16.10.2017   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/15

1)

Activitatea judecătorului de pace reclamant intră în noțiunea „lucrător pe durată determinată”prevăzută de articolul 1 alineatul (3) și de articolul 7 din directiva 2003/88 (1) coroborate cu clauza 2 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată, transpus prin Directiva 1999/70 (2), și cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ întrebarea 1), magistratul [de drept comun] sau „magistratul care îmbracă toga” poate fi considerat lucrător pe durată nedeterminată echivalent cu lucrătorul pe durată determinată „judecător de pace” în scopul aplicării clauzei 4 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată transpus prin Directiva 1999/70?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2), caracterul diferit al procedurii de recrutare stabilă a magistraților de drept comun, în comparație cu procedurile de selectare prevăzute de lege adoptate pentru recrutarea pentru o anumită durată a judecătorilor de pace, constituie motive obiective în sensul clauzei 4 punctul alineatul (1) și/sau alineatul (4) din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată transpus prin Directiva 1999/70/CE pentru a justifica neaplicarea – din partea „dreptului pozitiv” al Cassazione a Sezioni unite [Curtea de casație, Secțiile Unite] în sentința nr. 13721/2017 și a Consiglio di Stato [Consiliul de Stat] în avizul nr. 464/2017 din 8 aprilie 2017 – la judecătorii de pace, precum în cazul reclamantului lucrător pe durată determinată, a acelorași condiții de muncă aplicate magistraților de drept comun pe durată nedeterminată comparabili, precum și pentru a justifica neaplicarea măsurilor preventive și sancționatorii împotriva recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată, prevăzută în clauza 5 din acordul-cadru menționat anterior, transpus prin Directiva 1999/70/CE, și a normei interne de transpunere prevăzute la articolul 5 alineatul 4 bis din d.lgs. [Decretul Legislativ] nr. 368/2001. Astfel, în lipsa unui principiu fundamental în ordinea juridică internă sau a unei norme constituționale care să poată legitima fie discriminarea privind condițiile de muncă, fie interzicerea absolută a încadrării pe o perioadă nedeterminată a judecătorilor de pace și în lumina normei interne anterioare (art. 1 din Legea nr. 217/1974) care prevăzute deja echivalarea condițiilor de muncă și stabilizarea raporturilor de muncă succesive pe durată determinată ale judecătorilor onorifici?

4)

În orice caz, într-o situație precum cea în discuție în prezenta cauză, contravine articolului 47 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și noțiunii de instanță judecătorească independentă și imparțială din dreptul Uniunii Europene activitatea unui judecător de pace care, interesat cu privire la o soluție determinată a litigiului în favoarea reclamantului care desfășoară ca activitate lucrativă exclusivă funcții judiciare identice, se poate substitui instanței competente potrivit legii ca urmare a refuzului organului de justiție intern de cel mai înalt grad – Cassazione a Sezioni unite [Curtea de Casație, Secțiile Unite]- pentru a asigura protecția efectivă a drepturilor solicitate, impunând în acest fel instanței competente potrivit legii să își decline, în cazul în care se solicită acest lucru, propria competență cu privire la recunoașterea dreptului solicitat, în pofida faptului că dreptul în discuție – precum concediul retribuit în litigiul principal – își găsește temei în dreptul primar și derivat al Uniunii Europene într-o situație de aplicare directă verticală a dreptului „comunitar” față de stat? În cazul în care Curtea constată încălcarea articolului 47 din Cartă, se solicită să se stabilească, în plus, remediile interne pentru a evita ca încălcarea dreptului primar al Uniunii să includă și refuzul absolut al ordinii juridice interne de a proteja drepturile fundamentale asigurate de dreptul Uniunii în prezenta cauză.