–

pentru Crédito Agrícola Seguros – Companhia de Seguros de Ramos Reais SA, de V. Ferreira Pires, advogado;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Costa de Oliveira, de K.‑P. Wojcik și de B. Rechena, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (3) și a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Luis Isidro Delgado Mendes, pe de o parte, și Crédito Agrícola Seguros – Companhia de Seguros de Ramos Reais SA (denumită în continuare „CA Seguros”), pe de altă parte, în legătură cu despăgubirea de către aceasta din urmă, în temeiul răspunderii civile auto, pentru prejudiciul suferit de domnul Delgado Mendes din cauza unui accident de circulație.

3

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 1972, L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10, denumită în continuare „Prima directivă”):

„[…] fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor [este] acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”

4

Articolul 1 alineatul (1) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 (JO 2005, L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212) (denumită în continuare „A doua directivă”), prevedea:

„Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă în mod obligatoriu daunele materiale și vătămările corporale.”

5

Articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă prevedea:

„Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă], care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:

[…]

să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Prima directivă], fără efect în ceea ce privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.

Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la prima liniuță poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea [pentru] prejudiciul[…] său de la un organism de asigurări sociale.”

6

Articolul 1 din A treia directivă 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1990, L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14 (denumită în continuare „A treia directivă”), prevedea printre altele că „asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul”.

7

Articolul 1a din A treia directivă prevedea:

„Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă vătămările corporale și daunele materiale suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, care, în urma unui accident care a implicat un autovehicul, au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern. Prezentul articol nu aduce atingere răspunderii civile ori valorii despăgubirii.”

8

Directiva 2009/103 a codificat directivele preexistente în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto și, în consecință, le‑a abrogat cu începere de la 27 octombrie 2009. Potrivit tabelului de corespondență care figurează în anexa II la această directivă, articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă corespunde articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103, iar articolul 1a din A treia directivă corespunde articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2009/103.

9

Potrivit articolului 4 alineatul 1 din decreto‑lei no291/2007, que aprova o regime do sistema do seguro obrigatório de responsabilidade civil automóvel e transpõe parcialmente para a ordem jurídica interna a Directiva no2005/14/CE, do Parlamento Europeu e do Conselho, de 11 de Maio, que altera as Directivas nos 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE e 90/232/CEE, do Conselho, e a Directiva no 2000/26/CE, relativas ao seguro de responsabilidade civil resultante da circulação de veículos automóveis (Decretul‑lege nr. 291/2007 privind aprobarea regimului asigurării obligatorii de răspundere civilă auto și transpunerea parțială a Directivei 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto) din 21 august 2007 (Diário da República, seria I, nr. 160 din 21 august 2007):

„Pentru a putea circula, orice persoană care poate răspunde civil pentru repararea vătămărilor corporale sau a daunelor materiale cauzate terților de un autovehicul terestru pentru a cărui conducere este necesar un permis specific sau de remorca acestuia și care staționează în mod obișnuit în Portugalia trebuie să dețină o asigurare care să acopere răspunderea respectivă în conformitate cu prezentul decret‑lege.”

10

Articolul 11 alineatul 2 din Decretul‑lege nr. 291/2007 prevede:

„Asigurarea de răspundere civilă prevăzută la articolul 4 acoperă daunele suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, în cazul în care legea aplicabilă răspunderii civile rezultate din accidentul de circulație prevede repararea acestor daune și în măsura stabilită de aceasta.”

11

Articolul 14 alineatul 2 litera b) din acest decret‑lege prevede:

„De asemenea, sunt excluse de la acoperirea asigurării orice daune materiale cauzate următoarelor persoane: […] titularul poliței de asigurare”.

12

Articolul 15 alineatul 3 din decretul‑lege prevede:

„În cazul furtului calificat, al furtului sau al infracțiunii de utilizare fără drept a unor vehicule cu motor, precum și al accidentelor provocate cu intenție, asigurarea nu garantează plata despăgubirilor datorate de autorii respectivi și de complicii lor proprietarului […]”

13

La 26 aprilie 2009, domnul Delgado Mendes și soția acestuia se aflau la o fermă care le aparținea, situată în Chamusca (Portugalia), și în curtea căreia erau parcate două autovehicule: unul aparținând domnului Delgado Mendes, iar celălalt soției sale. În jurul orei 18, persoanele interesate au constatat că la volanul vehiculului care aparținea domnului Delgado Mendes se afla un bărbat pe care nu îl cunoșteau și care a pornit acest vehicul. Domnul Delgado Mendes și soția sa au urcat imediat în celălalt vehicul și au început să urmărească vehiculul menționat anterior.

14

Ajuns la o intersecție, vehiculul domnului Delgado Mendes s‑a oprit. Domnul Delgado Mendes s‑a oprit de asemenea la aproximativ 20 de metri de acesta și a coborât din vehiculul soției sale pentru a se îndrepta către propriul vehicul.

15

Conducătorul vehiculului domnului Delgado Mendes a mers înapoi, astfel încât acest vehicul a lovit atât partea dreaptă a mașinii soției domnului Delgado Mendes, cât și pe acesta din urmă, pe care l‑a doborât la pământ. Conducătorul respectiv a înaintat și apoi a mers din nou înapoi, rapid și brusc, doborându‑l pe domnul Delgado Mendes, care tocmai se ridicase, și a trecut peste persoana interesată, care a fost târâtă de propriul vehicul pe o distanță de aproximativ opt metri.

16

Ca o consecință directă a acestui accident, domnul Delgado Mendes a suferit mai multe fracturi și traumatisme. El s‑a aflat sub supraveghere medicală până la 8 februarie 2011, a fost în concediu medical 654 de zile și a rămas cu numeroase sechele.

17

La data accidentului respectiv, răspunderea civilă pentru daunele cauzate terților de vehiculul domnului Delgado Mendes era asigurată de CA Seguros, în temeiul unei polițe de asigurare care menționa persoana interesată în calitate de titular al poliței de asigurare și de conducător obișnuit al acestui vehicul. Polița de asigurare respectivă includea printre altele următoarele prevederi:

18

Domnul Delgado Mendes a introdus o acțiune la Tribunal de Comarca de Santarém (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Santarém, Portugalia), în care a solicitat obligarea CA Seguros la plata unei despăgubiri în cuantum total de 210641,00 euro, pentru prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite, majorată cu dobânda legală începând de la data notificării acțiunii respective. CA Seguros a solicitat, pentru mai multe motive, respingerea acțiunii menționate.

19

Această instanță a respins acțiunea domnului Delgado Mendes ca nefondată, în principal pentru motivul că, în temeiul articolului 15 alineatul 3 din Decretul‑lege nr. 291/2007, proprietarul vehiculului era exclus din categoria beneficiarilor potențiali ai asigurării încheiate.

20

Domnul Delgado Mendes a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia). Acesta susține în special că articolul 15 alineatul 3 menționat trebuie interpretat în mod restrictiv, în sensul că exclude numai despăgubirea pentru daunele materiale suferite de proprietarul vehiculului. Astfel, prin acest text, legiuitorul nu ar fi vizat accidente precum cel a cărui victimă a fost domnul Delgado Mendes. Întrucât obiectivul principal al contractului de asigurare în discuție în litigiul principal este protecția victimelor vătămărilor corporale, prin despăgubirea tuturor, cu excepția conducătorului însuși, despăgubirea pentru vătămările corporale suferite de domnul Delgado Mendes s‑ar încadra, în speță, în situația unui „terț victimă”.

21

CA Seguros se opune acestei interpretări restrictive și susține printre altele că aceasta ar încălca articolul 9 din código civil (Codul civil), întrucât asigurarea în discuție urmărește garantarea răspunderii „oricărei persoane care ar putea fi răspunzătoare civil pentru repararea daunelor cauzate terților de un autovehicul terestru”. Or, nu s‑ar putea admite ca persoana responsabilă pentru riscul care decurge din circulația unui autovehicul să fie ea însăși protejată în temeiul răspunderii civile, ca și cum ar avea calitatea de terț.

22

Instanța de trimitere arată că obiectul acțiunii se limitează la stabilirea legăturii existente între, pe de o parte, faptul generator al răspunderii și obligația de a despăgubi victima care rezultă din aceasta, precum și, pe de altă parte, limitele și domeniul de aplicare al contractului de asigurare în discuție în litigiul principal.

23

Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora) arată că concluzionează atât în sensul răspunderii conducătorului vehiculului domnului Delgado Mendes, asigurat de CA Seguros, în producerea accidentului, cât și al obligației care îi revine acestui conducător de a repara daunele pe care le‑a cauzat. Această instanță precizează că, în temeiul contractului de asigurare încheiat între domnul Delgado Mendes și CA Seguros, aceasta din urmă, într‑o situație obișnuită în care victima este un terț în raport cu relația de asigurare care există între proprietarul vehiculului și societatea sa de asigurări, este răspunzătoare în mod cert de despăgubirea pentru daunele care rezultă din vina exclusivă a conducătorul respectiv.

24

Or, litigiul principal ar prezenta două particularități, întrucât accidentul a fost provocat intenționat de conducătorul vehiculului domnului Delgado Mendes, iar victima reclamantă este titularul poliței de asigurare aferente acestui vehiculul.

25

În ceea ce privește prima dintre aceste particularități, instanța de trimitere precizează că obligația asigurătorului de a plăti despăgubiri pentru daunele rezultate din accidentele de circulație provocate cu intenție este consacrată, din anul 2007, de jurisprudența constantă a Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia).

26

Totuși, în ceea ce privește a doua dintre aceste particularități, atât articolul 15 alineatul 3 din Decretul‑lege nr. 291/2007, cât și contractul de asigurare în discuție în litigiul principal ar prevedea în mod expres că, „în cazul furtului […] și al accidentelor de circulație provocate cu intenție, asigurarea nu garantează plata despăgubirilor datorate de autorii respectivi și de complicii lor proprietarului”. Or, împrejurările speței ar corespunde acestor două situații. În plus, articolul 14 alineatul 2 litera b) din acest decret ar exclude de asemenea „de la acoperirea asigurării orice daune materiale cauzate […] titularului poliței de asigurare”.

27

Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora) și CA Seguros consideră, pe de altă parte, că interpretarea articolului 15 alineatul 3 din Decretul‑lege nr. 291/2007 propusă de domnul Delgado Mendes nu îndeplinește cerințele prevăzute, în acest sens, la articolul 9 din Codul civil.

28

Totuși, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea articolului 14 alineatul 2 litera b) și a articolului 15 alineatul 3 din Decretul‑lege nr. 291/2007 (denumite în continuare „reglementarea în litigiu”) cu dreptul Uniunii. Ea arată, în această privință, că A doua directivă a înlocuit raportul dintre proprietar și asigurător, tipic contractului de asigurare, prin raportul dintre asigurător și persoana responsabilă de accident și că A treia directivă a confirmat că raportul determinant, în ceea ce privește orice dispoziție sau clauză contractuală de excludere de la asigurare, era raportul dintre asigurător și conducător, iar nu relația dintre asigurător și proprietar, această abordare fiind reiterată, în cursul anului 2008, de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție).

29

În plus, instanța de trimitere apreciază că excluderea persoanelor vizate de reglementarea în litigiu este definită pe baza unor criterii generale și abstracte, aspect pe care Curtea l‑ar fi considerat contrar directivelor vizate. De asemenea, aceasta ridică problema conformității excluderilor menționate, întemeiate exclusiv pe calitatea de proprietar al vehiculului care a făcut obiectul accidentului, cu principiul egalității de tratament.

30

În aceste condiții, Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„În cazul unui accident de circulație care a avut ca rezultat cauzarea de vătămări corporale și de daune materiale unui pieton care a fost lovit cu intenție cu autovehiculul aflat în proprietatea sa, care era condus de autorul furtului, este contrar dreptului [Uniunii], în special [articolului] 12 alineatul (3) și [articolului] 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103/CE […], ca dreptul național să excludă posibilitatea de a acorda pietonului orice despăgubire, ca urmare a faptului că este proprietarul vehiculului și titularul poliței de asigurare?”

31

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate, mai întâi, că Directiva 2009/103 nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal. Astfel, având în vedere data accidentului aflat la originea acestuia, sunt aplicabile în speță în special articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă și articolul 1a din A treia directivă.

32

În continuare, pentru a da un răspuns util la întrebarea adresată, trebuie să se țină seama, pe lângă dispozițiile expres menționate în întrebarea preliminară, de articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă și de articolul 1 alineatul (1) din A doua directivă.

33

În sfârșit, întrucât instanța de trimitere a precizat că obligația asigurătorului de a plăti despăgubiri pentru accidentele de circulație provocate în mod intenționat a fost consacrată, din anul 2007, de o jurisprudență constantă a Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă), reiese că întrebarea adresată se referă, în realitate, nu la aspectul dacă Prima, A doua și A treia directivă impun sau nu impun acoperirea prin asigurarea obligatorie a daunelor cauzate de accidente de circulație provocate cu intenție, ci în mod special la compatibilitatea cu aceste directive a excluderii unui pieton de la o astfel de acoperire, pentru simplul motiv că acest pieton era titularul poliței de asigurare și proprietarul vehiculului care a cauzat aceste daune.

34

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin întrebarea adresată, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă, precum și articolul 1a din A treia directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude de la acoperire și, în consecință, de la despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto vătămările corporale și daunele materiale suferite de un pieton care a fost victima unui accident de circulație pentru simplul motiv că acest pieton era titularul poliței de asigurare și proprietarul vehiculului care a cauzat aceste daune.

35

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că reglementarea Uniunii în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto urmărește să asigure libera circulație atât pentru vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul Uniunii, cât și pentru persoanele aflate la bordul acestora, precum și să garanteze că victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule beneficiază de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s‑a produs accidentul (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 27).

36

Astfel, Prima directivă, așa cum a fost precizată și completată prin A doua și prin A treia directivă, impune statelor membre să garanteze că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare și indică printre altele categoriile de daune și terții victime care trebuie să beneficieze de această asigurare (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 27 și jurisprudența citată).

37

În această privință, Curtea a statuat deja că obiectivul articolului 3 alineatul (1) din Prima directivă, al articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă și al articolului 1 din A treia directivă constă în a garanta că asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto permite tuturor pasagerilor victime ale unui accident produs de un vehicul să fie despăgubiți pentru prejudiciile pe care le‑au suferit (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 29).

38

Astfel, din evoluția reglementării Uniunii în materie de asigurare obligatorie rezultă că acest obiectiv al protecției victimelor accidentelor provocate de vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de către legiuitorul Uniunii (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 52).

39

În special, Directiva 2005/14 a extins, prin introducerea articolului 1a în A treia directivă, acoperirea asigurării prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă la vătămările corporale și la daunele materiale suferite de pietoni, de cicliști și de alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 55).

40

În consecință, întrucât domnul Delgado Mendes avea calitatea de pieton în momentul accidentului în discuție în litigiul principal, trebuie să se constate că articolul 1a din A treia directivă impune ca vătămările corporale și daunele materiale pe care le‑a suferit în urma acestui accident și pentru care un pieton este îndreptățit să beneficieze de o despăgubire, în conformitate cu dreptul civil național, să fie acoperite de asigurarea obligatorie aferentă vehiculului său.

41

În ceea ce privește, mai exact, calitatea unei victime a unui accident de circulație de titular al poliței de asigurare și de proprietar al vehiculului implicat în acest accident, trebuie amintit că Curtea a considerat că obiectivul privind protecția victimelor urmărit de Prima, de A doua și de A treia directivă impune ca situația juridică a proprietarului vehiculului, care se afla la bordul acestuia din urmă ca pasager la momentul producerii accidentului respectiv, să fie asimilată cu situația oricărui alt pasager care a fost victimă a aceluiași accident (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 30).

42

În același fel, Curtea a considerat că acest obiectiv se opune de asemenea ca o reglementare națională să limiteze în mod nejustificat noțiunea de pasager acoperit de asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prin excluderea din această noțiune a persoanelor care au călătorit într‑o parte a vehiculului care nu era nici concepută pentru transportul lor, nici dotată în acest scop (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 30).

43

Curtea a dedus de aici că obiectivul menționat privind protecția victimelor impune de asemenea ca situația juridică a persoanei care era asigurată pentru a conduce vehiculul, dar care era pasager în acest vehicul la momentul producerii accidentului, să fie asimilată cu situația oricărui alt pasager victimă a acestui accident și că, în consecință, faptul că o persoană era asigurată pentru a conduce vehiculul care a cauzat accidentul nu permite să se excludă această persoană din noțiunea „terț victimă” în sensul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă, din moment ce aceasta era pasager, iar nu conducător al acestui vehicul (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctele 31 și 32).

44

Prin analogie, trebuie să se considere că faptul că un pieton lovit într‑un accident de circulație era titularul poliței de asigurare și proprietarul vehiculului care a cauzat acest accident nu permite să se excludă această persoană din sfera noțiunii „terț victimă” în sensul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă și al articolului 1a din A treia directivă.

45

Astfel, după cum a arătat instanța de trimitere și a subliniat în mod întemeiat Comisia, împrejurarea că proprietarul vehiculului vizat și titularul poliței de asigurare nu se afla la bordul acestuia la momentul accidentului, ci a fost lovit, ca pieton, de acest vehicul, nu poate justifica un tratament diferit, având în vedere același obiectiv de protecție urmărit de Prima, de A doua și de A treia directivă, astfel cum s‑a menționat la punctul 41 din prezenta hotărâre.

46

În al doilea rând, în ceea ce privește drepturile recunoscute terților victime, trebuie să se amintească că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terți este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Astfel, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată în esență de dreptul național (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 28 și jurisprudența citată).

47

Astfel, Curtea a statuat că din obiectul Primei, al celei de A doua și al celei de A treia directive, precum și din cuprinsul lor rezultă că acestea nu urmăresc să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre și că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, acestea din urmă rămân libere să determine regimul de răspundere civilă aplicabil accidentelor rezultate din circulația autovehiculelor (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 29 și jurisprudența citată).

48

Totuși, Curtea a precizat că statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii și că dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația vehiculelor nu pot priva Prima, A doua și A treia directivă de efectul lor util (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 31 și jurisprudența citată).

49

Astfel cum a precizat de asemenea Curtea, aceste directive ar fi lipsite de un astfel de efect dacă, în temeiul contribuției victimei la producerea prejudiciului, o reglementare națională, definită pe baza unor criterii generale și abstracte, fie ar refuza victimei dreptul de a fi despăgubită prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, fie ar limita un asemenea drept în mod disproporționat. Prin urmare, acest drept poate fi limitat numai în împrejurări excepționale, pe baza unei aprecieri individuale (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 32 și jurisprudența citată).

50

Astfel, din jurisprudență rezultă că directivele menționate se opun unei reglementări naționale care permite să se refuze sau să se limiteze în mod disproporționat, doar în temeiul contribuției acestuia la producerea prejudiciului, dreptul pasagerului de a primi o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 33 și jurisprudența citată).

51

Situația este aceeași în cazul unei reglementări naționale cum este reglementarea în litigiu, care permite să se refuze unui pieton, pe simplul temei al calității sale de titular al poliței de asigurare și de proprietar al vehiculului care i‑a provocat vătămări corporale și daune materiale, dreptul de a fi despăgubit prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

52

Astfel, Curtea a statuat că articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă se opune ca asigurătorul de răspundere civilă auto să se poată prevala de dispozițiile legale sau de clauzele contractuale pentru a refuza să despăgubească victimele unui accident produs de un vehicul asigurat (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 33).

53

Curtea a statuat de asemenea că articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din A doua directivă se limitează să amintească această obligație în ceea ce privește dispozițiile sau clauzele unei polițe de asigurare menționate la articolul respectiv care exclud de la acoperirea oferită de asigurarea de răspundere civilă auto daunele produse terților victime ca urmare a utilizării sau a conducerii vehiculului asigurat de persoane neautorizate să conducă acest vehicul, de persoane care nu sunt titularele unui permis de conducere sau de persoane care nu s‑au conformat obligațiilor legale de ordin tehnic privind starea și securitatea vehiculului respectiv (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 34).

54

Desigur, prin derogare de la această obligație, articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă prevede că anumite victime ar putea să nu fie despăgubite de asigurător, având în vedere situația pe care ele însele au creat‑o, adică persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a cauzat prejudiciul, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea cunoșteau faptul că a fost furat. Totuși, astfel cum a statuat deja Curtea, nu se poate deroga de la articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din A doua directivă decât în această ipoteză specială (Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctul 35).

55

Totuși, în litigiul principal, este cert că această ipoteză lipsește.

56

În aceste condiții, trebuie să se constate că reglementarea în litigiu aduce atingere garanției prevăzute de dreptul Uniunii potrivit căreia răspunderea civilă auto, determinată potrivit dreptului național aplicabil, trebuie să fie acoperită de o asigurare în conformitate cu Prima, cu A doua și cu A treia directivă.

57

Rezultă că articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, precum și articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că se opun ca asigurătorul răspunderii civile auto să se poată prevala de o reglementare națională precum reglementarea în litigiu pentru a refuza să despăgubească terțul victimă pentru vătămările corporale și daunele materiale suferite în urma unui accident cauzat de un vehicul asigurat.

58

În al treilea rând, trebuie să se arate că această constatare nu este invalidată de argumentația CA Seguros potrivit căreia sistemul de răspundere civilă ar fi grav afectat dacă această răspundere ar putea fi angajată în ceea ce privește persoana asigurată însăși, ceea ce ar presupune cererea de despăgubire în discuție în litigiul principal.

59

În această privință, trebuie subliniat că instanța de trimitere a precizat că obiectul litigiului principal este limitat, în această etapă a procedurii, la întinderea acoperirii prin contractul de asigurare în discuție în litigiul principal a răspunderii civile deja constatate. Astfel, această instanță a declarat că a admis deja că conducătorul vehiculului asigurat era responsabil pentru repararea daunelor pe care le cauzase și a indicat că, în temeiul contractului de asigurare încheiat între domnul Delgado Mendes și CA Seguros, aceasta din urmă ar fi, în lipsa reglementării în litigiu, responsabilă pentru repararea daunelor care decurg din vina exclusivă a acestui conducător.

60

În consecință, argumentația CA Seguros este neîntemeiată în fapt, întrucât instanța de trimitere nu a constatat angajarea răspunderii civile a domnului Delgado Mendes față de el însuși, ci angajarea, față de acesta din urmă, a răspunderii conducătorului vehiculului implicat în accidentul în discuție în litigiul principal.

61

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă, precum și articolul 1a din A treia directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude de la acoperire și, în consecință, de la despăgubirea prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto vătămările corporale și daunele materiale suferite de un pieton care a fost victima unui accident de circulație, pentru simplul motiv că acest pieton era titularul poliței de asigurare și proprietarul vehiculului care a cauzat aceste daune.

62

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi, articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, precum și articolul 1a din A treia directivă 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude de la acoperire și, în consecință, de la despăgubirea prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto vătămările corporale și daunele materiale suferite de un pieton care a fost victima unui accident de circulație, pentru simplul motiv că acest pieton era titularul poliței de asigurare și proprietarul vehiculului care a cauzat aceste daune.