1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 267 TFUE, a articolului 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a articolului 4 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1) coroborat cu considerentul (16) al acesteia.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale împotriva lui RH în legătură cu menținerea sa în arest preventiv.

3

Intitulat „Dreptul la libertate și la siguranță”, articolul 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„1.   Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

[…]

[…]

4.   Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.

[…]”

4

Articolul 6 din CEDO, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, prevede la paragraful 1:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și a obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]”

5

Considerentul (16) al Directivei 2016/343 are următorul cuprins:

„Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente.”

6

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.”

7

Potrivit articolului 6 din aceeași directivă, intitulat „Sarcina probei”:

„(1)   Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

(2)   Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.”

8

Potrivit articolului 22 din Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”), orice cauză penală trebuie să fie examinată și judecată într‑un termen rezonabil, mai ales în cazul în care persoana acuzată se află în detenție.

9

Conform articolului 56 alineatul 1 și articolului 63 alineatul 1 din NPK, măsura arestării preventive poate fi luată și prelungită atunci când există „motive verosimile de a presupune” că persoana acuzată a săvârșit o infracțiune.

10

În temeiul articolului 65 alineatul 4 din NPK, atunci când persoana acuzată contestă în fața unei instanțe că sunt îndeplinite toate condițiile legale privind prelungirea arestării sale preventive, inclusiv că există în continuare motive verosimile de a presupune că a săvârșit infracțiunea în cauză, instanța trebuie să răspundă la argumentele sale și să aprecieze dacă aceste motive mai există sau nu.

11

Potrivit articolului 489 alineatul 2 din NPK, în cazul unei trimiteri preliminare, deși procedura în fața instanței de trimitere este suspendată, părțile pot formula o cerere de modificare a măsurii arestării preventive, iar instanța trebuie să se pronunțe asupra acestei cereri printr‑o decizie pe fond.

12

RH este suspectat că a făcut parte dintr‑un grup infracțional organizat în scopul comiterii de omoruri, infracțiune incriminată la articolul 321 alineatul 3 din Nakazatelen kodeks (Codul penal) coroborat cu articolul 321 alineatul 2 din codul respectiv. Această infracțiune se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate de la 3 la 10 ani.

13

La 22 octombrie 2018, împotriva lui RH a fost luată măsura arestării preventive, instanțele de prim grad și de apel considerând că existau motive verosimile de a presupune că acesta a săvârșit infracțiunea imputată.

14

La 20 decembrie 2018, avocatul lui RH a sesizat instanța de trimitere cu o cerere de liberare a clientului său, contestând, în temeiul articolului 56 alineatul 1 și al articolului 63 alineatul 1 din NPK, existența motivelor verosimile de a presupune că acesta a participat la săvârșirea infracțiunii menționate.

15

În ceea ce privește legalitatea deciziei de arestare preventivă, instanța de trimitere arată că problema liberării lui RH depinde numai de existența unor motive verosimile de a presupune că el este autorul infracțiunii în cauză.

16

Pentru a statua asupra acestei chestiuni, instanța menționată are îndoieli în ceea ce privește două aspecte. Pe de o parte, această instanță arată că, în cursul examinării chestiunii existenței unor motive verosimile de a presupune că el a săvârșit infracțiunea în cauză, s‑a confruntat cu dificultăți importante în ceea ce privește formularea pe care trebuie să o adopte în decizia sa astfel încât să nu îl prezinte pe RH ca fiind vinovat și totodată să răspundă la obiecțiile invocate de apărătorul său.

17

Astfel, ar rezulta din jurisprudența națională cea mai recentă că, în cadrul examinării legalității deciziei de arestare preventivă și pentru a determina dacă există motive verosimile de a presupune că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit actele imputate, trebuie să se efectueze o apreciere „la prima vedere” potrivit căreia acuzația este dovedită.

18

În această privință, instanța de trimitere arată că interpretarea reglementării naționale referitoare la decizia de arestare preventivă a făcut deja obiectul unei cereri de decizie preliminară în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev (C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732). În această cauză, după trimiterea preliminară și suspendarea procedurii, persoana acuzată a solicitat în două rânduri reexaminarea legalității arestării sale pentru aceleași motive precum cele invocate în cadrul cererii de decizie preliminară.

19

Pe de altă parte, instanța de trimitere se întreabă dacă, prin introducerea prezentei cereri de decizie preliminară și suspendarea procedurii referitoare la litigiul cu care este sesizată, respectă dreptul Uniunii, inclusiv obligația de a se pronunța într‑un termen rezonabil. Astfel, deși articolul 489 alineatul 2 din NPK nu prevede expres că această instanță trebuie să se pronunțe cu privire la o cerere de modificare a unei decizii de arestare preventivă, noua jurisprudență ar interpreta dispoziția menționată în sensul că o trimitere preliminară este imposibilă.

20

Potrivit instanței de trimitere, instanța sesizată cu litigiul în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev (C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732), a efectuat trimiterea preliminară și a suspendat procedura în pofida unor instrucțiuni obligatorii din partea instanței superioare, ceea ce ar fi declanșat o procedură disciplinară în fața Visshia sadeben savet (Consiliul Superior al Magistraturii, Bulgaria) pentru nerespectarea obligației de a se pronunța într‑un termen rezonabil.

21

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

22

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

23

În această privință, trebuie subliniat că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Directivei 2016/343, care face parte din titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, ea este susceptibilă de a fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din regulamentul său de procedură.

24

În ceea ce privește criteriul privind urgența, potrivit jurisprudenței constante a Curții, este necesar să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal [Hotărârea din 6 decembrie 2018, IK (Executarea unei pedepse complementare), C‑551/18 PPU, EU:C:2018:991, punctul 30 și jurisprudența citată].

25

După cum s‑a arătat la punctele 12-14 din prezenta ordonanță, în litigiul principal, RH este suspectat că a făcut parte dintr‑un grup infracțional organizat în scopul comiterii de omoruri, iar o decizie de arestare preventivă a fost luată împotriva sa la 22 octombrie 2018. La 20 decembrie 2018, avocatul lui RH a sesizat instanța de trimitere cu o cerere de liberare a clientului său prin care contesta „motivele verosimile de a presupune” participarea acestuia la săvârșirea infracțiunii în cauză.

26

Rezultă că menținerea lui RH în detenție preventivă depinde de decizia Curții, întrucât răspunsul acesteia la întrebările adresate de instanța de trimitere ar putea avea o consecință imediată asupra detenției sale preventive.

27

În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 16 ianuarie 2019, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

28

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

29

Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei trimiteri preliminare.

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 267 TFUE și articolul 47 al doilea paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de jurisprudență, care are drept consecință că instanța națională este ținută să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă fără a avea posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară în fața Curții sau de a aștepta răspunsul acesteia.

31

Astfel, potrivit instanței de trimitere, această reglementare ar avea drept scop evitarea încălcării dreptului persoanei suspectate sau acuzate la o examinare într‑un termen rezonabil a cererii sale privind legalitatea acestei decizii de arestare preventivă, existând riscul ca membrii acestei instanțe să fie expuși unor sancțiuni disciplinare în cazul în care respectiva reglementare ar fi încălcată.

32

În primul rând, trebuie subliniat că dreptul persoanelor acuzate la judecarea cauzei într‑un termen rezonabil a fost consacrat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, precum și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă în ceea ce privește procedura jurisdicțională. În domeniul penal, acest drept trebuie respectat nu numai în cadrul acestei proceduri, ci și în cursul fazei preliminare, din momentul în care persoana în cauză este acuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C‑612/15, EU:C:2018:392, punctele 70 și 71, precum și jurisprudența citată).

33

În această ordine de idei, trebuie amintit că, potrivit articolului 267 al patrulea paragraf TFUE, în cazul în care se adresează o întrebare preliminară într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

34

În această privință, procedura preliminară de urgență, prevăzută la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constituie una dintre modalitățile prin care se urmărește să se pună în aplicare dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei sale într‑un termen rezonabil.

35

În consecință, proceduri precum cele prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene vizează tocmai respectarea acestui drept, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

36

În al doilea rând, în ceea ce privește posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară sau de a aștepta răspunsul Curții, trebuie amintit că articolul 267 TFUE prevede printre altele, la al doilea paragraf, că o instanță națională poate să îi adreseze întrebări preliminare în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

37

Trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și a necesității trimiterii menționate (Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctul 91 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 1 februarie 2017, Tolley, C‑430/15, EU:C:2017:74, punctul 31 și jurisprudența citată).

38

Astfel, instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte în fața lor ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 41, precum și jurisprudența citată).

39

Mai precis, instanțele naționale sunt libere să exercite această opțiune în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat. Astfel, alegerea momentului celui mai oportun pentru a adresa Curții o întrebare preliminară ține de competența exclusivă a acestora (Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 17 și jurisprudența citată).

40

Curtea a statuat deja că, pe de altă parte, competența conferită de articolul 267 TFUE oricărei instanțe naționale de a efectua o trimitere preliminară la Curte nu poate fi repusă în discuție prin aplicarea unor norme de drept național care permit unei instanțe sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, să desființeze această trimitere și să oblige instanța care a pronunțat decizia menționată să reia procedura de drept intern care a fost suspendată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctele 95 și 98).

41

În ceea ce privește necesitatea ca instanța de trimitere să aștepte răspunsul Curții la cererea de decizie preliminară sau posibilitatea ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să se pronunțe asupra unei cereri de liberare formulate pe perioada examinării de către Curte a cererii de decizie preliminară, trebuie să se precizeze de la bun început că nimic nu împiedică instanța de trimitere să dispună liberarea persoanei suspectate sau acuzate, în special dacă elementele de probă aflate la dispoziția sa sunt în acest sens.

42

Pe de altă parte, este necesară luarea în considerare a articolului 100 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care prevede că o instanță de trimitere păstrează posibilitatea de a‑și retrage întrebarea preliminară atât timp cât data pronunțării hotărârii nu a fost notificată părților.

43

În aceeași ordine de idei, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că instanța națională, sesizată cu o cauză căreia i se aplică dreptul Uniunii, trebuie să poată să încuviințeze măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătorești ce se va pronunța cu privire la existența drepturilor invocate în temeiul dreptului Uniunii. Astfel, efectul util al sistemului instituit prin articolul 267 TFUE ar fi diminuat în cazul în care instanța națională care suspendă judecarea cauzei până ce Curtea răspunde la întrebarea preliminară pe care a adresat‑o nu ar putea încuviința măsuri provizorii până la pronunțarea deciziei sale adoptate pe baza răspunsului Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctele 21 și 22).

44

La rândul său, Curtea poate oricând să verifice ea însăși dacă sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa, după cum reiese din articolul 100 alineatul (2) din regulamentul său de procedură.

45

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară (Ordonanța din 5 iunie 2014, Antonio Gramsci Shipping și alții, C‑350/13, EU:C:2014:1516, punctul 10, precum și jurisprudența citată).

46

În al treilea rând, în ceea ce privește riscul unor sancțiuni disciplinare în caz de nerespectare a instrucțiunilor obligatorii ale instanței superioare, menționat de instanța de trimitere, și în legătură cu independența acesteia, Curtea a statuat deja că ea este esențială pentru buna funcționare a sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, întrucât acest mecanism nu poate fi activat decât de un organism care are sarcina de a aplica dreptul Uniunii și care îndeplinește printre altele acest criteriu de independență [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemul judiciar), cunoscută sub numele LM, C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 54 și jurisprudența citată].

47

În această privință, la fel ca inamovibilitatea membrilor organismului în cauză sau perceperea de către aceștia a unei remunerații cu un nivel adecvat în raport cu importanța funcțiilor pe care le exercită, cerința de independență impune de asemenea ca regimul disciplinar al celor care au îndatorirea de a judeca să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemul judiciar), cunoscută sub numele LM, C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 64 și 67, precum și jurisprudența citată]. Constituie o garanție inerentă a independenței judecătorilor faptul de a nu fi expuși unor sancțiuni disciplinare pentru exercitarea unei opțiuni precum cea de a transmite Curții o cerere de decizie preliminară sau de a alege să aștepte răspunsul la o astfel de cerere înainte de a se pronunța cu privire la fondul litigiului cu care sunt sesizați și care este de competența lor exclusivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctele 17 și 25, precum și jurisprudența citată).

48

Rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 267 TFUE și articolul 47 al doilea paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de jurisprudență, care are drept consecință că instanța națională este ținută să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă fără a avea posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară în fața Curții sau de a aștepta răspunsul acesteia.

49

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2016/343 coroborat cu considerentul (16) al acesteia trebuie interpretat în sensul că cerințele care decurg din prezumția de nevinovăție impun ca, atunci când instanța competentă examinează motivele plauzibile care permit să se presupună că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit infracțiunea imputată pentru a se pronunța cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă, această instanță să efectueze o evaluare comparativă a elementelor de probă incriminatoare și dezincriminatoare care îi sunt prezentate și să își motiveze decizia nu numai prin indicarea elementelor reținute, ci și prin soluționarea obiecțiilor apărătorului persoanei în cauză.

50

Deși instanța de trimitere are cunoștință de interpretarea reținută de Curte în Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev (C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732), din moment ce se referă în mod expres la aceasta, instanța menționată consideră că explicațiile Curții nu permit să se răspundă în mod integral la întrebările sale.

51

Trebuie amintit că, în hotărârea respectivă, Curtea a statuat că articolul 3 și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că nu se opun adoptării unor decizii preliminare cu caracter procedural, precum o decizie de menținere a unei măsuri de arestare preventivă luate de o autoritate judiciară, care se bazează pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste decizii să nu se refere la persoana deținută ca fiind vinovată, și că, în schimb, această directivă nu reglementează condițiile în care pot fi adoptate deciziile de arestare preventivă.

52

Întrebarea instanței de trimitere se situează în cadrul mai larg al noțiunii „motive verosimile de a bănui”, în sensul articolului 5 paragraful 1 litera c) din CEDO, și pare să rezulte în special din ultima teză din considerentul (16) al Directivei 2016/343, care enunță că, „[î]naintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente”.

53

În speță, considerentul (16) al Directivei 2016/343 corespunde articolului 4 din aceasta, întrucât primul vizează să clarifice obiectivele celui de al doilea, astfel încât ultima teză din considerentul (16) trebuie să fie interpretată în lumina acestui considerent în ansamblul său și a articolului 4 din respectiva directivă.

54

În această privință, pe de o parte, articolul 4 din Directiva 2016/343, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, și primele patru teze din considerentul (16) al acestei directive se focalizează pe împrejurarea că declarațiile publice ale autorităților publice, precum și deciziile judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, nu trebuie să prezinte o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Articolul 4 alineatul (1) a doua teză din Directiva 2016/343 precizează de altfel în mod expres că prin această dispoziție „nu se aduce atingere […] deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare”.

55

Pe de altă parte, dacă prima și a doua teză din considerentul (16) al Directivei 2016/343 nu fac decât să amintească necesitatea de a respecta prezumția de nevinovăție cu ocazia declarațiilor publice, a treia și a patra teză din acest considerent reiterează ideea potrivit căreia circumspecția declarațiilor publice nu aduce atingere actelor de urmărire penală sau deciziilor preliminare procedurale, în special cele referitoare la arestarea preventivă.

56

Pe de altă parte, articolul 6 din Directiva 2016/343, intitulat „Sarcina probei”, precizează în mod explicit la alineatul (1) a doua teză că prin această dispoziție nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta „atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare”, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

57

Prin urmare, în cazul în care, în urma unei examinări a elementelor de probă incriminatoare și dezincriminatoare, o instanță națională ajunge la concluzia că există motive verosimile care permit să se presupună că o persoană a săvârșit actele care îi sunt reproșate și ia o decizie preliminară în acest sens, acest lucru nu poate echivala cu prezentarea persoanei suspectate sau acuzate ca fiind vinovată de aceste fapte, în sensul articolului 4 din Directiva 2016/343.

58

Astfel, rezultă din articolul 4 alineatul (1) a doua teză din respectiva directivă că prin această dispoziție nu se aduce atingere deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare, iar a patra teză din considerentul (16) al directivei menționate include printre aceste decizii preliminare pe cele referitoare la arestarea preventivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev, C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732, punctul 44).

59

În orice caz, trebuie amintit că Directiva 2016/343 nu poate fi interpretată, având în vedere caracterul minim al armonizării urmărite de aceasta, în sensul că este un instrument complet și exhaustiv care ar avea ca obiect stabilirea ansamblului condițiilor de adoptare a unei decizii de arestare preventivă, indiferent dacă este vorba despre modalitățile de examinare a diferite elemente de probă sau despre întinderea motivării unei asemenea decizii (Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev, C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732, punctul 47).

60

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolele 4 și 6 din Directiva 2016/343 coroborate cu considerentul (16) al acesteia trebuie interpretate în sensul că cerințele care decurg din prezumția de nevinovăție nu se opun ca, atunci când instanța competentă examinează motivele plauzibile care permit să se presupună că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit infracțiunea imputată pentru a se pronunța cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă, această instanță să efectueze o evaluare comparativă a elementelor de probă incriminatoare și dezincriminatoare care îi sunt prezentate și să își motiveze decizia nu numai prin indicarea elementelor reținute, ci și prin soluționarea obiecțiilor apărătorului persoanei în cauză, cu condiția ca această decizie să nu prezinte persoana deținută ca fiind vinovată.

61

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: