1

Reclamanta, DenizBank A.Ș., este o bancă comercială turcă cu sediul în Istanbul (Turcia), al cărei capital este deținut în proporție de peste 50 % de Sberbank of Russia OAO (denumită în continuare „Sberbank”), o bancă de retail rusă cu sediul în Moscova (Rusia).

2

La 20 februarie 2014, Consiliul Uniunii Europene a condamnat în termenii cei mai fermi recurgerea la violență în Ucraina. Acesta a cerut încetarea imediată a violenței, precum și respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în Ucraina. De asemenea, Consiliul a avut în vedere introducerea unor măsuri restrictive împotriva persoanelor răspunzătoare de încălcări ale drepturilor omului, de violență și de folosirea excesivă a forței.

3

În cadrul unei reuniuni extraordinare care a avut loc la 3 martie 2014, Consiliul a condamnat actele de agresiune ale forțelor armate ruse, care constituiau o încălcare vădită a suveranității și a integrității teritoriale a Ucrainei, precum și autorizarea dată de Soviet Federatsii Federal’nogo Sobrania Rossiskoï Federatsii (Consiliul Federației Adunării Federale a Federației Ruse) la 1 martie 2014 privind utilizarea forțelor armate pe teritoriul Ucrainei. Uniunea Europeană a solicitat Federației Ruse să își retragă imediat forțele armate către zonele de staționare permanentă a acestora, în conformitate cu obligațiile sale internaționale.

4

La 5 martie 2014, Consiliul a adoptat măsuri restrictive axate pe înghețarea și pe recuperarea fondurilor deturnate ale statului ucrainean.

5

La 6 martie 2014, șefii de stat sau de guvern ai Uniunii Europene au aprobat concluziile Consiliului adoptate la 3 martie 2014. Aceștia au condamnat cu fermitate încălcarea neprovocată a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei de către Federația Rusă și au solicitat Federației Ruse să își retragă imediat forțele armate către zonele de staționare permanentă a acestora, în conformitate cu acordurile aplicabile. Șefii de stat sau de guvern ai Uniunii au declarat că orice nouă acțiune a Federației Ruse în direcția destabilizării situației din Ucraina ar duce la consecințe suplimentare și de anvergură pentru relațiile dintre Uniune și statele sale membre, pe de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte, într‑o serie vastă de domenii economice. Aceștia au solicitat Federației Ruse să permită accesul imediat al observatorilor internaționali, subliniind că soluția pentru criza din Ucraina ar trebui să se bazeze pe integritatea teritorială, pe suveranitatea și independența țării, precum și pe respectarea riguroasă a normelor internaționale.

6

La 16 martie 2014, Parlamentul Republicii Autonome Crimeea și administrația locală a orașului Sevastopol, ambele subdiviziuni ale Ucrainei, au organizat un referendum cu privire la statutul Crimeei. În cadrul acestui referendum, populația din Crimeea era invitată să precizeze dacă dorea să adere la Federația Rusă cu statut de subiect al federației sau dacă dorea să fie reinstituite Constituția din 1992 și statutul Crimeei în cadrul Ucrainei. Rezultatul anunțat în Republica Autonomă Crimeea a indicat 96,77 % din voturi în favoarea integrării regiunii în Federația Rusă, cu o rată de participare de 83,1 %.

7

La 17 martie 2014, Consiliul a adoptat alte concluzii privind Ucraina. Consiliul a condamnat cu fermitate desfășurarea referendumului organizat în Crimeea la 16 martie 2014 privind unirea cu Federația Rusă, realizat în opinia sa cu încălcarea vădită a Constituției ucrainene. Consiliul a solicitat insistent Federației Rusie să ia măsuri pentru dezamorsarea crizei, să își reducă imediat forțele la dimensiunea și la garnizoanele de dinaintea crizei, în conformitate cu angajamentele sale internaționale, să înceapă discuții directe cu guvernul ucrainean și să se folosească de toate mecanismele internaționale relevante pentru a găsi o soluție pașnică și negociată, cu respectarea deplină a angajamentelor sale bilaterale și multilaterale de a asigura suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. În acest sens, Consiliul și‑a exprimat regretul față de faptul că Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite nu a fost în măsură să adopte o rezoluție, în urma exercitării dreptului de veto de către Federația Rusă. În plus, Consiliul a îndemnat Federația Rusă să nu facă demersuri pentru a anexa Crimeea cu încălcarea dreptului internațional.

8

În aceeași zi, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 29 TUE, Decizia 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16), precum și, pe baza articolului 215 TFUE, Regulamentul (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 6), prin care a impus restricții de călătorie și înghețarea activelor împotriva persoanelor responsabile de acțiuni care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, precum și împotriva persoanelor și entităților asociate acestora.

9

La 17 martie 2014, Federația Rusă a recunoscut în mod oficial rezultatele referendumului desfășurat în Crimeea la 16 martie 2014. În urma acestui referendum, Consiliul Suprem al Crimeei și Consiliul municipal al Sevastopolului au proclamat independența Crimeei față de Ucraina și au solicitat aderarea la Federația Rusă. În aceeași zi, președintele Rusiei a semnat un decret privind recunoașterea Republicii Crimeea ca stat suveran și independent.

10

La 21 martie 2014, Consiliul European a reamintit declarația șefilor de stat sau de guvern ai Uniunii din 6 martie 2014 și a solicitat Comisiei Europene și statelor membre să pregătească alte eventuale măsuri specifice.

11

La 23 iunie 2014, Consiliul a decis că importul în Uniune de mărfuri originare din Crimeea sau din Sevastopol ar trebui să fie interzis, cu excepția mărfurilor originare din Crimeea sau din Sevastopol pentru care guvernul Ucrainei a eliberat un certificat de origine.

12

Ca urmare a accidentului din 17 iulie 2014 care a provocat distrugerea, în Donețk (Ucraina), a aeronavei companiei Malaysia Airlines, care efectua zborul MH17, Consiliul a solicitat Comisiei și Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) să își finalizeze lucrările pregătitoare privind eventualele măsuri specifice și să prezinte, până cel mai târziu la data de 24 iulie 2014, propuneri de măsuri, inclusiv în ceea ce privește accesul la piețele de capital, apărarea, produsele cu dublă utilizare și tehnologiile sensibile, în special în sectorul energetic.

13

La 31 iulie 2014, având în vedere gravitatea situației în Ucraina în pofida adoptării, în luna martie 2014, a unor restricții în materie de deplasări, precum și a înghețării bunurilor aparținând anumitor persoane fizice și juridice, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 29 TUE, Decizia 2014/512 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2014, L 229, p. 13), pentru a introduce măsuri restrictive specifice în domeniile accesului la piețele de capital, al apărării, al produselor cu dublă utilizare și al tehnologiilor sensibile, în special în sectorul energetic.

14

Întrucât a apreciat că aceste din urmă măsuri intrau în domeniul de aplicare al Tratatului FUE și că punerea lor în aplicare necesita o acțiune de reglementare la nivelul Uniunii, Consiliul a adoptat la aceeași dată, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, Regulamentul nr. 833/2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2014, L 229, p. 1), care conține dispoziții mai detaliate pentru a asigura punerea în practică, atât la nivelul Uniunii, cât și în statele membre, a cerințelor Deciziei 2014/512.

15

Obiectivul declarat al acestor măsuri restrictive era de a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei și de a promova o soluționare pașnică a crizei. În acest scop, Decizia 2014/512 a stabilit în special interdicții la exportul anumitor produse și tehnologii sensibile destinate sectorului petrolier în Rusia, precum și restricții privind accesul la piața de capital a Uniunii a anumitor operatori din acest sector.

16

Ulterior, Consiliul a adoptat, la 8 septembrie 2014, Decizia 2014/659/PESC de modificare a Deciziei 2014/512 (JO 2014, L 271, p. 54) și Regulamentul (UE) nr. 960/2014 de modificare a Regulamentului nr. 833/2014 (JO 2014, L 271, p. 3) pentru a extinde interdicția referitoare la anumite instrumente financiare care fusese decisă la 31 iulie 2014 și pentru a impune restricții suplimentare privind accesul la piața de capital.

17

Articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2014/512, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2014/659, are următorul cuprins:

„(1)   Se interzice achiziționarea sau vânzarea directă sau indirectă, furnizarea în mod direct sau indirect de servicii de investiții sau de asistență la emitere sau orice alt fel de tranzacționare de obligațiuni, titluri de capital sau instrumente financiare similare cu o scadență de peste 90 de zile, emise după perioada 1 august 2014-12 septembrie 2014, sau cu o scadență de peste 30 de zile, emise după data de 12 septembrie 2014, de către:

18

Numele Sberbank figurează la punctul 1 din anexa I la Decizia 2014/512, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2014/659.

19

Articolul 5 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 833/2014, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 960/2014, are următorul cuprins:

„(1)   Se interzic cumpărarea, vânzarea, furnizarea de servicii de investiții sau de asistență la emiterea sau efectuarea de oricare alte operațiuni cu valori mobiliare și instrumente ale pieței monetare a căror scadență este mai mare de 90 de zile, emise după perioada 1 august 2014-12 septembrie 2014, sau cu o scadență de peste 30 de zile, emise după 12 septembrie 2014, realizate în mod direct sau indirect de către:

[…]

(3)   Se interzice oricărei persoane juridice, entități sau organism menționat la alineatul (1) sau (2) încheierea sau participarea, în mod direct sau indirect, la orice acord de obținere a unor noi împrumuturi sau credite cu o scadență de peste 30 de zile, după 12 septembrie 2014, cu excepția împrumuturilor sau a creditelor care au un obiectiv specific și documentat de furnizare de finanțare pentru importuri sau exporturi neinterzise de bunuri și servicii nefinanciare între Uniune și Rusia, și a împrumuturilor care au un obiectiv specific și documentat de furnizare de fonduri de urgență pentru a îndeplini criteriile de solvabilitate și lichiditate pentru persoane juridice stabilite în Uniune ale căror drepturi de proprietate sunt deținute în proporție de peste 50 % de către o entitate menționată în anexa III.”

20

Numele Sberbank figurează în anexa III la Regulamentul nr. 833/2014.

21

La 4 decembrie 2014, Consiliul a adoptat Decizia 2014/872/PESC de modificare a Deciziei 2014/512 și a Deciziei 2014/659 (JO 2014, L 349, p. 58), precum și Regulamentul (UE) nr. 1290/2014 de modificare a Regulamentului nr. 833/2014 și a Regulamentului nr. 960/2014 (JO 2014, L 349, p. 20).

22

Ca urmare a adoptării Regulamentului nr. 1290/2014, articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 833/2014 a fost modificat după cum urmează:

„(3)   Se interzice oricărei persoane juridice, entități sau organism menționat la alineatul (1) sau (2) încheierea sau participarea, în mod direct sau indirect, la orice acord de obținere a unor noi împrumuturi sau credite cu o scadență de peste 30 de zile, după 12 septembrie 2014.

Interdicția nu se aplică:

23

La 21 decembrie 2015, Consiliul a adoptat Decizia (PESC) 2015/2431 de modificare a Deciziei 2014/512 (JO 2015, L 334, p. 22). La 1 iulie 2016, Consiliul a adoptat Decizia (PESC) 2016/1071 de modificare a Deciziei 2014/512 (JO 2016, L 178, p. 21). În sfârșit, la 19 decembrie 2016, Consiliul a adoptat Decizia (PESC) 2016/2315 de modificare a Deciziei 2014/512 (JO 2016, L 345, p. 65).

24

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 decembrie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

25

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 14 aprilie 2015, Comisia a formulat o cerere de intervenție în prezenta cauză în susținerea concluziilor Consiliului.

26

Prin Ordonanța din 30 iunie 2015, președintele Camerei a noua a Tribunalului a decis să admită această cerere.

27

La 24 august 2015, Comisia a depus un memoriu în intervenție.

28

Reclamanta și Consiliul au formulat observații cu privire la acest memoriu în termenul prevăzut în acest scop, la 9 octombrie 2015 și, respectiv, la 1 septembrie 2015.

29

La 12 martie 2015, președintele Camerei a noua a Tribunalului a decis să audieze părțile cu privire la o eventuală suspendare a procedurii în așteptarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauza C‑72/15, Rosneft. Prin scrisoarea grefei Tribunalului din 23 martie 2015, s‑a stabilit un termen pentru părți în acest scop.

30

Consiliul și reclamanta au formulat observații cu privire la această eventuală suspendare prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 27 martie 2015 și, respectiv, la 7 aprilie 2015.

31

Prin decizia din 29 octombrie 2015, adoptată în temeiul articolului 69 litera (a) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, președintele Camerei a noua a Tribunalului a decis să suspende procedura pentru motivul că exista o coincidență cel puțin parțială între dispozițiile ale căror domeniu de aplicare și validitate trebuiau apreciate de Curte în cauza C‑72/15, Rosneft, și cele care erau relevante în prezenta cauză.

32

Ca urmare a Hotărârii din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), suspendarea procedurii a încetat, în conformitate cu articolul 71 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

33

Părțile principale au fost invitate, în acest context, să își prezinte observațiile cu privire la consecințele care trebuiau deduse din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), în ceea ce privește motivele și argumentele invocate în cadrul prezentei acțiuni. Acestea au dat curs solicitării respective în termenul acordat.

34

Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 16 februarie 2015, reclamanta și‑a adaptat cererea introductivă pentru a viza și anularea Deciziei 2014/872 și a Regulamentului nr. 1290/2014.

35

Consiliul a formulat observații cu privire la acest memoriu prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 februarie 2015.

36

Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 24 decembrie 2015, reclamanta și‑a adaptat cererea introductivă pentru a viza și anularea Deciziei 2015/2431, în măsura în care aceasta prelungește aplicabilitatea măsurilor restrictive prevăzute de Decizia 2014/512.

37

Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 13 aprilie 2017, reclamanta și‑a adaptat cererea introductivă pentru a viza și anularea Deciziei 2016/1071, precum și a Deciziei 2016/2315, în măsura în care acestea prelungesc aplicabilitatea măsurilor restrictive prevăzute de Decizia 2014/512.

38

Consiliul nu a formulat observații cu privire la aceste memorii.

39

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză, în conformitate cu articolul 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură.

40

Reclamanta solicită în esență Tribunalului:

41

Consiliul solicită Tribunalului:

În răspunsul său scris la întrebarea adresată de Tribunal ca urmare a Hotărârii din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), Consiliul a precizat că nu mai punea în discuție competența Tribunalului de a controla legalitatea deciziei atacate, în măsura în care acesta prevede măsuri restrictive în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE, aspect care a fost confirmat în ședință.

42

Comisia solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

43

În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă patru motive, întemeiate, primul pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 al doilea paragraf TFUE care incumbă Consiliului, al doilea, pe o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv, al treilea pe o încălcare a Acordului de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, semnat la 12 septembrie 1963 (denumit în continuare „Acordul de la Ankara”), precum și a protocolului adițional și a protocolului financiar, semnate la 23 noiembrie 1970 (denumite în continuare, împreună, „Acordurile de la Ankara”) și, al patrulea, pe o încălcare nejustificată a drepturilor fundamentale și a principiilor nediscriminării și proporționalității. Reclamanta invocă, în plus, o excepție de nelegalitate întemeiată pe articolul 277 TFUE în ceea ce privește articolul 1 din decizia atacată și articolul 1 alineatul (5) din Regulamentul nr. 960/2014.

44

Este necesar, cu titlu introductiv, să se examineze admisibilitatea acțiunii.

45

Consiliul susține că cererea reclamantei având ca obiect anularea actelor atacate trebuie respinsă pentru motivul că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

46

În primul rând, Consiliul consideră că pe reclamantă nu o „privesc direct” măsurile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din decizia atacată și la articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (b) din regulamentul atacat (denumite în continuare, împreună, „dispozițiile relevante ale actelor atacate”) în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. El susține în această privință că faptul că reclamanta intră în domeniul de aplicare al acestor măsuri nu înseamnă că este vizată în mod direct de aceste măsuri. Articolul 5 alineatul (1) din regulamentul atacat nu ar interzice emiterea de instrumente financiare de către entitățile vizate, ci cumpărarea sau vânzarea de servicii de investiții sau de asistență la emiterea instrumentelor financiare în discuție de către persoanele fizice sau juridice care intră în sfera de competență a Uniunii. Reclamanta ar fi o entitate care poate să emită instrumente financiare, însă ea nu ar fi dovedit că este activă pe piața serviciilor legată de interzicerea emiterii instrumentelor financiare în discuție, precum în cauza în care s‑a dat Ordonanța din 6 septembrie 2011, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (T‑18/10, EU:T:2011:419).

47

În al doilea rând, Consiliul susține, cu titlu subsidiar, că reclamanta nu este nici vizată în mod individual de dispozițiile relevante ale actelor atacate. Astfel, ea nu ar fi desemnată în mod nominal în anexele la aceste acte. În plus, faptul că entitățile cărora le sunt aplicabile măsurile sunt identificabile nu ar fi determinant. Pe de altă parte, faptul că o măsură cu caracter general ar fi aplicabilă unui număr mic de entități sau că anumiți operatori ar fi mai afectați decât concurenții lor nu ar fi suficient pentru a demonstra că entitățile în discuție sunt vizate în mod individual de măsură.

48

Reclamanta contestă aceste argumente.

49

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare. A doua ipoteză a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE precizează astfel că, dacă persoana fizică sau juridică ce introduce acțiunea în anulare nu este destinatarul actului atacat, admisibilitatea acțiunii este supusă condiției ca actul atacat să îl privească pe reclamant direct și individual. În plus, Tratatul de la Lisabona a adăugat, la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, o a treia ipoteză, care a simplificat condițiile de admisibilitate a acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice și juridice. Astfel, această ipoteză, fără a supune admisibilitatea acțiunilor în anulare introduse de persoanele fizice și juridice condiției referitoare la afectarea individuală, deschide această cale de atac în privința „actelor normative” care nu presupun măsuri de executare și care privesc direct un reclamant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctele 56 și 57).

50

În primul rând, în ceea ce privește condiția referitoare la afectarea directă a reclamantei, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, condiția potrivit căreia o persoană fizică sau juridică trebuie să fie vizată în mod direct, astfel cum este prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, impune ca măsura Uniunii contestată să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului și să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor reguli intermediare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2008, Comisia/Infront WM, C‑125/06 P, EU:C:2008:159, punctul 47 și jurisprudența citată).

51

În speță, articolul 1 alineatul (1) litera (a) din decizia atacată și articolul 5 alineatul (1) litera (a) din regulamentul atacat interzic tuturor operatorilor din Uniune să efectueze anumite tipuri de operațiuni financiare cu instituții de credit stabilite în Rusia, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele menționate și ale căror nume figurează în anexa I la decizia atacată sau în anexa III la regulamentul atacat. Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din decizia atacată și articolul 5 alineatul (1) litera (b) din regulamentul atacat interzic operatorilor menționați să efectueze aceste operațiuni cu orice persoană juridică, entitate sau organism stabilit în afara Uniunii, deținut în proporție de peste 50 % de către o entitate al cărei nume figurează în anexele corespunzătoare la actele atacate.

52

Prin urmare, trebuie să se constate că reclamanta este vizată în mod direct de dispozițiile relevante ale actelor atacate. Astfel, măsurile restrictive în discuție se aplică în mod direct în privința sa, în consecința imediată a faptului că capitalul său este deținut în proporție de peste 50 % de Sberbank, al cărei nume figurează în anexele la aceste acte, fără a lăsa nicio putere de apreciere destinatarilor însărcinați cu punerea lor în aplicare. Este lipsit de relevanță, în această privință, faptul că dispozițiile respective nu interzic reclamantei să efectueze operațiunile vizate în afara Uniunii. Astfel, este cert că dispozițiile relevante ale actelor atacate impun restricții privind accesul reclamantei la piața de capital a Uniunii.

53

De asemenea, trebuie respinsă argumentația Consiliului potrivit căreia reclamanta nu ar fi afectată direct în situația sa juridică, dat fiind că măsurile instituite prin actele atacate se aplică numai organismelor stabilite în Uniune. Deși este adevărat că actele atacate prevăd interdicții care se aplică în primul rând instituțiilor de credit și altor organisme financiare stabilite în Uniune, aceste interdicții au ca obiectiv și ca efect afectarea directă a entităților, precum reclamanta, cărora le este limitată activitatea economică din cauza aplicării acestor măsuri în privința lor. Este de la sine înțeles că le revine organismelor stabilite în Uniune sarcina să aplice măsurile menționate, dat fiind că actele adoptate de instituțiile Uniunii nu au, în principiu, vocația de a se aplica în afara teritoriului Uniunii. Aceasta nu înseamnă însă că entitățile afectate de actele atacate nu sunt vizate în mod direct de măsurile restrictive aplicate în privința lor. Astfel, faptul de a interzice operatorilor din Uniune să efectueze anumite tipuri de operațiuni cu entități stabilite în afara Uniunii echivalează cu a interzice acestor entități să efectueze operațiunile în cauză cu operatori din Uniune. În plus, a admite teza Consiliului în această privință ar însemna să se considere că, chiar în cazul înghețării unor fonduri individuale, persoanele înscrise pe listă cărora li se aplică măsurile restrictive nu sunt vizate în mod direct de astfel de măsuri, întrucât aplicarea acestora este în primul rând în sarcina statelor membre ale Uniunii și a persoanelor fizice sau juridice aflate sub jurisdicția lor.

54

Pe de altă parte, Consiliul se întemeiază în mod eronat, în această privință, pe cauza în care a fost dată Ordonanța din 6 septembrie 2011, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (T‑18/10, EU:T:2011:419). Astfel, în această cauză, Tribunalul a considerat că Regulamentul (CE) nr. 1007/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind comerțul cu produse derivate din focă (JO 2009, L 286, p. 36) afecta doar situația juridică a reclamanților care erau activi în introducerea pe piața Uniunii a produselor derivate din focă și care erau vizați de interdicția generală de introducere pe piață a acestor produse, spre deosebire de situația reclamanților a căror activitate nu consta în introducerea pe piață a acestor produse sau de situația celor care intrau sub incidența excepției prevăzute de Regulamentul nr. 1007/2009, întrucât, în principiu, era permisă în continuare introducerea pe piața Uniunii a produselor derivate din focă obținute în urma unor vânători de foci desfășurate în mod tradițional de comunitățile inuite și de alte comunități indigene și care contribuie la subzistența acestora (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 septembrie 2011, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑18/10, EU:T:2011:419, punctul 79). În speță, dimpotrivă, trebuie să se constate că reclamanta este activă pe piața serviciilor financiare vizate de dispozițiile relevante ale actelor atacate, iar nu pe orice piață în amonte sau în aval a acestor servicii, așa cum susține Consiliul. Astfel, tocmai ca urmare a actelor atacate reclamanta s‑a văzut în imposibilitatea de a efectua anumite operațiuni financiare interzise cu organisme stabilite în Uniune, deși ar fi avut dreptul de a efectua astfel de tranzacții în absența acestor acte.

55

În consecință, trebuie să se concluzioneze că reclamanta este vizată în mod direct de dispozițiile relevante ale actelor atacate, în măsura în care acestea o privesc.

56

În al doilea rând, fără a fi necesar să se examineze dacă actele atacate presupun sau nu măsuri de executare, trebuie arătat că condiția referitoare la afectarea individuală, prevăzută de a doua ipoteză a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, este de asemenea îndeplinită în speță.

57

Astfel, trebuie amintit în această privință că orice înscriere pe o listă de persoane sau de entități vizate de măsuri restrictive permite acestei persoane sau acestei entități, în măsura în care includerea se aseamănă cu o decizie individuală în ceea ce o privește, accesul la instanța Uniunii, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, la care face trimitere articolul 275 al doilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, C‑348/12 P, EU:C:2013:776, punctul 50, Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 44, și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 103 și jurisprudența citată).

58

Or, în speță, din moment ce reclamanta este deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank, al cărei nume figurează pe listele din anexa I la decizia atacată și din anexa III la regulamentul atacat, ea face parte dintre entitățile cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în dispozițiile relevante ale actelor atacate.

59

Pe de altă parte, trebuie amintit că, atunci când un act afectează un grup de persoane identificate sau identificabile la momentul la care a fost adoptat acest act și în funcție de criterii proprii membrilor grupului, acest act poate privi individual respectivele persoane în măsura în care fac parte dintr‑un cerc restrâns de operatori economici (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2008, Comisia/Infront WM, C‑125/06 P, EU:C:2008:159, punctul 71 și jurisprudența citată).

60

Or, în speță, reclamanta face parte dintr‑un cerc restrâns de operatori ale căror drepturi au fost afectate prin adoptarea actelor atacate, din moment ce restricțiile privind accesul la piața de capital a Uniunii i se aplică acesteia ca urmare a faptului că este o persoană juridică, o entitate sau un organism stabilit în afara Uniunii, deținută în proporție de peste 50 % de o entitate care figurează în anexa I la decizia atacată sau în anexa III la regulamentul atacat.

61

În consecință, trebuie să se concluzioneze că reclamanta poate solicita anularea măsurilor restrictive instituite de dispozițiile relevante ale actelor atacate în măsura în care acestea o privesc.

62

În ceea ce privește motivele de anulare, Tribunalul consideră oportun să examineze mai întâi primul motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare, în continuare al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv, ulterior al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare nejustificată a drepturilor fundamentale ale reclamantei și a principiilor nediscriminării și proporționalității și, în sfârșit, al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea Acordurilor de la Ankara.

63

În cadrul primului motiv, reclamanta susține că Consiliul nu a furnizat o motivare adecvată sau suficientă pentru a o include în domeniul de aplicare al actelor atacate, cu încălcarea articolului 296 al doilea paragraf TFUE.

64

Reclamanta susține că nu a primit nici scrisoarea de notificare a Consiliului prin care o informa în legătură cu includerea sa în domeniul de aplicare al actelor atacate și cu atât mai puțin scrisoarea prin care o informa cu privire la motivele pentru care Consiliul intenționa să o includă în domeniul de aplicare al acestor acte, împreună cu probele care le susțineau. În această privință, reclamanta apreciază că este lipsit de relevanță faptul că dispozițiile pertinente ale actelor atacate nu pot fi calificate drept măsuri de înghețare a activelor, întrucât aceste dispoziții reprezintă măsuri restrictive care afectează în mod negativ persoane fizice sau juridice vizate în mod individual. Prin urmare, Consiliul ar fi fost obligat să îi furnizeze reclamantei motivele care justifică includerea sa în domeniul de aplicare al actelor atacate, iar publicarea măsurilor în discuție în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ar fi insuficientă.

65

Consiliul apreciază, cu titlu principal, că criteriile jurisprudențiale referitoare la obligația de motivare, la care face trimitere reclamanta, nu sunt aplicabile în speță. Astfel, măsurile în discuție nu ar fi similare unei înghețări a activelor, ci unor măsuri sau acte cu aplicabilitate generală. În acest context, obligația de motivare ar fi îndeplinită atunci când preambulul actului menționează, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea acestuia și, pe de altă parte, obiectivele generale pe care își propune să le atingă. Consiliul arată că preambulul regulamentului atacat îndeplinește aceste criterii jurisprudențiale.

66

Cu titlu subsidiar, Consiliul afirmă că a respectat obligația de motivare, în conformitate cu jurisprudența citată de reclamantă. Consiliul susține că afirmațiile formulate de reclamantă în cererea introductivă arată că aceasta cunoștea perfect contextul în care au fost adoptate măsurile precum și motivele care l‑au determinat să o includă în domeniul de aplicare al actelor atacate.

67

Comisia este de acord cu opinia Consiliului potrivit căreia actele atacate îndeplinesc obligația de motivare. Aceasta susține că motivele care au condus la adoptarea măsurilor restrictive în privința reclamantei sunt detaliate la considerentele (1)-(12) ale deciziei atacate. Pe de altă parte, Comisia susține că aplicarea măsurilor restrictive în privința reclamantei este justificată de faptul că, prin statutul său și în fapt, aceasta îndeplinește criteriile enunțate în dispozițiile relevante ale actelor atacate. Ar conta doar faptul că reclamanta îndeplinește aceste condiții și, în consecință, nu ar fi necesar să se justifice în mod individual înscrierea entităților vizate în anexele la actele atacate.

68

Potrivit articolului 296 al doilea paragraf TFUE, „[a]ctele juridice se motivează […]”.

69

Pe de altă parte, în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, dreptul la bună administrare include printre altele „obligația administrației de a‑și motiva deciziile”.

70

Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 296 TFUE și de articolul 41 alineatul (2) litera (c) din cartă trebuie să fie adaptată naturii actului atacat și contextului în care acesta a fost adoptat. Aceasta trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanei interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurilor luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei (a se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2016, Ben Ali/Consiliul, T‑200/14, nepublicată, EU:T:2016:216, punctul 94 și jurisprudența citată).

71

Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act îndeplinește cerințele articolului 296 TFUE și ale articolului 41 alineatul (2) litera (c) din cartă trebuie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. Astfel, pe de o parte, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa. Pe de altă parte, gradul de precizie a motivării unui act trebuie să fie proporțional cu posibilitățile materiale și cu condițiile tehnice și de timp în care acesta trebuie adoptat (se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2016, Ben Ali/Consiliul, T‑200/14, nepublicată, EU:T:2016:216, punctul 95 și jurisprudența citată).

72

În primul rând, în ceea ce privește argumentația reclamantei potrivit căreia actele atacate ar fi trebuit să facă obiectul unei comunicări individuale, trebuie arătat că o astfel de critică vizează mai mult motivul întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și va fi, prin urmare, examinată în acest cadru.

73

În al doilea rând, în ceea ce privește, mai exact, întinderea obligației de motivare care îi revine Consiliului în speță, trebuie amintit că reclamanta solicită numai anularea dispozițiilor relevante ale actelor atacate, în măsura în care acestea o privesc. În această privință, trebuie arătat că obiectul măsurilor restrictive care rezultă din aceste dispoziții este definit prin referire la entități specifice, dat fiind că ele interzic printre altele executarea diferitor operațiuni financiare în ceea ce privește entitățile înscrise în anexa I la decizia atacată și în anexa III la regulamentul atacat, printre care figurează Sberbank, precum și în ceea ce privește persoanele juridice, entitățile și organismele care sunt deținute în proporție mai mare de 50 % de o entitate care figurează în anexele respective, acesta fiind în mod vădit cazul reclamantei în raport cu Sberbank. Prin urmare, în privința reclamantei, este vorba despre măsuri restrictive individuale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 100 și 119).

74

Jurisprudența a precizat că motivarea unui act al Consiliului prin care se impune o măsură restrictivă individuală trebuie să identifice nu numai temeiul juridic al acelei măsuri, ci și motivele specifice și concrete pentru care Consiliul a considerat, în exercitarea puterii sale discreționare de apreciere, că persoana vizată trebuia să facă obiectul unei astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, National Iranian Tanker Company/Consiliul, T‑565/12, EU:T:2014:608, punctul 38 și jurisprudența citată).

75

În consecință, trebuie înlăturată argumentația Consiliului potrivit căreia criteriile jurisprudențiale referitoare la obligația de motivare a actelor prin care se impun măsuri restrictive individuale nu ar fi aplicabile în speță.

76

Totuși, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 71 de mai sus, trebuie să țină seama de contextul în care au fost adoptate măsurile restrictive, precum și de ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

77

În speță, primo, trebuie să se constate că măsurile restrictive care decurg din dispozițiile relevante ale actelor atacate se înscriu în contextul, cunoscut de reclamantă, al unei tensiuni internaționale care a precedat adoptarea actelor atacate, amintit la punctele 2-12 de mai sus. Reiese din considerentele (1)-(8) ale deciziei atacate și din considerentul (2) al regulamentului atacat că obiectivul declarat al actelor atacate este de a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, precum și de a promova o soluționare pașnică a crizei. Aceste acte indică astfel situația generală care a condus la adoptarea lor și obiectivele generale pe care își propun să le atingă (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 123).

78

Secundo, în ceea ce privește mai exact dispozițiile relevante ale actelor atacate, trebuie amintit că acestea interzic, pentru operatorii din Uniune, achiziționarea, vânzarea sau furnizarea, în mod direct sau indirect, de servicii de investiții sau de asistență la emitere sau orice alt fel de tranzacționare de obligațiuni, titluri de capital sau instrumente financiare similare cu o scadență de peste 90 de zile, emise după perioada 1 august 2014-12 septembrie 2014, sau cu o scadență de peste 30 de zile, emise după 12 septembrie 2014, de către persoane juridice care îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste dispoziții, printre care se numără și aceea de a fi deținută sau controlată în proporție de peste 50 % de statul rus, și al căror nume figurează în anexa I la decizia atacată și în anexa III la regulamentul atacat, sau de persoane juridice, entități sau organisme care sunt deținute în proporție de peste 50 % de o entitate care figurează în aceste anexe (a se vedea punctele 17 și 19 de mai sus). În ceea ce privește aceste anexe, ele nu conțin nicio motivare specifică referitoare la fiecare dintre entitățile enumerate.

79

Trebuie să se considere, totuși, că „motivele specifice și concrete” pentru care Consiliul a considerat, în exercitarea puterii sale discreționare de apreciere, că reclamanta trebuia să facă obiectul măsurilor în discuție, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 74 de mai sus, corespund în speță criteriilor stabilite în dispozițiile relevante ale actelor atacate.

80

Astfel, ca urmare a calității sale de entitate deținută în proporție de peste 50 % de o entitate care figurează în anexele la actele atacate, în speță Sberbank, reclamantei i s‑au impus măsuri restrictive în temeiul acestor acte.

81

În această privință, este necesar să se arate că faptul de a fi recurs la aceleași considerente pentru a adopta măsuri restrictive care vizează mai multe persoane nu exclude faptul că din considerentele respective rezultă o motivare suficient de specifică pentru fiecare dintre persoanele vizate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctul 115).

82

Pe de altă parte, din elementele de probă furnizate de reclamantă în anexa la cererea introductivă rezultă că aceasta a înțeles perfect că în calitatea ei de entitate deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank i s‑au impus măsurile restrictive în cauză.

83

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se concluzioneze că Consiliul a motivat în mod suficient dispozițiile relevante ale actelor atacate în măsura în care acestea se aplică reclamantei, astfel încât primul motiv trebuie respins ca nefondat.

84

În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta invocă o încălcare a dreptului la apărare, inclusiv a dreptului de a fi ascultat, și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv de către Tribunal, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta nu a primit o notificare individuală a actelor atacate și, pe de altă parte, faptul că Consiliul nu a prezentat niciun element de probă care să susțină motivele de care dispunea pentru a justifica măsurile restrictive împotriva sa și nu i‑a permis să formuleze observații cu privire la acest subiect. Consiliul ar fi comunicat documente referitoare la decizia de includere a reclamantei în domeniul de aplicare al actelor atacate care nu ar conține niciun temei de fapt referitor la această decizie.

85

Consiliul contestă argumentele reclamantei și apreciază că, dat fiind că dispozițiile relevante ale actelor atacate nu constituie măsuri restrictive „specifice” și nu vizează în mod direct și individual reclamanta, el nu era ținut să o informeze în mod individual pe aceasta. Pe de altă parte, reclamanta nu ar fi demonstrat în ce mod lipsa unei notificări individuale ar fi adus atingere dreptului său la apărare în speță. În plus, ea ar fi solicitat să aibă acces la documentele care o privesc în aceeași zi cu introducerea acțiunii sale, și anume la 5 decembrie 2014. Consiliul ar fi răspuns la această solicitare la29 ianuarie 2015, și anume la o lună și jumătate după ce a primit cererea respectivă. Prin urmare, Consiliul apreciază că se poate întemeia pe jurisprudența Tribunalului prin care se admite posibilitatea de a lua în considerare documentele comunicate reclamantului după introducerea acțiunii.

86

Trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă sunt drepturi fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, din perspectiva cărora instanțele Uniunii trebuie să asigure un control, în principiu complet, al legalității tuturor actelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2016, Good Luck Shipping/Consiliul, T‑423/13 și T‑64/14, EU:T:2016:308, punctele 47 și 48 și jurisprudența citată).

87

Respectarea dreptului la apărare, care este consacrat în mod expres la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, include în cursul unei proceduri care precedă adoptarea unei măsuri restrictive dreptul de a fi ascultat și dreptul de acces la dosar cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, C‑280/12 P, EU:C:2013:775, punctul 60, și Hotărârea din 15 iunie 2017, Kiselev/Consiliul, T‑262/15, EU:T:2017:392, punctul 139 și jurisprudența citată).

88

Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care este afirmat la articolul 47 din cartă, impune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele pe care se întemeiază decizia luată în privința sa fie din cuprinsul deciziei înseși, fie dintr‑o comunicare a acestor motive făcută la cererea sa, fără a se aduce atingere puterii instanței competente de a dispune ca autoritatea în cauză să le comunice, pentru a‑i permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța competentă, precum și pentru a‑i permite pe deplin acesteia din urmă să exercite controlul legalității deciziei în cauză (a se vedea Hotărârea din 24 mai 2016, Good Luck Shipping/Consiliul, T‑423/13 și T‑64/14, EU:T:2016:308, punctul 50 și jurisprudența citată).

89

Cu ocazia acestei comunicări, autoritatea competentă a Uniunii trebuie să permită acestei persoane să își expună în mod util punctul de vedere cu privire la motivele reținute împotriva sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 112).

90

Acestea sunt principiile în lumina cărora trebuie analizate argumentele reclamantei.

91

Cu titlu introductiv, trebuie să se respingă argumentul Consiliului potrivit căruia jurisprudența în materie de măsuri restrictive individuale nu ar fi aplicabilă în speță, întrucât ar fi vorba despre măsuri cu caracter general, iar nu despre măsuri restrictive specifice. Astfel, competența Tribunalului în ceea ce privește decizia atacată rezultă tocmai din faptul că prezenta acțiune privește controlul legalității unor măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE, astfel cum a statuat Curtea în cauza care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236).

92

În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Consiliul ar fi trebuit să îi notifice în mod individual actele atacate, în măsura în care aceste acte prevăd măsuri restrictive în privința sa, trebuie reținut că lipsa unei comunicări individuale a actelor atacate, deși are o incidență asupra momentului în care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii, nu justifică, în sine, anularea actelor în discuție. În această privință, reclamanta nu invocă niciun argument care să demonstreze că, în situația din speță, lipsa unei notificări individuale a acestor acte a avut drept consecință o atingere adusă drepturilor sale care ar justifica anularea actelor respective în măsura în care o privesc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 122 și jurisprudența citată).

93

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa lipsă a comunicării, de către Consiliu, a elementelor de probă care susțin adoptarea unor măsuri restrictive în privința acesteia, trebuie să se examineze separat actele inițiale, prin care reclamantei i s‑au impus măsuri restrictive pentru prima dată, ca urmare a includerii numelui Sberbank pe listele în anexă la actele atacate (denumite în continuare „actele inițiale”) și actele subsecvente care confirmă aceste măsuri.

94

Primo, în ceea ce privește actele inițiale, trebuie amintit că jurisprudența a admis că, în cazul unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, Consiliul nu are obligația de a comunica în prealabil persoanei sau entității în cauză motivele pe care această instituție intenționează să întemeieze includerea numelui persoanei sau al entității respective în lista relevantă. Astfel, pentru a nu i se compromite eficacitatea, o asemenea măsură trebuie, prin însăși natura sa, să poată beneficia de un efect de surpriză și să se aplice imediat. Într‑un astfel de caz, este suficient, în principiu, ca instituția să comunice motivele către persoana sau entitatea în cauză și să îi acorde acesteia dreptul de a fi ascultată concomitent cu sau imediat după adoptarea deciziei (Hotărârea din 21 decembrie 2011, France/People’s Mojahedin Organization of Iran, C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctul 61).

95

Fiind întrebat cu privire la acest subiect în ședință, Consiliul a arătat că jurisprudența citată la punctul 94 de mai sus nu se aplică în cazul de față, întrucât măsurile restrictive în discuție priveau restricții ale accesului la piața de capital a Uniunii în general, iar nu măsuri de înghețare a fondurilor individuale în sens strict. În subsidiar, Consiliul apreciază că, chiar dacă această jurisprudență ar fi aplicabilă în speță, el nu ar avea nicio obligație de a asculta reclamanta înainte de adoptarea actelor inițiale și nici de a‑i comunica elementele reținute împotriva sa în această etapă.

96

O astfel de interpretare nu poate fi reținută.

97

Astfel, trebuie amintit că dreptul fundamental la respectarea dreptului la apărare în cursul unei proceduri care precedă adoptarea unei măsuri restrictive decurge în mod direct din articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă (a se vedea punctul 87 de mai sus și jurisprudența citată).

98

Prin urmare, în măsura în care restricțiile impuse reclamantei în temeiul dispozițiilor relevante ale actelor atacate constituie măsuri restrictive cu caracter individual în privința sa (a se vedea punctul 73 de mai sus) și în lipsa necesității demonstrate de a conferi un efect de surpriză acestor măsuri în vederea asigurării eficacității lor, Consiliul ar fi trebuit să comunice motivele privind aplicarea acestor măsuri în privința reclamantei înainte de adoptarea actelor atacate.

99

Cu toate acestea, trebuie amintit că, în speță, motivele reținute de Consiliu pentru a impune măsuri restrictive în privința reclamantei, care figurează în dispozițiile relevante ale actelor atacate însele, constau în faptul că aceasta este o persoană juridică, o entitate sau un organism stabilit în afara Uniunii, deținută în proporție de cel puțin 50 % de o entitate care figurează în anexele la actele atacate.

100

Or, reclamanta nu reușește să explice în ce măsură lipsa comunicării prealabile, de către Consiliu, a anumitor elemente din dosar referitoare la aceste motive ar fi afectat dreptul său la apărare sau dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă astfel încât să conducă la anularea actelor inițiale.

101

Astfel, este necesar să se amintească faptul că, pentru ca o încălcare a dreptului la apărare să determine anularea unui act, trebuie ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi condus la un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2014, Georgias și alții/Consiliul și Comisia, T‑168/12, EU:T:2014:781, punctul 106, și Hotărârea din 15 iunie 2017, Kiselev/Consiliul, T‑262/15, EU:T:2017:392, punctul 153).

102

În speță, reclamanta nu reușește să explice care sunt argumentele sau elementele pe care ar fi putut să le invoce dacă ar fi primit documentele în discuție mai devreme și nici nu a demonstrat că aceste argumente sau aceste elemente ar fi putut să conducă la un rezultat diferit în cazul său. Astfel, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că nu a cunoscut, la momentul adoptării actelor inițiale, faptul că era deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank. Astfel, prezenta critică nu poate determina anularea actelor inițiale.

103

Secundo, în ceea ce privește actele subsecvente prin care măsurile restrictive au fost menținute în privința reclamantei, jurisprudența a precizat că, cu ocazia adoptării unei decizii prin care menține numele unei persoane sau al unei entități pe o listă cu persoane sau cu entități vizate de măsuri restrictive, Consiliul trebuie să respecte dreptul acestei persoane sau al acestei entități de a i se comunica elementele reținute în sarcina sa și dreptul de a fi ascultată înainte de adoptarea acestei decizii atunci când reține în privința sa elemente noi, mai precis elemente care nu figurau în decizia inițială de includere a numelui său în această listă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran, C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctul 63, și Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul, C‑535/14 P, EU:C:2015:407, punctul 26 și jurisprudența citată).

104

Or, în speță, criteriile reținute pentru impunerea unor măsuri restrictive în privința reclamantei figurează de la început la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din decizia atacată și la articolul 5 alineatul (1) litera (b) din regulamentul atacat. Astfel, ca urmare a faptului că este deținută în proporție de peste 50 % de către Sberbank, care este ea însăși o instituție de credit importantă stabilită în Rusia, cu proprietate sau control public în proporție de peste 50 % începând de la data de 1 august 2014 și al cărei nume este înscris pe lista din anexa I la decizia atacată și pe lista din anexa III la regulamentul atacat, reclamanta este vizată de măsurile restrictive în discuție. Aceste elemente erau bine cunoscute de reclamantă și, prin urmare, nu pot fi considerate elemente noi în sensul jurisprudenței menționate mai sus.

105

În sfârșit, trebuie amintit că, atunci când au fost comunicate informații suficient de precise, care permit persoanei interesate să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra elementelor incriminatoare pe care i le impută Consiliul, principiul respectării dreptului la apărare nu implică obligația acestei instituții de a permite în mod spontan accesul la documentele conținute în dosarul său. Numai la cererea părții interesate Consiliul este obligat să permită accesul la toate documentele administrative neconfidențiale privind măsura în cauză (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, EU:T:2009:401, punctul 97 și jurisprudența citată).

106

În speță, trebuie să se constate că Consiliul a respectat această obligație și a răspuns la cererea de informații a reclamantei din 5 decembrie 2014 prin scrisoarea din 29 ianuarie 2015. În acest cadru, Consiliul a permis accesul la documentele aflate în posesia sa referitoare la decizia sa de a impune măsuri restrictive în privința reclamantei.

107

Prin urmare,trebuie să se considere că comunicarea acestor elemente a avut loc într‑un termen rezonabil și era suficientă pentru a permite reclamantei să își valorifice drepturile în mod efectiv și pentru a respecta dreptul său la apărare.

108

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins în ansamblul său.

109

Reclamanta susține că îi revine Consiliului sarcina de a stabili că actele atacate constituie mijloace nediscriminatorii și proporționale pentru atingerea unui obiectiv legitim. Pe de altă parte, reclamanta susține că măsurile restrictive care rezultă din actele atacate constituie o atingere disproporționată a drepturilor sale fundamentale, din moment ce acestea o împiedică să exercite în mod liber o activitate economică, și fără ca această limitare a drepturilor sale să fie necesară sau adecvată pentru a atinge obiectivele urmărite de Consiliu.

110

Consiliul, susținut de Comisie, contestă aceste afirmații.

111

Primo, trebuie amintit că, potrivit articolului 16 din cartă, „[l]ibertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale”.

112

Secundo, articolul 17 alineatul (1) din cartă prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”

113

Desigur, este adevărat că măsuri restrictive precum cele în discuție în speță limitează în mod incontestabil drepturile de care reclamanta beneficiază în temeiul articolelor 16 și 17 din cartă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2016, NIOC și alții/Consiliul, C‑595/15 P, nepublicată, EU:C:2016:721, punctul 50 și jurisprudența citată).

114

Totuși, drepturile fundamentale invocate de reclamantă nu constituie prerogative absolute și pot, în consecință, să facă obiectul unor limitări, în condițiile menționate la articolul 52 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, C‑348/12 P, EU:C:2013:776, punctul 121, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctul 195 și jurisprudența citată).

115

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, pe de o parte, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin cartă trebuie să fie „prevăzută de lege” și „să respecte substanța acestor drepturi și libertăți” și, pe de altă parte, prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt „necesare” și numai dacă răspund efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

116

Astfel, pentru a fi conformă cu dreptul Uniunii, o limitare a exercitării drepturilor fundamentale în discuție trebuie să îndeplinească trei condiții. În primul rând, limitarea trebuie să fie prevăzută de lege. Cu alte cuvinte, măsura în cauză trebuie să aibă un temei legal. În al doilea rând, limitarea trebuie să vizeze un obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune. În al treilea rând, limitarea nu trebuie să fie excesivă. Pe de o parte, ea trebuie să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit. Pe de altă parte, nu trebuie să se aducă atingere „conținutului esențial”, adică substanței dreptului sau libertății în cauză (a se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Rotenberg/Consiliul, T‑720/14, EU:T:2016:689, punctele 170-173 și jurisprudența citată).

117

Or, trebuie să se constate că aceste trei condiții sunt îndeplinite în speță.

118

În primul rând, măsurile restrictive în discuție sunt „prevăzute de lege”, întrucât ele sunt enunțate în acte care au printre altele o aplicabilitate generală și un temei juridic clar în dreptul Uniunii, precum și o motivare suficientă (a se vedea punctele 78-93 de mai sus).

119

În al doilea rând, reiese din considerentele (1)-(8) ale deciziei atacate și din considerentul (2) al regulamentului atacat că obiectivul declarat al acestor acte este de a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, precum și de a promova o soluționare pașnică a crizei. Un astfel de obiectiv corespunde cu cel care constă în menținerea păcii și a securității internaționale, în conformitate cu obiectivele acțiunii externe a Uniunii prevăzute la articolul 21 TUE (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 115).

120

În al treilea rând, în ceea ce privește principiul proporționalității, trebuie amintit că acesta, ca principiu general al dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite de reglementarea în cauză. Astfel, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Rotenberg/Consiliul, T‑720/14, EU:T:2016:689, punctul 178 și jurisprudența citată).

121

Jurisprudența precizează în această privință că, în ceea ce privește controlul jurisdicțional al respectării principiului proporționalității, legiuitorului Uniunii trebuie să i se recunoască o largă putere de apreciere în domenii care implică din partea acestuia alegeri de natură politică, economică și socială și în care este chemat să efectueze aprecieri complexe. În consecință, numai caracterul vădit inadecvat al unei măsuri adoptate în aceste domenii, având în vedere obiectivul pe care instituția competentă urmărește să îl atingă poate afecta legalitatea unei astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 146 și jurisprudența citată).

122

Primo, reclamanta apreciază că măsurile restrictive care i‑au fost impuse în temeiul actelor atacate nu permit atingerea obiectivului urmărit prin aceste acte, care constă în exercitarea de presiuni asupra guvernului rus prin limitarea accesului băncilor rusești de stat identificate de Consiliu la piețele de capital, întrucât ea nu are niciun rol în acțiunile Federației Ruse de destabilizare a situației în Ucraina.

123

Totuși, împrejurarea că reclamanta nu ar fi avut niciun rol în acțiunile Federației Ruse de destabilizare a situației în Ucraina este lipsită de relevanță, întrucât ei nu i s‑au impus măsuri restrictive pentru acest motiv, ci ca urmare a faptului că este deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank, care este ea însăși o bancă publică rusă al cărei nume figurează în anexa la actele atacate.

124

În plus, este desigur adevărat că măsurile restrictive implică, prin definiție, efecte care afectează drepturile de proprietate și libera exercitare a activităților profesionale, cauzând astfel prejudicii unor părți care nu au nicio răspundere cu privire la situația care a condus la adoptarea sancțiunilor. Acesta este a fortiori efectul măsurilor restrictive specifice pentru entitățile vizate de acestea (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 149 și jurisprudența citată).

125

Cu toate acestea, trebuie remarcat că importanța obiectivelor urmărite de actele atacate, și anume protejarea integrității teritoriale, a suveranității și a independenței Ucrainei, precum și promovarea unei soluționări pașnice a crizei din această țară, care se înscriu în obiectivul mai larg al menținerii păcii și a securității internaționale, în conformitate cu obiectivele acțiunii externe a Uniunii prevăzute la articolul 21 TUE, este de natură să justifice consecințe negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori care nu au nicio răspundere cu privire la situația care a condus la adoptarea sancțiunilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 149 și 150 și jurisprudența citată).

126

Secundo, contrar celor susținute de reclamantă, există un raport rezonabil între măsurile restrictive în discuție și obiectivul urmărit de Consiliu prin adoptarea lor. Astfel, în măsura în care acest obiectiv este în special acela de a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, abordarea constând în a viza bănci publice rusești răspunde în mod coerent obiectivului menționat și, în orice caz, nu poate fi considerată vădit inadecvată în raport cu obiectivul urmărit (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 147).

127

Astfel, Consiliul a putut în mod legitim să considere că, pentru a atinge acest obiectiv, trebuia să vizeze nu numai instituțiile de credit importante sau instituțiile de dezvoltare a finanțării stabilite în Rusia, cu proprietate sau control public în proporție de peste 50 % începând de la data de 1 august 2014, și al căror nume era inclus pe lista din anexa I [articolul 1 alineatul (1) litera (a) din decizia atacată], ci și orice persoană juridică, entitate sau organism stabilit în afara Uniunii deținut în proporție de peste 50 % de către o entitate care figurează în anexa I [articolul 1 alineatul (1) litera (b) din decizia atacată] sau orice persoană juridică, entitate sau organism care acționează în numele sau sub conducerea unei entități vizate la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din decizia atacată sau care figurează în anexa I [articolul 1 alineatul (1) litera (c) din decizia atacată]. Dacă entități precum reclamanta nu ar fi incluse în domeniul de aplicare al măsurilor prevăzute de actele atacate, entitățile ruse vizate în anexa la aceste acte ar putea eluda cu ușurință interdicțiile prin executarea acestora de către filialele lor sau prin entități care acționează în numele lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2012, Melli Bank/Consiliul, C‑380/09 P, EU:C:2012:137, punctul 58).

128

În această privință, este lipsit de importanță faptul că reclamanta nu poate realiza transferuri de fonduri către Sberbank, dat fiind că se află sub supravegherea organismului de reglementare bancară turc. Astfel, presupunând că acesta este cazul, Consiliul putea totuși să considere în mod legitim că restricționarea accesului Sberbank și al entităților pe care le deține în proporție de peste 50 %, precum reclamanta, la piața de capital a Uniunii era susceptibilă să contribuie la atingerea obiectivului actelor atacate, constând în a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei și să promoveze o soluționare pașnică a crizei. Astfel, în cazul unor dificultăți financiare suportate de reclamantă ca urmare a măsurile restrictive în cauză, ar reveni acționarilor acesteia și, in fine, statului rus, sarcina de a o recapitaliza, ceea ce ar fi în conformitate cu obiectivul menționat.

129

Tertio, trebuie să se arate că măsurile adoptate de Consiliu în speță constau în sancțiuni economice specifice, care nu pot fi considerate drept o întrerupere totală a relațiilor economice și financiare cu o țară terță, deși Consiliul dispune de o astfel de competență în temeiul articolului 215 TFUE.

130

În aceste condiții și având în vedere în special evoluția progresivă a intensității măsurilor restrictive adoptate de Consiliu ca reacție la criza din Ucraina, ingerința în libertatea de a desfășura o activitate comercială și în dreptul de proprietate al reclamantei nu poate fi considerată disproporționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 150).

131

Niciunul dintre celelalte argumente ale reclamantei nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

132

În primul rând, reclamanta susține că nu a fost în măsură să beneficieze de excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din regulamentul atacat, dat fiind că el s‑ar aplica numai importurilor sau exporturilor dintre Uniune și Rusia. Aceasta ar demonstra faptul că reclamanta nu ar fi trebuit inclusă în domeniul de aplicare al măsurilor restrictive și că aceste măsuri o discriminează în raport cu Sberbank și sunt disproporționate.

133

În această privință, este adevărat că excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 833/2014 se aplica, în versiunea sa rezultată din Regulamentul nr. 960/2014 (a se vedea punctul 19 de mai sus), numai împrumuturilor sau creditelor care au ca obiectiv specific și documentat furnizarea de finanțare pentru importuri sau exporturi neinterzise de bunuri și servicii nefinanciare între Uniune și Rusia, iar nu între Uniune și alte țări terțe, precum Republica Turcia. Totuși, trebuie să se arate că această dispoziție a rămas în vigoare, în versiunea sa inițială, numai între 8 septembrie 2014 și 6 decembrie 2014, data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1290/2014. Astfel, prin acest din urmă regulament, Consiliul a decis că era necesar să modifice textul dispoziției menționate pentru a‑i extinde domeniul de aplicare și pentru a include în acesta și împrumuturile sau creditele care au ca obiectiv specific și documentat furnizarea de finanțare pentru importuri sau exporturi neinterzise de bunuri și servicii nefinanciare între Uniune și un stat terț. Or, presupunând că această dispoziție ar fi putut fi, în versiunea sa rezultată din Regulamentul nr. 960/2014, discriminatorie sau disproporționată, reclamanta nu explică în ce mod aplicarea sa în mai puțin de trei luni ar fi putut să conducă la anularea dispozițiilor relevante ale actelor atacate, în măsura în care aceste dispoziții sunt conforme și proporționale cu obiectivul lor (a se vedea punctele 121-130 de mai sus). Prin urmare, o astfel de critică trebuie, în orice caz, să fie respinsă ca inoperantă.

134

În plus, presupunând că un astfel de argument este operant, în mod greșit reclamanta apreciază că, chiar în versiunea sa modificată care rezultă din Regulamentul nr. 1290/2014 (a se vedea punctul 22 de mai sus), articolul 5 alineatul (3) litera (b) din regulamentul atacat ar fi discriminatoriu în măsura în care ar permite unei filiale a Sberbank stabilită în Uniune să beneficieze de finanțare de urgență, în timp ce una dintre filialele sale nu ar putea să beneficieze de o asemenea finanțare. Astfel, trebuie arătat că un asemenea argument se întemeiază pe o interpretare ipotetică a acestei dispoziții, în temeiul căreia ar fi vizate numai entitățile din Uniune deținute în mod direct de o entitate vizată în anexele la actele atacate, iar nu entitățile deținute în mod indirect. Or trebuie amintit că, în cazul în care sunt posibile mai multe interpretări ale aceleiași dispoziții, aceasta trebuie interpretată, în măsura posibilului, în lumina obiectivelor sale și în conformitate cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 141, și Hotărârea din 13 iulie 2011, Schindler Holding și alții/Comisia, T‑138/07, EU:T:2011:362, punctul 149 și jurisprudența citată).

135

Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta susține că o astfel de limitare a domeniului de aplicare al acestei excepții înseamnă că ea nu ar trebui să facă parte din domeniul de aplicare al dispozițiilor relevante ale actelor atacate, trebuie să se constate că o astfel de cerere implică o constatare sau o declarație din partea Tribunalului. Or, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Tribunalul nu este competent, în cadrul controlului legalității întemeiat pe articolul 263 TFUE, să pronunțe hotărâri declarative (a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2015, Akhras/Consiliul, T‑579/11, nepublicată, EU:T:2015:97, punctul 51 și jurisprudența citată).

136

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia, indiferent care ar fi obiectivul legitim urmărit de aceste măsuri, efectele grave negative pe care le‑a suferit, întrucât au un efect prejudiciabil asupra poziției sale concurențiale în Turcia, ar fi în orice caz disproporționate, este suficient să se arate că simplul fapt că măsurile restrictive în cauză pot avea efecte negative pentru reclamantă, în special asupra poziției sale concurențiale în Turcia, nu este suficient pentru a demonstra caracterul lor disproporționat (a se vedea punctul 124 de mai sus).

137

În al treilea rând, reclamanta susține că nu era necesar să se impună măsuri atât de prejudiciabile, în măsura în care orice entitate care acționează în numele sau sub conducerea Sberbank era supusă unor restricții în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din regulamentul atacat. Simplul fapt că reclamanta ar fi deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank nu poate justifica, în consecință, impunerea unor măsuri restrictive în privința sa.

138

În această privință, faptul că, în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din regulamentul atacat, orice entitate care acționează în numele sau sub conducerea Sberbank este supusă unor restricții nu este suficient pentru a concluziona că Consiliul nu putea să prevadă de asemenea, la articolul 5 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, că orice entitate deținută în proporție de 50 % de una dintre entitățile care figurează în anexa III la regulamentul menționat ar fi, de asemenea, vizată de măsurile restrictive în cauză. Astfel, având în vedere marja largă de apreciere de care dispune Consiliul în această privință, nu era în mod vădit disproporționat să restrângă accesul Sberbank și al entităților ale căror drepturi de proprietate sunt deținute de aceasta în proporție de peste 50 % la piața de capital a Uniunii, în raport cu obiectivul actelor atacate (a se vedea punctul 15 de mai sus).

139

În al patrulea rând, reclamanta apreciază în mod greșit că excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (b) din regulamentul atacat este discriminatorie în raport cu entitățile stabilite în Uniune. Astfel, trebuie să se arate că situația reclamantei nu este comparabilă cu cea a entităților sau organismelor din Uniune. Acestea intră în mod direct sub incidența dreptului Uniunii și au obligația de a respecta și de a pune în aplicare dispozițiile regulamentului atacat, care este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. Prin urmare, ele nu pot printre altele să ia măsuri vizând eludarea interdicțiilor prevăzute de aceste acte, în conformitate cu articolul 12 din regulamentul atacat, ceea ce nu este cazul entităților, precum reclamanta, care nu intră sub incidența dreptului Uniunii. În orice caz, presupunând că o încălcare a principiului egalității de tratament poate fi stabilită, trebuie să se arate că principiul egalității de tratament trebuie conciliat cu principiul legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (a se vedea Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 71 și jurisprudența citată).

140

În al cincilea rând, în mod greșit reclamanta susține că Consiliul avea obligația de a ține seama de situația sa specială, ca urmare a faptului că aceasta operează din Turcia. Astfel, din moment ce este o entitate deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank, care figurează în anexa la actele atacate, în mod întemeiat reclamanta a fost inclusă în domeniul de aplicare al măsurilor restrictive în cauză, în conformitate cu dispozițiile relevante ale actelor atacate. Pe de altă parte, problema dacă dispozițiile Acordurilor de la Ankara invocate de reclamantă pot să pună în discuție validitatea actelor atacate va fi examinată în cadrul celui de al treilea motiv.

141

În al șaselea rând, rezultă din examinarea primului și a celui de al doilea motiv de mai sus că Consiliul nu a încălcat obligația de motivare care îi revine și nici dreptul la apărare și dreptul la un control jurisdicțional efectiv ale reclamantei prin impunerea măsurilor restrictive în cauză. Prin urmare, nu se poate constata o atingere disproporționată a drepturilor reclamantei ca urmare a acestui fapt.

142

În sfârșit, în ceea ce privește dreptul la reputație al reclamantei, trebuie arătat că o atingere a reputației unei persoane vizate de măsuri restrictive ce rezultă din motive care justifică aceste măsuri nu poate, prin ea însăși, să constituie o atingere disproporționată a dreptului de proprietate și a libertății de a desfășura o activitate comercială ale persoanei respective. Astfel, în lipsa unei precizări cu privire la legătura dintre reputația invocată de reclamantă și drepturile fundamentale care fac obiectul prezentului motiv, acest argument este inoperant. Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, la fel ca dreptul de proprietate și libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la protecția reputației sale nu constituie o prerogativă absolută și exercitarea sa poate face obiectul unor restricții justificate de obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Astfel, importanța obiectivelor urmărite de măsurile restrictive în cauză este de natură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru reputația persoanelor sau a entităților în cauză (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2016, Al Matri/Consiliul, T‑545/13, nepublicată, EU:T:2016:376, punctele 167 și 168 și jurisprudența citată).

143

Având în vedere considerațiile care precedă, al patrulea motiv trebuie respins.

144

Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta invocă încălcarea articolului 19 din Acordul de la Ankara, a articolului 41 alineatul (1), a articolului 50 alineatul (3) și a articolului 58 din protocolul adițional la acesta, precum și a articolului 6 din protocolul financiar la acesta. Dispozițiile menționate ar avea un efect direct în măsura în care ele ar conține obligații suficient de clare și precise care nu ar fi condiționate, în ceea ce privește executarea sau efectele lor, de intervenția niciunui act ulterior.

145

În primul rând, reclamanta apreciază că libera prestare a serviciilor, astfel cum este enunțată de articolul 41 alineatul (1) din Acordul de la Ankara, care ar fi similar articolului 56 TFUE, este compromisă atunci când o măsură este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți, ceea ce ar fi în mod vădit cazul în speță. În al doilea rând, reclamanta susține că, în cazul în care ar exista o derogare care să justifice restrângerea unei libertăți, aceasta ar trebui aplicată în mod nediscriminatoriu în sensul articolului 9 din Acordul de la Ankara și al articolului 58 din protocolul adițional la acesta, care interzic orice discriminare pe motiv de naționalitate. În al treilea rând, măsurile restrictive în cauză ar încălca dispozițiile privind libera circulație a capitalurilor în sensul articolului 50 alineatul (3) din Protocolul adițional la Acordul de la Ankara. În al patrulea rând, aceste măsuri ar contraveni articolului 6 alineatul (1) din Protocolul financiar la Acordul de la Ankara în materie de acces la finanțările acordate de Banca Europeană de Investiții (BEI).

146

Consiliul, susținut de Comisie, contestă aceste argumente.

147

Reiese din articolul 216 alineatul (2) TFUE că acordurile încheiate de Uniune, precum Acordul de la Ankara și protocoalele adiționale la acesta, sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre. În consecință, aceste acorduri beneficiază de supremație față de actele de drept derivat al Uniunii. Rezultă de aici că validitatea unui act de drept derivat al Uniunii poate fi afectată de incompatibilitatea acestuia din urmă cu normele de drept internațional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctele 42 și 43 și jurisprudența citată).

148

Prin urmare, validitatea actelor atacate în speță poate fi analizată în lumina Acordului de la Ankara și a protocoalelor adiționale la acesta, cu condiția totuși ca, pe de o parte, natura și economia acordului în cauză să nu se opună analizării și, pe de altă parte, ca, în ceea ce privește conținutul, dispozițiile invocate să pară necondiționate și suficient de precise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctele 43 și 45, precum și Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma, C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74, punctul 84).

149

Or, în speță, presupunând că economia Acordului de la Ankara și a protocoalelor adiționale la acesta nu se opune examinării validității actelor atacate în lumina acestor acorduri și că toate dispozițiile invocate par, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, argumentele reclamantei trebuie înlăturate.

150

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, acordurile internaționale încheiate de Uniune în temeiul dispozițiilor tratatelor constituie, în ceea ce o privește, acte adoptate de instituțiile acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1998, Racke, C‑162/96, EU:C:1998:293, punctul 41, și Hotărârea din 25 februarie 2010, Brita, C‑386/08, EU:C:2010:91, punctul 39). În acest temei, asemenea acorduri fac parte integrantă, începând de la intrarea lor în vigoare, din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 1974, Haegeman, 181/73, EU:C:1974:41, punctul 5). Din acest motiv, dispozițiile lor trebuie să fie pe deplin compatibile cu dispozițiile tratatelor și cu principiile constituționale care decurg din acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 285). Astfel, supremația acordurilor internaționale încheiate de Uniune asupra actelor de drept derivat al Uniunii nu se extinde la dreptul primar al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 308).

151

Prin urmare, chiar în lipsa unei dispoziții exprese în Acordurile de la Ankara care să permită unei părți să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru protejarea intereselor esențiale ale securității sale, Consiliul are posibilitatea de a restrânge drepturile care decurg din Acordurile de la Ankara ca urmare a competențelor care îi sunt conferite prin articolul 29 TUE și prin articolul 215 TFUE, cu condiția ca aceste restricții să fie nediscriminatorii și proporționale, așa cum reclamanta admite de altfel ea însăși.

152

În această privință, primo, argumentul întemeiat pe articolul 9 din Acordul de la Ankara și pe articolul 58 din protocolul adițional la acesta potrivit căruia măsurile în cauză ar fi discriminatorii nu poate fi reținut. Astfel, situația reclamantei, ca entitate deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank, nu este comparabilă cu cea a altor bănci care operează în Turcia și care nu sunt deținute de o entitate rusă vizată de măsurile restrictive în cauză. Pe de altă parte, situația reclamantei nu poate fi comparată nici cu cea a altor instituții financiare stabilite pe teritoriul Uniunii (a se vedea punctul 139 de mai sus).

153

Secundo, nu pot fi reținute nici argumentele reclamantei referitoare la restricțiile privind libertatea de stabilire, de prestare de servicii și de circulație a capitalurilor, întemeiate pe articolul 19 din Acordul de la Ankara, pe articolul 41 alineatul (1) și pe articolul 50 alineatul (3) din protocolul adițional la acesta, precum și pe articolul 6 alineatul (1) din protocolul financiar la acesta.

154

Este necesar să se verifice, în acest context, dacă Consiliul a acționat cu respectarea principiului proporționalității, astfel cum este definit în jurisprudență (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 decembrie 2015, Emadi/Consiliul, T‑274/13, nepublicată, EU:T:2015:938, punctul 206).

155

Or, trebuie să se constate că restricțiile invocate în speță, presupunând că sunt stabilite, sunt justificate de obiectivele vizate de actele atacate, adoptate în temeiul articolului 29 TUE și al articolului 215 TFUE, și anume de a crește costul acțiunilor Federației Ruse menite să submineze integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, precum și de a promova o soluționare pașnică a crizei. Un astfel de obiectiv corespunde cu cel care constă în menținerea păcii și a securității internaționale, în conformitate cu obiectivele acțiunii externe a Uniunii prevăzute la articolul 21 TUE (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 115).

156

În plus, trebuie să se observe că măsurile restrictive în cauză nu prevăd întreruperea, în totalitate sau în parte, a relațiilor economice și financiare cu Republica Turcia, ci cu Federația Rusă, ca un instrument legitim de politică externă, în conformitate cu obiectivele acțiunii externe a Uniunii prevăzute la articolul 21 TUE. Cu alte cuvinte, măsurile restrictive în cauză se aplică reclamantei numai ca urmare a faptului că este o entitate deținută în proporție de peste 50 % de Sberbank, care este ea însăși o entitate rusă al cărei nume este înscris pe listele anexate la actele atacate, iar nu în calitatea sa de întreprindere stabilită în Turcia.

157

Întrucât astfel de măsuri sunt specifice și limitate în timp, reclamanta nu poate pretinde că efectele negative care decurg din acestea ar trebui considerate disproporționate. Astfel, importanța obiectivelor urmărite în temeiul articolului 29 TUE este de natură să justifice unele consecințe negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori care nu au nicio răspundere cu privire la situația care a condus la adoptarea sancțiunilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iulie 1996, Bosphorus, C‑84/95, EU:C:1996:312, punctul 23). În rest, rezultă din examinarea celui de al patrulea motiv de mai sus că măsurile restrictive în cauză sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului legitim urmărit și nu depășesc ceea ce este necesar pentru ca acesta să fie atins (a se vedea punctele 115-142 de mai sus).

158

În consecință, încălcările de către Uniune a dispozițiilor relevante ale Acordurilor de la Ankara invocate în speță, presupunând că sunt stabilite, sunt justificate în lumina obiectivelor urmărite de măsurile în cauză și proporționale cu obiectivele respective.

159

Prin urmare, se impune respingerea celui de al treilea motiv ca nefondat.

160

Reclamanta solicită Tribunalului să constate, în temeiul articolului 277 TFUE, nelegalitatea articolului 1 din decizia atacată și a articolului 1 alineatul (5) din Regulamentul nr. 960/2014, prin care se modifică articolul 5 din Regulamentul nr. 833/2014.

161

Consiliul, susținut de Comisie, contestă această cerere.

162

Potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când o entitate intenționează să conteste proporționalitatea măsurilor restrictive care o vizează, aceasta trebuie să invoce, în cadrul acțiunii având ca obiect anularea actelor prin care au fost adoptate sau menținute respectivele măsuri, inaplicabilitatea dispozițiilor generale pe care se întemeiază aceste acte, prin intermediul unei excepții de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Yanukovych/Consiliul, T‑346/14, EU:T:2016:497, punctul 57 și jurisprudența citată).

163

În speță, trebuie totuși să se observe că reclamanta nu a invocat niciun argument diferit de cele pe care le‑a invocat deja anterior.

164

Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze admisibilitatea acestui motiv, este necesar să se facă trimitere la considerațiile enunțate mai sus și să se respingă, pentru aceleași motive, excepția de nelegalitate invocată de reclamantă.

165

În consecință, excepția de nelegalitate trebuie respinsă, precum și acțiunea în totalitate, fără a fi necesar să se statueze asupra admisibilității concluziilor privind adaptarea cererii introductive.

166

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Consiliului.

167

Pe de altă parte, potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște: