1.

Autoritățile judiciare ale statelor membre pot emite, în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), mandate europene de arestare în vederea executării pedepselor privative de libertate. Este însă valabil acest lucru și în ceea ce privește executarea unei hotărâri care a fost pronunțată într‑un stat terț și care a fost recunoscută în statul membru solicitant în temeiul unui acord internațional?

2.

Condamnarea într‑un stat terț ridică, în plus, o problemă referitoare la un motiv de refuz al executării mandatului de arestare, pe care Curtea nu l‑a analizat încă până în prezent. Astfel, potrivit articolului 4 punctul 7 litera (b) din decizia‑cadru, statul solicitat poate refuza executarea atunci când infracțiunea a fost săvârșită în afara statului membru solicitant, iar legislația statului membru solicitat nu permite urmărirea infracțiunilor de aceeași natură săvârșite în afara teritoriului său. În speță, deși faptele au fost săvârșite într‑un stat terț, au existat acte pregătitoare în statul membru solicitant. Prin urmare, trebuie să se stabilească care este semnificația acestei împrejurări în privința aplicării motivului de refuz menționat.

3.

Acordul dintre Republica Lituania și Regatul Norvegiei privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală care impun o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate a fost semnat la 5 aprilie 2011. Acordul reglementează recunoașterea hotărârilor pronunțate de statul emitent (articolul 7) și conține motive de refuz al recunoașterii de către statul de executare (articolul 8).

4.

Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia ( 3 ) a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019 ( 4 ).

5.

În preambulul acordului, se menționează:

„[…]

Exprimându‑și încrederea reciprocă în structura și funcționarea sistemelor lor juridice și în capacitatea tuturor părților contractate de a garanta un proces echitabil;

[…]”

6.

Articolul 1 alineatul (3) din acest acord prevede:

„Prezentul acord nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

7.

Celelalte dispoziții ale Acordului privind procedura de predare corespund, în mare măsură, celor ale Deciziei‑cadru 2002/584.

8.

Considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 are următorul cuprins:

„Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

9.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 definește mandatul european de arestare și obligă la executarea sa:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

10.

Articolul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 stabilește domeniul de aplicare al mandatului european de arestare:

„(1)   Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2)   Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

(3)   […]

(4)   Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.”

11.

Articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 permite, în anumite cazuri, să se refuze executarea unui mandat european de arestare:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

12.

Articolul 8 din Decizia‑cadru 2002/584 precizează conținutul mandatului european de arestare:

„(1)   Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

[…]

[…]”

13.

Irlanda a transpus Decizia‑cadru 2002/584 prin Legea din 2003 privind mandatul european de arestare. Articolul 5 din aceasta clarifică în ce condiții trebuie să se considere că o faptă trebuie sancționată penal în Irlanda:

„În sensul prezentei legi, o infracțiune menționată într‑un mandat european de arestare reprezintă o infracțiune în temeiul legislației [irlandeze] în cazul în care acțiunea sau inacțiunea în care constă infracțiunea menționată astfel ar constitui o infracțiune potrivit legislației [irlandeze] dacă ar fi săvârșită în [Irlanda] la data emiterii mandatului european de arestare.”

14.

Irlanda a transpus articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 prin articolul 44 din Legea din 2003 privind mandatul european de arestare:

„O persoană nu poate fi predată în temeiul prezentei legi în cazul în care infracțiunea vizată de mandatul european de arestare emis pe numele său a fost săvârșită sau se presupune că a fost săvârșită într‑un alt loc decât în statul emitent, iar acțiunea sau inacțiunea în care constă infracțiunea nu constituie o infracțiune în conformitate cu legislația națională pe baza faptului că a fost săvârșită într‑un alt loc decât în [Irlanda].”

15.

Legea irlandeză din 1977 privind abuzul de stupefiante ( 5 ) cuprinde articolul 15 alineatul (1):

„Orice persoană care deține, în mod legal sau ilegal, un drog controlat în scopul vânzării sau livrării în alt mod către o altă persoană, cu încălcarea dispozițiilor articolului 5 din prezenta lege, se face vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.”

16.

JR este cetățean lituanian. În luna ianuarie a anului 2014, acesta a convenit cu o terță persoană, în Lituania, să livreze stupefiante în Norvegia în schimbul a 570 de euro. El a transportat stupefiantele din Lituania trecând mai multe frontiere internaționale și intrând, în cele din urmă, în Norvegia din Suedia. La 19 ianuarie 2014, acesta a fost descoperit în Norvegia, la aproximativ cinci kilometri de frontieră, cu aproximativ 4,6 kg de metamfetamină.

17.

La 28 noiembrie 2014, Heggen og Frøland tingrett (Tribunalul Districtual din Heggen și Froland, Norvegia) l‑a condamnat pe JR la o pedeapsă privativă de libertate de patru ani și șase luni pentru infracțiunea de „livrare ilegală a unei cantități foarte mari de substanțe narcotice”, prevăzută la articolul 162 din Codul penal norvegian. Apelul formulat de persoana condamnată a fost respins.

18.

La 18 iunie 2015, Jurbarko rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din regiunea Jurbarkas, Lituania) a recunoscut hotărârea norvegiană în temeiul Convenției dintre Norvegia și Lituania privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală, astfel încât aceasta putea fi executată în conformitate cu dreptul lituanian. Apelul formulat de persoana condamnată împotriva acestei decizii a fost respins.

19.

La 7 aprilie 2016, Norvegia a transferat persoana condamnată în Lituania.

20.

La 15 noiembrie 2016, Kaišiadorių rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din regiunea Kaisiadorys, Lituania) a dispus eliberarea condiționată a persoanei condamnate. Cu toate acestea, la 5 februarie 2018, Marijampolės apylinkės teismo Jurbarko rūmai (Tribunalul Districtual din Marijampole, municipalitatea Jurbarkas, Lituania) a dispus ca persoana condamnată să execute restul pedepsei sale de un an, șapte luni și douăzeci și patru de zile.

21.

Întrucât între timp persoana condamnată fugise în străinătate, autoritățile lituaniene au emis, la 24 mai 2018, un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate pentru o infracțiune unică de depozitare, transport, transfer, vânzare sau distribuire în alt mod a unei cantități foarte mari dintr‑o substanță stupefiantă sau psihotropă.

22.

La 21 ianuarie 2019, condamnatul a fost plasat în detenție în Irlanda. În acest stat membru, el a executat mai întâi, până în luna octombrie a anului 2019, o pedeapsă cu închisoarea pronunțată în Irlanda pentru o altă infracțiune.

23.

Chemată să se pronunțe cu privire la executarea mandatului european de arestare, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a adresat Curții, la 26 iunie 2019, următoarele întrebări:

24.

Cererea High Court (Înalta Curte) privind răspunsul la aceste întrebări în cadrul unei proceduri preliminare de urgență a fost respinsă de Curte pentru lipsa urgenței.

25.

Persoana condamnată, Irlanda și Comisia Europeană au depus observații scrise cu privire la aceste întrebări.

26.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă un mandat european de arestare poate fi emis în vederea executării unei pedepse cu închisoarea pronunțate de instanța unui stat terț și recunoscută de statul membru emitent.

27.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

28.

În speță, statul membru emitent dorește să procedeze la executarea unei pedepse privative de libertate. Or, aceasta nu a fost impusă chiar de statul membru, ci de un stat terț, iar statul emitent a recunoscut‑o ulterior. În consecință, trebuie să se stabilească dacă hotărârea statului terț și, respectiv, recunoașterea în statul emitent pot face obiectul unui mandat european de arestare.

29.

Pedepsele privative de libertate ale unor state terțe nu sunt, în principiu, executorii prin mandatul european de arestare (a se vedea secțiunea 1). Situația este diferită atunci când statul membru emitent recunoaște pedeapsa privativă de libertate (a se vedea secțiunea 2). Statul membru de executare verifică apoi dacă mandatul european de arestare este valid (a se vedea secțiunea 3).

30.

Decizia‑cadru 2002/584 se aplică numai statelor membre, iar nu statelor terțe ( 6 ). Din această cauză, pedeapsa privativă de libertate pronunțată de un stat terț nu poate fi, în principiu, executată ca atare prin intermediul mandatului european de arestare.

31.

Potrivit articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, statul solicitant poate emite un mandat european de arestare numai în cazul în care există o decizie judiciară executorie ( 7 ). Astfel de hotărâri judecătorești executorii sunt pronunțate de autoritățile statelor membre ( 8 ).

32.

Între statele membre se aplică principiul recunoașterii reciproce care are la bază principiul încrederii reciproce și pe care mandatul european de arestare îl concretizează, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) și cu considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 ( 9 ).

33.

În concret, principiul încrederii reciproce impune fiecăruia dintre statele membre să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta ( 10 ).

34.

Aceste principii nu pot fi însă transpuse în mod automat unor state terțe. În lipsa unei astfel de încrederi reciproce, nu se poate prezuma că statul terț a respectat drepturile fundamentale ale persoanei căutate. Or, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, drepturile fundamentale trebuie să fie respectate. Împrejurarea că un stat terț a încheiat acorduri internaționale care impun, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu compensează în mod necesar această împrejurare ( 11 ).

35.

Prin urmare, hotărârea norvegiană nu putea constitui, ca atare, temeiul mandatului european de arestare.

36.

Cu toate acestea, în speță, Lituania a recunoscut condamnarea și sentința instanței norvegiene.

37.

Atât timp cât între Uniune și un stat terț nu există niciun acord internațional aplicabil, normele în materie de extrădare în raportul dintre aceste două state țin de competența statului membru. Cu toate acestea, în exercitarea competenței lor de extrădare, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii ( 12 ).

38.

Întrucât acordul dintre Uniune, Islanda și Norvegia nu era încă în vigoare la momentul extrădării din Norvegia în Lituania, Lituania putea aplica pe deplin acordul său cu Norvegia.

39.

Se ridică, așadar, problema dacă un mandat european de arestare presupune că pedeapsa privativă de libertate care trebuie executată a fost pronunțată într‑un stat membru sau dacă statul membru emitent poate „legaliza” o pedeapsă privativă de libertate a unui stat terț prin recunoașterea condamnării.

40.

O asemenea situație nu pare să fi fost avută în vedere la adoptarea Deciziei‑cadru 2002/584. Totodată, într‑o situație precum cea din speță, mandatul european de arestare poate fi aplicabil atunci când sunt îndeplinite condițiile deciziei‑cadru. Ea nu exclude astfel în mod expres această posibilitate.

41.

Punctul de plecare este articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, care a fost deja menționat. Acesta prevede că mandatul european de arestare trebuie să se întemeieze pe o altă decizie judiciară executorie a statului membru solicitant ( 13 ). Poate fi vorba despre o hotărâre executorie, un mandat de arestare sau o altă decizie judiciară executorie având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2.

42.

În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că Tribunalul Districtual din regiunea Jurbarkas a recunoscut, prin hotărârea din 18 iunie 2015, hotărârea norvegiană din 28 noiembrie 2014, astfel încât aceasta putea fi executată în conformitate cu dreptul lituanian. După suspendarea temporară a executării, la 5 februarie 2018, Secția din Jurbarkas a Tribunalului Districtual din Marijampole a impus persoanei condamnate să execute restul pedepsei. Prin urmare, există o decizie judiciară executorie.

43.

Nu rezultă în mod clar modul în care trebuie să se aprecieze dacă o decizie produce aceleași efecte juridice, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2 din Decizia‑cadru 2002/584. Cu toate acestea, în special din versiunile în limbile engleză și franceză ale articolului 8 alineatul (1) litera (c) reiese că trebuie analizat dacă decizia intră în domeniul de aplicare al articolelor 1 și 2 ( 14 ). Acest lucru corespunde funcției articolului 8 alineatul (1) litera (c). Informațiile necesare în conformitate cu articolul 8 au ca scop doar să precizeze că sunt îndeplinite condițiile unui mandat european de arestare ( 15 ). Acestea sunt enunțate în special la articolele 1 și 2 din decizia-cadru.

44.

Domeniul de aplicare al articolelor 1 și 2 din Decizia‑cadru 2002/584 se stabilește, la rândul său, nu pe baza unei enumerări a deciziilor judiciare interne, ci ținând seama de obiectul și de finalitatea deciziei.

45.

Deși este adevărat că articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 definește mandatul european de arestare ca fiind o decizie judiciară emisă de un stat membru, această dispoziție nu vizează decizia pe care mandatul european de arestare o pune în aplicare. În ceea ce privește această din urmă decizie, din articolul 1 alineatul (1) rezultă, în speță, doar că mandatul de arestare trebuie să aibă ca scop executarea unei pedepse privative de libertate. Cel puțin potrivit modului de redactare a reglementării, această pedeapsă nu trebuie să fi fost pronunțată într‑un stat membru. Recunoașterea unei hotărâri a unui stat terț are în această privință aceeași funcție precum o condamnare, întrucât impune executarea acestei hotărâri în statul membru care o recunoaște.

46.

Conform articolului 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, un mandat european de arestare poate fi emis în cazul unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin patru luni. Nici în acest caz nu se impune ca respectiva condamnare să fi fost pronunțată într‑un stat membru. Dimpotrivă, recunoașterea unei condamnări pronunțate de un stat terț intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții atunci când privește o pedeapsă cu închisoarea cu o durată suficient de lungă.

47.

În concluzie, Decizia‑cadru 2002/584 este aplicabilă într‑o situație în care persoana căutată a fost condamnată și pedepsită într‑un stat terț, dar hotărârea statului terț a fost recunoscută de statul emitent în temeiul unui acord bilateral încheiat cu acest stat terț și este executată în conformitate cu legile statului emitent.

48.

Chiar dacă decizia‑cadru este aplicabilă, rămâne de clarificat în ce măsură recunoașterea unei pedepse cu închisoarea în statul membru al autorității judiciare solicitante este obligatorie pentru autoritatea judiciară de executare.

49.

Pentru a legitima recunoașterea reciprocă a hotărârii de către celelalte state membre, este necesar să se respecte protecția drepturilor procedurale și fundamentale ( 16 ). Prin urmare, Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie interpretată într‑un mod care să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, fără a afecta eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, în cadrul căruia mandatul european de arestare, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie un element esențial ( 17 ).

50.

Sistemul mandatului european de arestare cuprinde, așadar, o protecție pe două niveluri a drepturilor procedurale și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată. La primul nivel, persoana căutată trebuie să poată beneficia de protecție jurisdicțională cu ocazia adoptării deciziei judiciare executorii. La al doilea nivel, trebuie să se asigure protecție jurisdicțională cu ocazia emiterii mandatului european de arestare ( 18 ).

51.

Astfel, existența unei proceduri judiciare anterioare prin care s‑a statuat asupra vinovăției persoanei căutate permite autorității judiciare de executare să prezume că decizia de a emite un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse este rezultatul unei proceduri naționale în cadrul căreia persoana care face obiectul unei hotărâri executorii a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizie, în special de cele rezultând din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale menționate la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 19 ).

52.

În speță, Lituania a recunoscut hotărârea norvegiană în temeiul acordului său cu Norvegia, iar persoana condamnată a beneficiat de protecție jurisdicțională împotriva recunoașterii. Având în vedere încrederea reciprocă dintre statele membre, este necesar să se considere că, în această procedură a statului membru solicitant, drepturile procedurale și fundamentale ale persoanei condamnate au fost respectate.

53.

Cu toate acestea, în situații excepționale, pot fi aduse limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre ( 20 ).

54.

Punctul de plecare al identificării unor asemenea situații excepționale este articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, potrivit căruia aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolele 2 și 6 TUE ( 21 ).

55.

Totuși, nu orice eventuală încălcare a unor drepturi fundamentale în statul membru solicitant trebuie considerată în mod necesar o situație excepțională, întrucât ține de natura încrederii reciproce ca persoanele interesate să beneficieze, în general, de o protecție juridică în acest stat ( 22 ).

56.

Numai riscul unor încălcări grave ale drepturilor fundamentale poate fi considerat excepțional. Este ceea ce a considerat Curtea, mai întâi, în ceea ce privește riscul unui tratament inuman sau degradant al persoanei căutate, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 23 ). Aceeași calitate ar prezenta un risc veritabil ca persoana vizată de un mandat european de arestare (în scopul urmăririi penale) să sufere, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a dreptului său fundamental de a avea acces la o instanță judecătorească independentă, aducându‑se astfel atingere conținutului esențial al dreptului său fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă ( 24 ).

57.

În cazul în care un stat membru recunoaște și execută o sentință pronunțată de o instanță a unui stat terț, riscul unei încălcări grave a drepturilor fundamentale poate avea legătură, pe de o parte, cu condamnarea în statul terț, de exemplu cu procedura, cu infracțiunea sau cu pedeapsa, dar și, pe de altă parte, cu procedura și cu condițiile de detenție existente în statul membru solicitant.

58.

În această privință, pot exista situații în care anumite riscuri sunt evidente ca urmare a unor informații general cunoscute ( 25 ) sau în care persoana în cauză invocă un risc serios de încălcare gravă a drepturilor fundamentale în cazul extrădării ( 26 ).

59.

În astfel de cazuri, revine, așadar, autorității judiciare de executare, în urma unei aprecieri concrete și precise a situației individuale, sarcina de a verifica dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana căutată este expusă riscului unei încălcări grave a drepturilor fundamentale ( 27 ). În acest scop, autoritatea judiciară de executare, cum este instanța de trimitere în procedura principală, trebuie să solicite autorității judiciare emitente, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, toate informațiile suplimentare pe care le consideră necesare pentru a aprecia existența unui asemenea risc ( 28 ).

60.

Or, în prezenta procedură nu au fost prezentate până în prezent indicii ale unei încălcări a unui drept fundamental și, cu atât mai puțin, ale unei încălcări grave. Dimpotrivă, trebuie să se țină seama de faptul că nu este vorba despre recunoașterea unei hotărâri a unui stat terț oarecare.

61.

Desigur, nu este suficient ca Norvegia să fie parte contractantă la CEDO ( 29 ). Totuși, acest stat a încheiat cu Uniunea Acordul privind procedura de predare, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019. Părțile contractante au exprimat, în preambulul acestui acord, încrederea reciprocă în structura și în funcționarea sistemelor lor juridice și capacitatea lor de a garanta un proces echitabil ( 30 ). Procedând astfel, Uniunea a exprimat, față de Norvegia, o încredere care se apropie de încrederea reciprocă dintre statele membre. Prin urmare, în ceea ce privește acest stat terț, trebuie să se prezume iuris tantum că drepturile fundamentale au fost deja respectate până la acel moment și că vor fi de asemenea respectate în viitor.

62.

Decizia‑cadru 2002/584 este, așadar, aplicabilă într‑o situație în care persoana căutată a fost condamnată și pedepsită în Norvegia, dar această hotărâre a fost recunoscută de statul membru emitent în temeiul unui acord internațional cu Norvegia și executată în conformitate cu legile statului emitent.

63.

Cu toate acestea, autoritatea judiciară de executare pune capăt procedurii de predare atunci când are motive serioase și confirmate de fapte să considere că executarea pedepsei privative de libertate norvegiene recunoscute de Lituania ar conduce la o încălcare gravă a drepturilor fundamentale.

64.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o autoritate judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în conformitate cu articolul 4 punctul 1 și cu articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 pentru motivul că infracțiunea a fost săvârșită într‑un stat terț, atunci când autorul infracțiunii a săvârșit acte pregătitoare în statul emitent.

65.

Potrivit articolului 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare atunci când, într‑unul dintre cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

66.

Pare exclus ca, în speță, extrădarea să poată fi refuzată pe acest temei, din moment ce infracțiunea în cauză, traficul de stupefiante, se pedepsește în temeiul articolului 15 din Legea irlandeză privind abuzul de stupefiante și, în plus, nu pare să intre sub incidența articolului 2 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584. Dimpotrivă, infracțiunea în discuție figurează la articolul 2 alineatul (2) a cincea liniuță din decizia‑cadru, printre infracțiunile care nu presupun dubla incriminare.

67.

Prin urmare, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584.

68.

În schimb, interpretarea articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 este relevantă pentru soluționarea litigiului. Potrivit acestei dispoziții, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare atunci când acesta se referă la infracțiuni săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent și dacă legislația statului membru de executare nu permite urmărirea infracțiunilor de aceeași natură săvârșite în afara teritoriului său.

69.

Refuzul este, așadar, subordonat îndeplinirii a două condiții cumulative: infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare a fost săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent, iar legislația statului membru de executare nu permite urmărirea penală a infracțiunilor de aceeași natură săvârșite în afara teritoriului său.

70.

Rațiunea de a fi a acestei excepții este de a permite autorității judiciare de executare să țină seama, cu ocazia executării mandatului european de arestare, de deciziile fundamentale ale statului membru solicitat cu privire la întinderea propriei competențe penale. Cu toate acestea, articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 nu conferă acestui obiectiv un domeniu de aplicare absolut.

71.

În ceea ce privește a doua condiție menționată anterior, numai instanțele irlandeze sunt în măsură să stabilească domeniul de aplicare al dispozițiilor penale irlandeze în materie. În această privință, refuzul executării se află la latitudinea autorității judiciare solicitate.

72.

În schimb, articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 nu face trimitere la dreptul statului membru solicitat pentru noțiunea de „infracțiuni săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent”. Prin urmare, este vorba despre o noțiune a dreptului Uniunii, pe care Curtea trebuie să o interpreteze în raport cu modul în care aceasta trebuie să fie înțeleasă în cazul în care autorul infracțiunii a săvârșit acte pregătitoare în statul emitent ( 31 ).

73.

Contrar celor susținute de Irlanda, recunoașterea de către statul membru emitent nu are incidență asupra acestui aspect, întrucât recunoașterea respectivă nu afectează cu nimic locul săvârșirii infracțiunii. Or, articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 se referă la locul în care a fost „săvârșită” infracțiunea. Actul trebuie, așadar, să fi fost extrateritorial în cazul concret în discuție.

74.

În speță, condamnatul a convenit cu o terță persoană, în Lituania, să transporte stupefiante în Norvegia în schimbul plății unei sume. El a transportat stupefiantele din Lituania trecând mai multe frontiere internaționale și intrând, în cele din urmă, în Norvegia din Suedia. El a fost descoperit în Norvegia, la o distanță de aproximativ cinci kilometri de frontieră, cu mai multe kilograme de metamfetamină. Acesta a fost condamnat pentru „livrarea ilegală a unei cantități foarte mari de substanțe stupefiante”. Împrejurarea că faptele au făcut obiectul condamnării în Lituania nu a fost prezentată Curții.

75.

În această privință, cauza principală ridică trei probleme, și anume, în primul rând, aspectul dacă invocarea articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 este deja exclusă atunci când numai unele dintre faptele săvârșite au fost săvârșite în statul emitent, în al doilea rând, în ce măsură noțiunea de infracțiune include actele pregătitoare și, în al treilea rând, dacă întinderea pedepsei care trebuie executată prezintă relevanță.

76.

În ceea ce privește întinderea necesară a faptelor săvârșite în statul emitent, articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie coroborat cu litera (a) a acestui articol 4 punctul 7.

77.

Articolul 4 punctul 7 litera (a) sugerează că fapta a fost săvârșită „în totalitate sau în parte” în statul de executare. Săvârșirea în parte a unor acte pe teritoriul statului de executare este, așadar, suficientă pentru ca acest stat să poată refuza extrădarea în temeiul acestei reglementări.

78.

În schimb, articolul 4 punctul 7 litera (b) menționat prevede doar „în afara” statului emitent, fără vreo altă precizare. În consecință, motivul de excludere prevăzut la litera (b) nu se aplică decât atunci când actul a fost săvârșit în întregime în afara statului solicitant, nefiind suficient ca acest lucru să se fi întâmplat doar în parte.

79.

Această concluzie este confirmată de considerația potrivit căreia articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 se aplică nu numai în ceea ce privește punerea în aplicare a unei pedepse cu închisoarea, care este relevantă în speță, ci și în ceea ce privește urmărirea penală. Însă aceasta ar trebui să fie posibilă și atunci când statul solicitant intervine, întrucât își întemeiază competența teritorială numai pe o parte a faptelor.

80.

Instanța de trimitere se întreabă însă de asemenea în ce măsură actele pregătitoare trebuie subsumate infracțiunii pentru care se solicită extrădarea.

81.

În această privință, se poate recurge la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, ca expresie a principiului ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă, executarea unui mandat european de arestare trebuie să fie refuzată atunci când persoana căutată a fost deja condamnată pentru aceleași fapte. În această privință, în interpretarea noțiunii de „aceleași fapte”, Curtea s‑a referit la faptele efective, independent de încadrarea juridică a acestora sau de interesul juridic protejat, și a constatat că acestea înglobează un ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele ( 32 ).

82.

Prin urmare și în vederea stabilirii infracțiunii săvârșite, trebuie să se facă referire la faptele efective. Sunt decisive împrejurările concrete indisolubil legate între ele.

83.

În ceea ce privește infracțiunile săvârșite în domeniul traficului ilicit de stupefiante, exportul și importul acelorași substanțe narcotice în diferite state poate constitui un ansamblu de fapte care, prin natura lor, sunt indisolubil legate între ele ( 33 ).

84.

Potrivit acestei interpretări, este cert că, pe lângă infracțiunile de livrare și de import de substanțe narcotice în Norvegia, persoana condamnată a săvârșit fapte constitutive ale unor infracțiuni în Lituania, în special exportul de stupefiante. Prin urmare, infracțiunea nu ar fi fost săvârșită exclusiv în afara statului membru emitent. Astfel, nu este necesară o pronunțare definitivă asupra aspectului dacă o înțelegere cu o altă persoană privind transportul de stupefiante în schimbul unei remunerații face de asemenea parte dintr‑un asemenea ansamblu de fapte. Această înțelegere sugerează totuși că persoana condamnată exporta substanțele narcotice din Lituania pentru a le importa în Norvegia, acționând, așadar, cu o intenție unică.

85.

Aprecierea definitivă în această privință revine însă instanțelor naționale competente, care trebuie să stabilească dacă actele materiale în cauză constituie un ansamblu de fapte indisolubil legate între ele în timp și în spațiu, precum și prin finalitatea lor ( 34 ). În prezenta procedură de extrădare, această constatare ține cu prioritate de sfera de responsabilitate a instanțelor irlandeze, care trebuie însă să țină seama în mod corespunzător de constatările instanțelor norvegiene recunoscute în Lituania. În plus, în cazul în care sunt necesare alte precizări, acestea trebuie să solicite informații suplimentare instanțelor lituaniene, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584.

86.

În speță, autoritatea judiciară de executare nu poate să refuze executarea mandatului european de arestare nici pentru motivul că condamnarea norvegiană nu este legată de trecerea frontierei, ci numai de livrarea de substanțe narcotice.

87.

Desigur, în speță, condamnarea pare să aibă ca obiect doar o infracțiune săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent. Cu toate acestea, articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 se referă, prin modul său de redactare, la locul în care a fost „săvârșită” infracțiunea. În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să se refere la faptele judecate, ar fi fost utilizat termenul „judecat”, precum, de exemplu, la articolul 3 punctul 2 sau la articolul 4 punctul 5.

88.

Referirea la condamnare ar face de asemenea excesiv de dificilă aplicarea deciziei‑cadru. Astfel, la momentul condamnării, nu este, de regulă, posibil să se prevadă care fapte ar putea fi ulterior relevante în scopul aplicării deciziei‑cadru, trebuind, așadar, să fie incluse. Acest lucru este adevărat în special în ceea ce privește condamnările pronunțate în state terțe, întrucât este improbabil că instanțele din aceste state vor avea în vedere aplicarea deciziei‑cadru.

89.

În sfârșit, același lucru reiese și din jurisprudența Curții referitoare la dubla incriminare. Desigur, dubla incriminare este legată în mod determinant de elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată în statul emitent ( 35 ). Cu toate acestea, dubla incriminare vizează de asemenea săvârșirea infracțiunii, iar nu condamnarea. Astfel, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI ( 36 ), statul de executare poate supune recunoașterea hotărârii judecătorești condiției ca faptele care stau la baza acesteia să reprezinte o infracțiune și în temeiul legislației statului de executare.

90.

O autoritate judiciară de executare nu poate refuza, așadar, executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 atunci când se stabilește că persoana căutată a întreprins, în statul emitent, acte pregătitoare care sunt în mod concret indisolubil legate de infracțiunea pentru care persoana căutată a fost condamnată.

91.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară după cum urmează: