–

pentru Fonds de Garantie des Victimes des Actes de Terrorisme et d’Autres Infractions (FGTI), de L. Franco e Abreu, advogado;

–

pentru Victoria Seguros SA, de J. Serrano Santos, advogado;

–

pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa, S. Duarte Afonso, A. Pimenta și J. Ramos, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de A. Edelmannová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Melo Sampaio și W. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1), a articolului 15 litera (h) și a articolului 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) (JO 2007, L 199, p. 40).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Fonds de garantie des victimes des actes de terrorisme et d’autres infractions (FGTI), pe de o parte, și Victoria Seguros SA, o societate de asigurări, pe de altă parte, în legătură cu rambursarea despăgubirii plătite de acest fond unei victime a unui accident care a avut loc în Portugalia.

3

Potrivit considerentelor (6), (14) și (16) ale Regulamentului nr. 864/2007:

[…]

[…]

4

Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Norma generală”, prevede la alineatul (1):

„Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.”

5

Intitulat „Domeniul legii aplicabile”, articolul 15 din regulamentul menționat prevede:

„Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special:

[…]

6

Articolul 19 din același regulament, intitulat „Subrogarea”, enunță:

„În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are obligația de a‑l despăgubi pe creditor sau l‑a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a‑l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a‑și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor.”

7

Conform articolului 45 alineatul 1 din Código Civil (Codul civil), în cazul în care un accident sau o faptă delictuală s‑a produs pe teritoriul portughez, legea aplicabilă răspunderii extracontractuale care rezultă din acest accident sau din această faptă este legea portugheză.

8

Articolul 498 din Codul civil prevede la alineatul 1 că termenul de prescripție a dreptului la despăgubire este de trei ani de la data faptei ilicite. În cazul în care fapta ilicită este o infracțiune pentru care legea prevede un termen de prescripție mai lung, acesta din urmă se aplică în temeiul articolului 498 alineatul 3 din codul respectiv.

9

La 4 august 2010, în timp ce se scălda și făcea scufundări în largul plajei Alvor (Portugalia), o persoană de cetățenie franceză a fost lovită de elicea unei nave înmatriculate în Portugalia. Ca urmare a acestui accident, persoana respectivă a suferit leziuni corporale grave, a primit îngrijiri spitalicești și a suferit mai multe operații chirurgicale în Portugalia și în Franța.

10

În cadrul cererii de despăgubire introduse de persoana menționată împotriva FGTI la tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon, Franța), părțile au convenit să stabilească la 229480,73 euro cuantumul despăgubirii datorate pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului menționat. La 20 martie 2014, această instanță a aprobat acordul astfel intervenit, în temeiul căruia FGTI a efectuat ultima plată către aceeași persoană la 7 aprilie 2014.

11

La sfârșitul lunii noiembrie 2016, FGTI a chemat în judecată Victoria Seguros, societatea de asigurări a pretinsului responsabil pentru accidentul în cauză, în fața instanțelor portugheze pentru a obține rambursarea de către această companie a sumei plătite de FGTI victimei accidentului respectiv.

12

Instanța de prim grad de jurisdicție, Tribunal Marítimo de Lisboa (Tribunalul Maritim din Lisabona, Portugalia), a respins acțiunea FGTI, declarând că dreptul acestuia din urmă era prescris având în vedere expirarea termenului de trei ani prevăzut de dreptul portughez aplicabil.

13

FGTI a declarat apel împotriva acestei decizii de respingere la instanța de trimitere, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona, Portugalia), susținând că, în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul nr. 864/2007, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut nu de dreptul portughez, ci de dreptul francez. Or, la data introducerii acțiunii sale în fața instanțelor portugheze, acest termen nu ar fi expirat încă. Astfel, în cazul subrogării, dreptul francez ar prevedea un termen de prescripție de zece ani de la data deciziei judiciare în cauză, care, în speță, intervenise în cursul lunii martie 2014. Cu titlu subsidiar, FGTI susține că, chiar admițând aplicabilitatea dreptului portughez, termenul de prescripție de trei ani prevăzut de acesta din urmă nu ar fi expirat nici la această dată, din moment ce nu ar începe să curgă decât de la ultima plată efectuată în favoarea victimei, și anume, în speță, la 7 aprilie 2014, în condițiile în care a introdus această acțiune în luna noiembrie 2016.

14

Victoria Seguros invocă, la rândul său, aplicabilitatea dreptului portughez, în temeiul căruia acțiunea menționată ar fi prescrisă, în conformitate cu normele prevăzute de Codul civil portughez.

15

În aceste condiții, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Legea aplicabilă normelor care reglementează prescripția dreptului la despăgubire este legea locului în care s‑a produs accidentul (legea portugheză), în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) și cu articolul 15 litera (h) din [Regulamentul nr. 864/2007] sau, atunci când este vorba despre o subrogație în drepturile persoanei care a suferit prejudiciul, este aplicabilă «legea terțului» subrogat (legea franceză), în temeiul articolului 19 din regulamentul menționat?”

16

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1), articolul 15 litera (h) și articolul 19 din Regulamentul nr. 864/2007 trebuie interpretate în sensul că legea care guvernează acțiunea unui terț subrogat în drepturile unei persoane care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului și stabilește în special normele care reglementează prescripția acestei acțiuni este cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.

17

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Berlin Chemie A. Menarini, C‑333/20, EU:C:2022:291, punctul 34, și Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association, C‑700/20, EU:C:2022:488, punctul 55).

18

În această privință, în primul rând, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007 prevede că „[c]u excepția dispozițiilor contrare [ale acestui] regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul”. Rezultă că legea aplicabilă acțiunii persoanei care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului este, sub rezerva unor dispoziții contrare ale regulamentului menționat, cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.

19

Pe de altă parte, articolul 15 litera (h) din Regulamentul nr. 864/2007 prevede că „[l]egea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul [acestui] regulament reglementează în special […] modalitățile de stingere a obligațiilor și normele care reglementează prescripția și decăderea”.

20

Reiese astfel, primo, din coroborarea articolului 4 alineatul (1) cu articolul 15 litera (h) din regulamentul menționat că, sub rezerva unor dispoziții contrare ale acestuia din urmă, legea care guvernează acțiunea persoanei care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului și stabilește în special normele care reglementează prescripția acestei acțiuni este cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.

21

Secundo, articolul 19 din același regulament, intitulat „Subrogarea”, prevede, cu privire la obligația unui terț de a despăgubi persoana care a suferit un prejudiciu, că „legea care reglementează obligația terțului de a‑l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a‑și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor”. Acest articol face astfel o distincție între, pe de o parte, legea aplicabilă raporturilor dintre creditor, și anume persoana vătămată, în cazul unui prejudiciu, și terțul subrogat în drepturile sale și, pe de altă parte, legea care reglementează raporturile dintre creditor și debitorul său, cu alte cuvinte, în cazul unui prejudiciu, raporturile dintre persoana vătămată și autorul acestui prejudiciu.

22

În plus, articolul 19 menționat precizează că terțul subrogat poate exercita drepturile persoanei care a suferit un prejudiciu potrivit legii care guvernează raporturile dintre această persoană și autorul prejudiciului. Rezultă că această din urmă lege este cea în temeiul căreia terțul subrogat poate exercita, în locul persoanei care a suferit un prejudiciu, acțiunea de care dispune aceasta din urmă împotriva autorului prejudiciului respectiv. Cu alte cuvinte, legea aplicabilă acțiunii terțului subrogat împotriva autorului prejudiciului menționat este cea aplicabilă acțiunii victimei împotriva acestui autor.

23

Or, această din urmă lege este stabilită, așa cum se va arăta la punctul 27 din prezenta hotărâre, în temeiul dispozițiilor articolului 4 și ale următoarelor din Regulamentul nr. 864/2007, care figurează în capitolele II‑IV din acesta. În cazul unui prejudiciu cauzat de un accident precum cel în discuție în litigiul principal, legea aplicabilă acțiunii persoanei care a suferit un prejudiciu împotriva autorului acestui prejudiciu este, așa cum se arată la punctul 18 din prezenta hotărâre, în conformitate cu norma generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, în principiu legea țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.

24

Pe de altă parte, o asemenea interpretare este susținută de jurisprudența Curții. Astfel, la punctele 56-59 din Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40), s‑a considerat în esență că, într‑o situație în care un terț a despăgubit victima unui accident în executarea unei obligații față de asiguratul său, articolul 19 din regulamentul menționat prevede că problema unei eventuale subrogări în drepturile acestei victime, precum și condițiile exercitării acestei subrogări sunt reglementate de legea aplicabilă obligației terțului de a despăgubi victima menționată. În schimb, potrivit Curții, legea aplicabilă identificării persoanelor care pot răspunde pentru accident continuă să fie supusă, conform acestui articol 19, articolului 4 și următoarelor din același regulament. Rezultă de aici că legea care guvernează raporturile dintre persoana care a suferit un prejudiciu și autorul prejudiciului, cu alte cuvinte creditorul și debitorul vizați la articolul 19 menționat, este stabilită în temeiul acestui articol 4 și al următoarelor.

25

Având în vedere ceea ce precedă, din coroborarea articolului 4 alineatul (1) cu articolul 15 litera (h) și cu articolul 19 din Regulamentul nr. 864/2007 rezultă că legea care guvernează acțiunea persoanei care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului și stabilește în special normele care reglementează prescripția acestei acțiuni, lege care este în principiu cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv, este și cea care guvernează acțiunea unui terț subrogat în drepturile acestei persoane care a suferit un prejudiciu împotriva autorului menționat.

26

În al doilea rând, interpretarea potrivit căreia articolul 19 din Regulamentul nr. 864/2007 nu urmărește să stabilească legea aplicabilă prescripției acțiunii de care se poate prevala un terț subrogat împotriva debitorului vizat la acest articol este confirmată de economia generală a regulamentului respectiv.

27

Astfel, capitolul V din Regulamentul nr. 864/2007, din care face parte articolul 19 din acesta din urmă, stabilește dispoziții comune care sunt aplicabile unor situații în care legea aplicabilă obligației necontractuale în cauză a fost deja stabilită ca atare. O asemenea stabilire se realizează în temeiul normelor prevăzute în capitolul II din acest regulament, intitulat „Faptele ilicite”, în capitolul III din acesta, intitulat „Îmbogățirea fără justă cauză, negotiorum gestio și culpa in contrahendo”, și în capitolul IV din regulamentul menționat, referitor la libertatea de alegere a legii aplicabile.

28

Or, așa cum s‑a arătat la punctele 20 și 23 din prezenta hotărâre, din normele enunțate în aceste capitole rezultă că legea aplicabilă normelor care reglementează prescripția unei obligații necontractuale rezultate dintr‑o faptă ilicită trebuie în principiu să fie stabilită în conformitate cu norma generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2019, Da Silva Martins, C‑149/18, EU:C:2019:84, punctul 33), care desemnează legea țării în care s‑a produs prejudiciul.

29

În al treilea rând, interpretarea articolului 19 din Regulamentul nr. 864/2007 potrivit căreia, în cazul în care terțul subrogat introduce acțiunea împotriva debitorului, legea aplicabilă obligației terțului subrogat de a‑l despăgubi pe creditor ar fi cea care ar determina normele privind prescripția acestei acțiuni ar fi contrară obiectivului urmărit de acest regulament.

30

Așa cum rezultă din considerentele (6), (14) și (16) ale acestuia din urmă, obiectivul menționat constă în special în garantarea certitudinii privind dreptul aplicabil, indiferent de țara în care este introdusă acțiunea, precum și în sporirea previzibilității hotărârilor judecătorești și în asigurarea unui echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată și cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu. O asemenea previzibilitate a legii aplicabile ar fi însă compromisă dacă, în cazul subrogării, condițiile de executare și modalitățile de stingere a obligației necontractuale a debitorului față de persoana care a suferit un prejudiciu ar fi stabilite de legea aplicabilă obligației terțului de a o despăgubi pe această persoană. Astfel, potrivit acestei interpretări, legea aplicabilă și, în consecință, respectivele condiții de executare și modalități de stingere ar putea varia după cum o subrogare a avut loc sau nu.

31

În plus, o asemenea interpretare a articolului 19 din Regulamentul nr. 864/2007 ar fi și contrară obiectivului care constă în asigurarea unui echilibru rezonabil între interesele în cauză, precum și, așa cum a arătat Comisia Europeană, esenței înseși a mecanismului subrogării. Astfel, această interpretare ar avea drept consecință faptul că autorul prejudiciului, debitorul, ca urmare a faptului că este acționat în justiție de terțul subrogat, iar nu de persoana care a suferit prejudiciul, creditorul, ar fi plasat într‑o altă situație, eventual mai puțin favorabilă, decât cea în care s‑ar fi aflat dacă acest creditor și‑ar fi exercitat drepturile personal și direct împotriva sa. Or, întrucât subrogarea urmărește în principiu numai să permită terțului subrogat să exercite drepturile creditorului, aplicarea acestui mecanism nu ar trebui să aibă incidență asupra situației juridice a debitorului. Astfel, acesta din urmă ar trebui să poată invoca împotriva terțului subrogat toate mijloacele de apărare de care ar fi dispus împotriva persoanei care a suferit prejudiciul, în special cele referitoare la aplicarea normelor care reglementează prescripția.

32

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (1), articolul 15 litera (h) și articolul 19 din Regulamentul nr. 864/2007 trebuie interpretate în sensul că legea care guvernează acțiunea terțului subrogat în drepturile unei persoane care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului și stabilește în special normele care reglementează prescripția acestei acțiuni este în principiu cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.

33

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 4 alineatul (1), articolul 15 litera (h) și articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”)

trebuie interpretate în sensul că

legea care guvernează acțiunea terțului subrogat în drepturile unei persoane care a suferit un prejudiciu împotriva autorului prejudiciului și stabilește în special normele care reglementează prescripția acestei acțiuni este în principiu cea a țării în care s‑a produs prejudiciul respectiv.