1

Prin recursul formulat, recurentul, domnul LL, fost deputat în Parlamentul European, solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 19 aprilie 2016, LL/Parlamentul (T‑615/15, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2016:432), prin care acesta a respins ca vădit inadmisibilă, pentru tardivitate, acțiunea sa având ca obiect printre altele anularea deciziei Parlamentului din 17 aprilie 2014 privind recuperarea unei indemnizații de asistență parlamentară plătite recurentului în timpul mandatului său parlamentar (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Decizia Biroului Parlamentului European din 19 mai și din 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European (JO 2009, C 159, p. 1), în versiunea în vigoare după 21 octombrie 2010 (JO 2010, C 283, p. 9) (denumită în continuare „normele de aplicare a statutului”), prevede la articolul 68 alineatul (1), intitulat „Recuperarea plăților necuvenite”:

„Orice sumă vărsată în mod nejustificat în aplicarea prezentelor norme trebuie restituită. Secretarul general dă instrucțiuni de recuperare a acestor sume de la deputații în cauză.”

3

Articolul 72 din normele de aplicare a statutului, intitulat „Contestarea”, prevede:

„(1)   Orice deputat care consideră că prezentele norme au fost puse în aplicare în mod incorect cu privire la persoana sa de către serviciile competente poate adresa în scris o contestație secretarului general.

Decizia secretarului general cu privire la contestație prezintă motivele pe care se întemeiază.

(2)   În cazul în care nu este de acord cu decizia secretarului general, deputatul poate solicita, în termen de două luni de la notificarea deciziei secretarului general, trimiterea chestiunii către chestori, care iau o hotărâre după consultarea secretarului general.

(3)   Dacă una dintre părțile unei proceduri de contestare nu este de acord cu decizia adoptată de chestori, aceasta poate solicita, în termen de două luni de la notificarea deciziei respective, trimiterea chestiunii Biroului, care ia decizia finală.

(4)   Prezentul articol se aplică moștenitorilor legali ai deputaților, precum și foștilor deputați și moștenitorilor legali ai acestora.”

4

Recurentul a deținut funcția de deputat european în Parlament între 1 mai și 19 iulie 2004.

5

În urma unei anchete a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), prin care s‑a constatat că recurentului îi fusese plătită în mod necuvenit o indemnizație de asistență parlamentară în cuantum de 37728 de euro, secretarul general al Parlamentului a adoptat, la 17 aprilie 2014, decizia în litigiu privind recuperarea acestei sume. La 22 mai 2014, această decizie, precum și nota de debit din 5 mai 2014, care expunea modalitățile de recuperare, au fost notificate recurentului.

6

Nefiind de acord cu decizia în litigiu, recurentul a solicitat sesizarea chestorilor, în conformitate cu articolul 72 alineatul (2) din normele de aplicare a statutului.

7

Recurentul a fost informat cu privire la respingerea contestației sale printr‑o scrisoare a chestorilor din 3 decembrie 2014 (denumită în continuare „decizia chestorilor”), despre care a indicat că a luat cunoștință în ziua următoare.

8

La 2 februarie 2015, recurentul a formulat, în temeiul articolului 72 alineatul (3) din normele de aplicare a statutului, o contestație la Biroul Parlamentului împotriva deciziei chestorilor și împotriva deciziei în litigiu.

9

Biroul Parlamentului a respins contestația recurentului prin decizia din 26 iunie 2015 (denumită în continuare „decizia Biroului”).

10

Potrivit Parlamentului, această decizie a fost trimisă prin scrisoare recomandată la 30 iunie 2015 la adresa indicată de recurent în contestația sa în fața Biroului. După expirarea unui termen de păstrare de 15 zile, această scrisoare a fost returnată de poșta belgiană fără să fi fost ridicată de recurent.

11

La 10 septembrie 2015, recurentul a primit de la un funcționar al Parlamentului un e‑mail la care era atașată printre altele decizia Biroului.

12

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 noiembrie 2015, recurentul a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și a notei de debit din 5 mai 2014 și obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

13

În susținerea acțiunii formulate, recurentul a invocat în esență două motive întemeiate, în primul rând, pe caracterul nelegal și nefondat al deciziei în litigiu, al deciziei chestorilor, al deciziei Biroului și al notei de debit, precum și, în al doilea rând, pe nerespectarea termenului de prescripție și a principiilor termenului rezonabil, securității juridice și protecției încrederii legitime în cadrul adoptării deciziei în litigiu, precum și a notei de debit.

14

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a amintit că, în temeiul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului atacat, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. După ce a subliniat caracterul de ordine publică al termenului de introducere a acestei acțiuni, Tribunalul a constatat, la punctele 7 și 8 din ordonanța atacată, că actele atacate fuseseră adoptate la 17 aprilie și, respectiv, la 5 mai 2014 și fuseseră notificate recurentului la 22 mai 2014, în timp ce acțiunea fusese formulată la peste 17 luni de la această din urmă dată, fără ca recurentul să fi invocat existența unui caz fortuit sau a forței majore. În consecință, Tribunalul a respins acțiunea ca vădit inadmisibilă pentru tardivitate.

15

Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții:

16

Parlamentul solicită Curții:

17

În susținerea recursului său, recurentul invocă patru motive. Prin intermediul primului motiv, el invocă o examinare insuficientă a dosarului de către Tribunal, precum și o eroare de drept privind aplicarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 72 din normele de aplicare a statutului. Prin intermediul celui de al doilea motiv, el apreciază că Tribunalul a încălcat articolul 126 din Regulamentul său de procedură. Al treilea motiv este întemeiat pe nerespectarea de către Tribunal a articolului 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În sfârșit, prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a hotărât, cu încălcarea articolului 133 și a articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că recurentul va suporta propriile cheltuieli de judecată.

18

Primul motiv se împarte în două aspecte.

19

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că nu a examinat în mod exhaustiv toate elementele de probă furnizate în susținerea cererii introductive, întrucât a omis să ia în considerare faptul că recurentul inițiase procedura de contestare prevăzută la articolul 72 din normele de aplicare a statutului.

20

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a încălcat dispozițiile articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, precum și ale articolului 72 din normele de aplicare a statutului, întrucât din ordonanța atacată reiese, în mod implicit, că faptul de a se prevala de procedura de contestare prevăzută la articolul 72 nu afectează calculul termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 menționat, în condițiile în care, potrivit recurentului, această procedură constituie o procedură precontencioasă obligatorie.

21

Parlamentul susține printre altele că procedura în cauză, contrar reclamației prevăzute la articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, are un caracter facultativ. Pe de altă parte, Parlamentul susține că, odată ce recurentul a optat pentru procedura prevăzută la articolul 72 din normele de aplicare a statutului, acesta nu mai este în măsură să formuleze o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziei în litigiu, ci este obligat să aștepte rezultatul procedurii de contestare și, dacă este cazul, să atace decizia Biroului.

22

În ceea ce privește calculul termenului de introducere a unei acțiuni, Parlamentul arată că recurentul solicită, atât în fața Tribunalului, cât și în cadrul recursului, nu anularea deciziei Biroului, ci a deciziei în litigiu și a notei de debit. Se deduce din aceasta că, în măsura în care termenul de introducere a acțiunii în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, calculat din ziua notificării deciziei în litigiu și a notei de debit, era depășit cu mai mult de 17 luni, Tribunalul era obligat să respingă acțiunea ca tardivă.

23

Al doilea aspect al primului motiv, care trebuie examinat în primul rând, se întemeiază pe o eroare de drept în ceea ce privește aplicarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 72 din normele de aplicare a statutului, în măsura în care în ordonanța atacată se subînțelege că inițierea procedurii prevăzute la articolul 72 menționat nu are incidență asupra calculului termenului de introducere a acțiunii în temeiul primei dispoziții.

24

În ceea ce privește procedura de contestare prevăzută la articolul 72 din normele de aplicare a statutului, trebuie să se constate de la bun început că din însuși textul articolului respectiv reiese că procedura care este prevăzută de acesta are un caracter facultativ.

25

În această privință, trebuie amintit că o cale de atac administrativă, fie că este sau nu este facultativă, are ca obiect să permită și să favorizeze o soluționare amiabilă a diferendului survenit între persoana interesată și administrație (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 ianuarie 1986, Rasmussen/Comisia, 173/84, EU:C:1986:29, punctul 12, precum și Hotărârea din 7 mai 1986, Rihoux și alții/Comisia, 52/85, EU:C:1986:199, punctul 12 și jurisprudența citată) pentru a evita un contencios, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 35 și 36 din concluzii.

26

Rezultă din aceasta printre altele că caracterul facultativ sau obligatoriu al unei căi de atac administrative nu are incidență asupra faptului că o procedură administrativă prealabilă constituie o cale precontencioasă. Astfel, după cum a indicat avocatul general la punctul 42 din concluzii, în ceea ce privește argumentul invocat de Parlament, întemeiat pe lipsa unui termen de răspuns impus administrației Parlamentului, spre deosebire de existența unui asemenea termen în cazul unei reclamații în temeiul Statutului funcționarilor Uniunii Europene, este suficient să se arate că acesta din urmă cuprinde o garanție necesară în cazul unei căi de atac administrative obligatorii pentru a evita întârzierile sau chiar imposibilitatea persoanei interesate de a formula o cale de atac jurisdicțională în urma unei omisiuni a administrației. În schimb, lipsa unui asemenea termen în cadrul unei proceduri administrative cu caracter facultativ nu poate să limiteze accesul la instanța judecătorească, în măsura în care persoana interesată poate, în orice moment, să renunțe la această procedură administrativă prealabilă și să formuleze o cale de atac jurisdicțională.

27

În această privință, trebuie subliniat că procedura de contestare ar fi lipsită de efectul său util dacă deputatul european ar trebui, după ce a uzat de această posibilitate în scopul unei soluționări amiabile, să formuleze o cale de atac jurisdicțională înainte de încheierea acestei proceduri administrative pentru a respecta termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu.

28

Prin urmare, prin faptul că a constatat tardivitatea acțiunii, fără a ține seama de procedura de contestare formulată de recurent, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

29

În consecință, fără a fi nevoie să se pronunțe cu privire la primul aspect al acestui motiv sau cu privire la celelalte motive de recurs, trebuie să se admită primul motiv și să se anuleze ordonanța atacată.

30

Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta din urmă poate, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

31

Curtea nu este în măsură, în acest stadiu al procedurii, să se pronunțe cu privire la fondul acțiunii introduse la Tribunal, ceea ce implică examinarea unor împrejurări de fapt pe baza unor elemente care nu au fost analizate de Tribunal și nici dezbătute în fața Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctul 66).

32

În schimb, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv cu privire la admisibilitatea respectivei acțiuni împotriva deciziei în litigiu (Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonpunt și alții/Comisia, C‑132/12 P, EU:C:2014:100, punctul 66).

33

În ceea ce privește, în primul rând, calculul termenului de introducere a acțiunii, Parlamentul a considerat în speță că, dacă un deputat european optează, în scopul de a contesta o decizie, pentru procedura de contestare în sensul articolului 72 din normele de aplicare a statutului, acesta nu mai poate formula o cale de atac jurisdicțională împotriva acestei decizii, ci trebuie să atace decizia Biroului de respingere a contestației.

34

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 26 din prezenta hotărâre, caracterul facultativ sau obligatoriu al unei căi de atac administrative nu are incidență nici asupra faptului că o procedură administrativă prealabilă constituie o cale precontencioasă, nici asupra dreptului persoanei interesate de a formula, în orice moment, o cale de atac jurisdicțională.

35

Prin urmare, nu se poate considera, în special în lumina dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, că inițierea unei proceduri de contestare în sensul articolului 72 din normele de aplicare a statutului aduce atingere dreptului la o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziei în litigiu.

36

Pe de altă parte, trebuie amintit că Curtea a hotărât, în cadrul procedurii de reclamație prevăzute la articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, că reclamația administrativă și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă. În aceste condiții, calea de atac jurisdicțională, chiar în cazul în care este îndreptată în mod formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea Curții cu actul cauzator de prejudicii împotriva căruia a fost formulată reclamația (Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctele 7 și 8).

37

În plus, Curtea a declarat, privind statutul menționat, că acțiunea este admisibilă, indiferent dacă este îndreptată numai împotriva deciziei care face obiectul reclamației, împotriva deciziei de respingere a acestei reclamații sau împotriva acestor două decizii împreună, cu condiția ca reclamația respectivă și acțiunea să fi fost formulate în termenele prevăzute la articolele menționate (Hotărârea din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, EU:C:1989:38, punctul 7, și Hotărârea din 10 martie 1989, Del Plato/Comisia, 126/87, EU:C:1989:115, punctul 9).

38

Cu toate acestea, în conformitate cu principiul economiei procedurii, instanța poate decide că nu este necesar să se pronunțe în mod specific cu privire la concluziile îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației atunci când constată că acestea sunt lipsite de conținut autonom și se confundă, în realitate, cu cele îndreptate împotriva deciziei în privința căreia a fost formulată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctele 7-9).

39

Această situație se poate regăsi în special atunci când instanța constată că decizia de respingere a reclamației, inclusiv atunci când această decizie este implicită, este pur confirmativă a deciziei care a făcut obiectul acestei reclamații și că, prin urmare, anularea deciziei de respingere a reclamației respective nu produce asupra situației juridice a persoanei interesate niciun efect distinct de cel care decurge din anularea deciziei care face obiectul aceleiași reclamații.

40

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 40 din concluzii, aceleași considerații se aplică în cadrul procedurii de contestare prevăzute în beneficiul deputaților europeni, în temeiul articolului 72 din normele de aplicare a statutului.

41

În consecință, Tribunalul a respins în mod eronat acțiunea domnului LL ca vădit inadmisibilă pentru tardivitate, întrucât a considerat decizia în litigiu, iar nu decizia Biroului, ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare.

42

Astfel, pe de o parte, după cum reiese din elementele transmise Curții, în special în ședință, recurentul nu a fost informat decât în mod sumar cu privire la respingerea contestațiilor sale prin decizia chestorilor și prin decizia Biroului, aceste decizii, cu caracter pur confirmativ al deciziei în litigiu, nemodificând situația sa juridică în raport cu cea care decurge din decizia în litigiu.

43

Pe de altă parte, având în vedere considerațiile formulate la punctele 34 și 35 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că termenul de introducere a acțiunii în anulare nu a început să curgă în privința recurentului decât din ziua notificării deciziei Biroului care pune capăt procedurii de contestare prevăzute la articolul 72 din normele de aplicare a statutului.

44

În orice caz, din cererea de sesizare a Tribunalului reiese că recurentul a vizat de asemenea deciziile chestorilor și Biroului.

45

În ceea ce privește, în al doilea rând, notificarea deciziei Biroului, trebuie amintit în primul rând că, în temeiul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, deciziile care se adresează unui destinatar trebuie să fie notificate acestuia și produc efecte prin această notificare, fără ca această dispoziție să definească noțiunea „notificare”.

46

Astfel cum a indicat avocatul general la punctul 59 din concluzii, această dispoziție consacră un principiu de securitate juridică din care reiese că drepturile și obligațiile care decurg dintr‑un act administrativ individual nu pot fi opuse destinatarului său atâta vreme cât acest act nu a fost adus la cunoștința acestui destinatar în mod corespunzător.

47

În al doilea rând, din articolul 263 al șaselea paragraf TFUE reiese că acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, în cazul unui act care trebuie notificat, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. Ca și în cazul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, noțiunea „notificare” nu este definită de această dispoziție. Conform articolului 60 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acest termen se prelungește pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu 10 zile.

48

În ceea ce privește legalitatea notificării actelor Uniunii, Curtea a precizat că o decizie este notificată în mod corespunzător, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf și al articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, atunci când este comunicată destinatarului său, iar acesta este în măsură să ia cunoștință de decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1989, Olbrechts/Comisia, 58/88, EU:C:1989:323, punctul 10, și Ordonanța din 2 octombrie 2014, Page Protective Services/SEAE, C‑501/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2259, punctul 30, precum și jurisprudența citată).

49

Trebuie de asemenea să se amintească că obligația de a demonstra de la ce dată a început să curgă termenul pentru a introduce o cerere introductivă revine părții care se prevalează de tardivitatea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1980, Belfiore/Comisia, 108/79, EU:C:1980:146, punctul 7, și Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

50

În speță, Parlamentul afirmă că recurentul a fost informat cu privire la decizia Biroului prin scrisoarea din 26 iunie 2015, trimisă printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, pentru care serviciile poștale belgiene au depus un aviz, la 30 iunie 2015. Potrivit Parlamentului, trebuie să se considere că această scrisoare a fost, în conformitate cu normele naționale în materia distribuirii corespondenței, notificată în mod corespunzător destinatarului său la data expirării termenului normal de păstrare de 15 zile aplicat de poșta belgiană, dat fiind că recurentul nu a ridicat scrisoarea respectivă în acest termen.

51

În acest context, este cert că recurentul nu a primit scrisoarea în cauză, dat fiind că aceasta a fost returnată expeditorului său, fără să fi fost ridicată de recurent.

52

Cu toate acestea, în plus față de adresa sa poștală, recurentul a indicat, în contestația sa, adresa sa electronică la care a primit, la 10 septembrie 2015, un e‑mail trimis de un funcționar al Parlamentului, la care era atașată printre altele decizia Biroului. Recurentul a confirmat imediat primirea acestui e‑mail.

53

Prin urmare, Parlamentul a susținut în mod eronat că, în speță, notificarea a fost efectuată numai prin trimiterea scrisorii recomandate, deși aceasta din urmă nu a fost ridicată în termenul acordat de serviciile poștale belgiene.

54

De asemenea, este lipsit de relevanță faptul invocat de Parlament potrivit căruia scrisoarea în cauză a fost expediată la adresa belgiană indicată în contestația recurentului și că acesta din urmă nici nu a informat Parlamentul cu privire la o mutare în țara sa de origine și nici nu a cerut direcționarea corespondenței la noua sa adresă, iar aceasta cu atât mai mult cu cât, presupunând chiar că există o obligație de a comunica respectiva schimbare de adresă, consecințele juridice ale unei astfel de omisiuni nu sunt definite.

55

Astfel, în cauza de față, trebuie să se considere că Parlamentul a notificat decizia în litigiu și prin e‑mailul din 10 septembrie 2015, astfel încât termenul de 2 luni și 10 zile nu a putut începe să curgă în privința recurentului decât din ziua în care acesta a avut deplină cunoștință de această decizie.

56

Întrucât Parlamentul nu face dovada faptului că recurentul a avut deplină cunoștință de decizia în litigiu înainte de primirea e‑mailului menționat, termenul de 2 luni și 10 zile nu a început să curgă decât din 10 septembrie 2015. În consecință, acțiunea în primă instanță, introdusă la 4 noiembrie 2015, nu este tardivă.

57

Întrucât cauza este trimisă spre rejudecare Tribunalului, se impune ca cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs să se soluționeze odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște: