–

pentru Coöperatieve Vereniging SNB‑REACT U.A., de K. Turk, vandeadvokaat, și de M. Pild, advokaat;

–

pentru guvernul estonian, de N. Grünberg, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, de P. Huurnink și de J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Wilman și de E. Randvere, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 litera (c) din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO 2004, L 157, p. 45, rectificare în JO 2004, L 195, p. 16, și în JO 2007, L 204, p. 27, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56), precum și a articolelor 12-14 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Coöperatieve Vereniging SNB‑REACT U.A. (denumită în continuare „SNB‑REACT”), pe de o parte, și domnul Deepak Mehta, pe de altă parte, în legătură cu răspunderea acestuia din urmă pentru încălcarea drepturilor a 10 titulari de mărci.

3

Considerentul (42) al Directivei 2000/31 arată:

„Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societății informaționale se limitează la procesul tehnic de exploatare și de a acorda acces la o rețea de comunicații cu privire la care informațiile furnizate prin terți sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăți eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate.”

4

Capitolul II din această directivă, intitulat „Principii”, conține, printre altele, secțiunea 4, intitulată „Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari”, în care figurează articolele 12-15.

5

Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Simpla transmitere («Mere conduit»)”, prevede:

„(1)   În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într‑o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise […]

[…]

(3)   Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să ceară furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”

6

Articolul 13 din Directiva 2000/31, intitulat „Stocarea – caching”, prevede:

„(1)   În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea printr‑o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, atâta timp cât stocarea servește exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari ai serviciului, la cerere […]

[…]

(2)   Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”

7

Potrivit articolului 14 din această directivă, intitulat „Stocarea – hosting”:

„(1)   Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului […]

[…]

(3)   Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.”

8

Considerentul (18) al Directivei 2004/48 arată:

„Ar trebui ca persoanele îndreptățite să solicite aplicarea [unor] măsuri, proceduri și mijloace de reparație [prevăzute de prezenta directivă] să fie nu numai titularii drepturilor, ci și persoanele care au un interes direct și capacitatea procesuală dacă și în măsura în care legislația aplicabilă permite aceasta, ceea ce poate include organizațiile profesionale însărcinate cu gestionarea acestor drepturi sau cu apărarea intereselor colective și individuale de care sunt responsabile.”

9

În capitolul I din această directivă, intitulat „Obiect și domeniu de aplicare”, figurează printre altele articolul 2, intitulat „Domeniu de aplicare”, al cărui alineat (1) prevede:

„Fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute prin legislația [Uniunii] sau internă, în măsura în care aceste mijloace sunt [mai] favorabile titularilor drepturilor, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă se aplică, în conformitate cu articolul 3, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația [Uniunii] și/sau legislația internă a statului membru în cauză.”

10

În capitolul II din Directiva 2004/48, intitulat „Măsuri, proceduri și mijloace de reparație”, figurează printre altele articolul 4, intitulat „Persoane îndreptățite să solicite aplicarea unor măsuri, proceduri și mijloace de reparație”, care are următorul cuprins:

„Statele membre recunosc ca fiind îndreptățite să solicite aplicarea măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație menționate în prezentul capitol următoarele persoane:

11

Articolul 3 din tsiviilkohtumenetluse seadustik (Codul de procedură civilă) (RT I 2005, 26, 197), intitulat „Dreptul de a exercita o acțiune în justiție”, prevede la alineatul (2):

„În cazurile prevăzute de lege, instanța examinează o cauză civilă și atunci când este sesizată de o persoană în scopul protejării unui drept sau a unui interes pretins de această persoană ca fiind al unui terț sau al colectivității și care este prevăzut de lege.”

12

Articolul 601 din kaubamärgiseadus (Legea privind mărcile) (RT I 2002, 49, 308), intitulat „Reprezentanți în litigii în materie de mărci”, prevede la alineatul (2):

„În apărarea drepturilor sale, titularul unei mărci poate fi reprezentat de o organizație cu personalitate juridică, care reprezintă titularii drepturilor asupra mărcilor și al cărei membru este.”

13

Articolul 8 din infoühiskonna teenuse seadus (Legea privind serviciile societății informaționale) (RT I 2004, 29, 191), intitulat „Limitarea răspunderii în cazul simplei transmiteri de informații și al furnizării accesului la o rețea de comunicații accesibilă publicului”, are următorul cuprins:

„(1)   În cazul în care un serviciu constă exclusiv în transmiterea într‑o rețea de comunicații accesibilă publicului a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la o rețea de comunicații accesibilă publicului, furnizorul de servicii nu este responsabil pentru conținutul informațiilor transmise […]”

14

Articolul 9 din această lege, intitulat „Limitarea răspunderii în cazul stocării‑caching”, prevede:

„În cazul în care un serviciu constă în transmiterea printr‑o rețea de comunicații accesibilă publicului a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, în condițiile în care, din rațiuni tehnice, respectiva metodă de transmitere face necesară stocarea intermediară a informațiilor, atunci când serviciul în discuție servește exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari ai serviciului, la cerere, furnizorul de servicii nu este responsabil pentru conținutul informațiilor stocate automat, intermediar și temporar […]”

15

Articolul 10 din legea menționată, intitulat „Limitarea răspunderii în cazul stocării de informații”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care un serviciu constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului […]”

16

SNB‑REACT este un organism cu sediul în Amsterdam (Țările de Jos), al cărui obiect constă în asigurarea reprezentării colective a titularilor de mărci.

17

Acesta a introdus la Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju, Estonia) o cerere prin care a solicitat ca domnul Mehta să înceteze încălcarea drepturilor a 10 dintre membrii săi, să se abțină să le încalce din nou drepturile și să fie obligat să repare prejudiciul pe care l‑a cauzat.

18

În susținerea acestei cereri, SNB‑REACT a arătat că domnul Mehta a înregistrat nume de domenii de internet care utilizau în mod nelegal semne identice cu mărci care aparțineau membrilor săi, precum și pagini de internet pe care erau vândute în mod nelegal mărfuri care purtau astfel de semne. În plus, SNB‑REACT a afirmat că domnul Mehta deținea adresele IP corespunzătoare acestor nume de domenii și acestor pagini. În sfârșit, acesta a susținut că răspunderea domnului Mehta s‑a activat prin utilizarea nelegală a semnelor în discuție în numele de domenii și în paginile menționate, fapt care i‑ar fi fost adus la cunoștință în numeroase rânduri.

19

În apărare, domnul Mehta a pretins că el nu a înregistrat numele de domenii și paginile de internet puse în discuție de SNB‑REACT și nici nu a utilizat în vreun fel semne identice cu mărcile deținute de membrii acestui organism. În plus, deși a recunoscut că este deținătorul a 38000 de adrese IP, el a precizat că s‑a limitat să le dea în locațiune la două societăți terțe. În sfârșit, el a arătat că, ținând seama de această activitate, trebuia să fie considerat doar un furnizor de acces la o rețea de telecomunicații electronice și un transmițător de informații.

20

Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju) a respins cererea SNB‑REACT, apreciind, în primul rând, că acesta nu este autorizat să acționeze în justiție pentru a introduce, în nume propriu, o cerere pentru a obține respectarea drepturilor membrilor săi și repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi. În această privință, instanța menționată a constatat că SNB‑REACT nu deținea el însuși drepturi asupra mărcilor avute în vedere în cererea sa, apreciind apoi că articolul 601 alineatul (2) din Legea privind mărcile trebuia să fie interpretat în sensul că un organism precum acesta nu era îndreptățit să exercite o acțiune în justiție cu alt scop decât reprezentarea membrilor săi.

21

În al doilea rând, Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju) a considerat că elementele de probă prezentate de SNB‑REACT permiteau să se demonstreze că domnul Mehta deținea adresele IP legate de numele de domenii de internet care utilizau în mod nelegal semne identice cu mărcile care aparțineau membrilor acestui organism, precum și de paginile de internet pe care erau vândute în mod nelegal mărfuri care purtau astfel de semne. În schimb, acesta a apreciat că elementele de probă nu demonstrau că domnul Mehta deținea aceste nume de domenii și aceste pagini și nici că a utilizat el însuși în mod nelegal semnele în discuție. Având în vedere aceste aprecieri, instanța menționată a concluzionat că, în conformitate cu articolul 8 alineatul 1 din Legea privind serviciile societății informaționale, nu putea fi angajată răspunderea domnului Mehta pentru activitatea nelegală a persoanelor care exploatează numele de domenii și paginile de internet respective.

22

În apelul formulat la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia), SNB‑REACT a susținut, pe de o parte, că articolul 601 alineatul (2) din Legea privind mărcile poate fi interpretat în sensul că această dispoziție permite unui organism de reprezentare colectivă să exercite o acțiune în justiție cu scopul de a introduce, în nume propriu, o cerere având ca obiect apărarea drepturilor și a intereselor membrilor săi. Pe de altă parte, instanța de prim grad ar fi înlăturat în mod eronat orice răspundere a domnului Mehta pentru serviciile prestate de acesta unor persoane care exploatează nume de domenii și pagini de internet în cadrul unei activități de vânzare online de mărfuri contrafăcute. Astfel, limitarea răspunderii prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Legea privind serviciile societății informaționale ar fi valabilă pentru prestatorii de servicii care se limitează să joace un rol de intermediari neutri, însă nu pentru cei care, precum domnul Mehta, au cunoștință despre existența unor încălcări ale unor drepturi de proprietate intelectuală și joacă un rol activ în săvârșirea acestora.

23

În decizia sa de trimitere, Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) arată că, ținând seama de aceste argumente și de îndoielile pe care le are cu privire la compatibilitatea dreptului intern cu dreptul Uniunii, o decizie preliminară a Curții pare necesară sub două aspecte.

24

În primul rând, ea urmărește să afle dacă un organism precum SNB‑REACT nu trebuie să fie autorizat să acționeze în justiție pentru a introduce, în nume propriu, o cerere având ca obiect apărarea drepturilor și a intereselor membrilor săi. Pentru acest motiv, solicită Curții să interpreteze articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48 pentru a putea să stabilească în cunoștință de cauză întinderea care trebuie conferită în cauza principală dispozițiilor articolului 3 alineatul (2) din Codul de procedură civilă coroborat cu articolul 601 alineatul (2) din Legea privind mărcile.

25

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă răspunderea domnului Mehta, chiar dacă acesta nu a utilizat semne cu încălcarea drepturilor deținute de membrii SNB‑REACT, nu poate fi stabilită, întrucât a prestat servicii persoanelor care exploatează acele nume de domenii și pagini de internet care utilizează în mod nelegal astfel de semne prin faptul că le‑a dat în locațiune adresele IP pe care le deținea în condiții care le‑au permis să opereze în mod anonim. Ea arată de asemenea că răspunsul la această întrebare depinde de sensul articolelor 12-14 din Directiva 2000/31 care au fost transpuse în dreptul intern prin articolele 8-10 din Legea privind serviciile societății informaționale.

26

În aceste împrejurări, Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că statele membre sunt obligate să recunoască unui organism de reprezentare colectivă a unor titulari de mărci precum cel în discuție în litigiul principal calitatea procesuală necesară pentru a solicita în nume propriu aplicarea mijloacelor de reparație prevăzute de această directivă în vederea protejării drepturilor titularilor respectivi, precum și calitatea pentru a exercita o acțiune în justiție în nume propriu în vederea valorificării drepturilor menționate.

28

În această privință, trebuie arătat de la bun început că, în timp ce articolul 4 litera (a) din Directiva 2004/48 prevede că statele membre recunosc, în orice ipoteză, că titularii drepturilor de proprietate intelectuală sunt îndreptățiți să solicite aplicarea măsurilor, a procedurilor și a mijloacelor de reparație menționate în capitolul II din această directivă, literele (b)-(d) ale articolului 4 din aceasta precizează, toate trei, că statele membre recunosc această calitate și altor persoane, precum și anumitor organisme determinate doar în măsura în care dispozițiile legislației aplicabile permit acest lucru și în conformitate cu acestea.

29

În special, potrivit articolului 4 litera (c) din Directiva 2004/48, statele membre recunosc o asemenea calitate organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală recunoscute prin lege ca având calitatea de a‑i reprezenta pe titularii drepturilor în măsura în care dispozițiile legislației aplicabile permit acest lucru și în conformitate cu acestea.

30

Ținând seama de acest mod de redactare, este necesar să se precizeze sensul și conținutul formulărilor „legislație aplicabilă”, pe de o parte, și „permit acest lucru”, pe de altă parte.

31

În ceea ce privește, mai întâi, trimiterea la legislația aplicabilă de la articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48, este necesar ca aceasta să fie înțeleasă, având în vedere articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată, ca raportându‑se atât la legislația națională relevantă, cât și la legislația Uniunii, după caz.

32

În ceea ce privește, în continuare, al doilea element vizat la punctul 30 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48 nu poate fi interpretat în sensul că acordă statelor membre o latitudine nelimitată pentru a recunoaște sau nu în favoarea organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală calitatea procesuală necesară pentru a solicita în nume propriu aplicarea mijloacelor de reparație prevăzute de această directivă în vederea protejării drepturilor menționate. Astfel, o asemenea interpretare ar lipsi această dispoziție – care urmărește să armonizeze legislațiile statelor respective – de orice efect util.

33

Pe de altă parte, din considerentul (18) al Directivei 2004/48, în lumina căruia trebuie interpretată dispoziția menționată, reiese că legiuitorul Uniunii a dorit recunoașterea calității procesuale necesare pentru a solicita aplicarea măsurilor, a procedurilor și a mijloacelor de reparație prevăzute de această directivă nu numai în favoarea titularilor drepturilor de proprietate intelectuală, ci și în favoarea persoanelor care au un interes direct în apărarea acestor drepturi, precum și capacitate procesuală, dacă și în măsura în care legislația aplicabilă permite aceasta. În plus, acest considerent precizează că a doua categorie de persoane poate include organizațiile profesionale însărcinate cu gestionarea drepturilor menționate sau cu apărarea intereselor colective și individuale de care sunt responsabile.

34

Rezultă de aici că articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48, interpretat în lumina considerentului (18) al acestei directive, trebuie interpretat în sensul că, atunci când un organism însărcinat cu gestionarea colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală și recunoscut ca având calitatea de a‑i reprezenta pe titularii acestor drepturi este considerat de legislația națională ca având un interes direct în apărarea drepturilor menționate, pe de o parte, și când legislația respectivă îi permite să aibă capacitate procesuală, pe de altă parte, statele membre sunt obligate să recunoască acestui organism calitatea procesuală necesară pentru a solicita aplicarea măsurilor, a procedurilor și a mijloacelor de reparație prevăzute de directiva amintită, precum și calitatea pentru a exercita o acțiune în justiție în vederea valorificării unor asemenea drepturi.

35

Astfel, articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48 urmărește să garanteze că, dacă un organism însărcinat cu gestionarea colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală și care reprezintă titularii acestor drepturi are, în temeiul dreptului intern, capacitatea procesuală pentru a apăra astfel de drepturi, o asemenea capacitate îi este recunoscută în special în scopul valorificării măsurilor, a procedurilor și a mijloacelor de reparație prevăzute de directiva menționată.

36

Dacă această condiție nu este îndeplinită, nu există o asemenea obligație de recunoaștere pentru statele membre.

37

În speță, decizia de trimitere precizează că este în discuție un organism de reprezentare colectivă a titularilor de mărci.

38

Revine instanței de trimitere să stabilească dacă un asemenea organism este considerat de legislația națională ca având un interes direct în apărarea drepturilor titularilor de mărci pe care îi reprezintă și dacă această legislație îi permite să stea în judecată, în acest caz fiind necesar să i se recunoască calitatea procesuală necesară pentru a solicita aplicarea măsurilor, a procedurilor și a mijloacelor de reparație prevăzute de directiva menționată.

39

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 litera (c) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că statele membre sunt obligate să recunoască unui organism de reprezentare colectivă a unor titulari de mărci precum cel în discuție în litigiul principal calitatea procesuală necesară pentru a solicita în nume propriu aplicarea mijloacelor de reparație prevăzute de această directivă în vederea protejării drepturilor titularilor respectivi, precum și calitatea pentru a exercita o acțiune în justiție în nume propriu în vederea valorificării drepturilor menționate, cu condiția ca acest organism să fie considerat de legislația națională ca având un interes direct în apărarea unor asemenea drepturi și ca legislația respectivă să îi permită să stea în judecată în acest scop, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

40

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 12-14 din Directiva 2000/31 trebuie să fie interpretate în sensul că limitările de răspundere pe care le prevăd sunt aplicabile prestatorului unui serviciu de locațiune și de înregistrare de adrese IP care permite utilizarea anonimă a unor nume de domenii de internet precum cel în discuție în litigiul principal.

41

În această privință, atât din titlul Directivei 2000/31, cât și, mai precis, din modul de redactare a articolului 12 alineatul (1), a articolului 13 alineatul (1) și a articolului 14 alineatul (1) din această directivă rezultă că cele trei dispoziții sunt aplicabile în cazul prestării unui serviciu al societății informaționale.

42

Legiuitorul Uniunii a definit noțiunea „serviciu al societății informaționale” ca înglobând serviciile care sunt prestate la distanță prin intermediul echipamentului electronic de prelucrare și de stocare a datelor, la cererea individuală a destinatarului serviciilor și, în mod obișnuit, în schimbul unei remunerații (Hotărârea din 23 martie 2010, Google France și Google, C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2010:159, punctul 110). În plus și după cum reiese din jurisprudența Curții, această noțiune include, printre altele, serviciile care contribuie la asigurarea contactului dintre persoanele care desfășoară o activitate de vânzare online și clienții acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal și alții, C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 109). În speță, întrucât Curtea nu dispune de elemente suficiente pentru a stabili dacă serviciul în discuție în cauza principală intră sub incidența noțiunii menționate, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă această situație se regăsește în speță.

43

În situația prestării unui astfel de serviciu, este necesar să se aprecieze dacă limitările de răspundere prevăzute la articolul 12 alineatul (1), la articolul 13 alineatul (1) și la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 sunt aplicabile prestatorului acestuia.

44

În acest sens, este necesar, mai întâi, să se stabilească dispoziția sub incidența căreia intră serviciul în cauză și, în acest scop, să se aprecieze dacă serviciul respectiv constituie, în raport cu caracteristicile sale, un serviciu de simplă transmitere („mere conduit”), un serviciu de furnizare de stocare – caching sau un serviciu de stocare – hosting.

45

În cazul unui răspuns afirmativ, trebuie, în continuare, să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile care se raportează în mod specific la categoria de servicii în discuție, astfel cum sunt prevăzute la articolul 12 alineatul (1), la articolul 13 alineatul (1) sau la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, după caz.

46

Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că întrebarea adresată nu are ca obiect obținerea unor precizări suplimentare în ceea ce privește interpretarea condițiilor prevăzute la cele două puncte anterioare din prezenta hotărâre, ci se raportează numai la criteriile care permit să se stabilească dacă un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal are un caracter pur tehnic, automat și pasiv.

47

În această privință, în sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 12 alineatul (1), articolul 13 alineatul (1) și articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie să fie interpretate în lumina considerentului (42) al acestei directive, din care rezultă că derogările în materie de răspundere prevăzute de directiva menționată nu acoperă decât cazurile în care activitatea pe care o desfășoară prestatorii de servicii ale societății informaționale prezintă un caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce presupune că prestatorii respectivi nici nu cunosc, nici nu controlează informațiile transmise sau stocate de persoanele cărora le prestează serviciile (Hotărârea din 23 martie 2010, Google France și Google, C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2010:159, punctul 113, și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Mc Fadden, C‑484/14, EU:C:2016:689, punctul 62).

48

În schimb, aceste limitări de răspundere nu sunt aplicabile în cazul în care un prestator de servicii ale societății informaționale joacă un rol activ, oferind clienților săi posibilitatea de a‑și optimiza activitatea de vânzare online (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal și alții, C‑324/09, EU:C:2011:474, punctele 113, 116 și 123, precum și jurisprudența citată).

49

În speță, decizia de trimitere prevede că prestatorul în discuție în litigiul principal furnizează un serviciu de locațiune și de înregistrare de adrese IP care permite clienților săi să utilizeze în mod anonim nume de domenii și pagini de internet.

50

În aceste condiții, revine instanței de trimitere să se asigure, în lumina tuturor elementelor de fapt și de probă pertinente, că un asemenea prestator nici nu cunoaște, nici nu controlează informațiile transmise sau stocate de clienții săi și că nu joacă un rol activ oferindu‑le acestora din urmă posibilitatea de a‑și optimiza activitatea de vânzare online.

51

Cu toate acestea, trebuie arătat că, dacă instanța de trimitere ar ajunge, în urma examinării, la concluzia că activitatea prestatorului în discuție în litigiul principal poate beneficia de limitările de răspundere menționate la punctul 43 din prezenta hotărâre, ea va putea, în temeiul articolului 12 alineatul (3), al articolului 13 alineatul (2) și al articolului 14 alineatul (3) din Directiva 2000/31, să adreseze persoanei interesate, în cazul în care a fost stabilită în mod corespunzător existența unei atingeri sau a unui risc de atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală, o somație specifică vizând încetarea acestei atingeri sau prevenirea acestui risc (Hotărârea din 15 septembrie 2016, Mc Fadden, C‑484/14, EU:C:2016:689, punctele 77, 78 și 94).

52

Ținând seama de considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolele 12-14 din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că limitările de răspundere pe care le prevăd sunt aplicabile prestatorului unui serviciu de locațiune și de înregistrare de adrese IP care permite utilizarea în mod anonim a unor nume de domenii de internet precum cel în discuție în litigiul principal numai dacă acest serviciu aparține uneia dintre categoriile de servicii prevăzute la articolele respective și îndeplinește toate condițiile corespunzătoare, în măsura în care activitatea unui asemenea prestator are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că el nici nu cunoaște, nici nu controlează informațiile transmise sau stocate de clienții săi, și în măsura în care el nu joacă un rol activ oferindu‑le acestora din urmă posibilitatea de a‑și optimiza activitatea de vânzare online, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

53

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: