—

pentru Firma Ernst Kollmer Fleischimport und -export, de D. Ehle, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul elen, de I. Chalkias și de E. Leftheriotou, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz, de P. Rossi și de B. Eggers, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Firma Ernst Kollmer Fleischimport und -export, pe de o parte, și Hauptzollamt Hamburg‑Jonas (Biroul Vamal Principal din Hamburg‑Jonas, denumit în continuare „Hauptzollamt”), pe de altă parte, în legătură cu rambursarea unor restituiri la export.

3

Articolul 1 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)   În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)   Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

4

Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. […]

[…]”

5

Articolul 4 din regulamentul menționat privește măsurile administrative destinate recuperării avantajelor obținute nejustificat. Articolul 5 din același regulament prevede sancțiunile administrative pe care le pot atrage abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență.

6

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 565/80 al Consiliului din 4 martie 1980 privind plata anticipată a restituirilor la export pentru produsele agricole (JO L 62, p. 5, Ediție specială, 03/vol. 3, p. 159), înaintea abrogării sale prin Regulamentul (CE) nr. 1713/2006 al Comisiei din 20 noiembrie 2006 de eliminare a prefinanțării restituirilor la export pentru produsele agricole (JO L 321, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 77, p. 91), „la cererea celui interesat, se plătește o sumă egală cu restituirea la export de îndată ce produsele de bază sunt plasate în regim de antrepozitare vamală sau de zonă liberă, în vederea exportului acestora într‑un termen stabilit”.

7

Articolul 6 din acest regulament prevedea:

„Aplicarea regimului prevăzut în prezentul regulament este condiționată de constituirea unei garanții care asigură rambursarea unei sume egale cu cea care a fost plătită, majorată cu o sumă suplimentară.

Fără să aducă atingere cazurilor de forță majoră, această garanție este reținută total sau parțial:

8

Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 351, p. 1), înaintea abrogării sale prin Regulamentul (CE) nr. 800/1999 al Comisiei din 15 aprilie 1999 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 102, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 27, p. 187), avea următorul cuprins:

„Produsele trebuie să fie importate în aceeași stare în țara terță sau într‑una dintre țările terțe pentru care se aplică restituirea în termen de 12 luni de la data acceptării declarației de export […]” [traducere neoficială]

9

Articolul 18 alineatul (1) din acest regulament prevedea:

„Dovada finalizării formalităților vamale pentru punerea în consum este furnizată:

[…]” [traducere neoficială]

10

Prin deciziile adoptate în cursul anilor 1992 și 1993, Hauptzollamt i‑a acordat anticipat reclamantei din litigiul principal restituiri la export, în schimbul constituirii unei garanții, conform articolului 5 alineatul (1) și articolului 6 din Regulamentul nr. 565/80. Aceste plăți anticipate priveau mai multe loturi de carne de vită plasate în regim de antrepozitare în vederea exportării lor.

11

Prin scrisoarea din 10 august 1993, reclamanta din litigiul principal a transmis Hauptzollamt declarația vamală nr. 79/239, emisă de autoritățile vamale iordaniene la 9 martie 1993. Această declarație atesta introducerea pe piață, în Iordania, a unui lot de carne de vită exportat de reclamanta din litigiul principal. La 30 aprilie 1996 și la 4 martie 1998, Hauptzollamt a procedat la eliberarea garanțiilor pe care aceasta le constituise.

12

De la 28 februarie la 14 martie 1998, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a efectuat o misiune de inspecție în cursul căreia a rezultat că declarația vamală emisă de autoritățile iordaniene fusese anulată înainte de colectarea taxelor de import, iar lotul de carne de vită în cauză fusese în realitate reexportat în Irak.

13

Prin decizia din 23 septembrie 1999, Hauptzollamt a dispus recuperarea unei sume care se ridica la 103289,89 euro. Ca urmare a unei reclamații depuse de reclamanta din litigiul principal împotriva deciziei de recuperare, această sumă a fost redusă la 59545,70 euro prin decizia din 26 septembrie 2011. Reclamația a fost în rest respinsă prin decizia din 23 ianuarie 2012.

14

La 5 februarie 2012, reclamanta din litigiul principal a formulat o acțiune la Finanzgericht Hamburg, prin care solicită anularea celor trei decizii citate anterior. Aceasta arată că dreptul la restituire este prescris. În opinia sa, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, termenul de prescripție curge de la momentul săvârșirii abaterii, iar nu de la momentul eliberării garanției. Astfel, articolul 1 alineatul (2) din acest regulament ar asocia noțiunea „abatere” cu o acțiune sau cu o omisiune a unui agent economic. Pentru a stabili dacă acțiunea în restituirea plății nedatorate este prescrisă, temeiul ar trebui să îl constituie, în consecință, data prezentării declarației vamale emise de autoritățile iordaniene, și anume 10 august 1993.

15

Instanța de trimitere tinde să considere că termenul de prescripție curge, independent de momentul producerii prejudiciului, de la acțiunea sau omisiunea agentului economic care constituie o încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii. O astfel de interpretare ar rezulta din modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) și a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95. Astfel, pe de o parte, potrivit modului de redactare a articolului 1 alineatul (2) din acest regulament, legiuitorul Uniunii, care a reținut utilizarea condiționalului la momentul redactării acestei dispoziții, nu asociază noțiunea „abatere” cu producerea unui prejudiciu, din moment ce conduita unui agent economic poate să constituie de asemenea o abatere în cazul în care „ar avea” ca efect producerea unui prejudiciu pentru bugetul Uniunii. Pe de altă parte, din modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul respectiv, care face referire la „săvârșirea abaterii”, ar reieși că legiuitorul Uniunii a intenționat să asocieze data de la care începe să curgă termenul de prescripție nu cu „apariția”, ci cu „săvârșirea” abaterii, respectiv cu o conduită a agentului economic care trebuie să constea într‑o încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii.

16

Instanța de trimitere este totuși de părere că, în cazurile în care încălcarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii a fost descoperită numai după producerea prejudiciului, problema stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție ar putea face obiectul unei aprecieri diferite. Astfel, s‑ar putea considera că noțiunea „abatere”, menționată la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, presupune îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, o conduită a agentului economic și, pe de altă parte, un prejudiciu care să rezulte din aceasta.

17

În ipoteza în care termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 ar începe să curgă numai la data producerii prejudiciului, instanța de trimitere ridică problema dacă „prejudiciul”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, ia naștere odată cu plata cuantumului avansului care corespunde restituirii la export sau doar la data acordării definitive a restituirii la export prin eliberarea garanției.

18

În aceste împrejurări, Finanzgericht Hamburg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care încălcarea unei dispoziții a dreptului Uniunii a fost descoperită numai după producerea unui prejudiciu, articolul 1 alineatul (2) și articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretate în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii prejudiciului pentru bugetul Uniunii sau pentru bugete gestionate de aceasta sau dacă termenul respectiv începe să curgă independent de respectiva dată, de la acțiunea sau omisiunea unui agent economic care constituie o încălcare a dreptului Uniunii.

20

Cu titlu introductiv, trebuie, pe de o parte, amintit că regula prescripției de patru ani prevăzută la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 este, în lipsa unei reglementări sectoriale a Uniunii sau a unei reglementări naționale privind un regim de prescripție specific, aplicabilă abaterilor care prejudiciază interesele financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeifer & Langen, C‑564/10, EU:C:2012:190, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

21

Pe de altă parte, trebuie să se arate că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil în speță, deși faptele în discuție în litigiul principal s‑au petrecut în anii 1992 și 1993. Astfel, Curtea a statuat deja că termenul de prescripție prevăzut la această dispoziție se aplică unor abateri săvârșite anterior intrării în vigoare a acestui regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, C‑278/07-C‑280/07, EU:C:2009:38, punctul 34).

22

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a stabili domeniul de aplicare al unor dispoziții de drept al Uniunii, în speță articolul 1 alineatul (2) și articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, este necesar să se țină seama atât de termenii lor, cât și de contextul și de obiectivele acestora (Hotărârea Angerer, C‑477/13, EU:C:2015:239, punctul 26 și jurisprudența citată).

23

În conformitate cu textul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la momentul săvârșirii abaterii. Articolul 1 alineatul (2) din acest regulament definește noțiunea „abatere” ca fiind orice încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii sau bugetele gestionate de aceasta.

24

Săvârșirea unei abateri, care face să curgă termenul de prescripție, presupune, așadar, îndeplinirea a două condiții, și anume o acțiune sau o omisiune a unui agent economic, care constituie o încălcare a dreptului Uniunii, precum și un prejudiciu sau un potențial prejudiciu adus bugetului Uniunii.

25

În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care încălcarea dreptului Uniunii a fost descoperită după producerea prejudiciului, termenul de prescripție începe să curgă de la săvârșirea abaterii, cu alte cuvinte de la momentul în care au survenit atât acțiunea sau omisiunea unui agent economic care constituie o încălcare a dreptului Uniunii, cât și prejudiciul adus bugetului Uniunii sau bugetelor gestionate de aceasta.

26

O astfel de concluzie este conformă cu obiectivul Regulamentului nr. 2988/95, care, potrivit articolului 1 alineatul (1) din acesta, urmărește protejarea intereselor financiare ale Uniunii. Astfel, dies a quo se situează la data evenimentului care survine ultimul, și anume fie la data producerii prejudiciului, atunci când acest prejudiciu se produce ulterior acțiunii sau omisiunii care constituie o încălcare a dreptului Uniunii, fie la data respectivei acțiuni sau a respectivei omisiuni, atunci când avantajul în cauză a fost acordat înainte de acțiunea sau omisiunea menționată. Urmărirea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii este, prin urmare, facilitată.

27

În plus, această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul guvernului elen potrivit căruia dies a quo s‑ar situa în ziua descoperirii de către autoritățile competente a abaterii. Astfel, acest argument este în contradicție cu jurisprudența Curții, potrivit căreia data la care autoritățile au luat cunoștință de o abatere nu are efect în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție (Hotărârea Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 67).

28

În definitiv, potrivit jurisprudenței Curții, administrația are o obligație generală de diligență în verificarea caracterului legal al plăților efectuate de ea însăși și care afectează bugetul Uniunii (Hotărârea Ze Fu Fleischhandel GmbH și Vion Trading, C‑201/10 și C‑202/10, EU:C:2011:282, punctul 44). A admite că dies a quo corespunde zilei în care este descoperită abaterea în cauză ar contraveni acestei obligații de diligență.

29

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) și articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care încălcarea unei dispoziții a dreptului Uniunii a fost descoperită numai după producerea unui prejudiciu, termenul de prescripție începe să curgă odată ce au survenit atât acțiunea sau omisiunea unui agent economic care constituie o încălcare a dreptului Uniunii, cât și prejudiciul produs bugetului Uniunii sau bugetelor gestionate de aceasta.

30

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema momentului la care se produce un „prejudiciu” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.

31

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie amintită cronologia faptelor în discuție în cauza principală. Într‑o primă etapă, în cursul anilor 1992 și 1993, reclamantei din litigiul principal i s‑a acordat anticipat o sumă egală cu restituirea la export, conform articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 565/80. Într‑o a doua etapă, la 10 august 1993, reclamanta din litigiul principal a prezentat o declarație vamală emisă de autoritățile iordaniene, destinată să dovedească finalizarea formalităților vamale pentru punerea în consum în Iordania, conform articolului 17 alineatul (3) și articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87. Într‑o a treia etapă, la 30 aprilie 1996 și la 4 martie 1998, garanțiile constituite la momentul acordării plății anticipate, conform articolului 6 din Regulamentul nr. 565/80, au fost eliberate.

32

În astfel de împrejurări, trebuie să se arate că un „prejudiciu” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 se produce la data la care este adoptată decizia de a acorda definitiv avantajul în cauză, în speță restituirile la export. Astfel, de la acel moment există în mod efectiv un prejudiciu adus bugetului Uniunii. Nu se poate considera că acest prejudiciu există înainte de data acordării definitive a acestui avantaj decât dacă s‑ar admite că termenul de prescripție pentru a recupera același avantaj poate deja să curgă la un moment în care acesta nu a fost încă acordat.

33

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, un prejudiciu se produce odată ce a fost adoptată decizia de a acorda exportatorului în cauză restituirea la export.

34

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: