1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, din data de 6 februarie 2020, a fost depusă la grefa Curții de Landesgericht Linz (Tribunalul Regional Linz, Austria) la 25 februarie 2020. Aceasta a fost formulată în contextul unei proceduri aflate în fața instanțelor austriece prin care se contestă cerința impusă de dreptul național resortisanților țărilor terțe cu statut de rezident pe termen lung de a face dovada cunoștințelor de limbă (germană) într‑un anumit mod pentru a avea dreptul la o prestație socială sub formă de ajutor pentru locuință.

2.

KV (denumit în continuare „reclamantul”) ( 2 ) a introdus o acțiune în primă instanță la Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual Linz, Austria) împotriva Land Oberösterreich (landul Austria Superioară) (denumit în continuare „pârâtul”) ( 3 ), solicitând suma de 4096,94 euro plus dobânzi pentru despăgubirea într‑un cuantum corespunzător ajutorului pentru locuință aferent lunilor ianuarie‑noiembrie 2018 care nu a fost acordat din cauza lipsei dovezilor formale prevăzute privind deținerea cunoștințelor lingvistice ( 4 ). Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual Linz) a admis integral solicitările reclamantului. Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cursul procedurii de apel inițiate de pârât în fața Landesgericht Linz (Tribunalul Regional Linz).

3.

Prin cererea sa, instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 11 din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ( 5 ), a articolului 2 din Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică ( 6 ) și a articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

4.

Cererea de decizie preliminară invită astfel Curtea să stabilească printre altele dacă un ajutor pentru locuință precum cel aflat în discuție în procedura principală constituie o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 și, în cazul unui răspuns negativ, dacă acordarea unui astfel de ajutor resortisanților țărilor terțe cu statut de rezident pe termen lung poate fi condiționată de dovada, într‑un anumit mod, a cunoașterii limbii statului membru în cauză. Înainte de examinarea acestei chestiuni, este necesar mai întâi să se stabilească dispozițiile legislative relevante care alcătuiesc contextul prezentei trimiteri preliminare.

5.

Articolul 1 din Directiva 2000/43, intitulat „Scopul”, prevede:

„Scopul prezentei directive este de a stabili un cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau originii etnice, în vederea punerii în aplicare în statele membre a principiului egalității de tratament.”

6.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, principiul egalității de tratament înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza rasei sau originii etnice.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

7.

Articolul 3 din Directiva 2000/43, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta directivă nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduce atingere dispozițiilor și condițiilor legate de intrarea și rezidența cetățenilor din terțe țări și a persoanelor apatride, pe teritoriul statelor membre, precum și la orice tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din terțe țări și al persoanelor apatride.”

8.

Considerentele (2), (4), (12) și (13) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]”

9.

Articolul 5 din Directiva 2003/109, intitulat „Condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung”, prevede la alineatul (2):

„Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.”

10.

Articolul 11 din Directiva 2003/109, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)   Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește:

[…]

[…]

(4)   În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.

[…]”

11.

Pârâtul, Land Oberösterreich, acordă ajutorul pentru locuință. Condițiile pentru acordarea sa erau reglementate, la data faptelor, de anumite dispoziții ale Oberösterreichisches Wohnbauförderungsgesetz (Legea landului Austria Superioară privind ajutorul pentru construirea unei locuințe, denumită în continuare „oöWFG”) ( 7 ).

12.

Articolul 6 din această lege prevedea:

„[…]

(9) Sprijinul prevăzut de prezenta lege se acordă cetățenilor austrieci, resortisanților unui stat membru al [Spațiului Economic European (SEE)] și cetățenilor Uniunii, precum și membrilor familiilor acestora în sensul Directivei 2004/38/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 78, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56)]. Cu excepția cazului în care o convenție internațională impune să li se acorde sprijin în același mod ca și cetățenilor austrieci, sprijinul poate fi acordat altor persoane numai dacă acestea:

[…]

(11) Condiția prevăzută la alineatul (9) punctul 3 este considerată îndeplinită atunci când solicitantul

[…]”

13.

Articolul 23 din această lege prevedea:

„(1) Ajutorul pentru locuință poate fi acordat locatarului principal, persoanei care a încheiat un antecontract de vânzare‑cumpărare și proprietarului unei locuințe pentru care a fost acordat un ajutor, atunci când

(2) Ajutorul pentru locuință poate fi acordat locatarului principal al unei locuințe pentru care nu a fost acordat un ajutor dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1) punctele 1-3 și contractul de închiriere nu a fost încheiat cu o rudă.

[…]”

14.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din oberösterreichische Wohnbeihilfen‑Verordnung (Regulamentul landului Austria Superioară privind ajutorul pentru locuință), cuantumul ajutorului pentru locuință a fost plafonat la 300 de euro pe lună.

15.

Potrivit legislației în vigoare la data faptelor, persoanele aflate într‑o situație de dificultate socială puteau beneficia de garantarea resurselor minime pentru acoperirea necesităților lor în temeiul Oberösterreichisches Mindestsicherungsgesetz (Legea landului Austria Superioară privind venitul minim de subzistență, denumită în continuare „oöBMSG” ( 8 )).

16.

Articolul 1 alineatul (1) din oöBMSG prevedea că venitul minim garantat urmărește să permită celor care au nevoie de sprijin o viață demnă și să asigure integrarea durabilă în societate pe care o implică aceasta. În anumite condiții, prestația respectivă putea de asemenea să fie primită pe lângă ajutorul pentru locuință sau cu o deducere parțială în combinație cu ajutorul pentru locuință în conformitate cu oöWFG. Prestația acordată în temeiul oöBMSG era disponibilă și pentru resortisanții țărilor terțe care erau rezidenți pe termen lung în sensul Directivei 2003/109. Ea implica însă cerințe mult mai stricte legate de starea de pauperitate decât ajutorul pentru locuință acordat în temeiul oöWFG. Cuantumul de bază prevăzut de oöBMSG în 2018 se ridica la 921,30 de euro pe lună pentru o persoană care locuiește singură și la 649,10 de euro de persoană pentru adulții care trăiau într‑o gospodărie comună, iar pentru copii se acordau prestații suplimentare.

17.

Articolul 4 din această lege avea următorul cuprins:

„(1) În măsura în care prezenta lege nu prevede altfel, resursele minime garantate pentru acoperirea necesităților pot fi acordate numai persoanelor care

18.

Potrivit articolului 5 din această lege:

„Cerința pentru acordarea resurselor minime garantate pentru acoperirea necesităților este ca o persoană în sensul articolului 4

(1) să se afle într‑o situație de dificultate socială (articolul 6) și

(2) să fie dispusă să încerce să evite, să atenueze sau să depășească situația de dificultate socială (articolul 7).”

19.

Articolul 6 din oöBMSG prevedea:

„(1) Persoanele se află într‑o situație de dificultate socială atunci când nu pot să asigure

1. propria subzistență și locuință sau

2. nevoile de subzistență și de locuință ale membrilor de familie aflați în întreținerea lor care locuiesc împreună cu ele în aceeași gospodărie

sau să asigure, în acest context, resursele necesare în caz de boală, de sarcină și de naștere.

(2) Nevoile de subzistență menționate la alineatul (1) includ cheltuielile pentru nevoile periodice pe care le implică o viață demnă, în special pentru alimente, îmbrăcăminte, igienă, mobilierul și dotările locuinței, încălzire, energie electrică și celelalte nevoi personale, precum nevoia de a participa în mod adecvat la viața socială și culturală.

(3) Cerințele privind locuința menționate la alineatul (1) includ chiria periodică, taxele și impozitele generale necesare pentru asigurarea unei locuințe corespunzătoare.

[…]”

20.

OöADG a transpus Directiva 2000/43. Articolul 1 din această directivă, intitulat „Interzicerea discriminării”, interzice orice discriminare directă sau indirectă împotriva persoanelor fizice, printre altele pe baza originii etnice. Articolul respectiv nu se aplică, potrivit articolului 3 din legea menționată, în cazul inegalităților de tratament bazate pe cetățenie, în măsura în care sunt impuse de lege sau justificate în mod obiectiv, iar normele Uniunii Europene sau convențiile internaționale care alcătuiesc cadrul juridic al integrării europene în ceea ce privește egalitatea persoanelor nu se opun unui astfel de tratament.

21.

Potrivit articolului 8 din această lege:

„(1) În cazul încălcării interdicției privind discriminarea pe baza motivelor menționate la articolul 1, persoana în cauză are […] dreptul la o despăgubire corespunzătoare […]

Pe lângă dreptul la repararea prejudiciului material, ea are totodată dreptul la o despăgubire corespunzătoare pentru prejudiciul moral suferit. Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi mai mic de 1000 de euro.

[…]”

22.

Reclamantul este un resortisant turc care s‑a născut în anul 1981. Acesta trăiește însă în Austria din anul 1997, fiind un „resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung” în sensul Directivei 2003/109. El locuiește împreună cu soția sa și cu cei trei copii în Land Oberösterreich (landul Austria Superioară) și a beneficiat de ajutor pentru locuință în temeiul oöWFG până la sfârșitul anului 2017.

23.

Începând de la 1 ianuarie 2018, acordarea ajutorului pentru locuință în beneficiul resortisanților țărilor terțe – spre deosebire de acordarea acestuia în beneficiul cetățenilor Uniunii, al resortisanților unui stat din SEE și al membrilor de familie în sensul Directivei 2004/38/CE – este condiționat, în temeiul articolului 6 alineatul (9) punctul 3 și alineatul (11) din oöWFG, de dovedirea anumitor cunoștințe de bază de limba germană.

24.

Reclamantul stăpânește germana la nivelul cerut, însă nu dispune de niciuna dintre dovezile formale prevăzute privind cunoașterea limbii respective, motiv pentru care cererea sa de ajutor pentru locuință a fost respinsă. El îndeplinește toate celelalte condiții și, de exemplu, ar beneficia de ajutorul pentru locuință dacă ar fi resortisant al SEE

25.

Reclamantul solicită de la Land Oberösterreich (landul Austria Superioară) o despăgubire într‑un cuantum corespunzător ajutorului pentru locuință neacordat aferent lunilor ianuarie‑noiembrie 2018, și anume 281,54 euro pe lună, precum și o despăgubire pentru prejudiciul moral în cuantum de 1000 de euro. În susținerea acestei cereri, el invocă articolul 8 din oöADG, care a transpus Directiva 2000/43. Reclamantul a susținut că articolul 6 alineatul (9) punctul 3 și alineatul (11) din oöWFG l‑ar discrimina ca urmare a apartenenței sale etnice, fără nicio justificare obiectivă. În plus, ajutorul pentru locuință ar fi o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

26.

În opinia Land Oberösterreich, nu există o diferență de tratament bazată pe apartenența etnică, cerința privind limba germană este justificată în mod obiectiv, iar ajutorul pentru locuință nu reprezintă o indemnizație de bază în sensul Directivei 2003/109.

27.

Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual Linz), instanța de prim grad, a admis integral solicitările reclamantului. Acesta a statuat astfel că ajutorul pentru locuință este o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. În plus, a considerat că cerința privind dovedirea cunoștințelor de limba germană nu este obiectivă și că aceasta îl discriminează pe reclamant ca urmare a „apartenenței etnice” a acestuia. Astfel, instanța a apreciat că pretențiile reclamantului bazate pe oöADG erau întemeiate.

28.

Land Oberösterreich a formulat apel împotriva acestei decizii la instanța de trimitere.

29.

Instanța de trimitere consideră că, în cazul în care ajutorul pentru locuință este o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, acesta trebuie, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, să fie acordat reclamantului fie și numai pentru acest motiv, indiferent dacă există sau nu o discriminare. Reclamantul solicită însă de asemenea, pe lângă ajutorul pentru locuință neacordat, o despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat de discriminarea pentru motivul apartenenței sale etnice. Instanța de trimitere consideră totodată că Land Oberösterreich, în cazul în care face uz de derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, este obligat, atunci când instituie o astfel de reglementare, să respecte celelalte cerințe ale dreptului Uniunii, precum Directiva 2000/43 și carta, și să se abțină să aplice criterii discriminatorii.

30.

În prezenta procedură, se poate concepe ca Directiva 2000/43 să nu fie aplicabilă, în special în lumina articolului 3 alineatul (2) din cuprinsul său. Totuși, potrivit instanței de trimitere, aceasta nu ar însemna în mod necesar că nu există nicio discriminare interzisă de cartă. În această privință, instanța de trimitere observă că de fapt carta nu prevede o excepție similară cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/43. Instanța de trimitere consideră că este posibil ca articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG să fie contrar dreptului Uniunii ca urmare a încălcării cartei.

31.

Instanța de trimitere observă că, potrivit Ausschuss für Wohnbau, Baurecht und Naturschutz (Comitetul pentru construirea de locuințe, dreptul construcțiilor și protecția naturii, denumit în continuare „comitetul”) din Landtag (Parlamentul landului) din Austria Superioară, ajutorul pentru locuință nu este o indemnizație socială de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. Cerințele Directivei 2003/109 cu privire la indemnizațiile de bază sunt cuprinse în oöBMSG. Potrivit instanței de trimitere, comitetul intenționa să utilizeze excepția de la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. Cu toate acestea, deși resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung nu erau excluși în mod general de la ajutorul pentru locuință, le‑au fost impuse condiții suplimentare. Instanța de trimitere nu este însă obligată să respecte interpretarea dată de comitet articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

32.

Instanța de trimitere consideră că aplicarea principiilor stabilite în Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), și la articolul 34 din cartă în cazul ajutorului pentru locuință acordat în landul Austria Superioară nu este clară. Obiectivul ajutorului pentru locuință este de a preveni o sarcină excesivă în materie de cheltuieli cu locuința. Având în vedere cuantumul său și condițiile acordării sale, acesta este un ajutor pentru cheltuielile cu locuința, care depinde în special de venit, de numărul de persoane din gospodărie și de dimensiunea locuinței, și este plafonat la 300 de euro. Ajutorul pentru locuință nu este conceput pentru a acoperi integral cheltuielile cu locuința ale beneficiarului ajutorului, ci acoperă în mod normal o parte din cheltuielile cu locuința, astfel încât persoanele cu venituri mici să nu fie obligate să consacre o parte prea importantă din venitul lor pentru o locuință adecvată.

33.

În schimb, venitul minim garantat prevăzut de oöBMSG urmărește în general să permită persoanelor care se află într‑o situație socială precară o viață demnă, inclusiv o locuință. Acesta este supus unor condiții mult mai stricte decât ajutorul pentru locuință, de el putând beneficia persoanele fără venit sau cu venituri extrem de mici. În anumite cazuri, este posibil să se beneficieze atât de ajutorul pentru locuință, cât și de venitul minim garantat (în anumite împrejurări cu o deducere parțială a unuia în raport cu celălalt). Cu toate acestea, categoriile‑țintă ale acestor două prestații sociale nu sunt identice.

34.

Având în vedere această logică normativă, instanța de trimitere ridică în special problema dacă (și, dacă este cazul, în funcție de care împrejurări suplimentare) numai indemnizațiile prevăzute de oöBMSG pot fi considerate indemnizații de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 sau dacă o astfel de indemnizație este și ajutorul pentru locuință furnizat în temeiul oöWFG, din moment ce urmărește să atenueze o sarcină nerezonabilă ca urmare a cheltuielilor cu locuința. Aceasta chiar dacă, spre deosebire de venitul minim garantat, el nu presupune o situație socială precară a persoanei în cauză.

35.

Cu privire la problema discriminării pe baza „rasei sau originii etnice” în sensul Directivei 2000/43, instanța de trimitere afirmă că oöADG transpune Directiva 2000/43. Instanța respectivă consideră că, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2000/43, o diferență de tratament întemeiată pe criteriul calității de resortisant al unei țări terțe nu intră în principiu în domeniul de aplicare al acestei directive ( 9 ). Totuși, se ridică problema dacă, în anumite condiții, trimiterea la cetățenie poate constitui totuși o formă de discriminare indirectă bazată pe originea etnică.

36.

În speță, instanța de trimitere este sesizată cu examinarea articolului 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG. Dispozițiile menționate nu numai că operează o distincție pe baza calității de resortisant al unei țări terțe, ci prevăd totodată o cerință privind cunoașterea limbii germane la un anumit nivel, care nu poate fi dovedită decât în anumite moduri, reglementate în mod specific.

37.

În ipoteza în care se constată că articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG constituie o discriminare indirectă sau „disimulată”, instanța de trimitere apreciază că justificarea obiectivă a acestei reglementări ar trebui analizată în lumina articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43.

38.

Mai mult, în cazul în care Curtea ar considera că Directiva 2000/43 este inaplicabilă situației în discuție în litigiul principal – în special ca urmare a articolului 3 alineatul (2) din directiva respectivă –, instanța de trimitere ridică problema dacă norma prevăzută la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG trebuie examinată în raport cu carta. Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că aceasta trebuie luată în considerare în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. Instanța de trimitere consideră că o reglementare precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG nu poate fi aplicată decât luând în considerare cerințele cartei. S‑ar putea considera că este aplicabilă carta în special întrucât există cerințe din dreptul Uniunii cu privire la acordarea ajutorului social resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, iar reglementările naționale în discuție în litigiul principal pot fi considerate ca punând în aplicare aceste principii.

39.

Articolul 21 din cartă prevede printre altele interzicerea oricărei discriminări bazate pe originea etnică. Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți ( 10 ).

40.

În aceste împrejurări, Landesgericht Linz (Tribunalul Regional Linz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 11 din [Directiva 2003/109] trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din [oöWFG], care permite acordarea prestației sociale a ajutorului pentru locuință fără a fi necesar să se facă dovada cunoștințelor lingvistice cetățenilor Uniunii, resortisanților unui stat din Spațiul Economic European (SEE) și membrilor familiei acestora în sensul [Directivei 2004/38], însă impune resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în sensul [Directivei 2003/109] cunoștințe de bază de limba germană, care trebuie dovedite într‑un anumit mod, în condițiile în care acest ajutor pentru locuință ar trebui să compenseze sarcini nerezonabile sub forma costurilor pentru locuință, chiar dacă este necesar să se asigure un nivel minim de subzistență (inclusiv o locuință) prin intermediul altei prestații sociale (venit minim garantat în funcție de necesități, în conformitate cu [oöBMSG]) pentru persoanele cu o situație socială precară?

2) Interdicția «discriminării directe sau indirecte pe baza rasei sau originii etnice» prevăzută la articolul 2 din [Directiva 2000/43] trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum cea prevăzută la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, care permite acordarea unei prestații sociale (ajutorul pentru locuință prevăzut de oöWFG) cetățenilor Uniunii, resortisanților unui stat din SEE și membrilor de familie în sensul [Directivei 2004/38] fără a fi necesar să se facă dovada cunoștințelor lingvistice, însă impune resortisanților țărilor terțe (inclusiv rezidenților pe termen lung în sensul [Directivei 2003/109]) cunoștințe de bază de limba germană, care trebuie dovedite într‑un anumit mod?

În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare:

3) Principiul nediscriminării pe motive de origine etnică prevăzut la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum cea prevăzută la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, care permite acordarea unei prestații sociale (ajutorul pentru locuință prevăzut de oöWFG) fără a fi necesar să se facă dovada cunoștințelor lingvistice cetățenilor Uniunii, resortisanților unui stat din SEE și membrilor de familie în sensul [Directivei 2004/38], însă impune resortisanților țărilor terțe (inclusiv rezidenților pe termen lung în sensul [Directivei 2003/109]) cunoștințe de bază de limba germană, care trebuie dovedite într‑un anumit mod?”

41.

Reclamantul (KV), pârâtul (Land Oberösterreich) și Comisia au depus observații scrise.

42.

După cum a solicitat Curtea, prezentele concluzii se vor concentra pe prima întrebare adresată de instanța de trimitere.

43.

Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 impune statelor membre să se asigure că resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială definite de legislația internă. Articolul 11 alineatul (4) din această directivă prevede însă că, în ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la ceea ce directiva denumește „acordarea indemnizațiilor de bază” ( 11 ). Nu putem să nu considerăm regretabil faptul că legiuitorul Uniunii nu a încercat să furnizeze orientări suplimentare asupra acestei chestiuni. Practic orice asemenea plăți pot fi considerate „de bază” de către cei care depind de asistența socială și de diverse prestații sociale acordate de statele membre. Din această perspectivă, este dificil să se facă distincție între plățile de acest tip.

44.

Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 2003/109 prevede un drept la egalitate de tratament, care constituie regula generală, și enumeră derogările de la acest drept pe care le pot stabili statele membre și care trebuie să fie interpretate în mod restrictiv. Mai mult, aceste derogări nu pot fi invocate decât dacă organele competente să aplice această directivă din statul membru în discuție au precizat în mod clar că intenționau să invoce aceste derogări ( 12 ).

45.

Din cererea de decizie preliminară reiese în mod clar că reclamantul este „resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung” în conformitate cu prevederile Directivei 2003/109. Dat fiind statutul său, solicitantul are astfel, în principiu, dreptul să pretindă, în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă, egalitatea de tratament printre altele cu cel aplicat resortisanților naționali ai statului membru în cauză (Austria) în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială.

46.

În procedura principală, reclamantul susține că are dreptul la o prestație socială sub forma ajutorului pentru locuință. Deși reiese în mod cert implicit, în opinia noastră, din cererea de decizie preliminară că prestația în discuție sub forma ajutorului pentru locuință ( 13 ) intră sub incidența articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 ( 14 ), revine în final instanței de trimitere sarcina de a verifica acest lucru, dată fiind lipsa unei definiții autonome și uniforme în dreptul Uniunii a noțiunilor de „securitate socială”, „asistență socială” și „protecție socială” ( 15 ), care este atestată în special de trimiterea la dreptul național efectuată atât la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, cât și la articolul 34 alineatul (3) din cartă ( 16 ).

47.

Totuși, în pofida lipsei unei definiții autonome și uniforme, proprie dreptului Uniunii, pentru asemenea noțiuni, statele membre nu pot să aducă atingere efectului util al Directivei 2003/109 atunci când aplică principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă ( 17 ).

48.

Mai mult, stabilind măsurile de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială definite de legislația națională care sunt subordonate principiului egalității de tratament consacrat la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă și trebuie să respecte drepturile și principiile prevăzute de aceasta, în special pe cele enunțate la articolul 34 din cuprinsul său ( 18 ).

49.

Din cererea de decizie preliminară reiese cu claritate că resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung nu au fost excluși în general de la ajutorul pentru locuință în temeiul oöWFG, ci mai degrabă le‑au fost impuse anumite condiții suplimentare. În consecință, resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung erau tratați în mod diferit față de cetățenii austrieci, ai Uniunii și ai unui stat din SEE în ceea ce privește prestația respectivă ( 19 ). O asemenea inegalitate de tratament ar fi contrară prevederilor articolului 11 din Directiva 2003/109 dacă ajutorul pentru locuință acordat în temeiul oöWFG constituie o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din directiva menționată. Vom analiza acum aspectul dacă un astfel de ajutor pentru locuință este o indemnizație de bază în acest sens.

50.

Prin intermediul primei sale întrebări, instanța de trimitere s‑a concentrat, în cererea de decizie preliminară, pe noțiunea de „indemnizații de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. În această privință, instanța respectivă a arătat că, potrivit comitetului ( 20 ), prestația acordată în temeiul oöWFG nu este o indemnizație socială de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 și că indemnizațiile de bază sunt acoperite de oöBMSG. Prin urmare, în opinia instanței de trimitere, acest comitet a exprimat astfel faptul că Parlamentul landului Austria Superioară intenționează să utilizeze excepția prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

51.

Din cererea de decizie preliminară reiese în mod clar că instanța de trimitere consideră că venitul minim garantat prevăzut de oöBMSG este o indemnizație de bază întrucât garantează un venit minim pentru a permite persoanelor care se află într‑o situație socială precară o viață demnă, inclusiv o locuință. Totuși, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă prestația acordată în temeiul oöWFG poate constitui totuși o indemnizație de bază.

52.

La punctele 90-92 din Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), Curtea a afirmat că sensul și domeniul de aplicare al noțiunii „indemnizații de bază”, cuprinsă în articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, trebuie să fie analizate ținând cont de contextul în care se înscrie acest articol și de obiectivul urmărit de directiva respectivă, și anume integrarea resortisanților țărilor terțe care au avut reședința în mod legal și pentru o perioadă lungă în statele membre ( 21 ). Potrivit articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament de care beneficiază resortisanții țărilor terțe care s‑au stabilit pe teritoriul lor în mod legal și durabil, „cu excepția prestațiilor de asistență socială și de protecție socială acordate de autoritățile publice la nivel național, regional sau local care îi permit persoanei satisfacerea necesităților de bază precum hrana, locuința și starea de sănătate” ( 22 ). Curtea a amintit la punctul 92 din această hotărâre că, potrivit articolului 34 din cartă, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente. Atunci când un ajutor îndeplinește finalitatea prevăzută de articolul 34 din cartă, acesta nu poate fi considerat, în dreptul Uniunii, că nu face parte din indemnizațiile de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. În consecință, Curtea a statuat că revine instanței naționale sarcina de a efectua constatările necesare, luând în considerare finalitatea acestui ajutor, cuantumul său, condițiile de acordare a acestuia și locul acestui ajutor în sistemul italian de asistență socială.

53.

Având în vedere pasajele de mai sus din Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), este clar că prestațiile care permit persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru acoperirea nevoilor lor legate de locuință pentru a le asigura o viață demnă constituie indemnizații de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

54.

În opinia noastră, este important să se sublinieze de la bun început că statele membre sau regiunile pot acorda o varietate de asemenea indemnizații de bază care sunt adaptate să răspundă nevoilor specifice ale persoanelor fizice sau ale gospodăriilor în funcție de situația lor economică și familială. Aceasta este situația în special în domeniul complex al ajutoarelor pentru locuință și cazare în care o gamă variată de măsuri pot fi considerate necesare de legiuitor ( 23 ).

55.

Deși un studiu comparativ al diferitelor prestații sociale acordate de un stat membru în materie de locuințe și cazare prezintă interes și ajută la dezvăluirea naturii și întinderii acestor prestații și a locului lor în cadrul sistemului regional/național de asistență socială, considerăm că în prezenta procedură trebuie să se pună accentul pe natura ajutorului acordat în temeiul oöWFG și în special pe obiectivele urmărite de ajutorul respectiv și pe condițiile aplicabile pentru acordarea sa ( 24 ).

56.

Simplul fapt că oöBMSG, care acordă ajutor pentru locuință persoanelor fără niciun venit sau cu venit extrem de redus, instituie o indemnizație de bază și urmărește să îi protejeze pe cei mai nevoiași nu înseamnă în sine că ajutoarele pentru locuință acordate în temeiul oöWFG nu ar trebui să constituie de asemenea o indemnizație de bază destinată să asigure beneficiarilor săi o viață demnă în temeiul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 și, de altfel, al articolului 34 alineatul (3) din cartă.

57.

Instanța de trimitere a arătat că obiectivul ajutorului pentru locuință acordat în temeiul oöWFG este de a preveni o sarcină excesivă pentru persoanele cu venituri mici ca urmare a cheltuielilor cu locuința. Prin urmare, ajutorul acoperă de regulă o parte ( 25 ) din cheltuielile cu locuința pentru ca astfel de persoane să nu fie obligate să cheltuiască un procent prea mare din venitul lor pe o locuință adecvată. Astfel, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, de reclamant și de pârât ar rezulta că, sub rezerva verificării acestui aspect de către instanța respectivă, ajutorul pentru locuință acordat în temeiul oöWFG (care este stabilit printre altele pe baza mijloacelor deținute) depinde de numărul membrilor gospodăriei și de dimensiunea locuinței și este plafonat la 300 de euro. Prin urmare, aceasta nu este destinat ca atare să asigure particularilor un nivel minim de subzistență (inclusiv o locuință), ci mai degrabă să garanteze că gospodăriile cu venituri reduse au acces la o locuință adecvată, făcând acest acces (mai) ușor. Astfel, s‑ar părea că prestația acordată în temeiul oöWFG poate fi acordată în anumite împrejurări concrete, cel puțin în parte, pe lângă prestația acordată în conformitate cu oöBMSG.

58.

Ajutorul acordat în temeiul oöWFG, care este adaptat pentru a garanta că persoanele și gospodăriile cu venituri reduse nu cheltuiesc un procent prea mare din veniturile lor pe o locuință adecvată, pare astfel să urmărească, sub rezerva verificării acestui aspect de către instanța de trimitere, să asigure beneficiarilor săi o viață demnă întrucât le acordă accesul mai ușor, nu doar la o locuință adecvată, pe care nu ar putea altfel să și‑o permită, ci și în mod implicit la alte bunuri de strictă necesitate precum alimentele și îmbrăcămintea, care ar putea în caz contrar să fie compromis dacă ar trebui să cheltuie o proporție mai mare din venitul lor pe locuință. Din nou sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, s‑ar părea că prestația acordată în temeiul oöWFG intră sub incidența articolului 34 alineatul (3) din cartă în calitate de prestație destinată să „combată marginalizarea socială și sărăcia” pentru a asigura o viață demnă celor care nu dispun de resurse suficiente.

59.

În aceste împrejurări, considerăm că dreptul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ai unui stat membru, pe picior de egalitate printre altele cu resortisanții statului membru respectiv, de acces la o locuință adecvată pe care altfel nu ar putea să și‑o permită fără a sacrifica alte nevoi elementare este esențial pentru asigurarea integrării economice și sociale continue a unor asemenea resortisanți ai țărilor terțe. Concepută având în vedere în acest scop, prestația prevăzută de oöWFG trebuie astfel să fie considerată o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 ( 26 ).

60.

Totuși, în ipoteza în care Curtea consideră că prestația acordată în temeiul oöWFG nu este o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, s‑ar ridica problema dacă un stat membru, în loc să excludă accesul resortisanților țărilor terțe cu statut de rezident pe termen lung la această prestație, poate condiționa accesul lor la prestația menționată de dovedirea într‑un anumit mod a cunoașterii la nivel de bază a limbii statului membru respectiv, în speță limba germană.

61.

Pentru examinarea problemei în cauză, este necesar mai întâi să se stabilească dacă un stat membru, atunci când aplică derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, pune în aplicare dreptul Uniunii și trebuie astfel să respecte în special carta și principiile generale ale dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității.

62.

Sau, altfel spus, atunci când un stat membru utilizează posibilitatea acordată în mod specific de articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 de a deroga de la principiul egalității de tratament în ceea ce privește anumite indemnizații care nu sunt de bază, prevăzute în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă, el pune în aplicare dreptul Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce măsură statul membru respectiv este liber să stabilească criteriile pentru accesul la astfel de prestații?

63.

Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale garantate astfel în ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii ( 27 ), dar nu și în afara unor asemenea situații ( 28 ). Astfel, aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate printre altele de cartă ( 29 ).

64.

Atunci când dispozițiile dreptului Uniunii în domeniul în cauză nu reglementează un aspect și nu impun nicio obligație specifică statelor membre în privința unei situații date, reglementarea națională pe care un stat membru o adoptă în ceea ce privește acest aspect se situează în afara domeniului de aplicare al cartei, iar situația în cauză nu poate fi apreciată în raport cu dispozițiile acesteia din urmă. Astfel, atunci când dreptul Uniunii permite în mod specific statelor membre să adopte măsuri care acordă condiții mai favorabile decât cele prevăzute de dreptul Uniunii, aceste măsuri intră în sfera exercitării competenței reținute a statelor membre, fără a fi reglementate de dreptul Uniunii și fără a intra în domeniul de aplicare al acesteia din urmă ( 30 ).

65.

Un exemplu în acest sens este articolul 13 din Directiva 2003/109, intitulat „Dispoziții de drept intern mai favorabile”, care permite statelor membre să elibereze permise de ședere permanente sau cu durată de validitate nelimitată resortisanților țărilor terțe în condiții mai favorabile decât cele stabilite de directiva respectivă ( 31 ). În Hotărârea din 17 iulie 2014, Tahir (C‑469/13, EU:C:2014:2094, punctul 43), Curtea a afirmat că un permis de ședere eliberat de un stat membru în condiții mai favorabile decât cele stabilite prin dreptul Uniunii nu poate în niciun caz să constea într‑un permis de ședere UE de rezident pe termen lung în sensul Directivei 2003/109 ( 32 ).

66.

În schimb, dacă un act legislativ al Uniunii conferă statelor membre libertatea de a alege între mai multe modalități de aplicare sau o putere discreționară sau de apreciere care este parte integrantă a regimului stabilit de acest act sau autorizează adoptarea de către statele membre a unor măsuri specifice destinate să contribuie la realizarea obiectului său ( 33 ), Curtea a afirmat că, în astfel de împrejurări, atunci când adoptă o reglementare națională care pune în aplicare posibilitatea care le este conferită de dreptul Uniunii, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce face aplicabile carta și principiul proporționalității ( 34 ).

67.

Articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 autorizează statele membre să excludă sau să deroge de la o obligație care în caz contrar ar fi aplicabilă în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă. O asemenea derogare, care este preconizată sau avută în vedere în mod special de dreptul Uniunii, este astfel ea însăși guvernată de dreptul Uniunii. În consecință, atunci când un stat membru se întemeiază pe derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, pune în aplicare dreptul Uniunii. Acesta trebuie astfel să respecte carta și principiile generale recunoscute în ordinea juridică a Uniunii ( 35 ).

68.

În această privință, Curtea a afirmat în repetate rânduri că, atunci când un stat membru invocă o derogare de la o libertate fundamentală prevăzută în tratat sau motive imperative de interes general pentru a justifica o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea unei libertăți fundamentale ( 36 ), această justificare, prevăzută de dreptul Uniunii, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii și în special a drepturilor fundamentale garantate de cartă ( 37 ). Astfel, reglementarea națională în cauză nu va putea intra sub incidența excepțiilor prevăzute decât în cazul în care aceasta este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte ( 38 ).

69.

În ceea ce privește derogările cuprinse în legislația Uniunii, în Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul/Consiliul (C‑540/03, EU:C:2006:429), Curtea a examinat dacă mai multe derogări speciale din Directiva 2003/86 respectă drepturile fundamentale. După analizarea conținutului și a domeniului de aplicare al acestora, ea a constatat că derogările din directiva în cauză nu au autorizat statele membre, expres sau tacit, să adopte dispoziții de punere în aplicare care ar fi contrare drepturilor fundamentale. La punctele 104 și 105 din hotărârea respectivă, Curtea a statuat în esență că, deși Directiva 2003/86 lasă statelor membre o marjă de apreciere, ea este suficient de largă pentru a le permite să aplice normele directivei cu respectarea cerințelor care decurg din protecția drepturilor fundamentale ( 39 ).

70.

În opinia noastră, din jurisprudența de mai sus reiese cu claritate că, atunci când un stat membru adoptă reglementări în temeiul unei derogări sau al unei posibilități stabilite în tratat sau legislația Uniunii precum cea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 ( 40 ), acest stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii și, prin urmare, trebuie să respecte carta și principiile generale ale dreptului Uniunii.

71.

Dispozițiile cartei nu pot fi interpretate în sensul că acestea ar priva statele membre de marja de apreciere de care dispun atunci când decid să pună în aplicare articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 ( 41 ). Astfel, este clar că, în conformitate cu prevederile articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, în ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru adoptă măsuri mai puțin restrictive, acesta trebuie totuși să respecte carta.

72.

În plus, atunci când invocă derogarea de la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, statele membre pot să nu aplice o reglementare națională care poate să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin directiva menționată și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util ( 42 ).

73.

Instanța de trimitere și‑a exprimat preocuparea cu privire la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG. Instanța respectivă a arătat că, potrivit lucrărilor pregătitoare ale Legii din 2017 de modificare a oöWFG, finalitatea articolului 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG era aceea de a prevedea un acces mai restrictiv al resortisanților statelor terțe la ajutoarele pentru locuință, argumentul principal în mod specific în favoarea impunerii cunoștințelor de limba germană fiind acela că ele constituie un element important pentru integrarea socială. Instanța de trimitere ridică problema necesității cerinței lingvistice pe lângă celelalte condiții impuse de oöWFG, dat fiind că resortisanții țărilor terțe nu pot, în orice caz, să beneficieze de ajutorul pentru locuință decât dacă locuiesc în Austria de peste cinci ani și, în mod normal, dacă desfășoară de mai mult timp deja o activitate remunerată. Mai mult, pentru a obține acest statut, resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în sensul Directivei 2003/109 trebuiau, în orice caz, să îndeplinească deja diverse condiții de integrare prevăzute de österreichisches Niederlassungs- und Aufenthaltsgesetz (Legea austriacă privind stabilirea și șederea) ( 43 ). În plus, instanța de trimitere are îndoieli în legătură cu motivele pentru care cunoștințele necesare de limba germană, de nivel relativ redus, nu pot fi dovedite decât prin elementele de probă specifice, formale, prevăzute de lege.

74.

În temeiul principiului proporționalității, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, legalitatea unor astfel de cerințe privind cunoștințele lingvistice este subordonată condiției ca acestea să fie adecvate și necesare realizării obiectivelor legitime urmărite, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea dintre mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și să se asigure că sarcinile impuse nu sunt disproporționate în raport cu scopurile vizate ( 44 ).

75.

Obiectivul principal al Directivei 2003/109 este integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statul membru respectiv. Dobândirea unei cunoașteri a limbii statului membru gazdă facilitează semnificativ comunicarea dintre resortisanții țărilor terțe și resortisanții naționali, favorizează interacțiunea și dezvoltarea de raporturi sociale între aceștia și face mai puțin dificil accesul resortisanților țărilor terțe la piața muncii și la formarea profesională ( 45 ).

76.

Prin urmare, din cererea de decizie preliminară reiese că unul dintre obiectivele declarate ale modificării oöWFG în anul 2017 este promovarea integrării sociale. În asemenea împrejurări, impunerea unei cerințe privind cunoștințele lingvistice nu este contrară obiectivelor urmărite prin Directiva 2003/109 și nu pune, prin ea însăși, în pericol realizarea lor, ci, dimpotrivă, poate participa la aceasta ( 46 ). Astfel, în Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369), Curtea a statuat că un stat membru poate, în principiu, să impună unui resortisant al unei țări terțe care deține deja statutul de rezident pe termen lung obligația de a promova un examen de integrare civică, cu condiția ca modalitățile sale de aplicare să nu fie susceptibile să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin directiva menționată ( 47 ).

77.

Prin urmare, în acest context este necesar să se examineze modul în care este pusă în aplicare cerința privind cunoștințele lingvistice.

78.

S‑ar părea, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că lipsa probei privind deținerea cunoștințelor lingvistice la nivelul cerut determină pierderea imediată a cuantumului total al prestației în cauză. Cuantumul în cauză ar putea ajunge până la 300 de euro pe lună. Dat fiind că ajutorul pentru locuință în discuție este disponibil doar pentru persoanele cu venituri mici, suma pierdută ar putea fi importantă în funcție de perioada care ar putea fi necesară pentru îndeplinirea cerinței. După cum a observat reclamantul, pierderea de venituri în cauză poate să conducă la un rezultat contrar obiectivului urmărit și să împiedice integrarea resortisanților țărilor terțe, punând astfel în pericol obiectivele Directivei 2003/109. Obiectivul integrării ar putea fi realizat oricum prin mijloace mai puțin constrângătoare precum, de exemplu, suspendarea prestației sau reducerea sa progresivă până la îndeplinirea cerinței privind cunoștințele lingvistice. Prin urmare, s‑ar părea că măsura în cauză nu respectă principiul proporționalității.

79.

Cu privire la cerința privind cunoștințele lingvistice în sine, instanța de trimitere a afirmat că nivelul necesar – nivelul A2 pe scara Cadrului comun european de referință pentru limbi – este „relativ redus” ( 48 ). Astfel, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, s‑ar părea că de fapt cerința nu este atât de exigentă încât să constituie un obstacol dificil de depășit, care să împiedice, în practică ( 49 ), resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung să îndeplinească condițiile în vederea obținerii ajutorului pentru locuință în discuție ( 50 ).

80.

Totuși, avem îndoieli cu privire la necesitatea în toate situațiile a unei astfel de cerințe privind cunoștințele lingvistice, dat fiind că, potrivit instanței de trimitere, pentru a obține acest statut, resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în sensul Directivei 2003/109 trebuiau, în orice caz, să îndeplinească deja diverse condiții de integrare prevăzute de dreptul austriac. Nu este clar însă dacă aceste condiții au impus un anumit nivel de cunoștințe lingvistice. Astfel, pârâtul a arătat în observațiile sale că nu toate persoanele vizate de măsura în cauză trebuiau, în orice caz, să facă dovada cunoștințelor lingvistice adecvate în temeiul altor dispoziții legale; motivul este în special durata limitată a perioadelor în care aceste alte dispoziții sunt aplicabile, precum în cazul Legii austriece privind stabilirea și șederea.

81.

Rezultă, în opinia noastră, că cerința privind cunoștințele lingvistice în discuție poate, în principiu, să fie considerată de statele membre ca fiind necesară pentru realizarea obiectivului de integrare astfel urmărit. Totuși, pentru ca o asemenea cerință să fie valabilă, ar fi necesar totodată să se dovedească faptul că un resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung și care altfel ar putea beneficia de ajutorul pentru locuință acordat în temeiul oöWFG nu a îndeplinit anterior această cerință privind cunoștințele lingvistice în conformitate cu dreptul național pentru dobândirea statutului respectiv.

82.

În ceea ce privește punerea în aplicare concretă a cerinței privind cunoștințele lingvistice, pe lângă indicarea nivelului de bază impus de oöWFG, instanța de trimitere s‑a concentrat pe caracterul exclusiv al dovezilor admise potrivit acesteia pentru demonstrarea nivelului menționat ( 51 ).

83.

În opinia noastră, cerința impusă de oöWFG potrivit căreia un resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung și care solicită ajutorul pentru locuință în temeiul acesteia trebuie să facă dovada cunoștințelor sale lingvistice exclusiv prin intermediul anumitor certificate sau diplome identificate ar fi necorespunzătoare ( 52 ) dacă nivelul respectiv poate fi dovedit în mod rezonabil ( 53 ) prin alte metode echivalente care sunt respectabile și care implică dovezi obiective ( 54 ). Revine însă instanței de trimitere să verifice acest aspect.

84.

Articolul 11 din Directiva 2003/109 trebuie să fie, așadar, interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, care permite acordarea prestației sociale a ajutorului pentru locuință fără a fi necesar să se facă dovada cunoștințelor lingvistice cetățenilor Uniunii, resortisanților unui stat din SEE și membrilor familiei acestora în sensul Directivei 2004/38/CE, însă impune în același timp resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în sensul Directivei 2003/109 să dovedească prin elemente de probă formale specifice cunoștințe de bază de limba germană.

85.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de Landesgericht Linz (Tribunalul Regional Linz, Austria) după cum urmează:

Dreptul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ai unui stat membru, în condiții de egalitate printre altele cu resortisanții naționali ai statului membru respectiv, la accesul la o locuință adecvată pe care altfel nu ar putea să și‑o permită fără a sacrifica alte nevoi elementare este esențial pentru asigurarea integrării economice și sociale continue a unor asemenea resortisanți ai țărilor terțe.

O prestație prin care se urmărește să se asigure accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ai unui stat membru la o locuință adecvată trebuie astfel să fie considerat o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.

Prin urmare, articolul 11 din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din Oberösterreichisches Wohnbauförderungsgesetz (Legea landului Austria Superioară privind ajutorul pentru construirea unei locuințe), care permite acordarea prestației sociale a ajutorului pentru locuință fără a fi necesar să se facă dovada cunoștințelor lingvistice cetățenilor Uniunii, resortisanților unui stat din SEE și membrilor familiei acestora în sensul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, însă impune în același timp resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în sensul Directivei 2003/109 să dovedească prin elemente de probă formale specifice cunoștințe de bază de limba germană.