destinată să evite condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 230 CE pentru acțiunea în anulare.

21      În sfârșit, contrar celor hotărâte de Tribunal, recurenta consideră că prejudiciul nu a fost în niciun caz unul continuu, ci s‑a produs în totalitate în momentul constituirii garanțiilor bancare. Aceasta subliniază că un singur și unic contract de garanție a fost încheiat cu băncile. În plus, acest contract era limitat ratione temporis la durata procedurii judiciare, iar ratele dobânzilor aplicate erau anuale. În consecință, nu s‑a efectuat o facturare zilnică a comisioanelor bancare aferente acestor garanții.

22      În subsidiar, recurenta susține că termenul de prescripție a fost întrerupt de introducerea acțiunii în anulare în fața Tribunalului. Conform recurentei, situația de fapt din speță a fost stabilită definitiv numai în cadrul acestei acțiuni, iar introducerea acțiunii în despăgubiri depindea în mod esențial de rezultatul acțiunii în anulare.

23      Intimata consideră, în ceea ce o privește, că Tribunalul a aplicat corect regulile referitoare la prescripție. Aceasta susține, în special, că decizia nelegală constituie faptul generator al răspunderii.

24      Intimata apreciază că prezentarea unor garanții bancare nu poate fi considerată drept o obligație juridică în măsura în care rezultă dintr‑o alegere liberă a recurentei, care putea în egală măsură să decidă să plătească amenda. Prin urmare, atunci când a anulat decizia Ciment, Tribunalul nu a putut să pună capăt unei obligații inexistente. Așadar, anularea nu constituie faptul care stă la originea răspunderii, acesta situându‑se, dimpotrivă, chiar în decizia Ciment.

25      Intimata subliniază de asemenea că recurenta putea, astfel cum a considerat Tribunalul, să introducă o acțiune în despăgubire din momentul în care a constituit garanții. Intimata consideră că Tribunalul a hotărât în mod întemeiat să aplice hotărârea Kampffmeyer și alții/Comisia și Consiliul, citată anterior, acțiunile prevăzute la articolele 230 CE și 288 CE fiind autonome.

26      În consecință, intimata apreciază că Tribunalul nu a comis o eroare de drept atunci când a considerat că termenul de prescripție începea să curgă din momentul constituirii garanțiilor bancare.

27      Intimata susține, în egală măsură, că introducerea acțiunii în anulare nu a întrerupt termenul de prescripție, invocând faptul că articolul 46 din Statutul Curții de Justiție prevede expres că acest termen este întrerupt de introducerea unei acțiuni în despăgubiri. Așadar, o acțiune în anulare nu poate să întrerupă termenul respectiv.

 Aprecierea Curții

28      Primul motiv se împarte în trei aspecte.

 Cu privire la primul aspect, referitor la aprecierea momentului de început al termenului de prescripție

29      Termenul de prescripție al acțiunii în răspundere introdusă împotriva Comunității începe să curgă atunci când sunt întrunite toate condițiile care guvernează obligația de reparare și în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s‑a materializat. În consecință, în ceea ce privește cazurile în care răspunderea Comunității își are originea într‑un act normativ, acest termen de prescripție începe să curgă atunci când s‑au produs efectele prejudiciabile ale acestui act.

30      O soluție diferită ar repune în discuție principiul autonomiei acțiunilor, făcând ca acțiunea în despăgubiri să depindă de reușita unei acțiuni în anulare. Această soluție poate fi aplicată litigiilor născute din acte individuale. În aceste litigii, termenul de prescripție începe să curgă atunci când decizia și‑a produs efectele față de persoanele pe care le vizează.

31      Or, în speță, efectele prejudiciabile ale deciziei Ciment s‑au produs față de predecesorii societății recurente din momentul în care aceștia au fost obligați la plata unei amenzi. Aceste condamnări erau însoțite de posibilitatea de a constitui garanții bancare, acordată în scopul de a evita plata imediată a amenzilor. Contrar celor susținute de recurentă, efectele prejudiciabile ale deciziei Ciment nu s‑au produs așadar în momentul anulării acestei decizii de către Tribunal. Constatarea printr‑o hotărâre judecătorească a comportamentului nelegal al Comunității nu prezintă, într‑adevăr, importanță în ceea ce privește începutul termenului de prescripție.

32      În consecință, predecesorii societății recurente puteau, conform soluției adoptate de Curte la punctul 6 din hotărârea Kampffmeyer și alții/Comisia și Consiliul, citată anterior, să introducă o acțiune în constatarea răspunderii extracontractuale a Comunității din momentul în care cauza prejudiciului devenea sigură, adică, în speță, din momentul constituirii garanțiilor bancare. Contrar celor pretinse de recurentă, acest fapt nu ar fi constituit o abatere de la procedură, acțiunea în despăgubiri fiind autonomă față de acțiunea în anulare.

33      La punctul 68 din hotărârea atacată, tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a considerat că termenul de prescripție începe să curgă de la data constituirii garanțiilor bancare. Într‑adevăr, în timp ce acțiunea în răspundere putea, fără îndoială, să fie introdusă din momentul constituirii garanțiilor, întrucât la această dată existența prejudiciului cauzat prin decizia contestată a Comisiei era certă și se putea stabili întinderea acestuia, în ce privește prescripția, aceasta nu putea să înceapă să curgă decât din momentul în care prejudiciul pecuniar s‑ar fi materializat, adică din momentul în care, în speță, comisioanele de constituire a garanției bancare ar fi devenit exigibile. Însă, oricare ar fi data reținută, aceasta este anterioară datei la care a fost pronunțată hotărârea Ciment, citată anterior, pe care recurenta o consideră ca fiind cea de la care începe să curgă termenul de prescripție. Primul aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, referitor la caracterul continuu al prejudiciului

34      Prejudiciul pretins de recurentă este constituit din sumele pe care a trebuit să le plătească băncilor pentru constituirea de garanții. Astfel cum reiese din dosarul prezentat Tribunalului și din procedura în fața acestuia, aceste comisioane bancare erau calculate proporțional cu numărul de zile în care garanțiile bancare erau în vigoare.

35      Valoarea prejudiciului pretins se majora astfel proporțional cu numărul de zile scurse. În consecință, recurenta nu are niciun temei pentru a susține că prejudiciul ar fi prezentat un caracter instantaneu și s‑ar fi limitat numai la constituirea de garanții bancare. Prin urmare, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 69 din hotărârea atacată, că prejudiciul invocat de recurentă prezenta un caracter continuu. În consecință, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al treilea aspect, referitor la întreruperea termenului de prescripție

36      În temeiul articolului 46 din Statutul Curții, prescripția este întreruptă, în materie de răspundere extracontractuală, fie printr‑o cerere formulată în fața Curții, fie printr‑o cerere prealabilă pe care victima o poate adresa instituției competente a Comunităților. Având în vedere faptul că articolul 46 din Statutul Curții se referă la acțiunile împotriva Comunităților în materie de răspundere delictuală, „cererea”, în sensul acestui text, care, de altfel, este considerată ca întrerupând prescripția, este cea prin care se urmărește angajarea acestei răspunderi, în conformitate cu articolul 288 al doilea paragraf CE. O acțiune în anulare nu poate așadar să fie considerată drept o „cerere” de natură să întrerupă termenul de prescripție în sensul articolului 46 din Statutul Curții de Justiție. În consecință, recurenta nu are temei pentru a susține, prin ultimul aspect al primului său motiv, că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a considerat că introducerea unei acțiuni în anulare nu a întrerupt termenul de prescripție.

37      Rezultă din cele de mai sus că primul motiv, în integralitatea sa, trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv

 Argumentele părților

38      Recurenta consideră că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a verificat dacă există o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar ca o condiție a obligației Comunității de a repara prejudiciul.

39      Aceasta susține că respectivul criteriu al încălcării suficient de grave nu este aplicabil decât atunci când este vorba despre un act normativ al Comunității. Or, în speță, se examinează angajarea răspunderii Comunității în contextul juridic creat de anularea unei măsuri individuale cu caracter administrativ. În consecință, conform recurentei, Tribunalul nu trebuia să verifice existența unei încălcări suficient de grave, simpla constatare a unei nelegalități fiind suficientă pentru a întemeia obligația de reparare.

40      Recurenta adaugă faptul că respectivul criteriu al încălcării suficient de grave este cerut în cadrul actelor normative în scopul prevenirii unor litigii în masă, litigii care sunt mai puțin probabile atunci când este vorba despre acte individuale, precum în cazul de față.

41      În subsidiar, recurenta solicită Curții să recunoască faptul că a existat, în speță, o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar. În acest scop, recurenta se întemeiază pe jurisprudența care consideră că există o încălcare suficient de gravă atunci când o instituție ignoră în mod manifest și grav limitele puterii sale de apreciere, o simplă încălcare fiind suficientă atunci când chiar această putere este, ea însăși, redusă (a se vedea hotărârea din 23 mai 1996, Hedley Lomas, C‑5/94, Rec., p. I‑2553). Recurenta consideră că marja de apreciere a intimatei era redusă în speță și este de acord cu aprecierea făcută de Tribunal în această privință (a se vedea punctul 100 din hotărârea atacată). În schimb, recurenta consideră că Tribunalul a ținut seama în mod greșit de complexitatea faptelor și de dificultățile de aplicare a dreptului comunitar pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave, jurisprudența citată nepermițând, conform recurentei, să întemeieze hotărârea atacată pe astfel de motive.

42      În sfârșit, recurenta susține că situația de fapt din speță nu era, în ceea ce o privește, complexă și că întinderea hotărârii Ciment, citată anterior, se explică prin simplul fapt că intimata și Tribunalul au preferat să reunească diferite cauze conexe decât să trateze într‑o hotărâre separată cauza societăților Alsen Breitenburg și Nordcement.

43      Intimata consideră, în ceea ce o privește, că Tribunalul a hotărât în mod întemeiat să verifice existența unei încălcări suficient de grave.

44      Aceasta susține, în special, că distincția făcută de recurentă între acte normative și acte individuale nu este pertinentă. Conform jurisprudenței Curții, natura actelor nu este un criteriu determinant pentru a identifica limitele puterii de apreciere a instituțiilor (a se vedea hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, Rec., p. I‑5291, punctele 40 și 42). Intimata consideră că, pentru a evalua întinderea acestei puteri de apreciere, este necesară situarea la momentul luării deciziei. În aceste condiții, trebuie să se țină seama de situația specială a Comisiei din acel moment și să se ia așadar în considerare complexitatea faptelor care se află la originea cauzei. În plus, intimata consideră că absența complexității faptelor, pretinsă de recurentă, este o chestiune care nu intră în competența Curții în cadrul unui recurs.

45      În subsidiar, intimata invocă faptul că evaluarea complexității faptelor nu se poate limita numai la situația recurentei din recurs, ci trebuie să țină cont și de ansamblul situațiilor care au condus Comisia la adoptarea deciziei Ciment.

 Aprecierea Curții

46      Al doilea motiv se împarte în trei aspecte.

 Cu privire la primul aspect, referitor la faptul că Tribunalul nu putea să verifice existența unei încălcări suficient de grave a dreptului comunitar

47      Pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității este necesară întrunirea unui ansamblu de condiții, printre care figurează, atunci când este vorba despre nelegalitatea unui act juridic, existența unei încălcări suficient de grave a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi persoanelor de drept privat. În ceea ce privește această condiție, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă este cel al ignorării manifeste și grave, de către o instituție comunitară, a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere redusă în mod considerabil sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave (hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, citată anterior, punctele 43 și 44).

48      Natura generală sau individuală a unui act nu este așadar determinantă pentru a stabili dacă ne găsim în prezența unei astfel de încălcări (hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, citată anterior, punctul 46, și hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/Fresh Marine, C‑472/00 P, Rec., p. I‑7541, punctul 27).

49      Prin urmare, recurenta nu are temei pentru a susține că respectivul criteriu al încălcării suficient de grave a unei reguli de drept nu poate fi aplicabil decât atunci când este vorba despre un act normativ al Comunității și ar fi exclus atunci când, precum în prezenta cauză, este vorba despre un act individual. Prin urmare, contrar celor susținute, Tribunalul nu se putea limita să constate existența unei simple nelegalități, ci trebuia, astfel cum a făcut‑o în mod întemeiat, să rețină criteriul existenței unei încălcări suficient de grave. În consecință, Tribunalul a verificat dacă în speță exista o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar, fără a vicia hotărârea sa printr‑o eroare de drept. Rezultă de aici că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, referitor la criteriile reținute de Tribunal pentru a identifica o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar

50      Regimul stabilit de Curte în materie de răspundere extracontractuală a Comunității ia în considerare în special complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze, dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor și, mai ales, marja de apreciere de care dispune autorul actului invocat (a se vedea hotărârile citate anterior Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 40, precum și Comisia/Fresh Marine, punctul 24).

51      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a ținut seama nu numai de puterea de apreciere a intimatei, ci și de complexitatea faptelor și de dificultățile de aplicare a dreptului comunitar, în scopul de verifica dacă există o încălcare a dreptului comunitar. Criteriile utilizate pentru a verifica existența unei astfel de încălcări a dreptului comunitar nu sunt viciate, așadar, printr‑o eroare de drept. În consecință, al doilea aspect al motivului trebuie respins.

 Cu privire la al treilea aspect, prin care se urmărește ca, în subsidiar, Curtea să constate că faptele din speță nu erau complexe

52      Recurenta prezintă două argumente, urmărind să arate că faptele nu erau complexe. Aceasta susține, în primul rând, că faptele constatate de Tribunal au o complexitate care provine numai din întinderea hotărârii Ciment, citată anterior, care se datorează doar împrejurării că Tribunalul a decis, în această hotărâre, să judece împreună diferite cauze conexe, în timp ce ar fi putut, fără dificultate, să se pronunțe printr‑o hotărâre distinctă numai asupra societăților Alsen Breitenburg și Nordcement.

53      Cu toate acestea, contrar celor susținute, în hotărârea atacată Tribunalul nu a dedus complexitatea faptelor din întinderea deosebită a hotărârii Ciment, citată anterior. Tribunalul a ținut seama de ansamblul împrejurărilor din hotărârea Ciment atunci când, la punctul 114 din hotărârea atacată, a considerat că intimata se confrunta cu situații complexe pe care trebuia să le soluționeze. Prin urmare, recurenta nu are temei pentru a susține că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când s‑ar fi întemeiat pe întinderea hotărârii Ciment, întindere care nu s‑ar explica decât prin conexarea mai multor cauze, pentru a trage concluzia că faptele în speță erau complexe.

54      Cât privește, în al doilea rând, întrebarea dacă faptele erau complexe, trebuie reamintit că reiese din articolul 225 alineatul (1) paragraful al doilea CE și din articolul 58 paragraful întâi din Statutul Curții de Justiție că recursul este limitat la chestiuni de drept.

55      Astfel cum a fost reamintit la punctul 50 din prezenta hotărâre, regimul răspunderii stabilit de Curte impune să se țină seama, în special, de gradul de complexitate a cauzei pe care administrația comunitară a trebuit să o soluționeze. Întrebarea dacă situația de fapt din speță într‑o acțiune în răspundere prezintă un astfel de caracter de complexitate ține numai de aprecierea Tribunalului și nu poate fi discutată în cadrul unui recurs, cu excepția cazului în care a existat o denaturare, care nu a fost invocată în speță. În consecință, această parte a motivului nu este admisibilă.

56      Al treilea aspect al celui de al doilea motiv fiind parțial neîntemeiat și parțial inadmisibil, al doilea motiv trebuie respins în integralitatea sa.

57      Reiese din cele de mai sus că recurenta nu a fost în măsură să demonstreze că Tribunalul ar fi comis o eroare de drept atunci când a judecat că nu există, în speță, o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar, încălcare care ar fi fost singură de natură să permită angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității. Având în vedere caracterul cumulativ al condițiilor care guvernează angajarea acestei răspunderi, acest considerent este suficient pentru a respinge recursul, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celui de al treilea motiv, referitor la existența unei legături de cauzalitate între comportamentul care i se reproșează Comunității și prejudiciul pretins.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

58      Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă Holcim (Deutschland) AG la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături

---

* Limba de procedură: germana.