—

pentru „Private Equity Insurance Group” SIA, de N. Šlitke, advokāts;

—

pentru „Swedbank” AS, de R. Vonsovičs, de D. Lasmanis și de I. Balmaks, advokāti, și de R. Rubenis;

—

pentru guvernul leton, de I. Kalniņš și de J. Treijs‑Gigulis, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul spaniol, de M. García‑Valdecasas Dorrego și de V. Ester Casas, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul Regatului Unit, de J. Kraehling, în calitate de agent, asistată de J. Holmes, barrister, și de M. B. Kenelly, QC;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Rius, de A. Sauka și de K.‑Ph. Wojcik, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2002/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iunie 2002 privind contractele de garanție financiară (JO 2002, L 168, p. 43, Ediție specială, 10/vol. 3, p. 6).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Private Equity Insurance Group” SIA, pe de o parte, și „Swedbank” AS, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în despăgubire introdusă de prima societate împotriva celei de a doua.

3

Potrivit articolului 1 din Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare (JO 1998, L 166, p. 45, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 33):

„Dispozițiile prezentei directive se aplică:

4

În conformitate cu articolul 2 litera (a) primul paragraf din directiva menționată:

„În sensul [acesteia]:

5

Considerentele (1), (3)-(5), (9), (10), (17) și (18) ale Directivei 2002/47 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

6

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește regimul comunitar aplicabil contractelor de garanție constituită sub formă de numerar sau de instrumente financiare, denumite în continuare «contracte de garanție financiară», care îndeplinesc cerințele prevăzute la alineatele (2) și (5), dar și garanției financiare, în conformitate cu condițiile prevăzute la alineatele (4) și (5).

(2)   Beneficiarul garanției și cel care constituie garanția trebuie să aparțină fiecare uneia dintre următoarele categorii:

(3)   Statele membre pot să excludă din domeniul de aplicare al prezentei directive contracte de garanție financiară la care una dintre părți este o persoană menționată la alineatul (2) litera (e).

[…]

(4)   (a) Garanția financiară trebuie să fie constituită în numerar sau din instrumente financiare.

[…]

(5)   Prezenta directivă se aplică garanției financiare de la constituire și constituirea acesteia poate fi dovedită în scris.

Înscrisul care atestă constituirea garanției asupra instrumentelor financiare sau în numerar trebuie să permită identificarea activelor care fac obiectul garanției. În acest scop, este suficient să se dovedească, în cazul garanției sub formă de instrumente financiare transmisibile prin înscriere în cont, că au fost înregistrate în creditul contului relevant sau constituie un credit asupra acestui cont și, în cazul garanției în numerar, că suma respectivă a fost înregistrată în creditul unui cont desemnat ori constituie un credit asupra acestui cont.

[…]”

7

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:

„(1)   În înțelesul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]

(2)   În prezenta directivă, orice referire la o garanție financiară «constituită» sau la «constituirea» unei garanții financiare reprezintă remiterea, transferarea, deținerea, înregistrarea sau orice altă modalitate prin care beneficiarul garanției ori persoana care acționează pe seama acestuia obține detenția sau controlul asupra garanției financiare. Garanția financiară menționată prin prezenta directivă se consideră pusă la dispoziție chiar dacă furnizorul acesteia beneficiază de dreptul de a substitui ori de a retrage în favoarea sa surplusul de bani sau de instrumente financiare.

(3)   În prezenta directivă, orice referire la noțiunea de «înscris» include documentele înregistrate pe un suport în format electronic sau orice alt suport durabil.”

8

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă, intitulat „Condiții de formă”:

„(1)   Statele membre nu condiționează încheierea, valabilitatea, executarea sau admiterea ca probă a contractului de garanție financiară, precum și punerea la dispoziție a garanției financiare sub forma unei sume de bani de îndeplinirea vreunei formalități.

(2)   Alineatul (1) nu aduce atingere aplicării prezentei directive din momentul punerii la dispoziție a garanției financiare, numai dacă punerea la dispoziție poate fi probată printr‑un înscris și în cazul în care contractul de garanție financiară poate fi probat printr‑un înscris sau altă formă echivalentă din punct de vedere juridic.”

9

Articolul 4 din Directiva 2002/47, intitulat „Executarea contractelor de garanție financiară”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură că, la apariția unei cauze care determină executarea garanției, beneficiarul acesteia poate să execute garanția financiară pusă la dispoziție în temeiul unui contract de garanție financiară fără transfer de proprietate în condițiile prevăzute de acesta, în una din următoarele modalități:

[…]

[…]

(4)   Cu excepția condițiilor stabilite prin contractul de garanție financiară fără transfer de proprietate, executarea garanției financiare prin modalitățile menționate la alineatul (1) nu este condiționată de:

(5)   Statele membre asigură faptul că deschiderea sau continuarea unei proceduri de lichidare sau de reorganizare judiciară față de cel care constituie garanția ori față de beneficiarul acesteia nu împiedică executarea unui contract de garanție financiară în conformitate cu prevederile acestuia.

[…]”

10

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Neaplicarea anumitor dispoziții în materie de insolvență”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură faptul că nu pot fi declarate nule, anulabile sau lipsite de efecte contractele de garanție financiară, precum și punerea la dispoziție a garanțiilor financiare în baza unui asemenea contract numai pe motiv că acestea au fost încheiate sau garanțiile financiare au fost puse la dispoziție în următoarele condiții:

(2)   Statele membre asigură faptul că în cazul în care un contract de garanție financiară a fost încheiat sau o obligație financiară garantată a luat naștere ori o garanție financiară a fost pusă la dispoziție în ziua, dar după momentul deschiderii procedurii de lichidare sau a adoptării măsurilor de reorganizare, contractul își produce efectele și va fi opozabil terților dacă beneficiarul garanției poate dovedi că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că o astfel de procedură a fost deschisă ori că astfel de măsuri au fost adoptate.

(3)   În cazul în care un contract de garanție financiară prevede:

statele membre asigură faptul că punerea la dispoziție, în temeiul acestei obligații sau acestui drept, a unei garanții financiare sau a unei garanții financiare suplimentare, prin schimbarea sau înlocuirea acesteia, nu va putea fi declarată nulă sau anulabilă numai pe motiv că:

[…]”

11

Finanšu nodrošinājuma likums (Legea privind garanția financiară) a fost adoptată în vederea transpunerii în dreptul leton a Directivei 2002/47.

12

La data de 14 aprilie 2007, „Izdevniecība Stilus” SIA, în drepturile căreia succedă Private Equity Insurance Group, și Swedbank au încheiat un contract‑tip de cont bancar curent. Acest contract conține o clauză de garanție financiară în temeiul căreia asupra fondurilor depuse în contul curent al Izdevniecība Stilus se constituie o ipotecă mobiliară pentru a garanta toate creanțele Swedbank împotriva Izdevniecība Stilus.

13

La data de 25 octombrie 2010, s‑a declarat falimentul Izdevniecība Stilus. Ulterior, administratorul judiciar a încheiat cu Swedbank un nou contract de cont curent care conținea aceeași clauză de ipotecă mobiliară financiară.

14

La data de 8 iunie 2011, Swedbank a prelevat suma de 192,30 lats letoni (LVL) (aproximativ 274 de euro) din contul curent al Izdevniecība Stilus, cu titlu de comision de administrare a contului aferent perioadei de până la declararea falimentului.

15

Izdevniecība Stilus, reprezentată de administratorul judiciar, a formulat o acțiune în justiție împotriva Swedbank în vederea recuperării acestei sume, întemeindu‑se pe principiul de drept național care garantează egalitatea creditorilor în cadrul unei proceduri de insolvență, precum și pe interzicerea efectuării de către un creditor individual a unor acte care cauzează un prejudiciu altor creditori.

16

Instanțele letone de prim grad și de apel au respins această cerere, întemeindu‑se în special pe Legea privind garanțiile financiare, ale cărei dispoziții excludeau garanțiile financiare de la aplicarea dreptului insolvenței. În aceste condiții, Augstākās tiesas Civillietu departaments (Curtea Supremă, Secția civilă, Letonia) a fost sesizată cu un recurs.

17

În această privință, instanța menționată arată că Directiva 2002/47 a fost adoptată într‑un context constituit în special din Directiva 98/26, care privește sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare. Prin urmare, aceasta ridică, în primul rând, problema dacă Directiva 2002/47 se aplică și în cazul unor fonduri depuse într‑un cont bancar ordinar precum cel în discuție în litigiul principal, utilizat în afara cadrului sistemelor de plăți și de decontare a titlurilor de valoare prevăzute la articolele 1 și 2 din Directiva 98/26.

18

În al doilea rând, Augstākās tiesas Civillietu departaments (Curtea Supremă, Secția civilă) are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea priorității garanției financiare față de toate celelalte tipuri de garanții, mai ales cele înscrise într‑un registru public, precum ipoteca, cu principiul egalității de tratament al creditorilor în cadrul unei proceduri de insolvență. Aceasta ridică în special problema dacă o astfel de prioritate este justificată și proporțională în raport cu obiectivele urmărite de Directiva 2002/47.

19

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că Legea privind garanțiile financiare se aplică atât persoanelor vizate la articolul 1 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2002/47, cât și persoanelor fizice. În consecință, aceasta ridică problema, pe de o parte, dacă dispoziția menționată permite extinderea aplicării normelor prevăzute de directiva respectivă la persoane care sunt excluse expres din domeniul său de aplicare și, pe de altă parte, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă dispoziția menționată este direct aplicabilă. Admițând totodată că este vorba despre întrebări ipotetice în contextul litigiului principal, instanța menționată consideră că acestea ar putea să se dovedească pertinente în cazul unui eventual control de constituționalitate pe care Latvijas Republikas Satversmes tiesa (Curtea Constituțională, Letonia) ar putea să îl exercite asupra Legii privind garanțiile financiare.

20

În aceste condiții, Augstākās tiesas Civillietu departaments (Curtea Supremă, Secția civilă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2002/47 trebuie interpretată în sensul că conferă beneficiarului unei garanții financiare precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia asupra fondurilor depuse într‑un cont bancar se constituie o ipotecă mobiliară a băncii pentru a garanta toate creanțele acesteia împotriva titularului contului, dreptul de a executa această garanție independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția.

22

În această privință, este necesar să se arate că, potrivit considerentului (3) din Directiva 2002/47, aceasta urmărește să favorizeze integrarea și funcționarea rentabilă a pieței financiare, precum și stabilitatea sistemului financiar al Uniunii Europene.

23

În acest scop, respectiva directivă a instituit un regim care are ca obiectiv, după cum reiese din considerentele (5), (9), (10) și (17) ale acesteia, de a limita sarcina administrativă a părților care utilizează garanțiile financiare în domeniul său de aplicare, de a consolida certitudinea juridică a acestor garanții prin excluderea lor de la aplicarea anumitor dispoziții ale legislației naționale în domeniul insolvenței și de a prevedea proceduri rapide și simplificate de executare, astfel încât să se asigure stabilitatea financiară și să se restrângă efectele contagioase în cazul în care una dintre părțile semnatare ale contractului de garanție financiară nu își respectă obligațiile asumate.

24

Astfel, pe de o parte, articolul 3 din directiva menționată interzice în esență statelor membre să condiționeze încheierea, valabilitatea, executarea sau admiterea ca probă a contractului de garanție financiară, precum și punerea la dispoziție a garanției financiare sub forma unei sume de bani de îndeplinirea vreunei formalități.

25

Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2002/47 prevede că beneficiarul unei garanții financiare fără transfer de proprietate trebuie să o poată executa în una din modalitățile pe care le descrie. În temeiul articolului 4 alineatul (5) din această directivă, statele membre asigură faptul că deschiderea sau continuarea unei proceduri de lichidare sau de reorganizare judiciară față de cel care constituie garanția ori față de beneficiarul acesteia nu împiedică executarea unui contract de garanție financiară în conformitate cu prevederile acestuia.

26

În consecință, regimul instituit de Directiva 2002/47, excluzând totodată posibilitatea să se condiționeze utilizarea garanțiilor financiare de îndeplinirea vreunor formalități, conferă beneficiarilor acestor garanții dreptul să le execute independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția.

27

În aceste condiții, trebuie să se determine dacă o garanție precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al respectivei directive.

28

În această privință, este cert că garanția în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare ratione personae al directivei menționate, astfel cum se precizează la articolul 1 alineatul (2) din aceasta.

29

În ceea ce privește domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2002/47, trebuie să se constate mai întâi că obligațiile asigurate prin garanție trebuie să constituie „obligații financiare garantate”, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (f) din această directivă. Potrivit definiției care figurează în dispoziția respectivă, „obligații[le] financiare garantate” sunt obligații care sunt garantate printr‑un contract de garanție financiară și care conferă dreptul la plata unei sume de bani și/sau la transmiterea proprietății asupra unor instrumente financiare. Obligațiile financiare garantate pot consta în sau pot include obligații prezente sau viitoare, inclusiv obligații care decurg dintr‑un contract‑cadru sau alte acorduri similare, obligații asumate față de beneficiarul garanției de către o altă persoană decât furnizorul acesteia sau obligații de o anumită categorie sau tip care se nasc ocazional.

30

După cum au arătat toate părțile care au prezentat observații în fața Curții, definiția „obligații[lor] financiare garantate” care figurează astfel la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47 se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care garanția acoperă toate creanțele băncii împotriva titularului contului.

31

Astfel, pe de o parte, în lipsa unei limitări exprese prevăzute în textul Directivei 2002/47, termenii „obligații care conferă dreptul la plata unei sume de bani”, ce figurează în definiția prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47, trebuie interpretați în sensul că vizează orice obligație care conferă dreptul la plata unei sume de bani și, prin urmare, și datorii pecuniare ordinare ale unui titular de cont față de banca sa, precum comisionul de administrare a contului în discuție în litigiul principal.

32

Pe de altă parte, întrucât, potrivit însuși textului definiției care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47, obligațiile financiare garantate pot consta în sau pot include obligații prezente, precum și obligații viitoare, inclusiv obligațiile care decurg dintr‑un contract‑cadru sau alte acorduri similare, această definiție are în vedere și o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care garanția acoperă nu numai o obligație individuală, ci și ansamblul creanțelor băncii împotriva titularului contului.

33

În continuare, trebuie să se arate că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2002/47, garanția avută în vedere de aceasta trebuie să fie constituită din sume de bani sau din instrumente financiare. În ceea ce privește noțiunea „numerar”, aceasta este definită la articolul 2 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată ca însemnând sume de bani cu care este creditat un cont sau orice sume rambursate la cerere, cum ar fi depozitele de pe piața monetară. În plus, din considerentul (18) al aceleiași directive reiese că bancnotele sunt excluse din această definiție. Întrucât nicio altă excludere nu este prevăzută de Directiva 2002/47, este necesar să se constate, după cum a arătat avocatul general la punctul 29 din concluzii, că definiția menționată include fondurile depuse într‑un cont bancar precum cel în discuție în litigiul principal.

34

Cu privire la problema ridicată de instanța de trimitere, dacă, în raport cu contextul în care a fost adoptată această directivă, domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2002/47 trebuie să fie limitat la fonduri depuse în conturi utilizate în cadrul sistemelor de plăți și de decontare a titlurilor de valoare prevăzute la articolele 1 și 2 din Directiva 98/26, trebuie să se arate că o astfel de limitare nu este susținută în niciun fel de textul Directivei 2002/47. Dimpotrivă, deși este adevărat, astfel cum reiese din considerentele (1) și (4) ale directivei respective, că aceasta a fost adoptată într‑un context constituit în special din Directiva 98/26 și că legiuitorul Uniunii a considerat că este avantajos să supună unei reglementări comune garanțiile constituite în cadrul sistemelor de plăți și de decontare prevăzute de această din urmă directivă, totuși Directiva 2002/47, după cum se amintește și în considerentul (4) al acesteia, a completat actele normative existente, reglementând și alte probleme și detaliind anumite probleme. Pe de altă parte, după cum a arătat avocatul general la punctul 31 din concluzii, expunerea de motive a Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de garanție financiară (JO 2001, C 180 E, p. 312) confirmă de asemenea că Directiva 2002/47 a fost adoptată cu obiectivul să depășească domeniul de aplicare al Directivei 98/26.

35

Rezultă că domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2002/47 nu poate fi considerat limitat la fonduri depuse în conturi utilizate în cadrul sistemelor de plăți și de decontare a titlurilor de valoare prevăzute de Directiva 98/26.

36

În aceste condiții, este necesar să se arate că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (5) primul paragraf din Directiva 2002/47, aceasta se aplică garanției financiare de la constituire dacă constituirea acesteia poate fi dovedită în scris, ceea ce include, în temeiul articolului 2 alineatul (3) din respectiva directivă, documentele înregistrate pe un suport în format electronic sau orice alt suport durabil. La rândul său, articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată prevede în mod explicit că interdicția de a condiționa punerea la dispoziție a unei garanții financiare de îndeplinirea vreunor formalități, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă, nu aduce atingere aplicării acesteia din momentul punerii la dispoziție a respectivei garanții financiare, în condițiile în care punerea la dispoziție este probată printr‑un înscris.

37

Potrivit definiției care figurează la articolului 2 alineatul (2) prima teză din Directiva 2002/47, constituirea unei garanții financiare reprezintă remiterea, transferarea, deținerea, înregistrarea sau orice altă modalitate prin care beneficiarul garanției ori persoana care acționează pe seama acestuia obține detenția sau controlul asupra garanției financiare.

38

Cu toate acestea, directiva menționată nu precizează în ce condiții se îndeplinește criteriul potrivit căruia beneficiarul garanției trebuie să obțină „detenția sau controlul” în caz de garanție necorporală precum cea în discuție în litigiul principal, care privește fonduri depuse într‑un cont bancar.

39

În lipsa unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre, criteriul menționat trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de modul de redactare, de contextul și de obiectivul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, A, C‑184/14, EU:C:2015:479, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

40

În această privință, din considerentul (10) al Directivei 2002/47 reiese că aceasta urmărește să stabilească un echilibru între, pe de o parte, eficiența de piață, evitând formalismul în ceea ce privește constituirea unei garanții financiare, și, pe de altă parte, siguranța părților la contractul de garanție financiară și a terților, impunând să se materializeze constituirea garanției financiare printr‑o anumită formă de deposedare.

41

Astfel, cerința referitoare la constituirea garanției financiare urmărește să asigure că beneficiarul garanției desemnat în contractul de garanție financiară este efectiv în măsură să dispună de aceasta în cazul producerii evenimentului care determină executarea respectivei garanții.

42

Trebuie să se adauge că din considerentul (17) al Directivei 2002/47 reiese că aceasta prevede proceduri rapide și simplificate de executare, astfel încât să se asigure stabilitatea financiară și să se restrângă efectele contagioase în cazul în care una dintre părțile semnatare ale contractului de garanție financiară nu își respectă obligațiile asumate. Cerința referitoare la constituirea garanției financiare, întrucât asigură că beneficiarul va fi efectiv în măsură să dispună de aceasta, este de natură să promoveze un astfel de obiectiv.

43

În plus, textul articolului 2 alineatul (2) teza a doua din Directiva 2002/47 prevede că garanția financiară se consideră pusă la dispoziție chiar dacă furnizorul acesteia beneficiază de dreptul de a substitui ori de a retrage în favoarea sa surplusul de bani. Or, acest drept ar fi lipsit de forță juridică dacă s‑ar considera că beneficiarul unei garanții privind fonduri depuse într‑un cont bancar a obținut „detenția sau controlul” respectivelor fonduri și în cazul în care titularul contului poate să dispună în mod liber de acestea.

44

În consecință, nu se poate considera că beneficiarul unei garanții precum cea în discuție în litigiul principal, care se referă la fonduri depuse într‑un cont bancar ordinar, a obținut „detenția sau controlul” respectivelor fonduri decât cu condiția ca cel care constituie garanția să fie împiedicat să dispună de aceasta.

45

Este de asemenea necesar să se considere că o garanție financiară, în principiu, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/47 dacă aceasta a fost constituită după deschiderea unei proceduri de insolvență.

46

Astfel, articolul 8 alineatele (1) și (3) din directiva respectivă se opune în esență posibilității ca o procedură de insolvență să aibă un efect retroactiv asupra garanțiilor financiare constituite înaintea deschiderii acestei proceduri. În schimb, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, în cazul în care o garanție financiară a fost pusă la dispoziție după deschiderea unei astfel de proceduri, contractul de garanție nu își produce efectele și nu va fi opozabil terților decât în mod excepțional, și anume doar dacă garanția a fost pusă la dispoziție în ziua acestei deschideri și dacă beneficiarul garanției dovedește că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă. După cum a arătat avocatul general la punctele 63 și 64 din concluzii, rezultă că, sub rezerva ipotezelor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din aceeași directivă, aceasta nu acoperă garanțiile constituite după deschiderea unei proceduri de insolvență.

47

În speță, având în vedere constatările făcute la punctele 44 și 46 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere are sarcina să verifice în special, pe de o parte, dacă fondurile prelevate de Swedbank din contul Izdevniecība Stilus au fost vărsate în contul respectiv înaintea deschiderii procedurii de insolvență sau dacă au fost vărsate în acesta în ziua deschiderii menționate, având în vedere că Swedbank a dovedit că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă, și, pe de altă parte, dacă Izdevniecība Stilus a fost împiedicată să dispună de aceste fonduri după vărsarea lor în contul respectiv.

48

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, se pare că aceste condiții nu sunt întrunite în speță. Astfel, în cursul ședinței în fața Curții, părțile din litigiul principal au fost de acord în a arăta, pe de o parte, că fondurile prelevate de Swedbank nu au fost depuse în contul în cauză decât după data deschiderii procedurii de insolvență și, pe de altă parte, că contractul de garanție financiară în discuție în litigiul principal nu conține o clauză potrivit căreia Izdevniecība Stilus era împiedicată să dispună de aceste fonduri după vărsarea lor în contul respectiv.

49

În sfârșit, întrucât instanța de trimitere ridică problema compatibilității regimului instituit de Directiva 2002/47 cu principiul egalității de tratament al creditorilor în cadrul unei proceduri de insolvență, mai trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, egalitatea în drepturi, prevăzută la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este un principiu general al dreptului Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care o diferențiere este justificată în mod obiectiv. O diferență de tratament poate fi justificată dacă aceasta este întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, mai precis dacă se află în legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal, urmărit de legislația în cauză, iar această diferență este proporțională cu scopul urmărit de tratamentul în cauză (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Schaible, C‑101/12, EU:C:2013:661, punctele 76 și 77, precum și jurisprudența citată).

50

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 26 din prezenta hotărâre, regimul instituit de Directiva 2002/47, excluzând totodată posibilitatea să se condiționeze constituirea garanțiilor financiare de îndeplinirea vreunor formalități, conferă beneficiarilor acestor garanții dreptul să le execute independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția. Acest regim acordă, prin urmare, un avantaj garanțiilor financiare față de alte tipuri de garanții care nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

51

Or, trebuie să se constate că o astfel de diferență de tratament se întemeiază pe un criteriu obiectiv care este legat de scopul legitim al Directivei 2002/47, care este acela de a consolida securitatea juridică și eficiența garanțiilor financiare pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar.

52

În plus, cererea de decizie preliminară nu prezintă niciun element care să permită să se considere că diferența de tratament menționată este disproporționată în raport cu obiectivul urmărit. În această privință, trebuie în special să se țină seama de împrejurarea că aplicabilitatea ratione materiae a Directivei 2002/47 depinde de constituirea garanției și impune, sub rezerva articolului 8 alineatul (2) din această directivă, ca respectiva constituire să intervină înaintea deschiderii unei proceduri de insolvență. Rezultă, după cum a arătat avocatul general la punctul 65 din concluzii, că sumele vărsate în contul celui care constituie garanția după deschiderea unei proceduri de insolvență nu pot, în principiu, să fie acoperite de regimul instituit de Directiva 2002/47. Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea ratione personae a directivei menționate, articolul 1 alineatul (3) din aceasta autorizează statele membre să excludă contractele de garanție financiară la care una dintre părți este o persoană menționată la articolul 1 alineatul (2) litera (e) din aceeași directivă. În sfârșit, trebuie amintit că regimul instituit de Directiva 2002/47 nu privește decât o parte din activele celui care constituie garanția în legătură cu care acesta din urmă a acceptat o anumită formă de deposedare.

53

În aceste condiții, este necesar să se considere că examinarea primei și a celei de a doua întrebări preliminare nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea Directivei 2002/47 în raport cu principiul egalității de tratament.

54

Având în vedere considerațiile ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că Directiva 2002/47 trebuie interpretată în sensul că nu conferă beneficiarului unei garanții financiare precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia asupra fondurilor depuse într‑un cont bancar se constituie o ipotecă mobiliară a băncii pentru a garanta toate creanțele acesteia împotriva titularului contului, dreptul de a executa această garanție independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția decât dacă, pe de o parte, fondurile care fac obiectul garanției menționate au fost vărsate în contul în discuție înaintea deschiderii acestei proceduri sau dacă fondurile respective au fost vărsate în acesta în ziua deschiderii menționate, având în vedere că banca a dovedit că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă, și dacă, pe de altă parte, titularul contului respectiv a fost împiedicat să dispună de fondurile menționate după vărsarea lor în același cont.

55

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2002/47 trebuie interpretat în sensul că autorizează un stat membru să extindă domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive la persoanele fizice și dacă respectiva dispoziție este direct aplicabilă.

56

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o cerere de decizie preliminară nu se justifică prin formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci prin necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu privind dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Romeo, C‑313/12, EU:C:2013:718, punctul 40 și jurisprudența citată).

57

Or, în speță, instanța de trimitere admite că a treia și a patra întrebare sunt pur ipotetice în cadrul litigiului principal, acesta din urmă neimplicând nicio persoană fizică.

58

După cum a arătat avocatul general la punctul 71 din concluzii, împrejurarea că aceste întrebări s‑ar putea dovedi pertinente în cadrul unui eventual control al constituționalității Legii privind garanțiile financiare de către Latvijas Republikas Satversmes tiesa (Curtea Constituțională) nu este susceptibilă să înlăture caracterul ipotetic al respectivelor întrebări din cauza principală.

59

În aceste condiții, a treia și a patra întrebare sunt inadmisibile.

60

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă este posibil, în ipoteza în care obiectivul și domeniul de aplicare al Directivei 2002/47 ar fi mai restrânse decât obiectivul și domeniul de aplicare al legii naționale care o transpune pe aceasta din urmă, să se recurgă la interpretarea directivei menționate pentru a declara nevalidă o clauză de ipotecă mobiliară în domeniul financiar întemeiată pe dreptul național precum cea în discuție în litigiul principal.

61

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 18, precum și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C‑322/15, EU:C:2016:672, punctul 15).

62

Astfel, instanța de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 10 martie 2016, Safe Interenvíos, C‑235/14, EU:C:2016:154, punctul 115, precum și Ordonanța din 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 20).

63

Este necesar să se sublinieze în această privință că informațiile furnizate în cererile de decizie preliminară sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța de trimitere, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 20, precum și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C‑322/15, EU:C:2016:672, punctul 17).

64

În speță, instanța de trimitere se limitează la a adresa a cincea întrebare fără a o explicita însă în motivarea deciziei de trimitere. În ceea ce privește textul respectivei întrebări, acesta se limitează să facă referire, în mod general, la ipoteza în care obiectivul și domeniul de aplicare ale Directivei 2002/47 ar fi mai restrânse decât obiectivul și domeniul de aplicare ale legii naționale, fără să indice elementele sau dispozițiile concrete ale acestei directive și ale legislației naționale care au determinat instanța de trimitere să adreseze respectiva întrebare.

65

Astfel, este imposibil să se identifice în mod cert ipoteza la care face referire instanța de trimitere în cea de a cincea întrebare. Mai precis, decizia de trimitere nu permite Curții să determine dacă această instanță are în vedere situația, pur ipotetică în cauza principală, potrivit căreia domeniul de aplicare ratione personae al Directivei 2002/47 ar fi mai restrâns decât cel al dreptului național sau dacă are în vedere alte ipoteze.

66

Din cauza unor astfel de lacune, decizia de trimitere nu permite nici guvernelor statelor membre și celorlalte părți interesate în sensul articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene să depună observații utile cu privire la întrebarea a cincea, nici Curții să furnizeze un răspuns util instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului principal.

67

În aceste condiții, a cincea întrebare este inadmisibilă.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Directiva 2002/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iunie 2002 privind contractele de garanție financiară trebuie interpretată în sensul că nu conferă beneficiarului unei garanții financiare precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia asupra fondurilor depuse într‑un cont bancar se constituie o ipotecă mobiliară a băncii pentru a garanta toate creanțele acesteia împotriva titularului contului, dreptul de a executa această garanție independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția decât dacă, pe de o parte, fondurile care fac obiectul garanției menționate au fost vărsate în contul în cauză înaintea deschiderii acestei proceduri sau dacă fondurile respective au fost vărsate în acesta în ziua deschiderii menționate, având în vedere că banca a dovedit că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă, și dacă, pe de altă parte, titularul contului respectiv a fost împiedicat să dispună de fondurile menționate după vărsarea lor în același cont.