–

pentru Maria Begoña Espadas Recio, de A. Calvo Calmache, abogado,

–

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis, de V. Ester Casas, de L. Banciella Rodríguez‑Miñón și de A. Rubio González, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Pardo Quintillán, de A. Szmytkowska și de M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește, pe de o parte, interpretarea clauzei 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă încheiat la 6 iunie 1997 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), anexat la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES (JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35), și, pe de altă parte, interpretarea articolului 4 din Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO 1979, L 6, p. 24, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 192).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna María Begoña Espadas Recio, pe de o parte, și Servicio Público de Empleo Estatal (SPEE) (Serviciul Public Național pentru Ocuparea Forței de Muncă, Spania), pe de altă parte, în legătură cu stabilirea bazei de calcul a duratei prestației de șomaj pentru lucrătorii pe fracțiune de normă de tip vertical.

3

Considerentul (4) al acordului‑cadru are următorul conținut:

„[Î]ntrucât concluziile Consiliului European de la Essen au subliniat necesitatea luării de măsuri de promovare a ocupării forței de muncă și a șanselor egale pentru bărbați și femei și au solicitat măsuri pentru «o creștere a intensității ocupării forței de muncă, în special printr‑o organizare mai flexibilă a muncii într‑un mod în care să satisfacă atât dorințele salariaților, cât și cerințele concurenței»”.

4

Potrivit clauzei 1 litera (a) din acordul‑cadru, acesta are ca obiect „[de a] asigur[a] eliminarea discriminării împotriva lucrătorilor pe fracțiune de normă și de a îmbunătăți calitatea muncii pe fracțiune de normă”.

5

În temeiul clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru, acesta „se aplică lucrătorilor [pe fracțiune de normă] care au un contract de muncă sau un raport de muncă, conform definiției date de legislația, de convenția colectivă sau de practica în vigoare în fiecare stat membru”.

6

Clauza 3 punctul 1 din acordul‑cadru definește „lucrătorul pe fracțiune de normă” drept un salariat al cărui program normal de lucru, calculat pe o bază săptămânală sau ca medie pe o perioadă de încadrare în muncă de până la un an, este mai mic decât programul normal de lucru al unui lucrător cu normă întreagă comparabil.

7

Clauza 4 alineatele (1) și (2) din acordul‑cadru prevede:

8

Clauza 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru prevede:

„În contextul clauzei 1 din prezentul acord și al principiului nediscriminării între lucrătorii pe fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă:

9

Potrivit articolului 2 din Directiva 79/7, aceasta se aplică inclusiv lucrătorilor a căror activitate a fost întreruptă de șomaj involuntar.

10

În conformitate cu articolul 3 din această directivă, intră de asemenea în domeniul său de aplicare regimurile juridice care asigură protecția împotriva șomajului.

11

Articolul 4 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Principiul egalității de tratament presupune inexistența oricărei discriminări pe criterii de sex, în raport, direct sau indirect, în special cu starea civilă sau familială, îndeosebi în ceea ce privește:

12

Articolele 203-234 din Ley General de la Seguridad Social (Legea generală privind securitatea socială), în versiunea aprobată prin Real Decreto Legislativo 1/1994 (Decretul legislativ regal 1/1994) din 20 iunie 1994 (BOE nr. 154 din 29 iunie 1994, p. 20658) (denumită în continuare „LGSS”), reglementează protecția șomerilor.

13

În conformitate cu articolul 204 alineatul 1 din LGSS, protecția împotriva șomajului este structurată pe un nivel contributiv și pe un nivel de servicii de asistență, ambele având caracter public și obligatoriu. Cauza principală privește nivelul contributiv.

14

Articolul 204 alineatul 2 din LGSS definește nivelul contributiv în sensul că „[are] ca obiect să furnizeze prestații care să se substituie veniturilor salariale pe care lucrătorul nu le‑a mai încasat ca urmare a pierderii locului de muncă anterior sau a reducerii programului de lucru”.

15

În ceea ce privește durata prestației de șomaj în forma sa contributivă, articolul 210 alineatul 1 din LGSS este redactat astfel:

„Durata prestației de șomaj se determină în funcție de perioadele de muncă pentru care s‑au plătit contribuții în cursul celor 6 ani anteriori situației legale de șomaj sau momentului la care a încetat obligația de plată a contribuțiilor, în conformitate cu următoarele niveluri:

Perioada de contribuție (în zile)/Durata prestației (în zile)

De la 360 la 539: 120

De la 540 la 719: 180

De la 720 la 899: 240

De la 900 la 1079: 300

De la 1080 la 1259: 360

De la 1260 la 1439: 420

De la 1440 la 1619: 480

De la 1620 la 1799: 540

De la 1800 la 1979: 600

De la 1980 la 2159: 660

Începând de la 2160: 720”

16

În ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă, norme administrative au fost adoptate prin Real Decreto 625/1985 por el que se desarrolla la Ley 31/1984, de 2 de agosto, de Protección por Desempleo (Decretul regal nr. 625/1985 de aplicare a Legii 31/1984 din 2 august privind măsurile de protecție împotriva șomajului) din 2 aprilie 1985 (BOE nr. 109 din 7 mai 1985, p. 12699, denumit în continuare „RD 625/1985”).

17

Articolul 3 alineatul 4 din RD 625/1985 prevede că, în cazul în care contribuțiile corespund unei activități salariate pe fracțiune de normă sau activității salariate efectiv desfășurate în cazul reducerii programului de lucru, fiecare zi lucrată se consideră zi de plată a contribuțiilor, indiferent de durata programului de lucru.

18

Doamna Espadas Recio a lucrat pe fracțiune de normă ca femeie de serviciu, neîntrerupt, între 23 decembrie 1999 și 29 iulie 2013. Orele sale de lucru erau împărțite după cum urmează: două ore și jumătate lunea, miercurea și joia în fiecare săptămână și patru ore în prima zi de vineri a fiecărei luni.

19

După încetarea raportului de muncă, doamna Espadas Recio a solicitat prestații de șomaj. Prin decizia SPEE din 30 septembrie 2013, beneficiul acestor prestații i‑a fost acordat pentru o durată de 120 de zile.

20

Întrucât a apreciat că avea dreptul la prestații de șomaj pentru o durată de 720 de zile, iar nu numai de 120 de zile, doamna Espadas Recio a formulat o contestație împotriva acestei decizii.

21

Prin decizia din 9 decembrie 2013, SPEE i‑a acordat doamnei Espadas Recio beneficiul a 420 de zile de prestații de șomaj. Pentru a reține această durată de 420 de zile, SPEE s‑a întemeiat pe faptul că, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 210 din LGSS și ale articolului 3 alineatul (4) din RD 625/1985, în cazul unei activități salariate pe fracțiune de normă, dacă durata prestațiilor de șomaj se stabilește în funcție de zilele de contribuție din ultimii șase ani, trebuiau luate în considerare numai zilele efectiv lucrate, în speță 1387, iar nu cei șase ani de contribuție în ansamblu.

22

Considerând că a plătit contribuții pentru integralitatea ultimilor șase ani, doamna Espadas Recio a formulat o acțiune la Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona, Spania) pentru a contesta deconturile sale individuale astfel cum au fost stabilite de SPEE.

23

Cererea doamnei Espadas Recio are ca obiect durata prestației de șomaj care i‑a fost recunoscută de SPEE. Ea apreciază că, din moment ce a lucrat șase ani consecutivi, contribuind 30 sau 31 de zile pe lună (cu un total de 2160 de zile), are dreptul la o prestație de șomaj cu o durată de 720 de zile, în locul celor 420 de zile care i‑au fost recunoscute, respectiv trei cincimi din durata maximă. Potrivit acesteia, excluderea, în vederea calculării prestației sale de șomaj, a zilelor nelucrate constituie o diferență de tratament în detrimentul lucrătorilor pe fracțiune de normă de tip vertical. Munca pe fracțiune de normă este numită „verticală” atunci când persoana care o desfășoară își concentrează orele de lucru în câteva zile lucrătoare din săptămână și „orizontală” atunci când persoana care o desfășoară lucrează în fiecare zi lucrătoare din săptămână. În speță, doamna Espadas Recio își concentra orele de lucru în esență în trei zile pe săptămână.

24

Instanța de trimitere arată că persoana interesată dovedește că a plătit contribuții de‑a lungul întregii perioade a ultimilor șase ani anteriori încetării raportului său de muncă și că contribuțiile, cu caracter lunar, au fost calculate pe baza salariului primit în cursul unei luni luate în considerare în totalitatea sa (respectiv 30 sau 31 de zile), iar nu pe baza orelor sau a zilelor lucrate. Aceeași instanță constată totuși că, în cazul unui lucrător pe fracțiune de normă verticală, precum reclamanta, reglementarea națională în discuție în litigiul principal permite luarea în considerare numai a zilelor lucrate, iar nu a întregii perioade de șase ani de contribuție. Astfel, zilele de contribuție obligatorie nu ar fi luate în considerare în întregime în scopul stabilirii duratei prestației de șomaj.

25

În realitate, potrivit instanței menționate, această categorie de lucrători este penalizată dublu, dat fiind că principiul pro rata temporis se aplică de două ori în cazul muncii pe fracțiune de normă verticală: mai întâi, salariul lunar mai redus din cauza muncii pe fracțiune de normă are ca rezultat o prestație de șomaj în cuantum proporțional mai redus și, în al doilea rând, durata acestei prestații este redusă, întrucât se iau în considerare numai zilele lucrate, chiar dacă perioada de contribuție este mai lungă.

26

Dimpotrivă, celorlalți lucrători, indiferent dacă își desfășoară activitatea pe fracțiune de normă orizontală (lucrează în toate zilele lucrătoare) sau cu normă întreagă (independent de repartizarea orelor de lucru în cursul unei săptămâni), li s‑ar recunoaște beneficiul unei prestații de șomaj pentru o perioadă calculată în raport cu totalitatea zilelor de contribuție.

27

Instanța de trimitere adaugă că este stabilit faptul că reglementarea în discuție în acțiunea principală afectează un număr mult mai mare de femei decât de bărbați.

28

În aceste condiții, Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru se aplică în cazul unei prestații de șomaj de tip contributiv precum cea în discuție în litigiul principal.

30

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru prevede interdicția ca, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracțiune de normă să fie tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective (Hotărârea din 13 iulie 2017, Kleinsteuber, C‑354/16, EU:C:2017:539, punctul 25).

31

În altă ordine de idei, Curtea a statuat, pe de o parte, că din preambulul acordului‑cadru reiese că acesta „se referă la condițiile de încadrare în muncă a lucrătorilor pe fracțiune de normă, recunoscând că problemele legate de sistemele obligatorii de asigurări sociale țin de decizia statelor membre” (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Cachaldora Fernández, C‑527/13, EU:C:2015:215, punctul 36).

32

Curtea a constatat, pe de altă parte, că sunt incluse în noțiunea „condiții de încadrare în muncă”, în sensul acordului‑cadru menționat, pensiile care depind de un raport de încadrare în muncă între lucrător și angajator, cu excepția pensiilor obligatorii de securitate socială, care depind mai puțin de un astfel de raport decât de considerente de ordin social (Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Elbal Moreno, C‑385/11, EU:C:2012:746, punctul 21, și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Cachaldora Fernández, C‑527/13, EU:C:2015:215, punctul 37).

33

În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții rezultă că, deși prestația în discuție în litigiul principal este finanțată exclusiv prin contribuțiile plătite de angajat și de angajator, aceste contribuții sunt plătite în conformitate cu legislația națională și, prin urmare, nu sunt reglementate de contractul de muncă încheiat între angajat și angajator. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 38 din concluzii, un asemenea regim se apropie mai degrabă de un sistem de securitate socială administrat de stat, în sensul jurisprudenței citate la punctul precedent. În consecință, contribuțiile menționate nu pot intra sub incidența noțiunii „condiții de încadrare în muncă”.

34

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru nu se aplică în cazul unei prestații de șomaj de tip contributiv precum cea în discuție în litigiul principal.

35

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

36

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 79/7 trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care, în ceea ce privește munca pe fracțiune de normă verticală, exclude luarea în considerare a zilelor nelucrate din calculul zilelor pentru care s‑au plătit contribuții și care reduce astfel perioada în care se plătește prestația de șomaj, în condițiile în care se constată că majoritatea lucrătorilor pe fracțiune de normă verticală sunt femei, asupra cărora astfel de măsuri naționale au efecte negative.

37

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, deși este cert că dreptul Uniunii nu aduce atingere competenței statelor membre de a‑și organiza sistemele de securitate socială și că, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, revine legislației fiecărui stat membru sarcina de a stabili condițiile de acordare a prestațiilor în materie de securitate socială, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii (Hotărârea din 16 mai 2006, Watts, C‑372/04, EU:C:2006:325, punctul 92 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Somova, C‑103/13, EU:C:2014:2334, punctele 33-35 și jurisprudența citată).

38

În ceea ce privește chestiunea dacă o legislație precum cea în discuție în litigiul principal constituie, astfel cum sugerează instanța de trimitere, o discriminare indirectă față de femei, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că există discriminare indirectă atunci când aplicarea unei măsuri naționale, deși formulată în mod neutru, dezavantajează în fapt un număr mult mai mare de femei decât de bărbați (Hotărârea din 20 octombrie 2011, Brachner, C‑123/10, EU:C:2011:675, punctul 56 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Elbal Moreno, C‑385/11, EU:C:2012:746, punctul 29).

39

În speță, trebuie arătat că dispoziția națională în discuție în litigiul principal se referă la grupul de lucrători pe fracțiune de normă, care, potrivit constatărilor instanței de trimitere, este constituit în mod covârșitor din lucrători de sex feminin. Prin urmare, la întrebarea adresată trebuie să se răspundă pe baza acestor constatări.

40

Trebuie să se precizeze că, în această privință, cauza principală în discuție se distinge de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 aprilie 2015, Cachaldora Fernández (C‑527/13, EU:C:2015:215), în care Curtea a concluzionat că legislația în discuție, referitoare la stabilirea bazei de calcul a unei pensii pentru invaliditate permanentă totală, nu conținea o discriminare în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/7. În acea hotărâre, Curtea a considerat astfel, pe de o parte, că nu dispunea de date statistice incontestabile privind numărul lucrătorilor pe fracțiune de normă ale căror contribuții au fost întrerupte sau din care să reiasă că acest grup de lucrători era compus în principal din femei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Cachaldora Fernández, C‑527/13, EU:C:2015:215, punctul 30) și, pe de altă parte, că măsura în discuție avea efecte aleatorii, întrucât anumiți lucrători pe fracțiune de normă, grup pretins dezavantajat de măsura respectivă, puteau fi chiar avantajați de aplicarea aceleiași măsuri.

41

Or, în speță, pe lângă faptul că datele statistice furnizate de instanța de trimitere nu sunt contestate, rezultă în mod vădit din dosarul aflat la dispoziția Curții că lucrătorii pe fracțiune de normă verticală care intră sub incidența măsurii naționale în discuție în litigiul principal sunt afectați cu toții în mod negativ de această măsură națională din moment ce, din cauza ei, perioada în care pot beneficia de o prestație de șomaj este redusă în raport cu cea recunoscută lucrătorilor pe fracțiune de normă orizontală. Pe de altă parte, este cert că niciun lucrător care face parte din acest grup nu poate obține un avantaj din aplicarea unei astfel de măsuri.

42

În plus, în cauza principală, instanța de trimitere a avut grijă să precizeze că datele statistice referitoare la munca pe fracțiune de normă acoperă în același mod toți lucrătorii pe fracțiune de normă, indiferent dacă timpul lor de lucru este structurat în mod orizontal sau vertical. Astfel, potrivit instanței de trimitere, în timp ce 70 %-80 % din lucrătorii pe fracțiune de normă verticală sunt femei, aceeași proporție se întâlnește și în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă orizontală. Aceste informații permit să se deducă faptul că măsura națională în discuție în litigiul principal afectează un număr mult mai mare de femei decât de bărbați.

43

În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze că o măsură precum cea în discuție în litigiul principal constituie o diferență de tratament în detrimentul femeilor, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 38 din prezenta hotărâre.

44

Or, o măsură de această natură este contrară articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/7, cu excepția cazului în care este justificată de factori obiectivi și străini de orice discriminare bazată pe sex. Aceasta este situația dacă mijloacele alese răspund unui obiectiv legitim al politicii sociale, sunt apte să atingă acest obiectiv și sunt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Elbal Moreno, C‑385/11, EU:C:2012:746, punctul 32).

45

În speță trebuie să se constate că, deși cererea de decizie preliminară nu conține nicio referire la obiectivul urmărit de măsura în discuție în litigiul principal, Regatul Spaniei a susținut în ședință că principiul „contribuției la sistemul de securitate socială” justifică existența diferenței de tratament constatate. Astfel, din moment ce dreptul la prestații de șomaj și durata prestației respective s‑ar baza exclusiv pe perioada în care un angajat a lucrat sau a fost înregistrat în sistemul de securitate socială, ar trebui, pentru a se respecta principiul proporționalității, să fie luate în considerare numai zilele lucrate efectiv.

46

În această privință, și chiar dacă revine în definitiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă acest obiectiv este într‑adevăr cel urmărit de legiuitorul național, este suficient să se arate că măsura națională în discuție în litigiul principal nu apare ca fiind aptă să asigure corelarea care, potrivit guvernului spaniol, trebuie să existe între contribuțiile plătite de lucrător și drepturile pe care acesta le poate pretinde în materie de prestații de șomaj.

47

Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 59 din concluzii, un lucrător pe fracțiune de normă verticală care a plătit contribuții pentru fiecare zi din toate lunile anului primește o prestație de șomaj pe o perioadă mai scurtă decât un lucrător cu normă întreagă care a plătit aceleași contribuții. Așadar, în privința primului dintre acești doi lucrători, în mod vădit corelația invocată de guvernul spaniol nu este garantată.

48

Or, așa cum a arătat avocatul general la punctul 58 din concluzii, această corelație ar putea fi asigurată dacă, în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă verticală, autoritățile naționale ar ține seama de alte elemente, cum sunt, de exemplu, perioada pentru care acești lucrători și angajatorii lor au plătit contribuții, cuantumul total al contribuțiilor plătite sau cumulul orelor de lucru, aceste elemente fiind, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, luate în considerare pentru toți lucrătorii al căror timp de lucru este structurat în mod orizontal, indiferent dacă lucrează cu normă întreagă sau pe fracțiune de normă.

49

Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 79/7 trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care, în ceea ce privește munca pe fracțiune de normă verticală, exclude luarea în considerare a zilelor nelucrate din calculul zilelor pentru care s‑au plătit contribuții și care reduce astfel perioada în care se plătește prestația de șomaj, în condițiile în care se constată că majoritatea lucrătorilor pe fracțiune de normă verticală sunt femei, asupra cărora astfel de măsuri naționale au efecte negative.

50

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: