1

Prin recursul formulat, SV Capital OÜ solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 9 septembrie 2015, SV Capital/ABE (T‑660/14, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2015:608), în condițiile în care prin aceasta:

2

Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/76/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 (JO 2010, L 329, p. 3) (denumită în continuare „Directiva 2006/48”), prevede la articolul 11:

„(1)   Autoritățile competente acordă autorizația instituțiilor de credit numai în momentul în care există cel puțin două persoane care gestionează în mod efectiv activitatea instituției de credit respective.

Autoritățile respective nu acordă autorizația în cazul în care persoanele respective nu au o bună reputație sau nu au suficientă experiență pentru a avea astfel de responsabilități.

[…]

(2)   Fiecare stat membru solicită următoarele:

3

Articolul 22 din Directiva 2006/48 prevede:

„(1)   Autoritățile competente din statele membre de origine solicită ca fiecare instituție de credit să dispună de principii robuste de guvernanță care includ o structură organizatorică clară cu linii de responsabilitate bine definite, transparente și consistente, procese eficiente care identifică, gestionează, monitorizează și raportează riscurile [cărora] este sau poate fi expusă respectiva instituție, precum și mecanisme adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative și contabile optime.

(2)   Dispozițiile, procesele și mecanismele menționate la alineatul (1) sunt cuprinzătoare și proporționale cu natura, dimensiunea și complexitatea activităților instituțiilor de credit. Se iau în considerare criteriile tehnice menționate de anexa V.”

4

Articolul 40 din această directivă are următorul conținut:

„(1)   Supravegherea prudențială a unei instituții de credit, inclusiv a activităților desfășurate de aceasta în conformitate cu articolele 23 și 24, este responsabilitatea autorităților competente din statul membru de origine, fără a aduce atingere dispozițiilor prezentei directive care atribuie această responsabilitate autorităților statului membru gazdă.

(2)   Aplicarea alineatului (1) nu împiedică supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu prezenta directivă.”

5

Potrivit articolului 42 din directiva amintită:

„Autoritățile competente din statele membre în cauză colaborează îndeaproape în supravegherea activității instituțiilor de credit care funcționează, în special printr‑o sucursală, în unul sau mai multe state membre, altele decât cele în care își au sediul central. Autoritățile competente din statele membre își comunică toate informațiile privind administrarea și proprietatea asupra acestor instituții de credit, informații care pot facilita supravegherea acestora și examinarea condițiilor de autorizare a lor, precum și toate informațiile care pot facilita supravegherea acestor instituții în special în ceea ce privește lichiditatea, solvabilitatea, garantarea depozitelor, limitarea expunerilor maxime, procedurile administrative și contabile și mecanismele de control intern.”

6

Considerentul (58) al Regulamentului nr. 1093/2010, astfel cum a fost modificat prin Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 (JO 2014, L 60, p. 34) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1093/2010”), prevede:

„Este necesar să se garanteze că părțile afectate de deciziile adoptate de [ABE] pot recurge la căi de atac adecvate. Pentru a proteja în mod eficace drepturile părților și din motive de economie procedurală, pentru domeniile în care [ABE] are dreptul de a lua decizii, părțile ar trebui să aibă dreptul de a contesta aceste decizii în fața unei comisii de apel. Din motive de eficiență și consecvență, comisia de apel ar trebui să fie un organism comun al [autorităților europene de supraveghere], independent de structurile administrative și de reglementare ale acestora. Deciziile comisiei de apel ar trebui să facă obiectul unui recurs în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.”

7

Articolul 1 alineatul (2) din acest regulament prevede:

„[ABE] acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite prin prezentul regulament și în cadrul domeniului de aplicare al Directivei 94/19/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO 1994, L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163)], a Directivei 2002/87/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare și a întreprinderilor de investiții care aparțin unui conglomerat financiar și de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE, 93/6/CEE și 93/22/CEE ale Consiliului și a Directivelor 98/78/CE și 2000/12/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2003, L 35, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 5, p. 183)], a Regulamentului (CE) nr. 1781/2006 [al Parlamentului European și al Consiliului din 15 noiembrie 2006 cu privire la informațiile privind plătitorul care însoțesc transferurile de fonduri (JO 2006, L 345, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 64)], a Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții [și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1)], a Directivei 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții[, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338)], precum și a părților relevante ale Directivei 2002/65/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183)], a Directivei 2005/60/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului (JO 2005, L 309, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 214)], a Directivei 2007/64/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1)] și a Directivei 2009/110/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO 2009, L 267, p. 7),] în măsura în care aceste acte se aplică instituțiilor financiare și de credit și autorităților competente care le supraveghează, fiind incluse de asemenea toate directivele, regulamentele și deciziile adoptate în baza acestor acte, precum și orice alte acte juridice cu caracter obligatoriu ale Uniunii, care conferă sarcini [ABE]. [ABE] acționează, de asemenea, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului [din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63)].”

8

Articolul 17 din Regulamentul nr. 1093/2010 prevede:

„(1)   Atunci când o autoritate competentă nu a aplicat actele menționate la articolul 1 alineatul (2) sau le‑a aplicat într‑un mod care pare să constituie o încălcare a legislației Uniunii, inclusiv standardele tehnice de reglementare și standardele tehnice de punere în aplicare stabilite în conformitate cu articolele 10-15, în special prin negarantarea faptului că o instituție financiară îndeplinește cerințele stabilite în respectivele acte, [ABE] acționează în conformitate cu competențele prevăzute la alineatele (2), (3) și (6) ale prezentului articol.

(2)   La cererea uneia sau mai multor autorități competente, a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Grupului părților interesate din domeniul bancar sau din proprie inițiativă și după ce a informat autoritatea competentă vizată, [ABE] poate ancheta pretinsa încălcare sau neaplicare a dreptului Uniunii.

Fără a aduce atingere competențelor stabilite la articolul 35, autoritatea competentă pune la dispoziția [ABE], fără întârziere, toate informațiile pe care [ABE] le consideră necesare pentru ancheta sa, inclusiv privind modul în care actele la care se face referire la articolul 1 alineatul (2) sunt aplicate în conformitate cu dreptul Uniunii.

(3)   Cel târziu în termen de două luni de la demararea anchetei, [ABE] poate adresa autorității competente în cauză o recomandare precizând măsurile necesare în vederea respectării dreptului Uniunii.

În termen de zece zile lucrătoare de la primirea recomandării, autoritatea competentă informează [ABE] cu privire la măsurile pe care le‑a întreprins sau pe care are intenția să le întreprindă pentru a garanta respectarea dreptului Uniunii.

(4)   Dacă, în termen de o lună de la primirea recomandării [ABE], autoritatea competentă nu s‑a conformat legislației Uniunii, Comisia poate, după ce a fost informată de [ABE] sau din proprie inițiativă, să emită un aviz formal prin care să îi ceară autorității competente să ia măsurile necesare pentru a respecta dreptul Uniunii. Avizul formal al Comisiei ține seama de recomandarea [ABE].

Comisia emite un astfel de aviz formal în termen de trei luni de la adoptarea recomandării. Comisia poate prelungi această perioadă cu o lună.

[ABE] și autoritățile competente transmit Comisiei toate informațiile necesare.

(5)   În termen de zece zile lucrătoare de la primirea avizului formal menționat la alineatul (4), autoritatea competentă informează Comisia și [ABE] cu privire la măsurile pe care le‑a întreprins sau pe care are intenția să le întreprindă pentru a se conforma avizului formal respectiv.

(6)   Fără a aduce atingere competențelor care îi revin Comisiei în temeiul articolului 258 din TFUE, atunci când o autoritate competentă nu respectă avizul formal menționat la alineatul (4) în termenul menționat în avizul formal și când este necesară remedierea promptă a nerespectării în vederea menținerii sau restabilirii condițiilor neutre de concurență de pe piață sau în vederea garantării bunei funcționări și a integrității sistemului financiar, [ABE] poate adopta, în cazul în care cerințele relevante prevăzute de actele menționate la articolul 1 alineatul (2) se aplică direct instituțiilor financiare, o decizie individuală adresată unei instituții financiare prin care să‑i impună acesteia să ia măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii, inclusiv încetarea oricărei activități.

Decizia [ABE] este conformă cu avizul formal emis de Comisie în temeiul alineatului (4).

(7)   Deciziile adoptate în temeiul alineatului (6) prevalează asupra oricărei decizii adoptate anterior de autoritățile competente cu privire la aceeași chestiune.

Atunci când adoptă o măsură în legătură cu chestiunile care fac obiectul unui aviz formal în temeiul alineatului (4) sau al unei decizii în temeiul alineatului (6), autoritățile competente respectă avizul formal corespunzător sau decizia corespunzătoare, după caz.

(8)   În raportul menționat la articolul 43 alineatul (5), [ABE] indică autoritățile competente și instituțiile financiare care nu au respectat avizele formale și deciziile menționate la alineatele (4) și (6) din prezentul articol.”

9

Articolul 18 din acest regulament se referă la măsurile întreprinse de [ABE] în situații de urgență.

10

Articolul 19 din regulamentul menționat conține dispoziții privind soluționarea dezacordurilor dintre autoritățile competente în contexte transfrontaliere.

11

Articolul 39 din Regulamentul nr. 1093/2010 prevede:

„(1)   Înainte de a lua deciziile prevăzute în prezentul regulament, [ABE] informează orice destinatar identificat cu privire la intenția sa de a adopta o decizie, fixând un termen limită în care destinatarul își poate exprima părerea cu privire la problema în cauză, ținând seama pe deplin de urgența, complexitatea și posibilele consecințe ale situației. Această dispoziție se aplică mutatis mutandis recomandărilor menționate la articolul 17 alineatul (3).

(2)   Deciziile [ABE] menționează motivele pe care se bazează.

(3)   Destinatarii deciziilor [ABE] sunt informați cu privire la căile de atac disponibile în temeiul prezentului regulament.

(4)   Atunci când [ABE] a luat o decizie în temeiul articolului 18 alineatul (3) sau (4), aceasta reexaminează periodic respectiva decizie.

(5)   Deciziile pe care [ABE] le adoptă în temeiul articolelor 17, 18 sau 19 se publică și menționează identitatea autorității competente sau a instituției financiare implicate, precum și conținutul principal al deciziei, cu excepția cazului în care o astfel de publicare este în conflict cu interesul legitim al instituțiilor financiare în ceea ce privește protecția secretelor comerciale sau ar putea periclita grav buna funcționare și integritatea piețelor financiare sau stabilitatea întregului sistem financiar al Uniunii sau a unei părți a acestuia.”

12

Potrivit articolului 58 alineatul (1) din acest regulament, comisia de apel este un organism comun al autorităților europene de supraveghere.

13

Articolul 60 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Orice persoană fizică sau juridică, inclusiv autoritățile competente, poate contesta o decizie a [ABE] menționată la articolele 17, 18 și 19 și orice altă decizie adoptată de [ABE] în conformitate cu actele Uniunii menționate la articolul 1 alineatul (2) care este adresată persoanei respective, precum și o decizie care, deși adresată unei alte persoane, privește direct și personal persoana în cauză.

(2)   Contestația, împreună cu expunerea de motive, se înaintează în scris la sediul [ABE], în termen de două luni de la data notificării deciziei către persoana vizată sau, în absența unei notificări, în termen de două luni de la data la care [ABE] a publicat decizia sa.

Comisia de apel ia o decizie cu privire contestație în termen de două luni de la introducerea acesteia.

(3)   O contestație efectuată în temeiul alineatului (1) nu are efect suspensiv.

Cu toate acestea, Comisia de apel poate, în cazul în care consideră că circumstanțele o cer, să suspende aplicarea deciziei contestate.

(4)   În cazul în care contestația este admisibilă, comisia de apel examinează dacă aceasta este întemeiată. Comisia de apel invită părțile implicate să prezinte observațiile pe care le au cu privire la notificările emise de ea însăși sau cu privire la comunicările altor părți la procedura de contestație, cu respectarea termenelor stabilite. Părțile la procedurile de contestație au dreptul să își prezinte oral argumentele.

(5)   Comisia de apel poate să confirme decizia luată de organismul competent al [ABE] sau poate retrimite cazul organismului competent din cadrul [ABE]. Decizia comisiei de apel este obligatorie pentru acest organism competent, care adoptă o decizie modificată privind cazul în speță.

(6)   Comisia de apel își adoptă propriul regulament de procedură și îl face public.

(7)   Deciziile adoptate de comisia de apel sunt motivate și se publică de către [ABE].”

14

Articolul 61 din Regulamentul nr. 1093/2010 are următorul cuprins:

„(1)   O acțiune poate fi înaintată Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 263 din TFUE, pentru contestarea unei decizii luate de către comisia de apel, sau, în cazul în care nu există un drept de contestație în fața comisiei de apel, a unei decizii luate de [ABE].

(2)   Statele membre și instituțiile Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică pot introduce o acțiune la Curtea de Justiție a Uniunii Europene împotriva deciziilor [ABE], în conformitate cu articolul 263 din TFUE.

(3)   În cazul în care [ABE] are obligația de a acționa, însă nu adoptă o decizie, poate fi înaintată o acțiune în constatarea omisiunii de a acționa în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 265 din TFUE.

(4)   [ABE] are obligația să ia măsurile necesare pentru a se conforma cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene.”

15

În hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat cadrul factual de la originea litigiului care i‑a fost deferit după cum urmează:

[…]

16

Prin intermediul acțiunii formulate, SV Capital a solicitat anularea, pe de o parte, a deciziei ABE din 21 februarie 2014 și, pe de altă parte, a deciziei comisiei de apel din 14 iulie 2014. SV Capital a solicitat de asemenea trimiterea cauzei organului competent al ABE pentru examinarea pe fond a plângerii sale.

17

În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat cinci motive. ABE, susținută de Comisie, a invocat inadmisibilitatea acestei acțiuni în totalitate, arătând că refuzul său de a deschide o anchetă din proprie inițiativă, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 1093/2010, era lipsit de efecte juridice în privința reclamantei.

18

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii respective, mai întâi, în măsura în care se solicita anularea deciziei ABE din 21 februarie 2014, Tribunalul a statuat că, la data formulării acestei acțiuni, reclamanta era decăzută din dreptul de a contesta decizia ABE, astfel încât această parte a acțiunii sale era inadmisibilă.

19

În continuare, în ceea ce privește admisibilitatea acestei acțiuni, în măsura în care se solicita anularea deciziei comisiei de apel din 14 iulie 2014, Tribunalul a considerat că această decizie constituia un act atacabil, astfel încât această parte a acțiunii respective era admisibilă.

20

În sfârșit, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii formulate de SV Capital, în măsura în care se solicita trimiterea cauzei organului competent al ABE în vederea examinării pe fond a plângerii, Tribunalul a arătat că, în cadrul unei acțiuni în anulare, competența instanței Uniunii nu îi permite să adreseze somații ABE. Prin urmare, Tribunalul a declarat acest capăt de cerere inadmisibil.

21

Pe fond, Tribunalul a invocat din oficiu problema competenței, în raport cu articolul 60 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1093/2010, pe care o are comisia de apel pentru a statua asupra contestației introduse în fața sa împotriva deciziei ABE din 21 februarie 2014 și a statuat că o asemenea competență lipsea.

22

În aceste condiții și fără a examina temeinicia motivelor invocate de reclamantă, Tribunalul a admis acțiunea în ceea ce privea solicitarea de anulare a deciziei comisiei de apel din 14 iulie 2014, pentru lipsa competenței acesteia din urmă. Prin urmare, Tribunalul a anulat decizia 2014-C1-02 a comisiei de apel din 14 iulie 2014 și a respins în rest acțiunea cu care era sesizată.

23

SV Capital solicită Curții:

24

ABE solicită Curții:

25

Comisia solicită Curții:

26

Întrucât hotărârea are ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a deciziei ABE din 21 februarie 2014 și, pe de altă parte, o cerere de anulare a deciziei comisiei de apel din 14 iulie 2014, este necesar să se examineze diferitele motive ale recursului în măsura în care se referă la una sau la cealaltă decizie.

27

Prin intermediul primului motiv formulat, SV Capital susține că, în cadrul acțiunii sale în fața Tribunalului, aceasta a precizat că acțiunea nu viza decizia comisiei de apel din 14 iulie 2014 decât în ceea ce privea respingerea pe fond, prin această decizie, a contestației sale. În schimb, ea nu ar fi atacat această decizie în ceea ce privește admisibilitatea contestației respective și cheltuielile de judecată. Cu toate acestea, Tribunalul s‑ar fi pronunțat din oficiu asupra competenței comisiei de apel și ar fi statuat, prin urmare, ultra petita.

28

Prin intermediul celui de al doilea motiv formulat, SV Capital consideră de asemenea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin încălcarea articolului 60 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1093/2010, interpretat în lumina considerentului (58) al acestuia. Astfel, coroborând articolul 17 alineatul (2) din regulamentul respectiv și articolul 1 din acesta, comisia de apel ar fi fost învestită cu competența de a statua asupra contestației îndreptate împotriva deciziei ABE din 21 februarie 2014.

29

Prin intermediul celui de al treilea motiv formulat, SV Capital arată că Tribunalul a încălcat articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură, în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2014, statuând că argumentația invocată în cadrul procedurii desfășurate în fața Tribunalului, potrivit căreia comisia de apel era competentă să statueze asupra contestației, era inadmisibilă. Astfel, părțile ar fi fost invitate de Tribunalul însuși să se pronunțe asupra problemei competenței comisiei de apel, iar recurenta s‑ar fi limitat să răspundă la întrebarea adresată.

30

ABE și Comisia solicită respingerea motivelor respective.

31

În ceea ce privește primul motiv de recurs, prin care recurenta susține că Tribunalul a statuat ultra petita, este suficient să se arate că instanța Uniunii este ținută să invoce din oficiu competența autorității al cărei act este atacat în fața sa, chiar dacă niciuna dintre părți nu a formulat o cerere în acest sens, întrucât necompetența autorului unui act cauzator de prejudiciu constituie un motiv de ordine publică care nu numai că poate fi invocat din oficiu, dar și trebuie să fie invocat.

32

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, problema competenței autorului actului trebuie examinată din oficiu de instanță, chiar dacă niciuna dintre părți nu i‑a solicitat să o facă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 1982, Amylum/Consiliul,108/81, EU:C:1982:322, punctul 28, și Hotărârea din 13 iulie 2000, Salzgitter/Comisia,C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctul 56 și jurisprudența citată).

33

În consecință, acest prim motiv trebuie înlăturat.

34

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 60 din Regulamentul nr. 1093/2010, pot contesta o decizie a ABE persoanele fizice sau juridice, inclusiv autoritățile competente cărora le este adresată această decizie sau care, deși respectiva decizie nu le este adresată, le privește direct și personal.

35

Cu toate acestea, pentru a putea fi contestată în fața comisiei de apel, decizia ABE trebuie să fie, astfel cum Tribunalul a constatat la punctul 66 din hotărârea atacată, ori una dintre deciziile vizate la articolele 17-19 din Regulamentul nr. 1093/2010, ori o decizie care a fost adoptată în conformitate cu actele Uniunii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din acest regulament.

36

Astfel cum Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctele 67-71 din hotărârea atacată, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în speță.

37

În primul rând, decizia ABE din 21 februarie 2014 nu se întemeiază pe articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1093/2010. Astfel, după cum a arătat în mod just Tribunalul la punctul 67 din hotărârea atacată, în pofida faptului că încălcarea anumitor dispoziții ale Directivei 2006/48 a fost invocată în susținerea plângerii, ABE nu s‑a pronunțat în decizia respectivă asupra încălcării sau a lipsei vreunei încălcări a acestei directive de către autoritățile competente sau de către instituția de credit vizată.

38

În al doilea rând, este cert că decizia menționată nu face parte dintre deciziile vizate la articolele 18 și 19 din acest regulament, prin care ABE poate impune autorităților naționale de supraveghere adoptarea unor măsuri specifice, respectiv pentru a remedia o situație de urgență sau pentru a soluționa diferenduri ce pot surveni între acestea în situații transfrontaliere.

39

În al treilea rând, contrar celor impuse la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul respectiv, nicio încălcare a standardelor tehnice de reglementare și de punere în aplicare stabilite în conformitate cu articolele 10-15 din același regulament nu a fost invocată în susținerea plângerii menționate.

40

În al patrulea rând, recurenta nu face parte dintre entitățile prevăzute expres la articolul 17 alineatul (2) din acest regulament, care pot sesiza ABE cu o cerere de deschidere a unei anchete pentru încălcarea sau pentru neaplicarea dreptului Uniunii. În particular, recurenta nu arată că ar aparține grupului părților interesate din sectorul bancar, instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul nr. 1093/2010.

41

Pe de altă parte, constatarea potrivit căreia recurenta nu face parte din entitățile prevăzute expres la articolul 17 alineatul (2) din acest regulament nu se schimbă cu nimic, contrar celor ce pare să pretindă recurenta, prin faptul că ABE poate iniția anchete din proprie inițiativă.

42

În consecință, întrucât considerațiile care figurează în hotărârea atacată nu sunt afectate de nicio eroare de drept, al doilea motiv de recurs trebuie de asemenea înlăturat.

43

În ceea ce privește cel de al treilea motiv invocat, trebuie amintit că recurenta, ca răspuns la o cerere a Tribunalului, a prezentat în fața acestuia o argumentație care depășește obiectul întrebării adresate de acesta.

44

Astfel, recurenta a arătat că acțiunea în anulare introdusă în fața Tribunalului a fost formulată în termenul prevăzut, având în vedere că procedura administrativă a continuat până la 14 iulie 2014 și că depunerea acestei acțiuni în anulare ținea de un caz fortuit, în sensul articolului 45 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

45

În această privință, este necesar să se constate că afirmația recurentei potrivit căreia aceasta s‑a limitat să prezinte observații ca răspuns la întrebarea adresată de Tribunal este greșită în fapt. Astfel, după cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctul 42 din hotărârea atacată, răspunsul recurentei cuprindea, în realitate, două motive noi.

46

Rezultă că Tribunalul a statuat în mod corect că această argumentație era inadmisibilă.

47

Și al treilea motiv de recurs trebuie, așadar, înlăturat.

48

Prin intermediul celui de al patrulea motiv formulat, SV Capital susține că acțiunea sa, în măsura în care privea anularea deciziei ABE din 21 februarie 2014, a fost formulată în termenul prevăzut la articolul 263 TFUE, întrucât procedura administrativă în fața comisiei de apel a continuat până 14 iulie 2014 în numele ABE și al autorităților europene de supraveghere. Necompetența comisiei de apel ar putea determina anularea deciziei adoptate de aceasta din urmă, însă nu ar putea avea incidență asupra termenului prevăzut la articolul 263 TFUE. În consecință, mențiunea care figurează la punctul 44 din hotărârea atacată și referitoare la posibilitatea introducerii unei acțiuni în fața Tribunalului împotriva deciziei ABE din 21 februarie 2014, în paralel și concomitent cu o contestație în fața comisiei de apel, ar fi lipsită de orice temei. Astfel, o asemenea acțiune în fața Tribunalului ar fi fost inadmisibilă în temeiul articolului 263 TFUE, în lipsa unui act administrativ definitiv.

49

Prin intermediul celui de al cincilea motiv formulat, SV Capital arată că Tribunalul a încălcat articolul 45 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât depunerea unei acțiuni în termenul de două luni de la primirea deciziei din 21 februarie 2014 ar fi fost împiedicată de o eroare scuzabilă. Faptul că comisia de apel a declarat contestația sa admisibilă și a examinat‑o pe fond ar fi putut determina „o confuzie admisibilă”. Chiar dacă comisia de apel era necompetentă să statueze asupra contestației având ca obiect anularea deciziei ABE din 21 februarie 2014, aceasta din urmă nu ar fi invocat niciodată un argument potrivit căruia Tribunalul, iar nu comisia de apel, era mai degrabă competent să statueze asupra contestației. Comisia de apel ar fi statuat asupra contestației cu care a fost sesizată, lăsând astfel să se presupună că era organismul de control competent. Prin urmare, ar trebui să se considere că introducerea acțiunii în fața Tribunalului după expirarea termenului de două luni de la decizia ABE din 21 februarie 2014 rezultă dintr‑o eroare scuzabilă.

50

Prin intermediul celui de al șaselea motiv formulat, SV Capital susține că, prin faptul că, la punctul 45 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, în orice ipoteză, acțiunea având ca obiect anularea deciziei ABE din 21 februarie 2014 era inadmisibilă în lipsa unui act atacabil, acesta a aplicat în mod eronat articolul 263 TFUE, precum și articolul 60 alineatul (1) și articolul 61 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1093/2010. Astfel, acțiunea formulată împotriva deciziei respective ar fi fost admisibilă, întrucât această decizie îi era adresată recurentei și o privea direct și personal.

51

ABE și Comisia solicită respingerea motivelor respective.

52

Întrucât al patrulea motiv privește considerațiile care figurează la punctul 36 și următoarele din hotărârea atacată, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie amintit că termenul de introducere a acțiunii este de ordine publică și revine instanței Uniunii sarcina să verifice, din oficiu, dacă a fost respectat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 septembrie 2013, ClientEarth/Consiliul, C‑573/11 P, Cnepublicată, EU:C:2013:564, punctul 20 și jurisprudența citată).

53

Astfel cum rezultă din articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunile în anulare trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. În speță, decizia ABE a fost notificată recurentei la 21 februarie 2014. În consecință, prin aplicarea regulilor de calcul al termenelor, prevăzute la articolele 58 și 60 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, care corespund articolelor 49 și 51 din Regulamentul de procedură al Curții, la data introducerii acțiunii SV Capital în fața Tribunalului, și anume la 12 septembrie 2014, aceasta din urmă era decăzută din dreptul de a contesta respectiva decizie a ABE, astfel cum Tribunalul a constatat la punctul 41 din hotărârea atacată.

54

Tribunalul a statuat de asemenea, la punctul 43 din această hotărâre, că recurenta nu era îndreptățită să invoce nici un caz de forță majoră, în temeiul articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nici existența unei erori scuzabile.

55

Aceste considerații nu sunt afectate de nicio eroare de drept.

56

Astfel, Curtea a statuat de nenumărate ori că nu se poate deroga de la aplicarea reglementării Uniunii privind termenele de procedură decât în împrejurări cu totul excepționale, de caz fortuit sau de forță majoră, conform articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că aplicarea strictă a acestor norme respectă cerința de securitate juridică și necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției (Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia,C‑73/10 P, EU:C:2010:684, punctul 41 și jurisprudența citată).

57

Contrar celor afirmate de recurentă, nu a existat o „continuare” a procedurii după adoptarea de către ABE a deciziei sale din 21 februarie 2014, iar introducerea unei contestații în fața comisiei de apel nu are niciun impact asupra calculului termenului de introducere a acțiunii pentru o decizie adoptată anterior de ABE, având în vedere necompetența acesteia.

58

Al patrulea motiv de recurs trebuie, așadar, înlăturat.

59

În ceea ce privește cel de al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe existența unei erori scuzabile a SV Capital, din jurisprudența Curții rezultă că, în cadrul reglementării Uniunii privind termenele de introducere a acțiunii, noțiunea de eroare scuzabilă, care permite derogarea de la acestea, nu vizează decât împrejurări excepționale în care, printre altele, instituția vizată a adoptat un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat (a se vedea Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia,C‑73/10 P, EU:C:2010:684, punctul 42 și jurisprudența citată).

60

În speță, astfel cum Tribunalul a statuat la punctul 44 din hotărârea atacată, recurentei nu i‑a fost furnizată nicio asigurare precisă cu privire la competența comisiei de apel de a soluționa o contestație privind decizia ABE care ar fi ulterior adoptată.

61

În particular, contrar celor pretinse de recurentă, nu poate fi calificat drept comportament de natură să provoace o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil nici omisiunea ABE de a ridica o obiecție în ceea ce privește competența comisiei de apel de a statua asupra unei decizii a ABE, nici concluzia eronată a acesteia din urmă, potrivit căreia aceasta dispune de o asemenea competență.

62

Rezultă că în mod întemeiat Tribunalul a constatat absența vreunei erori scuzabile care să deroge de la obligația respectării termenului de introducere a acțiunii prevăzut.

63

Al cincilea motiv de recurs trebuie, așadar, înlăturat.

64

Prin intermediul celui de al șaselea motiv formulat, recurenta susține că, prin hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat articolul 263 TFUE, precum și articolul 60 alineatul (1) și articolul 61 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1093/2010. În această privință, este suficient să se constate că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 45 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat doar cu titlu suplimentar asupra inadmisibilității acțiunii pentru lipsa unui act atacabil.

65

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, criticile îndreptate împotriva motivelor neesențiale ale unei decizii a Tribunalului nu pot determina anularea acestei decizii și sunt, așadar, inoperante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Deutsche Post,C‑399/08 P, EU:C:2010:481, punctul 75, precum și Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctul 211 și jurisprudența citată).

66

În consecință, al șaselea motiv de recurs trebuie înlăturat ca inoperant.

67

SV Capital invocă din nou următoarele motive, care ar fi susținute de argumentele formulate în cadrul acțiunii sale introduse în fața Tribunalului, întrucât acesta din urmă nu ar fi statuat pe fondul acțiunii:

68

ABE și Comisia arată că motivele respective sunt inadmisibile.

69

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea atacată, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (a se vedea în special Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 29, precum și Ordonanța din 12 februarie 2015, Meister/Comisia, C‑327/14 P, nepublicată, EU:C:2015:99, punctul 12). Or, motivele șapte-unsprezece ale recursului nu se referă nicidecum la hotărârea atacată, ci privesc decizia ABE din 21 februarie 2014. Prin urmare, acestea trebuie respinse drept inadmisibile, doar pentru acest motiv.

70

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul trebuie respins în totalitate.

71

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

72

Întrucât SV Capital a căzut în pretenții, iar ABE a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs.

73

Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

74

În consecință, Comisia, care a intervenit în litigiu, va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: