–

pentru Asendia Spain SLU, de I. Moreno‑Tapia Rivas și de E. de Félix Parrondo, abogadas, precum și de J. Botella Carretero, abogado;

–

pentru guvernul spaniol, inițial de V. Ester Casas, ulterior de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères, de E. de Moustier și de R. Coesme, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae și de J. Rius Riu, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului (JO 1998, L 15, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 12), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 2008 (JO 2008, L 52, p. 3, rectificare în JO 2015, L 225, p. 49) (denumită în continuare „Directiva 97/67”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sociedad Estatal Correos y Telégrafos SA (denumită în continuare „Correos”), pe de o parte, și Asendia Spain SLU, pe de altă parte, cu privire la comercializarea de către aceasta din urmă de mijloace de francare, altele decât timbre poștale.

3

Considerentele (8), (16) și (20) ale Directivei 97/67 enunță:

[…]

[…]

4

Articolul 7 alineatele (1)-(4) prevede:

„(1)   Statele membre nu acordă și nu mențin în vigoare drepturi exclusive sau speciale pentru crearea sau furnizarea de servicii poștale. Statele membre pot finanța furnizarea de servicii universale în conformitate cu unul sau mai multe mijloace prevăzute la alineatele (2), (3) și (4) sau în conformitate cu orice alt mijloc compatibil cu tratatul.

(2)   Statele membre pot asigura furnizarea serviciilor universale prin achiziționarea de astfel de servicii în conformitate cu normele și reglementările privind achizițiile publice, inclusiv, astfel cum se prevede în Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii [(JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116)], dialogul competitiv sau procedurile negociate, cu sau fără publicarea unui anunț de intenție.

(3)   În cazul în care un stat membru stabilește că obligațiile de serviciu universal, astfel cum sunt prevăzute în prezenta directivă, atrag un cost net, calculat în conformitate cu anexa I, și reprezintă o sarcină injustă pentru furnizorul (furnizorii) desemnat (desemnați), acesta poate să introducă:

(4)   În cazul în care costul net este împărțit în conformitate cu alineatul (3) litera (b), statele membre pot stabili un fond de compensare care poate fi finanțat de furnizorii serviciilor și/sau din taxele plătite de utilizatori și este administrat, în acest scop, de un organism independent de beneficiar sau beneficiari. Statele membre pot condiționa acordarea de autorizații furnizorilor de servicii, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2), de îndeplinirea obligației de a contribui financiar la acest fond sau de a respecta obligațiile de serviciu universal. Obligațiile de serviciu universal ale furnizorului (furnizorilor) de serviciu universal prevăzute la articolul 3 pot fi finanțate în acest mod.”

5

Articolul 8 din directiva menționată prevede:

„Dispozițiile articolului 7 nu aduc atingere dreptului statelor membre de a organiza plasarea cutiilor poștale pe drumurile publice, emisiunea de timbre poștale și serviciul de corespondență recomandată folosit în cadrul procedurilor judiciare și administrative, în conformitate cu legislația lor internă.”

6

Considerentele (2), (10), (11), (13) și (25) ale Directivei 2008/6 sunt formulate după cum urmează:

[…]

[…]

[…]

7

Articolul 33 din ley 43/2010 del servicio postal universal, de los derechos de los usuarios y del mercado postal (Legea 43/2010 privind serviciul poștal universal, drepturile utilizatorilor și piața serviciilor poștale) din 30 decembrie 2010 (BOE nr. 318 din 31 decembrie 2010, p. 109195, denumită în continuare „Legea 43/2010”), care transpune Directiva 2008/6, are următorul cuprins:

„Pentru a asigura furnizarea serviciului poștal universal și buna funcționare a acestuia se garantează operatorului desemnat:

[…]

8

Correos este desemnată prin Legea 43/2010 drept operatorul însărcinat cu furnizarea serviciului poștal universal în Spania.

9

Asendia Spain este un operator autorizat să presteze servicii poștale pe piața spaniolă.

10

Întrucât aceasta din urmă comercializează mijloace de francare, altele decât timbre poștale, Correos a sesizat instanța de trimitere, Juzgado de lo Mercantil no 3 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 3 din Madrid, Spania) cu o acțiune în concurență neloială.

11

În acest context, Correos reproșează Asendia Spain trei comportamente pretins neloiale care i‑ar fi adus prejudicii, și anume, în primul rând, comercializarea unor mijloace de francare sau a unor etichete preplătite care imită timbrele utilizate de Correos și care sunt susceptibile să fie confundate cu acestea din urmă, în al doilea rând, comercializarea respectivelor mijloace de francare în afara rețelei sale poștale interne și, în al treilea rând, omisiunea de a informa suficient utilizatorii mijloacelor de francare menționate cu privire la faptul că corespondența francată cu ele poate fi depusă numai în anumite căsuțe poștale.

12

Potrivit instanței de trimitere, caracterul neloial al acțiunilor Asendia Spain depinde de întinderea garanțiilor acordate Correos prin Legea 43/2010. În această privință, instanța de trimitere invocă o jurisprudență a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în lumina căreia nu se poate exclude că articolul 33 litera e) din Legea 43/2010 trebuie să fie interpretat în sensul că ar trebui acordat Correos un drept exclusiv în ceea ce privește comercializarea altor mijloace de francare decât timbrele poștale.

13

Având îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea acestei dispoziții, astfel interpretată, cu dreptul Uniunii, Juzgado de lo Mercantil no 3 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 3 din Madrid) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

14

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 83 și jurisprudența citată).

15

În acest context, numai instanța națională sesizată cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania, C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 24 și jurisprudența citată).

16

Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 20 și jurisprudența citată).

17

În această ultimă privință, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune ca aceasta să definească situația de fapt și contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Astfel, Curtea este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (Ordonanța din 21 iunie 2018, Idroenergia, C‑166/18, nepublicată, EU:C:2018:476, punctul 12 și jurisprudența citată).

18

Instanța de trimitere trebuie de asemenea să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curții. În plus, este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor din dreptul Uniunii a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Ordonanța din 21 iunie 2018, Idroenergia, C‑166/18, nepublicată, EU:C:2018:476, punctul 13 și jurisprudența citată).

19

Aceste cerințe privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 21 iunie 2018, Idroenergia, C‑166/18, nepublicată, EU:C:2018:476, punctul 14 și jurisprudența citată).

20

Pe de altă parte, cerințele menționate figurează de asemenea la punctul 15 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2018, C 257, p. 1). Reiese în plus din cuprinsul punctului 16 din aceste recomandări că „instanța de trimitere trebuie să furnizeze referințele precise ale dispozițiilor naționale aplicabile faptelor din litigiul principal” (a se vedea în acest sens Ordonanța din 21 iunie 2018, Idroenergia, C‑166/18, nepublicată, EU:C:2018:476, punctele 16 și 17).

21

În observațiile sale scrise, Comisia arată că decizia de trimitere nu conține suficiente elemente referitoare la cadrul factual al litigiului principal și reglementarea națională relevantă pentru înțelegerea primei întrebări. Prin urmare, această întrebare trebuie declarată inadmisibilă.

22

Or, reiese cu claritate din această decizie, pe de o parte, că instanța de trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la caracterul neloial al practicii comerciale constând, pentru Asendia Spain, în a propune spre vânzare alte mijloace de francare decât timbrele poștale și, pe de altă parte, că respectivul caracter neloial al acestei practici depinde de problema dacă dreptul exclusiv acordat Correos prin articolul 33 litera e) din Legea 43/2010 pentru distribuirea acestor mijloace de francare este sau nu compatibil cu articolele 7 și 8 din Directiva 97/67.

23

Împrejurarea că Comisia apreciază că interpretarea dată de instanța de trimitere dreptului spaniol nu este corectă și, prin urmare, că articolul 33 litera e) din Legea 43/2010 nu acordă niciun drept exclusiv Correos nu poate fi relevantă, ținând seama de jurisprudența menționată la punctele 16 și 17 din prezenta hotărâre.

24

Prin urmare, prima întrebare este admisibilă.

25

În schimb, situația este diferită în privința celei de a doua întrebări.

26

Astfel, după cum arată, în esență, atât guvernul francez, cât și Comisia în observațiile lor scrise, instanța de trimitere nu definește nicidecum cadrul factual și normativ în care se înscrie această a doua întrebare. Mai exact, aceasta nu explică în ce temei consideră că ar trebui să se deducă din simpla dispoziție națională citată în decizia de trimitere, și anume articolul 33 litera e) din Legea 43/2010, că aceasta impune operatorilor privați de servicii poștale să dispună de puncte de vânzare fizice deschise publicului pentru a putea distribui și comercializa mijloace de francare, altele decât timbre poștale.

27

Pe de altă parte, această decizie nu identifică, în afară de o trimitere generală la „reglementarea poștală a Uniunii Europene”, dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită, ceea ce împiedică Curtea să înțeleagă legătura dintre acest drept și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

28

În aceste condiții, Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la cea de a doua întrebare, care este, prin urmare, vădit inadmisibilă.

29

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 97/67 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care garantează operatorului desemnat pentru prestarea serviciului poștal universal un drept exclusiv pentru distribuirea de alte mijloace de francare decât timbrele poștale.

30

Pentru a răspunde la această întrebare, este suficient să se arate că rezultă chiar din cuprinsul articolului 7 alineatul (1) menționat că „[s]tatele membre nu acordă și nu mențin în vigoare drepturi exclusive sau speciale pentru crearea sau furnizarea de servicii poștale”.

31

Astfel, dispoziția menționată se opune oricărei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, prin care se acordă drepturi exclusive furnizorilor de servicii poștale, inclusiv, în consecință, dreptul exclusiv de a comercializa alte mijloace de francare decât timbrele poștale.

32

Militează de asemenea în acest sens interpretarea istorică și teleologică a Directivei 97/67.

33

Astfel, după cum reiese din considerentul (16) al Directivei 97/67, sub imperiul versiunii inițiale a acesteia, menținerea sectoarelor rezervate reprezenta opțiunea preferată pentru finanțarea serviciului poștal universal. Cu toate acestea, reiese din considerentele (10), (11), (13) și (25) ale Directivei 2008/6 că, odată cu adoptarea acestei din urmă directive, legiuitorul Uniunii a considerat în final, în lumina studiilor prospective care au fost efectuate pentru a evalua impactul asupra serviciului universal al realizării integrale a pieței interne a serviciilor poștale, că obiectivul fundamental de asigurare a furnizării durabile a unui serviciu universal putea fi atins din momentul respectiv fără a fi necesară menținerea unui domeniu rezervat și că, prin urmare, „[era] oportun să se pună capăt utilizării domeniului rezervat și a drepturilor speciale ca mod de asigurare a faptului că serviciul universal este finanțat”.

34

În plus, chiar în cazul în care finanțarea externă a costului net rezidual al serviciului universal rămâne necesară, articolul 7 alineatele (2)-(4) din Directiva 97/67 nu menționează, printre opțiunile autorizate în mod expres pentru finanțarea serviciului universal, atribuirea unor drepturi exclusive sau speciale operatorului desemnat.

35

Considerațiile care precedă nu sunt contrazise de articolul 8 din Directiva 97/67, potrivit căruia dispozițiile articolului 7 nu aduc atingere dreptului statelor membre de a organiza, în conformitate cu dreptul intern, printre altele, emisiunea de timbre poștale.

36

Astfel, emisiunea de alte mijloace de francare decât timbrele poștale, cum ar fi cele distribuite de Asendia Spain, nu intră în mod vădit în domeniul de aplicare material al articolului 8, care se referă numai la plasarea cutiilor poștale pe drumurile publice, la emisiunea de timbre poștale și la serviciul de corespondență recomandată folosit în cadrul procedurilor judiciare sau administrative.

37

O astfel de concluzie este, de altfel, confirmată de împrejurarea că, pe de o parte, întrucât articolul 8 instituie o excepție de la norma de principiu prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 97/67 și care vizează îndeplinirea obiectivului principal al Directivei 2008/6, și anume, după cum rezultă chiar din titlul său, realizarea integrală a pieței interne a serviciilor poștale, acest articol este de strictă interpretare. Pe de altă parte, reiese din considerentul (20) al Directivei 97/67 că, numai din motive de ordine publică și siguranță publică, statele membre au întotdeauna competența de a numi entitatea sau entitățile responsabile cu emiterea timbrelor poștale care identifică țara de origine, excluzând orice alt motiv legat de finanțarea serviciului universal.

38

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 97/67 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care garantează operatorului desemnat pentru prestarea serviciului poștal universal un drept exclusiv pentru distribuirea de alte mijloace de francare decât timbrele poștale.

39

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 7 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 2008, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care garantează operatorului desemnat pentru prestarea serviciului poștal universal un drept exclusiv pentru distribuirea de alte mijloace de francare decât timbrele poștale.