—

pentru domnii De Clercq și pentru doamna Rottiers, de S. Bouzoumita, advocaat;

—

pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de S. Rodrigues și de I. Majumdar, avocats;

—

pentru guvernul danez, de C. Thorning și de M. Wolff, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de R. Coesme și de D. Colas, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul austriac, de G. Hesse, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de F. Wilman, de J. Enegren și de H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 56 TFUE și 57 TFUE, a articolului 3 alineatele (1) și (10) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29) și a articolului 19 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale împotriva, pe de o parte, a domnilor De Clercq, precum și a doamnelor Rottiers și Tampère, resortisanți belgieni, și, pe de altă parte, a Thermotec NV, societate de drept belgian (denumiți în continuare, împreună, „inculpații”), pentru încălcarea, printre altele, în mai multe rânduri, în perioada cuprinsă între 1 aprilie 2007 și 18 noiembrie 2008, a unei obligații de declarare privind lucrătorii salariați detașați impuse de legislația națională.

3

Articolul 1 din Directiva 96/71, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru.

[…]

(3)   Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnațional:

[…]”

4

Articolul 3 din Directiva 96/71, intitulat „Condiții de muncă și de încadrare în muncă”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

[…]

(10)   Prezenta directivă nu împiedică statele membre să impună, în baza tratatului, întreprinderilor naționale și celor din alte state, în mod egal:

5

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Măsuri”, prevede:

„Statele membre iau măsurile corespunzătoare în cazul nerespectării prezentei directive.

Statele membre asigură ca lucrătorii și reprezentanții acestora să beneficieze de proceduri corespunzătoare în vederea aplicării obligațiilor prevăzute în cadrul prezentei directive.”

6

Articolul 16 din Directiva 2006/123, intitulat „Libertatea de a presta servicii”, prevede la alineatul (2):

„Statele membre nu pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într‑un alt stat membru impunând una dintre cerințele următoare:

[…]

7

Articolul 19 din Directiva 2006/123, care figurează în capitolul IV secțiunea 2 din aceasta privind drepturile beneficiarilor de servicii în cadrul liberei circulații a serviciilor, este intitulat „Restricții interzise”. Acest articol prevede:

„Statele membre nu pot impune unui beneficiar cerințe care restricționează utilizarea unui serviciu oferit de un prestator stabilit într‑un alt stat membru, în special cerințele următoare:

[…]”

8

Conform articolului 44 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 28 decembrie 2009.

9

Legea privind reorientarea economică din 4 august 1978 (Moniteur belge din 17 august 1978, p. 9106) prevedea la articolul 69:

„§ 1   Orice persoană la care sau pentru care exercită activități profesionale lucrători încadrați în muncă la terți, care sunt supuși în continuare legislației sociale a unui stat membru […] altul decât Belgia, trebuie să comunice Serviciului de Inspecție Socială din cadrul Ministerul Securității Sociale, în timpul primei zile de prezență a acestor lucrători, numele celor care nu pot face dovada cu privire la aplicarea acestei legislații sociale prin prezentarea certificatului de detașare prevăzut la articolul 11 din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității [JO L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74], precum și numele sau denumirea și adresa angajatorilor acestora.

[…]

§ 2   […]

Sancțiunile penale prevăzute la articolele 35 și 39 din [Legea din 27 iunie 1969 de modificare a Decretului‑lege din 28 decembrie 1944 privind securitatea socială a lucrătorilor] sunt aplicabile persoanelor care nu respectă prevederile de la § 1.”

10

Acest articol 69 a fost abrogat de articolul 149 din Legea‑program (I) din 27 decembrie 2006 (Moniteur belge din 28 decembrie 2006, p. 75178, denumită în continuare „legea‑program”).

11

Secțiunea 1 din capitolul VIII din titlul IV din legea‑program, care cuprinde articolele 137 și 138 din aceasta, precizează domeniul de aplicare al acestui capitol și anumite definiții. Articolul 137 din legea‑program prevede:

„Pentru aplicarea prezentului capitol și a decretelor de punere în aplicare a acestuia, se înțelege prin:

[…]”

12

Potrivit articolului 138 din legea‑program:

„Prezentul capitol se aplică:

[…]”

13

Capitolul VIII din titlul IV din legea‑program este intitulat „Declarația prealabilă pentru lucrătorii salariați și independenți detașați”. Acest capitol, intrat în vigoare la 1 aprilie 2007, instituie un sistem de declarare prealabilă pentru lucrătorii salariați și independenți detașați denumit „sistemul de declarare Limosa”, această obligație de declarare fiind introdusă în cadrul unui proiect mai vast, denumit sistemul „Limosa”, acronim al „Landenoverschrijdend Informatiesysteem ten behoeve van Migratieonderzoek bij de Sociale Administratie” (sistem de informații transfrontalier pentru cercetare în materie de migrație de pe lângă administrația socială).

14

Secțiunea 2 din respectivul capitol VIII, care cuprinde articolele 139-152 din legea‑program, este intitulată „Declarația prealabilă pentru lucrătorii salariați detașați”. În versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală, articolul 139 din legea‑program prevedea:

„Anterior exercitării activității profesionale a unui lucrător detașat pe teritoriul Belgiei, angajatorul acestuia sau un prepus ori mandatar al angajatorului trebuie să depună o declarație electronică la Oficiul Național de Securitate Socială, întocmită conform articolului 140, potrivit modalităților stabilite de Rege.

Anterior începerii stagiului pe teritoriul Belgiei, stagiarul străin detașat sau instituția la care urmează studiile sau stagiul de formare profesională trebuie să depună o declarație electronică la Oficiul Național de Securitate Socială, conform articolului 140, potrivit modalităților stabilite de Rege.

[…]

După transmiterea declarației menționate la paragrafele anterioare, declarantul va primi o confirmare de primire […]

[…]”

15

Potrivit articolului 140 din legea‑program, „Regele determină grupurile de date care trebuie să figureze în declarația prealabilă prevăzută la articolul 139”, iar „Oficiul Național de Securitate Socială precizează conținutul acestor grupuri de date”.

16

Articolul 141 din legea‑program, care figurează în subsecțiunea 2 a secțiunii 2 a capitolului VIII din titlul IV din legea‑program, referitoare la obligația utilizatorilor finali sau a entităților care au contractat lucrători salariați detașați, prevede:

„Orice persoană la care sau pentru care persoanele prevăzute la articolul 137 punctele 2° și 5° lucrează direct sau prin intermediul unui subcontractant trebuie să transmită electronic Oficiului Național de Securitate Socială, înainte de începerea exercitării activității profesionale a acestor persoane, datele de identificare a persoanelor care nu pot să prezinte confirmarea de primire în conformitate cu articolul 139 paragraful 4 din prezentul capitol, potrivit modalităților stabilite de Rege.

După transmiterea declarației menționate la paragrafele anterioare, declarantul va primi o confirmare de primire […]

[…]”

17

În secțiunea 4 din capitolul VIII menționat, intitulată „Supraveghere și sancțiuni”, articolul 157 din legea‑program prevedea sancțiunea aplicabilă în caz de încălcare a obligației de declarare prevăzute la articolul 139 din aceasta. Articolul 158 din legea‑program, care face parte din aceeași secțiune, viza în special declarația prevăzută la articolul 141 din aceasta și avea următorul cuprins:

„Fără a aduce atingere articolelor 269-274 din Codul penal, orice persoană care nu respectă dispozițiile articol[ului] 141 […] [se pedepsește] cu amendă de la 250 la 2500 de euro; se va aplica câte o amendă pentru fiecare lucrător detașat în legătură cu care s‑a săvârșit o încălcare, cuantumul total al amenzilor neputând depăși suma de 125000 de euro.”

18

Legea din 6 iunie 2010 (Moniteur belge din 1 iulie 2010, p. 43712), intrată în vigoare la 1 iulie 2011, a introdus Codul penal social la articolul 2 din aceasta. Articolul 109 punctul 55° din această lege abrogă, printre altele, articolul 158 din legea‑program.

19

Articolul 183 din Codul penal social, intitulat „Obligațiile utilizatorilor finali sau ale entităților contractante”, prevede:

„Se pedepsește cu o sancțiune de nivelul 3:

1° orice persoană la care sau pentru care exercită activitate profesională lucrători detașați și stagiari detașați, direct sau prin intermediul unui subcontractant, care, cu încălcarea titlului IV al capitolului VIII din legea‑program […] și din decretele de punere în aplicare a acesteia, nu a transmis electronic, înainte de începerea exercitării activității profesionale a acestor persoane, Oficiului Național de Securitate Socială, în conformitate cu modalitățile stabilite de Rege, datele de identificare a persoanelor care nu pot să prezinte o confirmare de primire.

[…]

În ceea ce privește infracțiunile prevăzute la punctul 1°, amenda se înmulțește cu numărul de lucrători, de stagiari, de lucrători independenți sau de stagiari independenți în cauză.”

20

Potrivit articolului 101 din Codul penal social, „[s]ancțiunea de nivelul 3 constă fie într‑o amendă penală de la 100 la 1000 de euro, fie într‑o amendă administrativă de la 50 la 500 de euro”. Articolul 102 din același cod prevede că factorii multiplicatori prevăzuți la articolul 1 primul paragraf din Legea din 5 martie 1952 privind factorii multiplicatori aplicabili amenzilor penale (Moniteur belge din 3 aprilie 1952, p. 2606), astfel cum a fost modificată prin Legea din 28 decembrie 2011 privind dispoziții diverse în materie de justiție (II) (Moniteur belge din 30 decembrie 2011, p. 81669), sunt aplicabili acestor amenzi penale, precum și amenzilor administrative. Aplicarea acestor factori multiplicatori are ca efect înmulțirea cu șase a cuantumului respectivelor amenzi.

21

Articolul 2 al doilea paragraf din Codul penal prevede că, „[d]acă pedeapsa prevăzută de lege la momentul pronunțării hotărârii este diferită de cea de la momentul săvârșirii infracțiunii, se aplică pedeapsa mai ușoară”.

22

Capitolul VIII din titlul IV din legea‑program a fost completat prin Decretul regal din 20 martie 2007 adoptat în vederea punerii în aplicare a acestui capitol (Moniteur belge din 28 martie 2007, p. 16975), astfel cum a fost modificat prin Decretul regal din 31 august 2007 (Moniteur belge din 13 septembrie 2007, p. 48537, denumit în continuare „decretul regal”).

23

Potrivit articolului 7 din decretul regal:

„Declarația prevăzută [la] articol[ul] 141 […] din legea‑program […] trebuie să conțină următoarele date:

24

Din decizia de trimitere reiese că Thermotec NV este o societate de drept belgian care are ca obiect de activitate producerea de sisteme de răcire industriale. Cele patru persoane fizice urmărite penal în litigiul principal sunt sau au fost administratori ai acestei societăți. O societate‑soră, Thermotec sp. z o.o., a fost înființată în Polonia. Aceasta desfășoară aceeași activitate ca Thermotec NV.

25

Cu ocazia unui control efectuat la 5 mai 2008 la sediul societății Thermotec NV, serviciile inspecției muncii au constatat prezența a patru lucrători polonezi, dintre care trei erau angajați de Thermotec sp. z o.o. Niciun formular E 101 nu a putut fi prezentat pentru acești lucrători. Mai mult, Thermotec sp. z o.o. nu a putut prezenta confirmarea de primire eliberată la finalizarea declarației prealabile detașării, prevăzută la articolul 139 din legea‑program (denumită în continuare „confirmarea de primire”), iar Thermotec NV, utilizatorul final al serviciilor, nu comunicase serviciului belgian competent datele de identificare a lucrătorilor detașați care nu erau în măsură să prezinte confirmarea de primire.

26

O verificare a revelat că nici pentru perioadele de ocupare anterioare ale unor lucrători sau stagiari polonezi Thermotec sp. z o.o. nu solicitase niciun formular E 101. În plus, pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 2007, inculpații nu declaraseră numele acestor lucrători, nici numele sau denumirea și adresa angajatorilor lor la inspecția muncii în cursul primei lor zile de muncă. Pentru perioada ulterioară acestei date, datele de identificare a persoanelor care nu au putut să prezinte confirmarea de primire nu au fost comunicate.

27

La 3 octombrie 2008, auditorul în domeniul muncii a deschis o anchetă judiciară. În cadrul acesteia, o percheziție a fost efectuată la 18 noiembrie 2008. La 21 noiembrie 2008, formulare E 101 valabile cu efect retroactiv au fost eliberate de serviciul polonez de inspecție a muncii.

28

A fost întocmit un proces‑verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni de către Thermotec sp. z o.o. Pe de altă parte, prin decizia din 17 februarie 2012, Thermotec NV și cele patru persoane fizice urmărite în litigiul principal au fost deferite instanței de trimitere pentru a răspunde pentru cele două infracțiuni. Prima privește fapte comise între 27 iunie 2004 și 31 martie 2007 inclusiv și constă în încălcarea articolului 69 alineatul 1 primul paragraf și alineatul 2 al doilea paragraf din Legea privind reorientarea economică din 4 august 1978. A doua privește fapte care au avut loc între 1 aprilie 2007 și 18 noiembrie 2008 inclusiv și constă în încălcarea articolului 141 din legea‑program. Aceste două infracțiuni sunt pasibile de sancțiuni pecuniare de natură penală.

29

Instanța de trimitere precizează că inculpații nu sunt urmăriți penal pentru motivul că nu au depus declarația prealabilă detașării, obligație ce revine angajatorului lucrătorilor detașați, ci pentru că, în calitate de utilizatori finali sau de entități contractante, nu au comunicat datele de identificare a persoanelor care nu au putut să prezinte confirmarea de primire.

30

În fața instanței de trimitere, domnii De Clercq și doamna Rottiers arată că obligația de declarare impusă de articolul 141 din legea‑program (denumită în continuare „obligația de declarare în cauză”) reprezintă un obstacol disproporționat în calea liberei prestări a serviciilor. Aceștia subliniază că trebuie să se țină seama de faptul că această obligație se adaugă la obligația de declarare a prestatorilor de servicii din străinătate impusă de articolul 139 din legea‑program și invocă de asemenea articolul 19 litera (a) din Directiva 2006/123.

31

Instanța de trimitere arată că, potrivit concluziilor prezentate de avocatul general Cruz Villalón în cauza Comisia/Belgia (C‑577/10, EU:C:2012:477, punctul 54), Directiva 2006/123 poate să nu fie pertinentă în speță, întrucât faptele imputate erau anterioare datei de 2 octombrie 2009. Aceasta apreciază că trebuie să se țină însă seama de Directiva 96/71.

32

Această instanță constată că obligația utilizatorilor și a entităților contractante de a comunica datele de identificare a lucrătorilor salariați detașați care nu au fost declarați la autoritățile belgiene poate fi calificată, în ceea ce îi privește pe utilizatorii de prestatori de servicii stabiliți în alt stat membru decât Regatul Belgiei, drept restricție privind libera prestare a serviciilor. Aceasta arată însă că diverse justificări ar putea fi avute în vedere în speță, cum sunt protecția lucrătorilor salariați detașați și necesitatea de a deține informațiile care să permită efectuarea unui control eficient al respectării legislației belgiene aplicabile acestora din urmă, prevenirea concurenței neloiale, în care se înscrie combaterea dumpingului social, menținerea echilibrului financiar al sistemului de securitate socială și necesitatea de prevenire a fraudei și de combatere a abuzurilor. Aceasta ridică însă problema dacă obligația de declarare în cauză și sancțiunea prevăzută pentru nerespectarea sa (denumite în continuare, împreună, „reglementarea națională în cauză”) nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

33

Instanța de trimitere indică, pe de altă parte, că, la data adoptării deciziei de trimitere, Curtea nu a luat încă poziție în cauza Comisia/Belgia (C‑577/10), care privește și legea‑program. Instanța de trimitere subliniază că această din urmă cauză privește lucrătorii independenți, în timp ce în speță sunt în discuție obligațiile utilizatorului final în cadrul detașării unor lucrători și stagiari salariați, prezenta cauză referindu‑se, așadar, la dispoziții din legea‑program diferite de cele care sunt avute în vedere în cauza Comisia/Belgia.

34

În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg te Mechelen (Tribunalul de Primă Instanță Mechelen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 56 TFUE și 57 TFUE (foste 49 CE și 50 CE) și articolul 3 alineatele (1) și (10) din [Directiva 96/71] coroborate, eventual, cu articolul 19 din [Directiva 2006/123] trebuie interpretate în sensul că se opun articolului 141 din [legea‑program], potrivit căruia persoana la care sau pentru care lucrători salariați detașați sau stagiarii detașați exercită activități profesionale, direct sau prin intermediul unui subcontractant, are obligația ca, înainte de începerea exercitării activității profesionale a acestor persoane, să comunice electronic (sau, în cazul în care nu este posibil, prin fax sau prin poștă) Oficiului Național de Securitate Socială datele de identificare a persoanelor care nu pot să prezinte [confirmarea de primire] coroborat cu articolul 157 din această lege și cu articolul 183 alineatul 1 punctul 1° din Codul penal social, care prevăd sancțiuni penale pentru nerespectarea acestei obligații?”

35

Cu titlu introductiv, trebuie arătat, pe de o parte, că, în întrebarea sa, instanța de trimitere face referire la articolul 157 din legea‑program. Acest articol prevedea, printre altele, sancțiunea aplicabilă angajatorului unor lucrători detașați care încalcă obligația de declarare care îi revine în temeiul articolului 139 din legea‑program. Or, astfel cum reiese din decizia de trimitere, sancțiunea aplicabilă destinatarului unor servicii care nu respectă obligația de declarare a lucrătorilor care nu au fost declarați în prealabil de angajatorul lor este cea în discuție în cauza principală. Această sancțiune era prevăzută la articolul 158 din legea‑program. Articolul menționat a fost înlocuit la 1 iulie 2011 de articolul 183 din Codul penal social, această din urmă dispoziție fiind, astfel cum indică instanța de trimitere, aplicabilă în cauza principală conform articolului 2 al doilea paragraf din Codul penal. Pe de altă parte, deși, astfel cum reiese din decizia de trimitere, inculpații au fost trimiși în fața instanței naționale pentru a răspunde pentru două infracțiuni, aceasta adresează întrebări Curții numai cu privire la infracțiunea care constă în pretinsa încălcare a articolului 141 din legea‑program.

36

Pe de altă parte, trebuie precizat de la bun început că, deși, în întrebarea sa, instanța de trimitere face referire atât la lucrătorii, cât și la stagiarii detașați pe teritoriul belgian, dispozițiile naționale care le sunt aplicabile sunt, mutatis mutandis, identice. În consecință, analiza care urmează, referitoare la lucrătorii detașați, este valabilă și pentru stagiarii menționați, întrucât stagiul lor se efectuează în condițiile unei activități salarizate reale și efective (a se vedea în acest sens Hotărârea Lawrie‑Blum, 66/85, EU:C:1986:284, punctul 22, precum și Hotărârea Bernini, C‑3/90, EU:C:1992:89, punctele 14 și 15).

37

În aceste împrejurări, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 56 TFUE și 57 TFUE, precum și articolul 3 alineatele (1) și (10) din Directiva 96/71 coroborate, eventual, cu articolul 19 din Directiva 2006/123 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia destinatarul unor servicii realizate de lucrătorii salariați detașați de un prestator de servicii stabilit în alt stat membru are obligația de a declara la autoritățile competente, înainte de începerea exercitării activității lucrătorilor menționați, datele de identificare a acestora din urmă în cazul în care nu pot să prezinte proba declarației pe care angajatorul lor ar fi trebuit să o facă la autoritățile competente din acest stat membru înainte de începerea respectivei prestări.

38

Guvernele belgian, danez și francez arată, în esență, că reglementarea națională în cauză nu poate fi calificată drept obstacol în calea liberei prestări a serviciilor și că, în orice caz, această reglementare este, pe de o parte, justificată de motive imperative de interes general care țin în special de protecția lucrătorilor, de prevenirea concurenței neloiale și de combaterea fraudei și, pe de altă parte, necesară pentru realizarea acestor obiective. De altfel, guvernele menționate apreciază că, în speță, nu trebuie interpretată nici Directiva 96/71, nici Directiva 2006/123.

39

Guvernul austriac apreciază, în esență, că reglementarea națională în discuție respectă dispozițiile articolului 5 din Directiva 96/71, potrivit cărora statele membre iau măsurile corespunzătoare în cazul nerespectării acesteia.

40

Domnii De Clercq și doamna Rottiers susțin, în schimb, că această reglementare constituie un obstacol disproporționat în calea liberei prestări a serviciilor, contrar articolelor 56 TFUE și 57 TFUE. Ei adaugă că Directiva 2006/123 interzice în mod expres statelor membre să impună o obligație de declarare pentru a putea beneficia de o prestație din partea unui prestator de servicii stabilit în alt stat membru.

41

Comisia Europeană arată că, în lumina jurisprudenței Curții, în speță, nu se impune interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (10) din Directiva 96/71 și arată că Directiva 2006/123 nu este aplicabil ratione temporis faptelor din cauza principală. Pe de altă parte, Comisia este de părere că reglementarea națională în cauză constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor. Această reglementare ar putea fi justificată, dar ar reveni instanței de trimitere sarcina de a stabili și de a aprecia în mod concret și precis obiectivul pe care îl urmărește aceasta, precum și proporționalitatea sa.

42

Potrivit titlului său, articolul 3 din Directiva 96/71 privește „[c]ondițiile de muncă și de încadrare în muncă” a lucrătorilor detașați.

43

Astfel, alineatul (1) al acestui articol 3 prevede că statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători pe teritoriul unui alt stat membru le garantează acestora din urmă condiții de muncă și de încadrare în muncă stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau prin convenții colective sau sentințe arbitrale în măsura în care acestea se referă la anumite activități din sectorul construcțiilor enumerate în anexa la această directivă și care privesc în special perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor anuale plătite, salariul minim, precum și securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă.

44

Asemănător, alineatul (10) al respectivului articol 3 precizează că statele membre pot impune de asemenea, în mod egal și cu respectarea Tratatului FUE, întreprinderilor naționale și celor din alte state membre condiții de muncă și de încadrare în muncă privind alte aspecte decât cele menționate la alineatul (1) primul paragraf al aceluiași articol, în măsura în care este vorba despre dispoziții de ordine publică, precum și condiții de muncă și de încadrare în muncă stabilite prin acorduri colective și sentințe arbitrale cu privire la alte activități decât cele menționate în anexa la Directiva 96/71.

45

Alineatele (1) și (10) ale articolului 3 din Directiva 96/71 urmăresc, în consecință, să asigure lucrătorilor detașați aplicarea normelor de protecție minimă din statul membru gazdă în ceea ce privește condițiile de muncă și de încadrare în muncă referitoare la materiile menționate la respectivul alineat (1), precum și, dacă este cazul, pe cele precizate de statele membre în temeiul alineatului (10) menționat, pe perioada în care efectuează o muncă temporară pe teritoriul statului membru respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Laval un Partneri, C‑341/05, EU:C:2007:809, punctul 76).

46

În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că reglementarea națională în cauză nu privește în mod direct condițiile de muncă și de încadrare în muncă vizate de respectivele dispoziții, ci ar urmări garantarea eficacității controalelor care pot fi operate de autoritățile belgiene pentru a asigura respectarea condițiilor de muncă și de încadrare în muncă menționate.

47

Or, Curtea a statuat deja că astfel de măsuri de control nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 96/71 și nu sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene, Directiva 96/71 urmărind coordonarea reglementărilor naționale materiale privind condițiile de muncă și de încadrare în muncă a lucrătorilor detașați, independent de normele administrative accesorii destinate să permită verificarea respectării condițiilor menționate. Prin urmare, aceste măsuri pot fi definite în mod liber de statele membre cu respectarea tratatului și a principiilor generale ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea dos Santos Palhota și alții, C‑515/08, EU:C:2010:589, punctele 25-27).

48

Prin urmare, o situație cum este cea în discuție în litigiul principal nu intră sub incidența dispozițiilor articolului 3 alineatele (1) și (10) din Directiva 96/71.

49

Articolul 16 alineatul (2) litera (g) din Directiva 2006/123 prevede că statele membre nu pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într‑un alt stat membru impunând restricțiile privind libera prestare a serviciilor menționate la articolul 19 din aceeași directivă. Or, astfel cum arată domnii De Clercq și doamna Rottiers, din coroborarea articolului 16 alineatul (2) litera (g) menționat cu articolul 19 litera (a) din Directiva 2006/123 reiese că statele membre nu pot impune destinatarului unor servicii cerințe care restricționează utilizarea unui serviciu oferit de un prestator stabilit într‑un alt stat membru, în special obligația de a face o declarație la autoritățile competente.

50

Cu toate acestea, trebuie arătat că din decizia de trimitere reiese că inculpații sunt urmăriți pentru fapte care s‑au derulat între 1 aprilie 2007 și 18 noiembrie 2008, respectiv înainte de expirarea termenului de transpunere a Directivei 2006/123, stabilit la articolul 44 alineatul (1) la 28 decembrie 2009. Aceasta nu este, așadar, aplicabilă ratione temporis litigiului principal.

51

În aceste condiții, nu trebuie luate în considerare dispozițiile articolului 19 din Directiva 2006/123 în cadrul examinării întrebării preliminare.

52

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, litigiul principal privește destinatarii unor servicii efectuate de o întreprindere stabilită într‑un stat membru, care a detașat propriii lucrători pentru o perioadă determinată la o întreprindere din același grup stabilită în alt stat membru în vederea unei prestări de servicii. Întrucât articolul 56 TFUE conferă drepturi nu numai prestatorului de servicii însuși, ci și destinatarului acestora, o astfel de situație de fapt intră sub incidența articolelor 56 TFUE și 57 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctul 28 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Strojírny Prostějov și ACO Industries Tábor, C‑53/13 și C‑80/13, EU:C:2014:2011, punctul 26 și jurisprudența citată).

53

Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că articolul 56 TFUE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări față de prestatorul de servicii pe considerente de cetățenie sau de naționalitate sau în temeiul împrejurării că este stabilit în alt stat membru decât cel în care trebuie efectuată prestația, ci și eliminarea oricărei restricții, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naționali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractive activitățile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare (a se vedea în special Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctul 29 și jurisprudența citată, Hotărârea Comisia/Belgia, C‑577/10, EU:C:2012:814, punctul 38, precum și Hotărârea Essent Energie Productie, C‑91/13, EU:C:2014:2206, punctul 44 și jurisprudența citată).

54

În plus, astfel cum s‑a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, articolul 56 TFUE conferă drepturi nu numai prestatorului de servicii însuși, ci și destinatarului respectivelor servicii.

55

În speță, din articolul 141 din legea‑program reiese că obligația de declarare în cauză implică, pentru utilizatorii finali sau entitățile contractante la care sunt angajați direct sau prin subcontractant lucrători salariați detașați, obligația de a verifica, înainte de începerea prestării de servicii, dacă acești lucrători detașați pot să prezinte confirmarea de primire. Dacă confirmarea de primire nu poate fi prezentată, acești utilizatori finali sau entitățile contractante au obligația de a efectua, prin mijloace electronice, o declarație la autoritățile belgiene competente.

56

Potrivit articolului 7 din decretul regal, această declarație trebuie să cuprindă datele de identificare a declarantului, care pot fi, dacă este cazul, limitate la un număr de întreprindere sau la un număr de identificare pentru securitatea socială, datele de identificare a lucrătorului detașat care nu a fost în măsură să prezinte confirmarea de primire, care pot fi, dacă este cazul, un număr de identificare în registrul național sau „numărul din banca de date de identificare”, precum și datele de identificare a angajatorului lucrătorului, care pot fi de asemenea, dacă este cazul, un număr de întreprindere sau un număr de identificare la securitatea socială.

57

În temeiul articolelor 101 și 183 din Codul penal social, nerespectarea obligației de declarare în cauză de către destinatarul serviciilor este sancționată fie cu amendă penală de la 100 la 1000 de euro, fie cu amendă administrativă de la 50 la 500 de euro, cu aplicarea factorilor multiplicatori, iar amenda se înmulțește cu numărul de lucrători vizați.

58

Reglementarea națională în cauză îi obligă astfel pe destinatarii unei prestări de servicii efectuate de lucrătorii detașați de un angajator stabilit în alt stat membru decât Regatul Belgiei nu numai să controleze, înainte de începutul prestației, dacă angajatorul respectivilor lucrători îndeplinește el însuși obligația de declarare care îi este impusă de articolul 139 din legea‑program, ci și, dacă este cazul, de a colecta de la respectivii lucrători, tot înainte de începerea executării prestației, datele lor de identificare, precum și pe cele ale angajatorilor lor și de a le transmite, împreună cu ale lor, autorităților belgiene competente.

59

Trebuie să se constate că o reglementare care impune astfel de obligații, a căror nerespectare poate fi sancționată penal, este de natură să facă mai puțin atractive, pentru destinatarii serviciilor stabiliți în Belgia, serviciile furnizate de prestatorii de servicii stabiliți în alte state membre și să îi descurajeze, în consecință, pe respectivii destinatari să facă apel la prestatori de servicii rezidenți în alte state membre.

60

Prin urmare, această reglementare constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 57 TFUE, interzisă, în principiu, de articolul 56 TFUE.

61

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de afirmația guvernului belgian potrivit căreia, în esență, efectele respectivei reglementări sunt neglijabile, întrucât este solicitată numai comunicarea unui număr limitat de informații, obligația de declarare în cauză este pur declaratorie și intervine numai cu titlu subsidiar. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în orice caz, o restricție privind o libertate fundamentală este, în principiu, interzisă de tratat, chiar dacă este de mică întindere sau de importanță minoră [Hotărârea Corsica Ferries (France), C‑49/89, EU:C:1989:649, punctul 8, precum și Hotărârea Strojírny Prostějov și ACO Industries Tábor, EU:C:2014:2011, punctul 42].

62

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o reglementare națională într‑un domeniu care nu a făcut obiectul unei armonizări la nivelul Uniunii și care se aplică fără deosebire oricărei persoane sau întreprinderi care exercită o activitate pe teritoriul statului membru în cauză poate, în pofida efectului său restrictiv pentru libera prestare a serviciilor, să fie justificată în măsura în care răspunde unui motiv imperativ de interes general, acest interes nu a fost deja ocrotit prin normele aplicabile prestatorului în statul membru în care este stabilit, norma este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (Hotărârea Arblade și alții, C‑369/96 și C‑376/96, EU:C:1999:575, punctele 34 și 35, Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctul 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Comisia/Belgia, EU:C:2012:814, punctul 44).

63

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că, în raport cu posibilitatea autorităților statului membru pe teritoriul căruia este realizată o prestare de servicii de a efectua controale care urmăresc asigurarea respectării drepturilor pe care legislația statului membru menționat le conferă lucrătorilor pe teritoriul său, întreprinderile stabilite în statul membru pe al cărui teritoriu este efectuată prestația și cele stabilite în alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat membru pentru a furniza un serviciu se află în situații care sunt în mod obiectiv diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea Finalarte și alții, C‑49/98, C‑50/98, C‑52/98-C‑54/98 și C‑68/98-C‑71/98, EU:C:2001:564, punctele 63, 64 și 73, precum și Hotărârea Comisia/Belgia, EU:C:2012:814, punctul 48).

64

În speță, instanța de trimitere este de părere că reglementarea națională în cauză ar putea fi justificată de protecția lucrătorilor salariați detașați, de necesitatea de a efectua un control eficient privind respectarea legislației belgiene aplicabile acestora din urmă, de prevenirea concurenței neloiale, în care se înscrie combaterea dumpingului social, de menținerea echilibrului financiar al sistemului de securitate socială sau de necesitatea de prevenire a fraudei și de combatere a abuzurilor. Guvernul belgian susține de asemenea că reglementarea națională în cauză este justificată de obiectivele de protecție a lucrătorilor, de prevenire a concurenței neloiale și de combatere a fraudei.

65

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că, printre motivele imperative de interes general care pot justifica o restricție privind libera prestare a serviciilor se numără protecția lucrătorilor (Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctul 47 și jurisprudența citată), prevenirea concurenței neloiale din partea unor întreprinderi care își remunerează lucrătorii detașați la un nivel inferior celui care corespunde salariului minim, în măsura în care acest obiectiv integrează un obiectiv de protecție a lucrătorilor și de luptă împotriva dumpingului social (a se vedea în acest sens Hotărârea Wolff & Müller, C‑60/03, EU:C:2004:610, punctele 35, 36 și 41), precum și combaterea fraudei, în special sociale, și prevenirea abuzurilor, în special lupta împotriva muncii disimulate, în măsura în care acest obiectiv poate fi legat, printre altele, de obiectivul protejării stabilității financiare a sistemelor de securitate socială (a se vedea în acest sens Hotărârea Rüffert, C‑346/06, EU:C:2008:189, punctul 42 și jurisprudența citată).

66

De asemenea, Curtea a recunoscut statelor membre posibilitatea de a verifica respectarea dispozițiilor naționale și ale dreptului Uniunii în domeniul prestării de servicii și a admis că motivele imperative de interes general care justifică dispozițiile materiale ale unei reglementări pot justifica și măsurile de control necesare pentru a asigura respectarea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Arblade și alții, EU:C:1999:575, punctul 38 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctul 48).

67

În acest context, trebuie amintit că, în ceea ce privește obligația de declarare prealabilă impusă, în esență, de articolul 153 din legea‑program prestatorilor de servicii independenți stabiliți în mod legal în alt stat membru decât Regatul Belgiei și care doresc să furnizeze servicii în Belgia cu titlu temporar, Curtea a decis că Regatul Belgiei putea invoca, drept justificare pentru obstacolul în calea liberei prestări a serviciilor cauzat de această dispoziție, obiectivul de combatere a fraudei, în special sociale, de prevenire a abuzurilor și de protecție a lucrătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Belgia, EU:C:2012:814, punctul 45).

68

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că obligația de declarare în cauză este impusă destinatarului serviciilor și că aceasta completează obligația de declarare prealabilă impusă deja angajatorului lucrătorilor detașați. În plus, trebuie să se arate că, în special în materia dreptului muncii, lucrătorii detașați pe teritoriul belgian de angajatorul lor stabilit în alt stat membru beneficiază în principiu, în special în temeiul Directivei 96/71, de anumite drepturi sociale a căror respectare este urmărită de reglementarea națională în cauză.

69

Rezultă că obiectivele de protecție a lucrătorilor detașați și de combatere a fraudei, invocate în speță de guvernul belgian, pot justifica și reglementarea națională în cauză și că aceasta, întrucât constituie o măsură de control necesară pentru asigurarea respectării motivelor imperative de interes general, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 65 și 66 din prezenta hotărâre, este, a priori, aptă să garanteze realizarea acestor obiective.

70

În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă această reglementare este proporțională cu realizarea obiectivelor identificate, ținând seama de toate elementele pertinente (a se vedea în acest sens Hotărârea Finalarte și alții, EU:C:2001:564, punctul 49, precum și Hotărârea International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union, C‑438/05, EU:C:2007:772, punctul 84).

71

În vederea acestei evaluări, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că o obligație impusă unui angajator stabilit într‑un alt stat membru de a semnala, anterior unei detașări, autorităților statului membru gazdă prezența unuia sau mai multor lucrători salariați care urmează a fi detașați, durata preconizată a acestei prezențe și prestarea sau prestările de servicii care justifică detașarea constituie o măsură eficientă și proporțională care este de natură să permită acestor autorități, pe de o parte, să controleze respectarea legislației sociale și salariale a statului membru gazdă pe durata detașării ținând seama de obligațiile care îi sunt deja impuse acestui angajator în temeiul normelor de drept social aplicabile în statul membru de origine și, pe de altă parte, să lupte împotriva fraudei (a se vedea în acest sens Hotărârea dos Santos Palhota și alții, EU:C:2010:589, punctele 51, 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

72

Or, astfel cum indică guvernul belgian, reglementarea națională în cauză, prin aceea că implică un control al obligației de declarare prevăzute în sarcina angajatorului unor lucrători detașați cu titlu temporar pe teritoriul belgian, poate fi considerată corolarul unei astfel de obligații, necesară pentru realizarea obiectivelor urmărite de sistemul Limosa.

73

Se poate aminti de asemenea că impunerea de sancțiuni, inclusiv de natură penală, poate fi considerată necesară pentru a garanta respectarea efectivă a unei reglementări naționale, cu condiția însă ca natura și cuantumul sancțiunii impuse să fie în fiecare caz proporționale cu gravitatea infracțiunii pe care urmărește să o sancționeze (a se vedea în acest sens Hotărârea Louloudakis, C‑262/99, EU:C:2001:407, punctele 69 și 70, precum și Hotărârea Comisia/Grecia, C‑156/04, EU:C:2007:316, punctul 72).

74

În lumina acestor elemente, rezultă că reglementarea națională în discuție poate fi proporțională cu obiectivele indicate de instanța de trimitere și de guvernul belgian, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței naționale.

75

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru cum este cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia destinatarul unor servicii realizate de lucrătorii salariați detașați de un prestator de servicii stabilit în alt stat membru are obligația de a declara la autoritățile competente, înainte de încadrarea în muncă a lucrătorilor menționați, datele de identificare a acestora din urmă, în cazul în care nu pot să prezinte proba declarației pe care angajatorul lor ar fi trebuit să o facă la autoritățile competente din acest stat membru înainte de începerea respectivei prestări, din moment ce o astfel de reglementare poate fi justificată prin protecția unui motiv imperativ de interes general cum este protecția lucrătorilor sau combaterea fraudei sociale, cu condiția să se dovedească faptul că este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului sau a obiectivelor legitime pe care le urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestora, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

76

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru cum este cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia destinatarul unor servicii realizate de lucrătorii salariați detașați de un prestator de servicii stabilit în alt stat membru are obligația de a declara la autoritățile competente, înainte de încadrarea în muncă a lucrătorilor menționați, datele de identificare a acestora din urmă, în cazul în care nu pot să prezinte proba declarației pe care angajatorul lor ar fi trebuit să o facă la autoritățile competente din acest stat membru înainte de începerea respectivei prestări, din moment ce o astfel de reglementare poate fi justificată prin protecția unui motiv imperativ de interes general cum este protecția lucrătorilor sau combaterea fraudei sociale, cu condiția să se dovedească faptul că este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului sau a obiectivelor legitime pe care le urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestora, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.