1.

Prin recursul formulat, Vereniging tot Behoud van Natuurmonumenten in Nederland, Stichting Het Groninger Landschap, Vereniging It Fryske Gea, Stichting Het Drentse Landschap, Stichting Landschap Overijssel, Stichting Het Geldersch Landschap, Stichting Flevo‑Landschap, Stichting Het Utrechts Landschap, Stichting Landschap Noord‑Holland, Stichting Het Zuid‑Hollands Landschap, Stichting Het Zeeuwse Landschap, Stichting Het Noordbrabants Landschap și Stichting Het Limburgs Landschap solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 15 octombrie 2018, Vereniging Gelijkberechtiging Grondbezitters și alții/Comisia ( 2 ), prin care acesta a anulat Decizia C(2015) 5929 final a Comisiei din 2 septembrie 2015 privind ajutorul de stat SA.27301 (2015/NN) – Țările de Jos privind achiziția subvenționată sau punerea la dispoziție gratuită a unor arii naturale, al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ( 3 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza celui de al doilea aspect al primului motiv și la cea a primului aspect al celui de al doilea motiv de recurs.

3.

Al doilea aspect al primului motiv privește în esență problema dacă Vereniging Gelijkberechtiging Grondbezitters (denumită în continuare „VGG”), Exploitatiemaatschappij De Berghaaf BV, Stichting Het Nationale Park De Hoge Veluwe, BV Landgoed Den Alerdinck II, Landgoed Ampsen BV, Pallandt van Keppel Stichting, Landgoed Kasteel Keppel BV, Baron van Lynden, Stichting het Lijndensche Fonds voor Kerk en Zending, Landgoed Welna BV, Landgoed „Huis te Maarn” BV, Vicariestichting De Vijf Capellarijen/Ambachtsheerlijkheid Kloetinge, Maatschappij tot Exploitatie van het Landgoed Tongeren onder Epe BV, Landgoed Anderstein NV, Landgoed Bekspring BV, Landgoed Nijenhuis en Westerflier BV, Landgoed Caprera BV, Landgoed Schapenduinen BV, Stichting Schapenduinen și Landgoed de Noetselenberg BV, reclamantele în primă instanță (denumite în continuare împreună „VGG și alții”), puteau fi calificate drept „persoane interesate” în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 ( 4 ), în timp ce primul aspect al celui de al doilea motiv vizează în esență contestarea recunoașterii de către Tribunal a existenței unor dificultăți serioase care obligă Comisia Europeană să deschidă o procedură oficială de investigare.

4.

Articolul 1 litera (h) din Regulamentul nr. 659/1999 definește noțiunea de „persoană interesată” după cum urmează:

„[O]rice stat membru și orice persoană, întreprindere sau asociație de întreprinderi ale căror interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, în special beneficiarul ajutorului, întreprinderile concurente și asociațiile profesionale.”

5.

Potrivit articolului 4 alineatele (1)-(4) din acest regulament:

„(1)   Comisia examinează notificarea imediat după primirea acesteia. Fără a aduce atingere articolului 8, Comisia adoptă o decizie în temeiul alineatului (2), (3) sau (4).

(2)   În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că măsura notificată nu constituie un ajutor, ea consemnează acest lucru printr‑o decizie.

(3)   În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că nu există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața comună, în măsura în care intră în sfera de aplicare a articolului 92 alineatul (1) din tratat, aceasta decide că măsura este compatibilă cu piața comună […]. Decizia precizează excepția aplicată în temeiul tratatului.

(4)   În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața comună, aceasta decide să inițieze procedura prevăzută la articolul [108 alineatul (2) TFUE].”

6.

Din cuprinsul punctului 11 din Comunicarea Comisiei din 11 ianuarie 2012, intitulată „Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public” ( 5 ), reiese că „ajutoarele de stat […] pot fi declarate compatibile cu articolul 106 alineatul (2) [TFUE] dacă acestea sunt necesare pentru prestarea serviciului de interes economic general în cauză și nu afectează dezvoltarea schimburilor comerciale astfel încât să contravină intereselor Uniunii”.

7.

Istoricul litigiului, astfel cum reiese din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

8.

Organizațiile de gestionare a terenului (denumite în continuare „OGT”) sunt asociații și fundații neguvernamentale fără scop lucrativ care au ca obiect statutar conservarea și protecția naturii.

9.

În vederea creării unei structuri ecologice și a unei rețele „Natura 2000” pentru protecția biodiversității, Regatul Țărilor de Jos a acordat subvenții pentru achiziționarea unor arii naturale (denumite în continuare „regimul PNB”) către 13 OGT (denumite în continuare „cele 13 OGT”), interveniente în primă instanță. Costurile eligibile pentru subvențiile din acest regim erau prețul de cumpărare al terenurilor, celelalte cheltuieli de achiziție și costurile de reziliere a contractelor de arendare care grevau terenurile menționate.

10.

Pe lângă activitatea lor principală de gestionare a naturii, cele 13 OGT desfășurau de asemenea activități secundare de natură economică, precum achiziționarea de terenuri, silvicultura, vânzarea de lemn și de carne, închirierea de drepturi de vânătoare și de pescuit sau activități turistice. Aceste activități generează venituri în beneficiul lor și constituie o sursă de finanțare a activității lor principale, întrucât sunt destinate să fie utilizate pentru acoperirea costurilor de gestionare, la fel ca subvențiile primite în cadrul regimului PNB.

11.

Regimul PNB a fost în vigoare din anul 1993 până în anul 2012. La 23 decembrie 2008, Comisia a primit o plângere din partea a două fundații private fără scop lucrativ de drept neerlandez, și anume Stichting het Nationale Park De Hogue Veluwe și Stichting Linschoten, care gestionează terenuri și desfășoară activități de conservare a naturii și de gestionare a patrimoniului cultural, precum și activități secundare, precum leasingul terenurilor, agricultura, silvicultura și turismul. În anul 2009, autoarele plângerii au fost înlocuite în cadrul procedurii administrative în cauză de VGG, un organism al cărui obiect de activitate constă în a asigura egalitatea drepturilor tuturor proprietarilor funciari privați în cadrul subvenționării achiziționării de terenuri.

12.

În urma mai multor schimburi și reuniuni între Comisie, VGG și autoritățile neerlandeze, în urma fazei preliminare de examinare, Comisia a adoptat, la 2 septembrie 2015, decizia în litigiu, prin care a declarat regimul de achiziționare a ariilor naturale compatibil cu piața internă în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE.

13.

În decizia în litigiu, Comisia a considerat, în primul rând, că, deși sarcina principală a OGT nu are caracter economic, întrucât vizează protecția naturii, OGT desfășoară totuși anumite activități secundare de natură economică, astfel încât OGT trebuie calificate drept „întreprinderi” în sensul normelor de concurență, în ceea ce privește aceste activități.

14.

În al doilea rând, Comisia a prezentat motivele pentru care a apreciat că regimul PNB constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, aceasta a subliniat că subvențiile de care beneficiaseră cele 13 OGT pentru achiziționarea de terenuri le confereau un prim avantaj economic, acordat prin intermediul resurselor de stat. În plus, ea a considerat că aceste OGT puteau de asemenea să primească un al doilea avantaj economic rezultat din revânzarea terenurilor achiziționate cu ajutorul subvențiilor. Pe de altă parte, Comisia a arătat că regimul PNB era selectiv, întrucât numai cele 13 OGT erau beneficiare ale acestui regim. În sfârșit, aceasta a apreciat că nu erau îndeplinite condițiile identificate de Curte în Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg ( 6 ), din moment ce compensarea beneficiarilor regimului PNB nu fusese stabilită potrivit unei proceduri adecvate.

15.

În al treilea rând, Comisia a studiat compatibilitatea măsurii de ajutor în discuție în temeiul normelor privind serviciile de interes economic general. Mai precis, aceasta a considerat că cele 13 OGT fuseseră învestite cu o obligație de serviciu public de protecție a naturii în temeiul măsurii de ajutor și că regimul PNB îndeplinea condițiile prevăzute de cadrul SIEG, astfel încât acest regim trebuia să fie declarat compatibil cu piața internă în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE.

16.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 februarie 2016, VGG și alții au formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

17.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 17 mai 2016, cele 13 OGT au formulat o cerere de intervenție în această cauză în susținerea concluziilor Comisiei.

18.

Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 6 aprilie 2017, după ascultarea părților, a fost admisă cererea de intervenție.

19.

VGG și alții au invocat patru motive în susținerea acțiunii lor în anulare, întemeiate, primul, pe încălcarea drepturilor lor procedurale, al doilea, pe încălcarea principiilor neretroactivității și securității juridice, al treilea, cu titlu subsidiar, pe o eroare de drept și pe un viciu de motivare în aplicarea cadrului SIEG și, al patrulea, pe încălcarea articolului 106 alineatul (2) TFUE.

20.

Comisia și cele 13 OGT au contestat calitatea de „persoane interesate” a VGG și alții, precum și admisibilitatea celui de al doilea și a celui de al patrulea motiv ale acțiunii.

21.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a declarat acțiunea admisibilă, a admis primul motiv invocat de VGG și alții și, în consecință, a anulat decizia în litigiu fără a examina celelalte motive.

22.

Recurentele solicită Curții:

23.

Comisia solicită Curții:

24.

Guvernul neerlandez solicită Curții anularea hotărârii atacate.

25.

VGG și alții solicită Curții:

26.

Nu s‑a organizat nicio ședință.

27.

Prin intermediul primului motiv invocat, recurentele, susținute în acest sens de Comisie și de guvernul neerlandez, arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a declarat admisibilă acțiunea introdusă de VGG și alții, întrucât acestea nu pot fi considerate „persoane interesate” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE și al articolului 1 litera (h) din Regulamentul nr. 659/1999.

28.

Recurentele și Comisia susțin că, pentru a fi calificate ca „persoane interesate”, trebuia să se stabilească, pe de o parte, că VGG și alții se aflau într‑un raport de concurență cu beneficiarii ajutorului și, pe de altă parte, că exista riscul ca ajutorul să aibă o incidență concretă asupra situației lor, denaturând raportul de concurență în discuție.

29.

Or, recurentele și Comisia arată că, în aprecierea efectului concret al ajutorului asupra situației concurențiale în care se află VGG și alții, raționamentul Tribunalului este afectat de erori de drept.

30.

Considerăm că este necesară formularea anumitor observații generale cu privire la noțiunea de „persoană interesată” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE și al Regulamentului nr. 659/1999 înainte de a studia, în lumina acestor observații, raționamentul Tribunalului în hotărârea atacată.

31.

Amintim că, în cadrul procedurii de control prevăzute la articolul 108 TFUE, trebuie să se distingă două faze. Pe de o parte, faza preliminară de examinare, instituită la articolul 108 alineatul (3) TFUE, care permite Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la compatibilitatea ajutorului în discuție. Pe de altă parte, procedura oficială de investigare, prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, care permite Comisiei să obțină informații complete cu privire la datele cauzei. Tratatul FUE prevede numai în cadrul acestei din urmă proceduri obligația Comisiei de a solicita persoanelor interesate să își prezinte observațiile ( 7 ).

32.

Atunci când procedura oficială de investigare nu este deschisă, persoanele interesate, care ar fi putut depune observații în cursul celei de a doua faze, nu au această posibilitate. Pentru a remedia acest lucru, li se recunoaște dreptul de a contesta în fața instanței Uniunii decizia adoptată de Comisie de a nu deschide procedura oficială de investigare ( 8 ). Astfel, acțiunea având ca obiect anularea unei decizii întemeiate pe articolul 108 alineatul (3) TFUE, formulată de o persoană interesată în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE, este admisibilă atunci când autorul acestei acțiuni urmărește protecția drepturilor procesuale conferite de această din urmă dispoziție ( 9 ).

33.

În speță, este cert că procedura oficială de investigare nu a fost deschisă de Comisie și că VGG și alții au invocat în fața Tribunalului o încălcare a drepturilor lor procedurale. În consecință, astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul ( 10 ), admisibilitatea acțiunii depinde în esență de aspectul dacă VGG și alții au dovedit că sunt persoane interesate în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE și al articolului 1 litera (h) din Regulamentul nr. 659/1999.

34.

Această a doua dispoziție definește o persoană interesată ca fiind „orice stat membru și orice persoană, întreprindere sau asociație de întreprinderi ale căror interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, în special beneficiarul ajutorului, întreprinderile concurente și asociațiile profesionale”. Această dispoziție preia în esență definiția constantă a noțiunii de „persoană interesată” dată de Curte în jurisprudența sa ( 11 ).

35.

Cu alte cuvinte, este vorba despre un „număr nedeterminat de destinatari” ( 12 ), astfel încât, potrivit unei jurisprudențe constante, dispoziția menționată „nu exclude posibilitatea ca o întreprindere care nu este o concurentă directă a beneficiarului ajutorului […] să fie calificată drept persoană interesată, în măsura în care demonstrează că interesele sale ar putea fi afectate prin acordarea ajutorului” ( 13 ).

36.

În mod clar, calitatea de „persoană interesată” depinde în esență de faptul că interesele entității care invocă această calitate ar putea fi afectate prin acordarea măsurii de ajutor. Prin urmare, trebuie să se stabilească în ce mod se poate dovedi că interesele unei întreprinderi ar putea fi afectate prin acordarea unui ajutor, astfel încât să i se confere acesteia din urmă calitatea de „persoană interesată”.

37.

În opinia noastră, atât din textul Regulamentului nr. 659/1999, cât și din jurisprudența Curții și a Tribunalului reiese că trebuie să se distingă două situații, și anume, pe de o parte, cea a întreprinderilor concurente ale beneficiarului ajutorului și, pe de altă parte, cea a entităților care nu sunt concurente ale beneficiarului.

38.

În ceea ce privește, în primul rând, întreprinderile concurente ale beneficiarilor măsurii, reiese din jurisprudența Curții că acestea se numără „incontestabil [printre] părțile interesate” ( 14 ).

39.

Tribunalul recunoaște de asemenea, într‑o jurisprudență constantă, calitatea de „persoană interesată” unei întreprinderi care se află într‑un raport de concurență cu beneficiarul ajutorului numai pentru acest motiv ( 15 ).

40.

Cu alte cuvinte, pentru o întreprindere, simpla calitate de concurent al beneficiarului ajutorului este suficientă pentru a se dovedi că interesele sale vor fi afectate prin acordarea ajutorului și, astfel, pentru a o califica drept „persoană interesată”. În această situație, întreprinderea care invocă calitatea de „persoană interesată” în considerarea calității sale de concurentă a beneficiarului ajutorului trebuie să poată demonstra doar că se află într‑un raport de concurență cu beneficiarul respectiv. Astfel cum arată Tribunalul în jurisprudența sa, „oricărei întreprinderi care se prevalează de existența unei relații de concurență, actuală sau potențială, [cu beneficiarul măsurii] i se poate recunoaște calitatea de parte interesată” ( 16 ).

41.

În ceea ce privește, în al doilea rând, o entitate care nu este concurent al beneficiarului ajutorului, acesteia i se poate recunoaște calitatea de „persoană interesată” în măsura în care se poate demonstra că interesele sale ar putea fi afectate prin acordarea ajutorului. În acest scop, îi revine, potrivit jurisprudenței, sarcina de a dovedi că măsura poate să aibă un efect concret asupra situației sale ( 17 ).

42.

Curtea a admis printre altele că un sindicat de lucrători putea să fie considerat parte interesată, cu condiția de a demonstra că interesele sale proprii sau ale afiliaților săi vor fi eventual afectate de acordarea unui ajutor, dovedind că ajutorul poate să aibă un efect concret asupra situației sale sau a lucrătorilor pe care îi reprezintă ( 18 ).

43.

Mai precis, pentru a fi calificate drept „persoane interesate”, entitățile trebuie să demonstreze că interesele lor vor fi afectate prin acordarea ajutorului. În acest scop, întreprinderile concurente ale beneficiarului ajutorului trebuie să demonstreze numai existența unui raport de concurență cu beneficiarul. În schimb, întreprinderile care nu se află într‑un astfel de raport de concurență trebuie să dovedească, în ceea ce le privește, că ajutorul poate să aibă un efect concret asupra situației lor.

44.

În această privință, trebuie să arătăm că o asemenea distincție este în contradicție cu un curent – minoritar – al jurisprudenței Tribunalului, din care face parte hotărârea atacată.

45.

Potrivit acestei jurisprudențe a Tribunalului, o entitate ar trebui, „pentru a putea fi calificată drept persoană interesată, pe de o parte, să demonstreze că se află într‑un raport de concurență cu beneficiarii ajutorului și, pe de altă parte, să dovedească faptul că ajutorul poate să aibă un efect concret asupra situației sale, denaturând raportul de concurență în cauză” ( 19 ). Cu alte cuvinte, s‑ar impune întreprinderilor concurente ale beneficiarilor ajutorului să dovedească atât existența unui raport de concurență, cât și efectul concret al ajutorului asupra situației lor.

46.

Cu toate acestea, considerăm că o astfel de soluție nu poate fi menținută. Din moment ce impune, pentru recunoașterea calității de „persoană interesată”, condiții suplimentare față de calitatea de concurent al beneficiarului, aceasta este, mai întâi, în contradicție cu textul Regulamentului nr. 659/1999, care desemnează în mod expres concurentul beneficiarului ca persoană interesată, precum și cu jurisprudența Curții, potrivit căreia un concurent al beneficiarului se numără, în mod incontestabil, printre persoanele interesate.

47.

În continuare, această soluție este în opoziție cu o jurisprudență excesivă a Tribunalului, potrivit căreia simpla dovadă a calității de concurent este suficientă pentru a califica întreprinderea care o invocă drept „persoană interesată” ( 20 ), fără a fi necesar să se demonstreze și existența riscului unui efect concret al ajutorului asupra situației întreprinderii concurente, care ar denatura raportul de concurență stabilit.

48.

În sfârșit, considerăm că o astfel de soluție ar risca să genereze o anumită confuzie cu jurisprudența referitoare la admisibilitatea acțiunii unui concurent, atunci când acesta din urmă urmărește să pună în discuție nu numai încălcarea drepturilor sale procedurale, cum este cazul în speță, ci și temeinicia unei decizii prin care se apreciază compatibilitatea ajutorului cu piața internă ( 21 ).

49.

Potrivit acestei jurisprudențe, o întreprindere care contestă temeinicia unei decizii a Comisiei de a nu deschide procedura oficială de investigare nu poate invoca numai calitatea sa de „concurentă” în raport cu întreprinderea beneficiară, ci trebuie să dovedească, în plus, că situația sa pe piață ar fi afectată în mod substanțial de ajutorul în cauză ( 22 ). Soluția propusă de jurisprudența Tribunalului conduce, într‑o anumită măsură, la o aliniere a condițiilor de admisibilitate, indiferent dacă întreprinderea contestă încălcarea drepturilor sale procedurale ca urmare a refuzului Comisiei de a deschide procedura oficială de investigare sau temeinicia unei decizii prin care se apreciază compatibilitatea ajutorului, contrar jurisprudenței constante a Curții.

50.

Astfel, în cele două cazuri, întreprinderea concurentă nu s‑ar putea limita să demonstreze existența unui raport de concurență, ci ar trebui, în plus, să dovedească faptul că situația sa este afectată în mod concret de măsura de ajutor, în măsura în care raportul de concurență ar fi denaturat de aceasta din urmă ( 23 ). Distincția dintre condițiile de admisibilitate în funcție de obiectul acțiunii ar fi, așadar, în mare măsură eliminată.

51.

Astfel, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 54 din hotărârea atacată și celor susținute de recurente, nu se poate impune, în opinia noastră, ca VGG și alții să dovedească atât existența unui raport de concurență cu cele 13 OGT beneficiare ale schemei de ajutor în cauză, cât și efectul concret al măsurii asupra situației lor, care ar denatura acest raport de concurență, pentru a demonstra calitatea lor de „persoană interesată”. Prin urmare, considerăm că examinarea de către Tribunal a efectului concret al ajutorului asupra situației VGG și alții constituie un motiv neesențial.

52.

Astfel, din moment ce, la punctele 61-64 din hotărârea atacată, Tribunalul a stabilit că VGG și alții se aflau într‑un raport de concurență cu cele 13 OGT, acesta a calificat în mod întemeiat VGG și alții drept „persoane interesate”, în conformitate cu jurisprudența Curții amintită la punctele 37-39 din prezentele concluzii și cu dispozițiile Regulamentului nr. 659/1999.

53.

Întrucât a considerat că VGG și alții trebuiau să fie considerate întreprinderi concurente ale OGT menționate, Tribunalul putea califica în mod valabil VGG și alții drept „persoane interesate”.

54.

Astfel, chiar dacă, după cum susțin recurentele și Comisia, s‑ar fi dovedit că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aprecierea efectului concret al măsurii asupra situației în care se aflau VGG și alții, o asemenea eroare nu poate, în orice caz, să conducă la anularea hotărârii atacate, din moment ce aprecierea sa apare ca fiind întemeiată pentru alte motive de drept ( 24 ).

55.

În aceste împrejurări, considerăm că al doilea aspect al primului motiv este inoperant și, prin urmare, nu poate fi admis.

56.

În aceste condiții, arătăm că constatarea existenței unui raport de concurență între VGG și alții și cele 13 OGT beneficiare ale regimului în discuție este contestată de recurente, de Comisie și de guvernul neerlandez în cadrul primului aspect al primului motiv. Prin urmare, din motive de exhaustivitate, trebuie să examinăm aspectul dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că măsura de ajutor putea să aibă un efect concret asupra situației în care se află VGG și alții.

57.

Astfel, în cazul în care primul aspect al primului motiv ar fi admis, VGG și alții nu ar putea fi calificate drept „persoane interesate” decât dacă s‑a statuat în mod corect că măsura în cauză putea să aibă un efect concret asupra situației lor. Mai precis, din moment ce VGG și alții ar fi fost calificate în mod eronat drept concurente ale celor 13 OGT, trebuie să se verifice și dacă interesele lor nu au fost, în orice caz, afectate prin acordarea ajutorului, în măsura în care ajutorul putea să aibă un efect concret asupra situației lor.

58.

Recurentele, susținute de guvernul neerlandez, și Comisia arată, pe de o parte, că criteriul identificat de Tribunal pentru a stabili efectul concret al ajutorului asupra situației în care se aflau VGG și alții este eronat în drept. Pe de altă parte, aceleași părți susțin că Tribunalul nu se putea limita la a constata existența unei influențe a ajutorului asupra situației în care se aflau VGG și alții, din moment ce acestea din urmă trebuiau să dovedească efecte concrete ale ajutorului asupra situației lor. Astfel, raționamentul Tribunalului ar fi afectat de o eroare de drept.

59.

În ceea ce privește criteriul formulat de Tribunal pentru a stabili existența unui risc de efect concret al ajutorului asupra situației în care se aflau VGG și alții, acesta a arătat la punctul 68 din hotărârea atacată că, „atunci când un ajutor financiar acordat de statul membru consolidează poziția unei întreprinderi în raport cu alte întreprinderi concurente în schimburile intracomunitare, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind influențate de ajutor”. Or, astfel cum arată în mod întemeiat recurentele și Comisia, jurisprudența pe care se întemeiază Tribunalul se referă la afectarea schimburilor comerciale dintre state membre în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 25 ). Considerăm că un astfel de criteriu, care permite să se stabilească dacă schimburile comerciale dintre statele membre sunt afectate de măsura de ajutor, este vădit lipsit de pertinență pentru a se stabili dacă această măsură poate să aibă efect asupra situației în care se aflau VGG și alții. În consecință, apreciem că acest raționament, caracterizat printr‑o confuzie în interpretarea jurisprudenței, este afectat de o eroare de drept.

60.

Cu toate acestea, nu considerăm că o astfel de eroare de drept în identificarea criteriului pertinent pentru stabilirea existenței riscului unui efect concret asupra situației în care se aflau VGG și alții a afectat rezultatul aprecierii efectuate de Tribunal cu privire la această condiție. Reiese din jurisprudența Curții că o eroare de drept săvârșită de Tribunal nu este de natură să invalideze hotărârea atacată în ipoteza în care dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept ( 26 ), după cum pare să fie cazul, în opinia noastră, în ceea ce privește hotărârea atacată.

61.

Pe de o parte și contrar celor susținute de recurente și de Comisie, reiese din jurisprudență că, pentru a se dovedi că interesele unui reclamant ar putea fi afectate de ajutor, nu se pune problema să se demonstreze o alterare actuală a situației acestuia, ci numai riscul unui efect concret ( 27 ). Prin urmare, nu considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 73 din hotărârea atacată, că „reclamantele nu trebuie să facă […] dovada unei afectări substanțiale a poziției lor concurențiale, ci simpla influență” a ajutorului asupra situației lor.

62.

Pe de altă parte, este cert că o măsură de ajutor poate afecta situația unui operator „în [diferite] moduri, în special prin cauzarea unui beneficiu nerealizat sau a unei evoluții mai puțin favorabile decât cea care ar fi fost înregistrată în lipsa unui astfel de ajutor” ( 28 ).

63.

Or, Tribunalul a arătat, la punctul 71 din hotărârea atacată, că VGG și alții trebuiau „să investească în spații naturale pentru a desfășura activități secundare economice similare” cu cele desfășurate de cele 13 OGT, determinând un dezavantaj în raport cu acestea din urmă, care puteau achiziționa terenuri în condiții mai favorabile datorită măsurii în cauză. În plus, Tribunalul a făcut trimitere, la punctul 69 din hotărârea atacată, la argumentația necontestată a VGG și alții potrivit căreia „imposibilitatea [acestora] de a‑și extinde proprietățile funciare în aceleași condiții ca beneficiarii a determinat o evoluție a activităților lor mai puțin favorabilă decât cea care ar fi fost înregistrată în lipsa unei astfel de măsuri de ajutor”.

64.

În aceste condiții, nu se poate reproșa Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat în esență că măsura în cauză putea să aibă un efect concret asupra situației în care se aflau VGG și alții și a statuat că acestea din urmă trebuiau să fie calificate, în consecință, drept „părți interesate”.

65.

Prin urmare, considerăm că al doilea aspect al primului motiv este inoperant sau, în orice caz, nefondat și nu poate fi admis.

66.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele, susținute în acest sens de Comisie și de guvernul neerlandez, arată că Tribunalul a admis în mod eronat existența unor dificultăți serioase pentru aprecierea compatibilității măsurii de ajutor în cauză cu piața care necesită deschiderea procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

67.

Astfel, prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, recurentele susțin, în primul rând, că Tribunalul nu putea, fără a săvârși erori de drept, să statueze că constatarea existenței unui SIEG „global” și „atipic” încredințat OGT demonstra existența unor dificultăți serioase, în al doilea rând, că raționamentul acestuia este afectat, în plus, de un viciu de motivare și că, în al treilea rând, în orice caz, atunci când a statuat că calificarea drept SIEG „global” sau „atipic” este un indiciu al existenței unor dificultăți serioase, Tribunalul s‑a întemeiat pe existența unei contradicții din decizia în litigiu care nu fusese invocată de reclamante.

68.

De la bun început, considerăm că nu poate fi admis argumentul potrivit căruia Tribunalul s‑ar fi pronunțat ultra petita prin faptul că s‑a întemeiat pe existența unei contradicții în raționamentul Comisiei din decizia în litigiu care nu fusese invocată de VGG și alții.

69.

Desigur, la punctele 117-120 din hotărârea atacată, Tribunalul a făcut referire la existența unei contradicții, în decizia în litigiu, între concluziile Comisiei privind calificarea OGT drept „întreprinderi” și cele privind definirea SIEG în cauză, care ar acoperi atât activitatea principală de protecție a naturii, cât și activitățile secundare ale OGT. O asemenea contradicție nu a fost invocată de părți în primă instanță.

70.

Nu este mai puțin adevărat că, pe de o parte, în acest sens, Tribunalul s‑a limitat să expună argumentele diferitor părți referitoare la această contradicție, cu privire la care acestea din urmă au fost întrebate în cadrul măsurilor de organizare a procedurii.

71.

Pe de altă parte, deși, la punctul 126 din hotărârea atacată, Tribunalul a făcut referire la raționamentul Comisiei privind caracterul economic al activităților secundare ale OGT, el nu a evidențiat, în schimb, prezența unei eventuale contradicții între acest raționament și motivele care stau la baza definiției SIEG din decizia în litigiu, care nu ar fi fost invocată de părți.

72.

Soluția la care a ajuns Tribunalul, potrivit căreia calificarea activităților OGT drept SIEG „global” sau „atipic” poate constitui un indiciu al existenței unor dificultăți serioase, nu este întemeiată, așadar, pe prezența unei contradicții în decizia Comisiei ( 29 ).

73.

Astfel, chiar dacă Tribunalul ar fi evidențiat, în stadiul expunerii argumentelor părților, un argument care nu a fost invocat de VGG și alții, acest lucru nu ar avea incidență asupra soluției date.

74.

Recurentele, susținute în acest sens de Comisie, arată că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a statuat că definirea de către Comisie a SIEG, ca SIEG „atipic”, era un indiciu al unor dificultăți serioase.

75.

Mai întâi, Tribunalul ar fi confundat aspectul dacă activitățile OGT sunt activități economice cu aspectul dacă aceste activități fac parte din SIEG încredințat OGT. Apoi, Tribunalul ar fi aplicat un criteriu vădit eronat pentru a stabili dacă activitățile secundare fac parte din SIEG. În continuare, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că Comisia nu dispunea de elemente suficiente pentru a considera că activitățile secundare ale OGT intrau sub incidența unui SIEG global sau atipic. Procedând astfel, Tribunalul nu ar fi respectat marja de apreciere a statelor membre în definirea SIEG. În sfârșit, recurentele și Comisia arată că raționamentul Tribunalului este incomprehensibil și, prin urmare, invocă în esență o insuficiență a motivării.

76.

Din cuprinsul punctului 127 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a constatat existența unor dificultăți serioase în ceea ce privește definirea SIEG în decizia în litigiu ca urmare a „caracterului insuficient sau incomplet al examinării efectuate de Comisie în cadrul procedurii preliminare de examinare” care, potrivit jurisprudenței, constituie un indiciu al unor dificultăți serioase ( 30 ).

77.

Astfel, Tribunalul a amintit că, deși statele membre dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește definirea unei misiuni de SIEG, această putere nu este totuși nelimitată. Conform jurisprudenței, „pentru a putea fi calificat drept SIEG, serviciul în cauză [trebuie] să prezinte un interes economic general care să aibă caracteristici specifice în raport cu cel pe care îl [prezintă] alte activități din viața economică” ( 31 ).

78.

Tribunalul a constatat, la punctul 126 din hotărârea atacată, pe de o parte, că Comisia a considerat că, deși activitățile secundare ale OGT rezultau din activitatea principală de protecție a naturii, aceste activități secundare nu erau impuse de activitatea principală respectivă și, pe de altă parte, că Comisia nu a examinat dacă activitățile secundare ale OGT prezentau un interes general.

79.

Tribunalul a precizat la punctul 128 din hotărârea atacată că, „deși veniturile pe care le generează activitățile secundare urmăresc să acopere o parte din costurile activității principale de conservare a naturii, iar acestea sunt strâns legate de misiunea de interes general a activității principale menționate, elementele pe care le deținea Comisia nu îi permiteau, numai pe această bază, să concluzioneze […] că [ele] prezentau un interes economic general”.

80.

La punctul 129, Tribunalul a adăugat că, deși o întreprindere căreia i se conferă un SIEG putea desfășura alte activități economice legate de misiunea de interes general care îi este încredințată, acest lucru nu implica în mod automat că acestea din urmă făceau parte din SIEG.

81.

În aceste condiții, Tribunalul a concluzionat că examinarea Comisiei este incompletă și constituie un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

82.

Tribunalul a considerat, la punctul 128 din hotărârea atacată, că această concluzie este confirmată de faptul că nici elementele de care dispunea Comisia nu îi permiteau „să concluzioneze că activitățile secundare erau necesare pentru prestarea SIEG în sensul punctului 11 din cadrul [SIEG], pe care aceasta l‑a aplicat în decizia atacată”.

83.

În această privință, arătăm că Tribunalul a amintit, desigur, în mod întemeiat că caracterul incomplet sau insuficient al examinării referitoare la definiția SIEG putea fi un indiciu al existenței unor dificultăți serioase. Considerăm totuși că raționamentul Tribunalului care l‑a condus spre această concluzie este afectat de mai multe incoerențe.

84.

În ceea ce privește, în primul rând, constatarea Tribunalului potrivit căreia Comisia nu putea, cu elementele de care dispunea, să concluzioneze că activitățile secundare ale OGT erau necesare pentru prestarea SIEG în sensul punctului 11 din cadrul SIEG, astfel încât includerea activităților secundare în SIEG nu se impunea și ridica dificultăți serioase, considerăm, asemenea recurentelor și Comisiei, că Tribunalul a efectuat o interpretare eronată a acestui cadru SIEG.

85.

Astfel, punctul 11 din cadrul SIEG prevede doar că „ajutoarele de stat […] pot fi declarate compatibile cu articolul 106 alineatul (2) [TFUE] dacă acestea sunt necesare pentru prestarea” ( 32 ) SIEG. Prin urmare, nu activitățile secundare trebuie să fie necesare pentru prestarea SIEG, ci măsura de ajutor a cărei compatibilitate este examinată.

86.

Tribunalul stabilește astfel un criteriu vădit eronat prin faptul că a reproșat Comisiei că nu a demonstrat necesitatea activităților secundare pentru prestarea SIEG, în condițiile în care punctul 11 din cadrul SIEG nu impune acest lucru Comisiei. Prin urmare, nu se poate reproșa Comisiei că nu a aplicat în mod corect punctul menționat doar pentru acest motiv.

87.

În aceste condiții, Tribunalul nu putea, fără a săvârși o eroare de drept, să se întemeieze pe acest element pentru a constata caracterul incomplet al examinării Comisiei și, prin urmare, existența unor dificultăți serioase în definirea SIEG.

88.

Cu toate acestea, din moment ce caracterul incomplet al examinării Comisiei în definirea SIEG nu se întemeiază numai pe pretinsa eroare în aplicarea cadrului SIEG, o astfel de eroare de drept nu poate fi suficientă, în sine, pentru admiterea prezentului aspect al celui de al doilea motiv. Astfel, o eroare de drept săvârșită de Tribunal nu este de natură să invalideze hotărârea atacată dacă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept ( 33 ). Prin urmare, dat fiind că Tribunalul s‑a întemeiat și pe faptul că Comisia nu ar fi stabilit că activitățile secundare ale OGT prezentau un interes general pentru a constata caracterul incomplet al examinării Comisiei, trebuie să examinăm și raționamentul Tribunalului referitor la acest element.

89.

Astfel, în ceea ce privește, în al doilea rând, constatarea potrivit căreia Comisia nu ar fi stabilit că activitățile secundare prezentau un interes general, astfel încât examinarea Comisiei ar fi de asemenea incompletă cu privire la acest aspect, considerăm că o asemenea constatare este afectată de insuficiența motivării.

90.

Astfel, Tribunalul s‑a limitat să arate că elementele de care dispunea Comisia nu erau suficiente pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia aceste activități secundare prezentau un interes general, deși Tribunalul a admis, la punctele 128 și 129 din hotărârea atacată, că Comisia a evidențiat elemente care stabilesc o legătură certă între activitatea de protecție a naturii și activitățile secundare ale OGT, care participă astfel la realizarea misiunii de interes general identificate. Astfel, Tribunalul nu a susținut în niciun fel motivele pentru care asemenea elemente, deși vădit pertinente, nu erau suficiente.

91.

În plus, raționamentul Tribunalului nu permite nici să se înțeleagă ce elemente ar fi permis să se demonstreze corespunzător cerințelor legale că activitățile secundare ale OGT prezentau un interes general, cu atât mai mult cu cât existența unei legături strânse între aceste activități și interesul general urmărit nu permite, în opinia Tribunalului, să se dovedească acest lucru.

92.

În această privință, amintim că obligația de motivare a hotărârilor rezultă din articolul 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut, și din articolul 81 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că motivarea unei hotărâri a Tribunalului trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul acestuia, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei adoptate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional ( 34 ).

93.

Or, Tribunalul s‑a limitat să afirme că elementele de care dispunea Comisia nu erau suficiente pentru a ajunge la concluzia că aceasta nu a stabilit că activitățile secundare prezentau un interes general, fără să demonstreze însă motivul pentru care aceste elemente erau insuficiente sau să precizeze ce elemente ar fi fost suficiente. În aceste condiții, trebuie să se constate că raționamentul Tribunalului este lipsit de claritate și, în opinia noastră, nu permite părților interesate să cunoască motivele soluției adoptate, astfel încât acesta este afectat, după aprecierea noastră, de o insuficiență a motivării.

94.

Astfel, raționamentul Tribunalului referitor la caracterul incomplet al examinării de către Comisie a definiției SIEG este afectat, pe de o parte, de o eroare de drept și, pe de altă parte, de o insuficiență a motivării.

95.

Prin urmare, considerăm că este necesar să se admită primul aspect al celui de al doilea motiv.

96.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că al doilea aspect al primului motiv trebuie să fie respins ca inoperant și că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie admis, fără ca acest lucru să prejudece temeinicia celorlalte aspecte ale motivelor de recurs.