—

pentru Consum Sociedad Cooperativa Valenciana, de C. Durá Valero și de C. Villarino Moreno, abogados;

—

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis, în calitate de agent;

—

pentru guvernul francez, de G. de Bergues, de D. Colas și de R. Coesme, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul maghiar, de M. Fehér, de G. Koós și de A. Pálfy, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de S. Pardo Quintillán și de D. Roussanov, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 1 punctul 2, a clauzei 6 punctul 1 și a clauzei 8 punctul 2 din Acordul‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat la 18 iunie 2009 (denumit în continuare „acordul‑cadru revizuit”), care figurează în anexa la Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare a Acordului‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului încheiat de BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES și de abrogare a Directivei 96/34/CE (JO 2010, L 68, p. 13).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Estrella Rodríguez Sánchez, pe de o parte, și Consum Sociedad Cooperativa Valenciana (denumită în continuare „Consum SCV”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a aproba doamnei Rodríguez Sánchez o cerere vizând obținerea unei adaptări a programului său de lucru.

3

Directiva 2010/18 a abrogat, începând de la 8 martie 2002, Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES (JO 1996, L 145, p. 4, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 160).

4

Articolul 1 din Directiva 2010/18 prevede:

„Prezenta directivă pune în aplicare Acordul‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului […]”

5

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive sau se asigură că partenerii sociali au instituit măsurile necesare printr‑un acord până la 8 martie 2012. Statele membre comunică de îndată Comisiei textele actelor respective.

[…]”

6

Preambulul acordului‑cadru revizuit enunță printre altele următoarele:

„Prezentul acord‑cadru […] revizuiește Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat la 14 decembrie 1995, stabilind cerințele minime privind concediul pentru creșterea copilului, ca mijloc important de conciliere a responsabilităților profesionale și familiale și de promovare a egalității de șanse și de tratament între bărbați și femei.

[…]

I. Considerații generale

[…]

7

Clauza 1 punctul 2 din acordul‑cadru revizuit prevede:

„Prezentul acord se aplică tuturor lucrătorilor, bărbați și femei, care dețin un contract de muncă sau un raport de muncă, astfel cum sunt acestea definite de legislația, de convențiile colective și/sau de practica în vigoare în fiecare stat membru.”

8

Potrivit clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit:

„În temeiul prezentului acord, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, dreptul individual la concediu pentru creșterea copilului, pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil, pentru a le da posibilitatea de a îngriji copilul respectiv până la o vârstă dată de maximum opt ani, care urmează să fie stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali.”

9

Clauza 3 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit prevede:

„Condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului sunt definite de lege și/sau de convențiile colective din statele membre, cu respectarea cerințelor minime din prezentul acord. […]

[…]”

10

Intitulată „Reintegrarea la locul de muncă”, clauza 6 din acordul‑cadru stipulează la punctul 1:

„Pentru a promova o mai bună conciliere [între viața profesională și viața de familie], statele membre și/sau partenerii sociali iau măsurile necesare pentru a se asigura că lucrătorii care revin din concediul pentru creșterea copilului pot solicita modificări ale programului și/sau ale ritmului lor de lucru pentru o anumită perioadă. Angajatorii examinează astfel de cereri și le răspund, ținând seama atât de propriile lor necesități, cât și de cele ale lucrătorilor.

Modalitățile prevăzute la prezentul punct se determină în conformitate cu legislația națională, cu convențiile colective și/sau practicile naționale.”

11

Intitulată „Dispoziții finale”, clauza 8 din acordul‑cadru revizuit prevede printre altele:

„[…]

12

Instanța de trimitere arată că Directiva 2010/18 nu a generat măsuri de transpunere specifice în ordinea juridică spaniolă. În observațiile sale, Comisia precizează că Regatul Spaniei i‑a comunicat că transpunerea directivei menționate era asigurată deja prin Real Decreto Legislativo 1/1995, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley des Estatudo de los Trabajadores (Decretul regal legislativ 1/1995 de aprobare a textului consolidat al Legii privind statutul lucrătorilor) din 24 martie 1995 (BOE nr. 75 din 29 martie 1995, p. 9654, denumit în continuare „Statutul lucrătorilor”).

13

Potrivit articolului 1 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor:

„Prezenta lege se aplică lucrătorilor care își oferă voluntar serviciile, în schimbul unei remunerații, unei alte persoane, în cadrul unei organizații sau în subordonarea unei persoane fizice sau juridice numite angajator sau întreprinzător. […]”

14

Ley 39/1999, para promover la conciliación de la vida familiar y laboral de las personas trabajadoras (Legea 39/1999 privind promovarea concilierii vieții familiale și a vieții profesionale a lucrătorilor) din 5 noiembrie 1999 (BOE nr. 266 din 6 noiembrie 1999, p. 38934) a adus diverse modificări Statutului lucrătorilor.

15

Expunerea de motive a legii menționate conține printre altele următoarele precizări:

„[…] în sfera legislației comunitare, maternitatea și paternitatea, în sensul cel mai larg al acestor noțiuni, sunt evocate în Directiva [92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează (a zecea directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE) (JO 1992, L 348, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 3) și în Directiva 96/34]. Prima vizează maternitatea din punctul de vedere al sănătății și al securității la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează. A doua, având ca obiect Acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES, prevede concediul pentru creșterea copilului și absența de la serviciu din motive de forță majoră ca mijloace importante de conciliere a vieții profesionale și familiale și de promovare a egalității de șanse și de tratament între bărbați și femei.

Prezenta lege asigură transpunerea în dreptul spaniol a orientărilor trasate în reglementarea internațională și comunitară, depășind nivelul minim de protecție prevăzut în aceste orientări. […]”

16

În urma modificărilor aduse Statutului lucrătorilor de Legea 39/1999, articolul 37 alineatele 5 și 6 din acesta prevede:

„5.   Persoana care se ocupă în mod direct, în calitate de ocrotitor legal, de un copil cu vârsta de până la 6 ani […] are dreptul la o reducere a programului de lucru cu cel puțin o treime și cu cel mult jumătate din durata obișnuită a acestuia, cu scăderea proporțională a salariului. […]

6.   Modificarea programului de lucru concret și stabilirea perioadei de aplicare […] a reducerii programului de lucru, prevăzut[ă] [la alineatul 5] al prezentului articol, se aplică pentru lucrător în cadrul programului său obișnuit de lucru. […]”

17

Legea 39/1999 conține o „Primă dispoziție adițională”, redactată după cum urmează:

„Se pot prevala de avantajele prevăzute de prezenta lege membrii cooperatori‑lucrători sau lucrătorii din cadrul societăților cooperative, precum și lucrătorii din cadrul societăților de lucrători asociați pe perioadele de concediu de maternitate și pe perioadele de risc legat de sarcină, de adopție și de plasament familial, indiferent de regimul de afiliere la sistemul de protecție socială din care fac parte, cu particularitățile proprii unui raport de drept societar.”

18

Ley Orgánica 3/2007, para la igualdad efectiva de mujeres y hombres (Legea organică 3/2007 privind egalitatea efectivă între femei și bărbați) din 22 martie 2007 (BOE nr. 71 din 23 martie 2007, p. 12611) a modificat, la rândul său, Statutul lucrătorilor.

19

Ca urmare a modificărilor menționate, articolul 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor prevede:

„Lucrătorul are dreptul la modificări ale duratei și ale repartizării timpului de lucru în vederea exercitării dreptului său la concilierea vieții personale, de familie și profesionale în condițiile stabilite în cadrul negocierilor colective sau în acordul încheiat cu angajatorul, cu respectarea, în orice situație, a celor convenite prin negocierile colective.”

20

Potrivit articolului 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor:

„În cazul unei nașteri, contractul de muncă se suspendă o durată neîntreruptă de 16 săptămâni […]. Perioada de suspendare este repartizată potrivit opțiunii persoanei interesate, cu condiția ca 6 săptămâni să fie imediat ulterioare nașterii. […]”

21

Potrivit articolului 89 alineatul 3 din Ley 8/2003 de Cooperativas de la Comunidad Valenciana (Legea 8/2003 a comunității autonome Valencia privind cooperativele) din 24 martie 2003 (BOE nr. 87 din 11 aprilie 2003, p. 14308):

„1.   Cooperativele de lucrători sunt cele în care se asociază persoane fizice care, prin aportul în muncă cu fracțiune de normă sau cu normă întreagă, desfășoară o activitate economică sau profesională de producere de bunuri sau de prestări de servicii către terți. Pot fi membri cooperatori‑lucrători cei care au din punct de vedere juridic capacitatea de a încheia contracte având ca obiect prestații de muncă […]

[…]

3.   Raportul dintre membrii cooperatori‑lucrători și cooperativă este un raport de drept societar și, în consecință, actele constitutive, regulamentul intern sau adunarea generală ale cooperativei trebuie să stabilească statutul profesional al membrilor cooperatori, reglementând cel puțin următoarele materii:

În orice situație, reglementarea prin statutul cooperativei a duratei programului de lucru, a perioadei de odihnă săptămânale, a sărbătorilor legale, a vacanțelor și a concediilor, precum și a cauzelor întreruperii sau ale încetării raportului de muncă trebuie să respecte cerințele minime prevăzute de legislația de stat privind cooperativele.

[…]

Cu privire la toate aspectele referitoare la cooperativele de lucrători care nu sunt reglementate în mod expres prin prezenta lege, raportul de drept societar face, cu titlu supletiv, obiectul dispozițiilor prevăzute în această materie de legea de stat privind cooperativele.”

22

Articolul 80 din Ley 27/1999 de Cooperativas (Legea 27/1999 privind cooperativele) din 16 iulie 1999 (BOE nr. 170 din 17 iulie 1999, p. 27027) prevede printre altele:

„1.   Cooperativele de lucrători sunt cele care au ca obiect să le ofere membrilor lor locuri de muncă în cadrul cărora aceștia îşi desfășoară activitatea personal și direct, cu fracțiune de normă sau cu normă întreagă, prin organizarea în comun a producției de bunuri sau a prestării de servicii către terți. […] Raporturile dintre membrii cooperatori‑lucrători și cooperativă sunt raporturi de drept societar.

[…]

4.   Membrii cooperatori‑lucrători au dreptul să primească periodic, în termen de maximum o lună, plăți denumite «avansuri societare», efectuate din excedentele înregistrate de cooperativă, care nu sunt salarii și sunt proporționale cu participarea la activitatea cooperativei.

5.   Spațiile de lucru ale membrilor cooperatori‑lucrători și membrii cooperatori înșiși trebuie să respecte normele în materie de sănătate și de prevenire a riscurilor profesionale, care trebuie aplicate cu luarea în considerare a caracteristicilor raportului de drept societar și autogestionat stabilit între membrii cooperatori‑lucrători și cooperativa ai căror membri sunt.

[…]”

23

Potrivit articolului 14.7 din regulamentul intern al Consum SCV:

„Membrul cooperator‑lucrător are dreptul la modificări ale duratei și ale repartizării timpului de lucru în vederea exercitării dreptului său la concilierea vieții personale, a vieții de familie și a vieții profesionale, în condițiile convenite cu directorul unității de producție corespunzătoare, prevăzându‑se că, în lipsa unui acord, comitetul social este cel care, după ascultarea ambelor părți, va soluționa problema, încercând să identifice variante care să permită exercitarea acestui drept.”

24

Consum SCV este o societate cooperativă reglementată prin Legea 8/2003. Aceasta dispune de o rețea de supermarketuri, iar obiectul său social constă în special în a oferi în cadrul său locuri de muncă stabile membrilor cooperatori‑lucrători.

25

Doamna Rodríguez Sánchez este membru cooperator‑lucrător în cadrul Consum SCV, fiind repartizată la departamentul „casă de marcat/reaprovizionare în raion” dintr‑un centru comercial. La 25 iunie 2012, ea a semnat cu Consum SCV un contract de societate care este supus actelor constitutive ale societății și în special regulamentului intern. Ritmul și programul de lucru ale doamnei Rodríguez Sánchez erau stabilite în schimburi săptămânale, prin rotație, astfel: schimbul de dimineață, de luni până sâmbătă (de la ora 8.00 la ora 15.00), iar schimbul de după‑amiază, de luni până sâmbătă (de la ora 15.00 la ora 22.00), precum și două duminici pe lună (de la ora 8.30 la ora 15.00).

26

La 19 august 2013, doamna Rodríguez Sánchez a dat naștere unui copil. La încheierea concediului de maternitate, ea a formulat, la 27 decembrie 2013, o cerere în care solicita, invocând calitatea sa de ocrotitor legal al copilului și întemeindu‑și cererea pe articolul 37 alineatele 5 și 6 din Statutul lucrătorilor, reducerea timpului de lucru la 30 de ore pe săptămână și repartizarea sa pe un post de lucru în schimburi fixe de dimineață, de la ora 9.00 la ora 15.00, de luni până vineri.

27

La 24 ianuarie 2014, Consum SCV a aprobat respectiva cerere de reducere a duratei de lucru, însă a respins cea de a doua cerere, susținând că admiterea acesteia ar conduce la un exces de personal în schimbul de dimineață.

28

În luna februarie 2014, doamna Rodríguez Sánchez a introdus o acțiune împotriva acestui refuz la Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona, Spania).

29

În luna martie 2014, procedura a fost suspendată, la inițiativa acestei instanțe, pentru a se putea iniția procedura prevăzută la articolul 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor. Astfel, doamna Rodríguez Sánchez a adresat Consum SCV o nouă cerere întemeiată pe această dispoziție și pe dreptul său la concilierea vieții de familie și a vieții profesionale, invocând în această privință nevoia sa de a‑și adapta programul de lucru la programul creșei frecventate de copilul său.

30

Consum SCV și‑a exprimat acordul față de reducerea timpului de lucru, dar nu a răspuns la cererea privind modificarea programului de lucru și nici nu a înaintat cererea în cauză comitetului social menționat la articolul 14.7 din regulamentul său intern.

31

Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona) subliniază că litigiul dintre părți se limitează în prezent la chestiunea eventualei adaptări a programului și a ritmului de lucru în temeiul articolului 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor, reducerea timpului de lucru potrivit articolului 37 alineatul 5 din acest statut fiind, din punctul său de vedere, deja obținută.

32

În acest context, instanța respectivă ridică problema dacă clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit este susceptibilă să influențeze soluția litigiului cu care este astfel sesizată.

33

Aceasta arată că, din această perspectivă, ar trebui să se determine, în primul rând, dacă raportul dintre un membru cooperator‑lucrător și o cooperativă intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru revizuit astfel cum este definit prin clauza 1 punctul 2 din acordul menționat.

34

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că, dacă ar fi să se considere că raportul în discuție nu constituie un contract sau un raport de muncă în sensul clauzei 1 punctul 2 menționate, ar trebui în acest caz să se ridice problema domeniului de aplicare al clauzei 8 punctul 2 din același acord‑cadru. Astfel, dat fiind că din prima dispoziție adițională din Legea 39/1999 reiese că legiuitorul spaniol a extins beneficiul acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, anexat la Directiva 96/34, la membrii cooperatori‑lucrători, ar trebui să se determine dacă faptul de a reveni asupra acestei extinderi în contextul punerii în aplicare a acordului‑cadru revizuit ar fi de natură să marcheze o reducere a nivelului general de protecție a lucrătorilor, cu încălcarea clauzei 8 punctul 2 din acesta.

35

În al treilea rând, presupunând că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit ar fi aplicabilă într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere ridică problema dacă această clauză a fost corect transpusă în dreptul intern luând în considerare articolul 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor și articolul 14 alineatul 7 din Regulamentul interior al Consum SCV.

36

În al patrulea și ultimul rând, dacă ar fi să rezulte din răspunsul dat la întrebarea ce precedă că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit nu a fost corect transpusă, s‑ar mai ridica problema dacă această clauză poate beneficia de efect direct orizontal, ținând seama, pe de o parte, de împrejurarea că respectiva clauză ar prevedea obligații clare și, pe de altă parte, de faptul că acordul‑cadru revizuit ar constitui un instrument de punere în aplicare a principiului general al egalității de tratament recunoscut la articolele 23 și 33 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

37

În aceste condiții, Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, se formulează în subsidiar o a doua întrebare.

Întrebările care urmează s‑ar justifica – din motivele expuse în continuare – numai în cazul în care se răspunde afirmativ la una dintre aceste două întrebări, reținându‑se că Directiva 2010/18 este aplicabilă unui raport de muncă în regim de asociere precum cel în care se află reclamanta.

38

După cum reiese din întrebările adresate și din indicațiile aferente incluse în decizia de trimitere, astfel cum sunt rezumate la punctele 31-36 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, care face obiectul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, trebuie interpretată în sensul că este susceptibilă să influențeze soluția litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere. În ceea ce privește prima și a doua întrebare, acestea au ca obiect doar să verifice, înainte de examinarea clauzei menționate, că un raport precum cel dintre reclamanta din litigiul principal și Consum SCV, în cadrul căreia reclamanta are calitatea de membru cooperator‑lucrător, intră într‑adevăr în domeniul de aplicare al acordului‑cadru revizuit, fie, potrivit redactării primei întrebări, pentru motivul că un astfel de raport constituie un contract sau un raport de muncă în sensul clauzei 1 punctul 2 din acordul‑cadru menționat, fie, potrivit redactării celei de a doua întrebări și în ipoteza în care nu s‑ar putea reține o asemenea calificare, pentru că refuzul de a recunoaște unui asemenea membru cooperator‑lucrător beneficiul dispozițiilor acordului‑cadru ar constitui, în speță, o reducere a nivelului general de protecție a lucrătorilor, care este interzisă prin clauza 8 punctul 2 din același acord‑cadru.

39

Or, trebuie amintit de la bun început că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru are în vedere, după cum rezultă din însuși modul său de redactare, situațiile în care un lucrător care „revin[e] din concediul pentru creșterea copilului” dorește, cu această ocazie, să beneficieze de modificări ale programului și/sau ale ritmului său de lucru.

40

În speță, din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, cererea doamnei Rodríguez Sánchez având ca obiect obținerea atât a reducerii a timpului de lucru, cât și a unei modificări subsecvente ale programului de lucru a fost formulată de aceasta cu ocazia revenirii din concediul de maternitate.

41

Având în vedere această împrejurare, la 10 iunie 2015, Curtea s‑a adresat, în temeiul articolului 101 din Regulamentul său de procedură, instanței de trimitere, pentru a încerca să clarifice în ce măsură răspunsul la întrebările adresate ar putea, în speță, să se dovedească într‑adevăr util în vederea soluționării litigiului principal.

42

Prin ordonanța din 13 iulie 2015 adoptată în răspuns la această cerere, instanța respectivă a arătat printre altele că concediul la încheierea căruia doamna Rodríguez Sánchez a formulat cererea sus‑menționată i‑a fost acordat în temeiul articolului 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor. Potrivit aceleiași instanțe, concediul de maternitate acordat pe un asemenea temei ar echivala, în Spania, cu concediul pentru creșterea copilului, astfel cum este prevăzut la clauza 2 din acordul‑cadru revizuit.

43

În această privință, trebuie subliniat însă că dreptul Uniunii realizează o distincție între noțiunea „concediu de maternitate”, astfel cum este reglementată în special de Directiva 92/85, și noțiunea „concediu pentru creșterea copilului”, astfel cum este utilizată în acordul‑cadru revizuit, și că punctul 15 din considerațiile generale ale acestuia precizează de altfel în mod expres că acest acord‑cadru stabilește cerințe și dispoziții minime privind concediul pentru creșterea copilului, „separat de concediul de maternitate”.

44

Astfel, după cum a subliniat deja Curtea cu privire la punctul (9) din considerațiile generale ale acordului‑cadru referitor la creșterea copilului anexat la Directiva 96/34, care este redactat într‑un mod analog celui de la punctul 15 din considerațiile generale ale acordului‑cadru revizuit, concediul pentru creșterea copilului este acordat părinților pentru a se putea ocupa de copilul lor și poate fi luat până la o vârstă dată a acestuia de maximum opt ani. În ceea ce privește concediul de maternitate, acesta are o finalitate diferită, urmărind să asigure protecția condiției biologice a femeii și raporturile caracteristice dintre femeie și copilul său în perioada ulterioară sarcinii și nașterii, evitând dezechilibrarea acestor raporturi prin cumularea lor cu îndatoririle ce rezultă din exercitarea în paralel a unei activități profesionale (a se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Luxemburg, C‑519/03, EU:C:2005:234, punctul 32).

45

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în Hotărârea din 19 septembrie 2013, Betriu Montull (C‑5/12, EU:C:2013:571), Curtea a fost deja pusă în situația de a se pronunța cu privire la calificarea, din perspectiva dreptului Uniunii, a unui concediu acordat unei mame la momentul nașterii copilului său în temeiul articolului 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor.

46

În privința unui asemenea concediu, Curtea a subliniat că Directiva 92/85 garanta la articolul 8 tocmai dreptul la un concediu de maternitate de cel puțin 14 săptămâni consecutive, care trebuia să includă un concediu de maternitate obligatoriu de cel puțin două săptămâni, repartizat înainte și/sau după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau cu practicile naționale, și a amintit că faptul că o legislație acordă femeilor un concediu de maternitate de mai mult de 14 săptămâni nu împiedică posibilitatea ca acesta din urmă să fie considerat totuși un concediu de maternitate prevăzut la articolul 8 menționat. Curtea a precizat de asemenea în această privință că un concediu precum cel prevăzut la articolul 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor nu privea „concediul pentru creșterea copilului” în sensul Directivei 96/34 (Hotărârea din 19 septembrie 2013, Betriu Montull, C‑5/12, EU:C:2013:571, punctele 45 și 46).

47

Or, aprecierile făcute astfel de Curte în Hotărârea din 19 septembrie 2013, Betriu Montull (C‑5/12, EU:C:2013:571), cu privire la Directiva 96/34 și la acordul‑cadru referitor la concediul parental anexat la aceasta sunt valabile și în ceea ce privește Directiva 2010/18 și acordul‑cadru revizuit care, după cum reiese din dispozițiile punctului 15 din considerațiile generale și din clauza 2 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, nu au introdus inovații pe acest plan.

48

Din tot ceea ce precedă rezultă că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, care este aplicabilă situațiilor de reintegrare la locul de muncă în urma „concediului pentru creșterea copilului”, nu poate fi interpretată în sensul că reglementează totodată o situație de revenire din „concediul de maternitate” în sensul Directivei 92/85, precum cea în care se afla reclamanta din litigiul principal atunci când a formulat cererea vizată la punctul 40 din prezenta hotărâre.

49

Pe de altă parte, printr‑o ordonanță din 16 martie 2016, primită de Curte la 17 martie 2016, instanța de trimitere a comunicat Curții anumite observații ca urmare a Concluziilor avocatului general prezentate la 3 martie 2016. În această ordonanță, instanța de trimitere expune motivele pentru care, în opinia sa, nu este necesară reformularea de către Curte a celei de a treia întrebări în sensul preconizat de avocatul general în concluzii, ci este necesar ca aceasta să se pronunțe asupra întrebării menționate astfel cum a fost formulată inițial în decizia de trimitere. În consecință, invită Curtea să îi solicite avocatului general să își completeze concluziile sau, în subsidiar, să admită observațiile instanței de trimitere ca lămuriri potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură.

50

În această privință, trebuie amintit de la bun început că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al acesteia nu prevăd posibilitatea ca părțile sau instanța de trimitere să depună observații în răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În plus, potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură, doar Curtea dispune de posibilitatea de a solicita lămuriri instanței de trimitere (a se vedea Hotărârea din 13 mai 2015, Rabal Cañas, C‑392/13, EU:C:2015:318, punctul 32).

51

Cu toate acestea, în măsura în care se poate considera că, prin ordonanța din 16 martie 2016, instanța de trimitere a intenționat în special să aducă lămuriri suplimentare față de cele pe care le formulase deja în ordonanța din 13 iulie 2015 în răspuns la cererea de lămuriri formulată de Curte în cadrul prezentei cauze, este necesar să se precizeze ceea ce urmează.

52

În ordonanța din 16 martie 2016 menționată, instanța de trimitere pare să sugereze că, în măsura în care cererea formulată inițial de doamna Rodríguez Sánchez cu ocazia revenirii din concediu de maternitate pentru a obține modificarea programului său de muncă a fost urmată, în cursul procedurii în fața instanței menționate și după cum reiese din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre, de reiterarea acestei cereri potrivit altui temei juridic național, nu ar mai fi necesar, având în vedere timpul care s‑a scurs între cele două cereri, să se considere că această a doua cerere a fost formulată la revenirea din concediul de maternitate al reclamantei din litigiul principal.

53

În această privință, trebuie subliniat însă că, chiar presupunând că s‑ar putea considera astfel că, din cauza timpului care s‑a scurs între cele două cereri, a doua cerere nu ar mai trebui să fie considerată drept cerere formulată în urma concediului de maternitate, nu ar fi mai puțin adevărat că această a doua cerere nu poate fi nici ea considerată ca o cerere privind modificarea programului sau a ritmului de lucru formulată în urma „[revenirii] din concediul pentru creșterea copilului” în sensul clauzei 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, reclamanta din litigiul principal nefiind în niciun caz într‑o situație de „reintegrare” la locul de muncă în urma unui astfel de concediu.

54

Desigur, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 40 și jurisprudența citată).

55

Cu toate acestea, potrivit de asemenea jurisprudenței constante, este de competența Curții să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență. Astfel, spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca, în ceea ce o privește, instanța națională să respecte funcția conferită Curții, care este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice (a se vedea în special Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 41 și jurisprudența citată).

56

Astfel, justificarea unei întrebări preliminare nu o constituie formularea unor asemenea opinii, ci necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu (a se vedea în special Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C‑409/06, EU:C:2010:503, punctul 38 și jurisprudența citată).

57

În această privință, refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 42 și jurisprudența citată).

58

Referitor, mai întâi, la cea de a treia întrebare, trebuie amintit că aceasta are ca obiect, în esență, aspectul privind, pe de o parte, condițiile în care se poate considera că dispoziții naționale sau acorduri între parteneri sociali asigură o transpunere corectă în dreptul intern a clauzei 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit și aspectul dacă dispoziții precum articolul 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor sau articolul 14.7 din regulamentul interior al Consum SCV îndeplinesc asemenea condiții.

59

Cu toate acestea, la punctele 48 și 53 din prezenta hotărâre s‑a subliniat deja că este evident că o situație precum cea în care se află reclamanta din litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al clauzei 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, a cărui interpretare este solicitată, așadar, de instanța de trimitere, astfel încât nu reiese în ce mod un răspuns dat de Curte la a treia întrebare ar putea avea o oarecare influență asupra soluției din litigiul principal.

60

Desigur, în această privință se poate aminti că, în mai multe rânduri, Curtea s‑a declarat competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se afla în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții ale acestui drept fusese determinată de dreptul național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (a se vedea în special Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 45 și jurisprudența citată).

61

Curtea a statuat astfel că, atunci când o legislație națională se conformează, pentru soluționarea unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al unui anumit act al Uniunii, soluțiilor reținute de actul menționat, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din acel act să primească o interpretare uniformă (a se vedea în special Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 46 și jurisprudența citată).

62

Astfel, o interpretare de către Curte a dispozițiilor dreptului Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia se justifică atunci când aplicabilitatea acelor dispoziții în privința unor asemenea situații a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat pentru a asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 47 și jurisprudența citată).

63

În speță însă nu reiese sub nicio formă nici din explicațiile conținute în decizia de trimitere și nici chiar din precizările furnizate de instanța de trimitere ca răspuns la cererea de lămuriri a Curții, menționată la punctul 41 din prezenta hotărâre, că aceasta ar fi situația în dreptul spaniol în ceea ce privește clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit aplicat la o situație precum cea în care se află reclamanta din litigiul principal.

64

Referitor în special la articolul 34 alineatul 8 din Statutul lucrătorilor, a cărui aplicare, după cum subliniază instanța de trimitere și s-a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, constituie nucleul litigiului principal, aceeași instanță afirmă, în ordonanța din 16 martie 2016 menționată la punctul 49 din prezenta hotărâre, că respectiva dispoziție națională, despre care guvernul spaniol ar pretinde că a făcut ca transpunerea în dreptul național a clauzei 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit să devină superfluă, nu condiționează accesul la dreptul pe care îl instituie la reluarea activității după concediul pentru creșterea copilului, ceea ce ar fi de înțeles atunci când concediul pentru creșterea copilului este luat cu fracțiune de normă.

65

În această privință, trebuie observat că dispoziția națională menționată, care a fost introdusă în Statutul lucrătorilor prin Legea organică 3/2007 privind egalitatea efectivă între femei și bărbați din 22 martie 2007, respectiv cu mai mult de doi ani înainte de încheierea acordului‑cadru revizuit, nu privește în mod specific situațiile de revenire din concedii, ci instituie, într‑un mod general, un drept al tuturor lucrătorilor la modificări ale duratei și ale repartizării timpului lor de lucru pentru ca dreptul lor la concilierea vieții personale, a vieții familiale și a vieții profesionale să devină efectiv, potrivit unor modalități care urmau să fie stabilite în cadrul unei convenții colective sau al unui acord încheiat cu angajatorul.

66

În aceste condiții, se impune constatarea că afirmația instanței de trimitere menționată la punctul 64 din prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a stabili că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit, care corespunde posibilității lucrătorilor de a solicita modificarea programului lor de lucru cu ocazia revenirii lor din concediul pentru creșterea copilului, ar fi devenit aplicabilă într‑un mod indirect și necondiționat, printr‑o dispoziție de drept spaniol care face trimitere la această clauză, în situațiile de revenire din concediul de maternitate sau în alte situații care nu privesc revenirea din concediul pentru creșterea copilului și că legislația națională ar fi intenționat să se conformeze, în acest mod, pentru soluțiile pe care le dă în asemenea situații care nu intră în domeniul de aplicare al respectivei dispoziții de drept al Uniunii, celor reținute în această din urmă dispoziție, pentru a asigura un tratament identic acestor situații și celor care intră în respectivul domeniu de aplicare.

67

Așadar, având în vedere împrejurarea, menționată anterior, că o situație precum cea în care se află reclamanta din litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al clauzei 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit și ținând seama de jurisprudența amintită la punctele 55-57 din prezenta hotărâre, cea de a treia întrebare, care privește aplicarea clauzei 6 punctul 1, trebuie considerată inadmisibilă.

68

În ceea ce privește, în al doilea rând, cea de a patra întrebare, trebuie subliniat că, din moment ce este, așadar, evident că clauza 6 punctul 1 din acordul‑cadru revizuit nu este nicidecum de natură să se aplice în prezența unei situații precum cea în discuție în litigiul principal, răspunsul la întrebarea menționată, care vizează în esență aspectul dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în cazul lipsei măsurilor naționale de transpunere a clauzei respective, aceasta ar putea beneficia de un efect direct denumit „orizontal”, ar fi lipsit de pertinență pentru soluționarea litigiului principal.

69

Astfel, chiar presupunând că trebuie să se recunoască dispoziției menționate un asemenea efect direct orizontal, este cert că reclamanta din litigiul principal nu se poate prevala de un asemenea efect, din cauza faptului că nu se află într‑o situație care să intre în domeniul de aplicare al aceleiași dispoziții.

70

Rezultă că, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 55-57 din prezenta hotărâre, cea de a patra întrebare trebuie considerată inadmisibilă.

71

În sfârșit, dat fiind că, în ceea ce le privește, prima și cea de a doua întrebare, care corespund clauzei 1 punctul 2 și, respectiv, clauzei 8 punctul 2 din acordul‑cadru revizuit, au fost adresate de instanța de trimitere, după cum s‑a subliniat deja la punctul 38 din prezenta hotărâre, doar din perspectiva unei eventuale aplicări a clauzei 6 punctul 1 din același acord‑cadru în contextul litigiului principal, nu este necesar să se răspundă, în cazul de față, nici la acestea. Într‑adevăr, având în vedere inadmisibilitatea celei de a treia și a celei de a patra întrebări, care privesc aplicarea clauzei 6 punctul 1 menționate, nu rezultă în ce mod răspunsurile date la primele două întrebări ar mai fi încă de natură să influențeze sub o formă oarecare soluția din litigiul principal, și nici, prin urmare, în ce mod aceste întrebări ar mai avea o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului respectiv, astfel încât întrebările menționate trebuie considerate la rândul lor inadmisibile, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 55-57 din prezenta hotărâre.

72

Din ansamblul considerațiilor ce precedă rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară trebuie declarată inadmisibilă.

73

Întrucât, în privinţa părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Cererea de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de muncă nr. 33 din Barcelona, Spania) este inadmisibilă.