—

pentru LCL Le Crédit Lyonnais SA, de C. Vexliard, avocate;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de S. Menez, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de M. Owsiany‑Hornung, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 8 și 23 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, și în JO 2011, L 234, p. 46).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între LCL Le Crédit Lyonnais SA (denumită în continuare „LCL”), pe de o parte, și domnul Kalhan, pe de altă parte, cu privire la o cerere de plată a sumelor restante datorate în temeiul unui credit pentru nevoi personale pe care societatea menționată i‑l acordase și pe care acesta nu l‑a restituit.

3

Considerentele (7), (9), (26), (28) și (47) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:

[...]

[...]

[...]

[...]

4

Articolul 8 din aceeași directivă, intitulat „Obligația de a evalua bonitatea consumatorului”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, înainte de încheierea unui contract de credit, creditorul evaluează, atunci când este cazul, bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de informații obținute de la consumator și, dacă este necesar, pe baza consultării bazei de date relevante. Statele membre a căror legislație prevede obligația evaluării bonității consumatorilor de către creditori, pe baza consultării bazei de date relevante, pot menține această obligație.”

5

Articolul 23 din Directiva 2008/48, intitulat „Sancțiuni”, prevede:

„Statele membre stabilesc normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și întreprind toate măsurile necesare pentru a asigura că acestea sunt aplicate. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

6

Legea nr. 2010‑737 din 1 iulie 2010 privind reforma creditului de consum (JORF din 2 iulie 2010, p. 12001), care urmărește să transpună Directiva 2008/48 în dreptul intern francez, a fost integrată în articolul L. 311‑1 și următoarele din Codul consumului.

7

Articolul L. 311‑9 din codul menționat prevede:

„Înainte de încheierea contractului de credit, creditorul verifică bonitatea împrumutatului pe baza unui număr suficient de informații, inclusiv informații furnizate de acesta din urmă la cererea creditorului. Creditorul consultă fișierul prevăzut la articolul L. 333‑4, în condițiile prevăzute de ordinul menționat la articolul L. 333‑5.”

8

La 26 octombrie 2010 a fost adoptat Ordinul ministerial privind fișierul național al incidentelor de rambursare a creditelor pentru particulari, astfel cum este prevăzut la articolul L. 333‑5 din Codul consumului (denumit în continuare „fișierul național”). Acest ordin prevede modalitățile în care creditorii trebuie să conserve dovezile consultării fișierului național pentru a le prezenta în caz de litigiu sau de audit.

9

Articolul L.311‑48 al doilea și al treilea paragraf din Codul consumului prevede:

„În cazul în care creditorul nu a respectat obligațiile stabilite la articolele L. 311‑8 și L. 311‑9, este decăzut din dreptul la dobânzi, în totalitate sau în proporția fixată de instanță. [...]

Împrumutatul nu este ținut decât la rambursarea capitalului potrivit scadențarului prevăzut, precum și, dacă este cazul, la plata dobânzilor în privința cărora creditorul nu a fost decăzut. Sumele percepute cu titlu de dobânzi, care produc dobânzi la rata dobânzii legale începând din ziua plății acestora, sunt restituite de creditor sau sunt imputate asupra capitalului restant datorat.”

10

Potrivit articolului L. 313‑3 din Codul monetar și financiar:

„În caz de obligare la plata unei sume de bani prin hotărâre judecătorească, rata dobânzii legale se majorează cu cinci puncte la expirarea unui termen de două luni calculat din ziua în care hotărârea judecătorească a devenit executorie, fie și cu titlu provizoriu. [...]

Totuși, instanța de executare poate, la cererea debitorului sau a creditorului, și în considerarea situației debitorului, să îl exonereze pe acesta de majorare sau să îi reducă cuantumul.”

11

Articolul 1153 primul-al treilea paragraf din Codul civil are următorul cuprins:

„În cadrul obligațiilor care se rezumă la plata unei anumite sume, daunele interese care rezultă din întârzierea executării constau întotdeauna în obligarea la dobânzi legale, afară de cazul în care există norme speciale privind comerțul și contractele de garanție.

Aceste daune‑interese sunt datorate fără ca creditorul să fie ținut să dovedească vreo pierdere.

Ele nu sunt datorate decât din ziua somației de plată sau a unui alt act echivalent, precum o scrisoare oficială, dacă reiese din aceasta o punere în întârziere suficientă, afară de cazul în care legea prevede că acestea curg de plin drept.”

12

Potrivit articolului 1154 din același cod:

„Dobânzile scadente ale capitalurilor pot produce dobânzi, fie prin formularea unei cereri în justiție, fie printr‑o convenție specială, cu condiția ca în cerere sau în convenție să fie vorba despre dobânzi datorate cel puțin pentru un an întreg.”

13

Articolul 1254 din Codul civil prevede:

„Debitorul unei obligații purtătoare de dobânzi sau care produce rente nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata pe care o efectuează asupra capitalului în mod preferențial în raport cu rentele sau cu dobânzile: plata efectuată asupra capitalului și dobânzilor, dar care nu este integrală, se impută mai întâi asupra dobânzilor.”

14

La 4 mai 2011, domnul Kalhan a încheiat cu LCL un contract având ca obiect un credit pentru nevoi personale în cuantum de 38000 de euro, rambursabil în 60 de rate lunare de 730,46 euro, cu o rată anuală a dobânzii fixe de 5,60 % și o dobândă anuală efectivă (DAE) de 5,918 %.

15

Întrucât rambursarea respectivului împrumut a încetat începând cu 12 ianuarie 2012, LCL a invocat în fața tribunal d’instance d’Orléans exigibilitatea imediată a sumelor împrumutate.

16

La 18 octombrie 2012, LCL l‑a chemat în judecată pe domnul Kalhan la instanța de trimitere, solicitând, printre altele, ca acesta să fie obligat la plata sumei de 37611,23 euro, cu dobânzi la o rată de 5,918 % pe an începând de la 17 aprilie 2012, și să se dispună capitalizarea anuală a dobânzilor.

17

Instanța menționată a invocat din oficiu motivul întemeiat pe eventuala decădere din dreptul la dobânzi, care este prevăzută la articolul L. 311‑48 al doilea paragraf din Codul consumului cu privire la creditorul care nu a consultat fișierul național menționat la articolul L. 333‑4 din Codul consumului, în cadrul verificării bonității împrumutatului, astfel cum este impusă prin articolul L. 311‑9 din același cod. LCL a admis că nu era în măsură să dovedească faptul că efectuase o astfel de consultare înaintea încheierii contractului de împrumut.

18

Instanța de trimitere arată că sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzi prevăzută la articolul L. 311‑48 al doilea paragraf din Codul consumului a fost interpretată de Cour de cassation (Curtea de Casație) (Franța) ca referindu‑se doar la dobânzile contractuale, dobânzile legale rămânând totuși datorate în temeiul articolului 1153 din Codul civil.

19

Aceasta arată că, în aplicarea articolului L. 313‑3 din Codul monetar și financiar, această rată legală se majorează cu cinci puncte în cazul în care împrumutatul nu și‑a achitat în totalitate datoria în termen de două luni de la data la care hotărârea judecătorească a dobândit forță executorie.

20

Instanța de trimitere arată în plus că, potrivit jurisprudenței Cour de cassation, dobânzile legale, precum și majorarea cu cinci puncte se aplică de plin drept, cu alte cuvinte, dobânzile astfel majorate sunt datorate în mod automat, chiar dacă nu au fost cerute sau chiar dacă hotărârea judecătorească nu le‑a prevăzut.

21

Pe de altă parte, instanța menționată arată că, în speță, rata dobânzilor contractuale este de 5,60 %, în timp ce, după pronunțarea decăderii din dreptul la aceste dobânzi, LCL va putea să beneficieze de dobânzi legale, care, dacă sunt majorate cu cinci puncte la două luni după data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, se vor ridica la 5,71 % pentru anul 2012. Prin urmare, aplicarea decăderii din dreptul la dobânzi ar putea procura un beneficiu creditorului.

22

În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema, în primul rând, a eficienței sancțiunii decăderii din dreptul la dobânzi contractuale în cazul unei încălcări dovedite a obligației creditorului de a consulta fișierul național prevăzut în acest scop pentru verificarea bonității consumatorului.

23

Potrivit aceleiași instanțe, respectiva sancțiune ar putea fi eficientă atunci când consumatorul achită în totalitate sumele devenite exigibile în termenul de două luni de la data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie. În practică, această eventualitate ar fi însă iluzorie având în vedere că, în general, dacă creditorul a fost constrâns să exercite acțiunea în justiție, aceasta s‑a întâmplat pentru că situația consumatorului nu îi mai permitea să își onoreze obligațiile. Mai mult, deși instanța sesizată cu litigiul poate să acorde un termen de grație de maximum 24 de luni, nu ar fi mai puțin adevărat că dobânzile legale rămân exigibile. Pe de altă parte, se poate susține de asemenea că neîndeplinirea de către creditor a obligației sale de verificare a bonității consumatorului ar putea să fi contribuit la îndatorarea excesivă a acestuia din urmă.

24

Instanța de trimitere arată de asemenea că articolul L. 313‑3 din Codul monetar și financiar prevede posibilitatea consumatorului de a solicita instanței exonerarea de majorarea dobânzii legale sau reducerea cuantumului acesteia. Totuși, în practică, cazurile în care un consumator a putut să beneficieze de o astfel de măsură după o decădere din dreptul la dobânzi ar fi extrem de rare, ca urmare, printre altele, a faptului că consumatorul nu este informat cu privire la acest drept sau că beneficiul acestui drept nu se acordă în raport cu gravitatea neîndeplinirii obligațiilor de către creditor, ci doar în raport cu situația financiară a consumatorului.

25

În al doilea rând, în ceea ce privește proporționalitatea normelor de sancționare în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere arată, mai întâi, că instanța poate, desigur, să moduleze sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzi în raport cu gravitatea încălcării de către creditor a obligației în cauză. Totuși, chiar și în acest caz, creditorul menționat ar mai beneficia de dobânzile legale asupra sumelor restante datorate.

26

Apoi, având în vedere că, în aplicarea articolului 1254 din Codul civil, dobânzile legale devin exigibile ca urmare a decăderii din dreptul la dobânzile contractuale și că plățile se impută în mod prioritar asupra dobânzilor datorate, restituirea capitalului ar fi în mod necesar întârziată, astfel încât ar deveni exigibile noi dobânzi legale.

27

În sfârșit, efectul respectivei decăderi ar fi de asemenea redus ca urmare a capitalizării dobânzilor care poate fi solicitată de creditor în conformitate cu principiul anatocismului, astfel cum este prevăzut la articolul 1154 din Codul civil.

28

În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema caracterului descurajator al regimului decăderii din dreptul la dobânzi, astfel cum este prevăzut de Codul consumului. Instanța menționată consideră că, având în vedere că creditorii pot să conteze pe exigibilitatea dobânzilor legale majorate, chiar în cazul decăderii din dreptul lor la dobânzi contractuale, aceștia nu sunt deloc stimulați să își modifice practicile în sensul unei aplicări riguroase a obligațiilor care le revin în temeiul Directivei 2008/48 și al legislației de transpunere a respectivei directive în dreptul intern al statelor membre.

29

În aceste condiții, tribunal d’instance d’Orléans a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Cerința sancțiunilor eficiente, proporționale și cu efect de descurajare prevăzută de articolul 23 din [Directiva 2008/48], în caz de neîndeplinire de către creditori a obligațiilor enunțate de directivă, se opune existenței unor norme care permit creditorului, sancționat cu decăderea din dreptul său la dobânzi astfel cum prevede legislația franceză, să beneficieze, după pronunțarea sancțiunii, de dobânzi legale exigibile de plin drept a căror rată este majorată cu cinci puncte la două luni după o hotărâre judecătorească executorie, în privința sumelor restante datorate de consumator?”

30

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 23 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unor norme naționale de sancționare în temeiul cărora, în cazul în care creditorul nu își îndeplinește obligația precontractuală de a evalua bonitatea împrumutatului prin consultarea unei baze de date adecvate, creditorul menționat este decăzut din dreptul la dobânzi contractuale, dar beneficiază de plin drept de dobânzile legale, exigibile începând cu data pronunțării unei hotărâri judecătorești de obligare a împrumutatului la plata sumelor restante datorate, care sunt, în plus, majorate cu cinci puncte dacă, la expirarea unui termen de două luni de la această pronunțare, împrumutatul nu își plătește datoria.

31

Comisia Europeană pune în discuție admisibilitatea cererii de decizie preliminară sub două aspecte.

32

Aceasta susține, în primul rând, că normele naționale de sancționare, astfel cum sunt aplicabile în cauza principală, urmăresc să reprime încălcarea unei obligații care nu este prevăzută de Directiva 2008/48, ci de o normă națională care impune consultarea de către creditor a unei baze de date și pe care statele membre o pot menține conform articolului 8 din directiva menționată, chiar dacă aceste norme de sancționare se aplică de asemenea încălcării altor obligații care rezultă direct din aceeași directivă. Prin urmare, aspectul dacă astfel de norme de sancționare intră în domeniul de aplicare al articolul 23 din această directivă nu ar fi clar.

33

În al doilea rând, având în vedere că principiul aplicării de plin drept a dobânzilor legale și a majorării acestora pare să implice faptul că instanța națională nu poate să înlăture dispozițiile în discuție în litigiul principal care prevăd plata acestor sume și nici să le interpreteze în lumina dreptul Uniunii, ar trebui atunci să se analizeze utilitatea unui răspuns al Curții la întrebarea care îi este adresată de instanța de trimitere.

34

În această privință, pe de o parte, în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 23 din Directiva 2008/48 în cazul normelor naționale de sancționare în discuție în litigiul principal, este necesar să se arate că, potrivit chiar textului articolului menționat, acesta se aplică „normel[or] de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul [acestei] directive”.

35

Or, trebuie să se constate că normele de sancționare menționate urmăresc să sancționeze încălcarea unei dispoziții naționale adoptate în cadrul transpunerii Directivei 2008/48.

36

Astfel, aceste norme, după cum sunt prevăzute la articolul L. 311‑48 din Codul consumului, au drept scop, printre altele, sancționarea încălcării de către creditor a obligației, prevăzută la articolul L. 311‑9 din același cod, de a verifica bonitatea împrumutatului prin consultarea fișierului național prevăzut în acest scop. Or, articolul 8 din Directiva 2008/48 prevede în mod expres că o astfel de obligație de consultare poate fi menținută. În plus, normele de sancționare în discuție în litigiul principal se aplică în general în cazul încălcării obligației în materia verificării precontractuale a bonității consumatorului, astfel cum este prevăzută la articolul L. 311‑9, care urmărește să transpună articolul 8 din această directivă. Pe de altă parte, din considerentul (28) al aceleiași directive reiese că o astfel de consultare se efectuează în cazul în care împrejurările de fapt și de drept impun aceasta.

37

În ceea ce privește, pe de altă parte, îndoielile exprimate de Comisie cu privire la utilitatea unui răspuns la întrebarea adresată pentru soluționarea litigiului principal, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională decât dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2013, Fish Legal și Shirley, C‑279/12, punctul 30).

38

În această privință, din principiul aplicării automate sau de plin drept a dobânzilor legale și a majorării acestora pentru o sumă care nu a fost achitată în termenele prevăzute nu rezultă în mod vădit că instanța de trimitere nu ar fi în măsură să țină seama în mod util de răspunsul oferit de Curte la întrebarea adresată, în special prin interpretarea dispozițiilor naționale din care decurge exigibilitatea sumei menționate din perspectiva dreptului Uniunii, în cazul în care s‑ar dovedi necesar în lumina răspunsului menționat.

39

În aceste condiții, este necesar să se constate că aspectele invocate de Comisie nu sunt de natură să pune în discuție admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

40

Din articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 coroborat cu considerentul (28) al acesteia rezultă că, anterior încheierii unui contract de credit, creditorul are obligația să evalueze bonitatea consumatorului, iar această obligație poate, dacă este cazul, să includă consultarea bazelor de date relevante.

41

În acest context, potrivit considerentului (26) al directivei menționate, este important ca, în special pe piața de credit, care este în curs de extindere, creditorii să nu se lanseze într‑un proces iresponsabil de acordare de împrumuturi sau să acorde credite fără evaluarea prealabilă a bonității consumatorului, iar statele membre ar trebui să efectueze supravegherea necesară evitării unor astfel de conduite și să stabilească modalitățile necesare pentru sancționarea autorilor acestor comportamente.

42

Obligația precontractuală a creditorului de a evalua bonitatea împrumutatului, prin faptul că urmărește protejarea consumatorilor împotriva riscurilor de supraîndatorare și de insolvabilitate, contribuie la realizarea obiectivului Directivei 2008/48, care constă, astfel cum reiese din considerentele (7) și (9) ale acesteia, în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑un anumit număr de domenii fundamentale, care este considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum.

43

În lumina unui astfel de obiectiv, prin care se urmărește asigurarea unei protecții efective a consumatorilor împotriva acordării iresponsabile a unor contracte de credit care depășesc capacitățile lor financiare și care pot să conducă la insolvabilitatea acestora, articolul 23 din Directiva 2008/48 prevede, pe de o parte, ca normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern în materia verificării precontractuale a bonității împrumutatului, adoptate în aplicarea articolului 8 din această directivă, să fie definite astfel încât sancțiunile să fie eficiente, proporționale, precum și cu efect de descurajare și, pe de altă parte, ca statele membre să adopte toate măsurile necesare pentru ca acestea să fie aplicate. În plus, rezultă din considerentul (47) al aceleași directive că, în aceste limite, alegerea respectivelor norme de sancționare rămâne la latitudinea statelor membre.

44

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții referitoare la principiul cooperării loiale, consacrat în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE, păstrând în același timp alegerea sancțiunilor, statele membre trebuie să se asigure în special că încălcările dreptului Uniunii sunt sancționate în condiții de fond și de procedură analoge celor aplicabile încălcărilor dreptului național similare ca natură și importanță și care, în orice caz, îi conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, Rec., p. I-3565, punctele 64 și 65, precum și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, punctul 50).

45

Curtea a statuat, printre altele, că rigoarea sancțiunilor trebuie să fie adecvată gravității încălcărilor pe care le reprimă, în special prin asigurarea unui efect realmente disuasiv, respectându‑se în același timp principiul general al proporționalității (Hotărârea Texdata Software, citată anterior, punctul 51).

46

În speță, obligația precontractuală a creditorului de verificare a bonității împrumutatului, impusă la articolul L. 311‑9 din Codul consumului, dispoziție prin care se urmărește transpunerea articolului 8 din Directiva 2008/48, este sancționată, în caz de încălcare, prin articolul L. 311‑48 din acest cod, dispoziție prin care se urmărește transpunerea articolului 23 din aceeași directivă și care prevede decăderea, în principiu integrală, a creditorului din dreptul la dobânzi.

47

În consecință, se pune întrebarea dacă rigoarea acestei sancțiuni este adecvată gravității încălcărilor pe care le reprimă și, în special, dacă o astfel de sancțiune are un efect realmente descurajator.

48

În această privință, instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței naționale, sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzi nu se referă decât la dobânzile contractuale, astfel încât creditorii beneficiază de plin drept de dobânzile legale, care, în foarte marea majoritate a cazurilor, sunt majorate cu cinci puncte, tot de plin drept. În cauza principală, pentru anul 2012, această instanță precizează că rata dobânzilor contractuale era de 5,60 %, în timp ce dobânzile legale, majorate cu cinci puncte, s‑ar ridica la 5,71 %. Diferența dintre aceste rate ar fi și mai accentuată pentru anul 2013. De aici ar rezulta că aplicarea sancțiunii decăderii, astfel cum este prevăzută de legislația națională, poate procura un avantaj creditorului.

49

În schimb, Comisia susține că, în cazuri precum cel din litigiul principal, în care creditorul solicită rambursarea imediată a împrumutului ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată de către împrumutat, caracterul eficient și descurajator al sancțiunii pare asigurat. Astfel, costurile legate de consultarea, în cadrul verificării bonității împrumutatului, a bazelor de date prevăzute în acest scop ar fi relativ limitate, în timp ce sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzile contractuale ar implica un risc al cărui cost economic ar putea fi potențial ridicat. În plus, deși, cu siguranță, creditorul care nu este diligent poate totuși să solicite dobânzile legale, eventual majorate cu cinci puncte, nu ar fi mai puțin adevărat că, spre deosebire de creditorul care a respectat obligația de verificare precontractuală a bonității împrumutatului, baza asupra căreia se aplică aceste dobânzi nu include nici dobânzile contractuale, nici dobânzile legale aferente acestora.

50

În această privință, pentru a aprecia caracterul realmente descurajator al sancțiunii, revine instanței de trimitere, care este singura competentă să interpreteze și să aplice dreptul național, sarcina de a compara, în împrejurările cauzei cu care este sesizată, sumele pe care creditorul le‑ar fi perceput ca remunerare a împrumutului în ipoteza în care și‑ar fi respectat obligația precontractuală de a evalua bonitatea împrumutatului prin consultarea unei baze de date adecvate cu sumele pe care le‑ar percepe în aplicarea sancțiunii pentru încălcarea aceleiași obligații precontractuale. În vederea stabilirii acestor din urmă sume, instanța menționată trebuie să țină seama de toate elementele și, în special, de toate consecințele care pot să decurgă din constatarea de către aceasta din urmă a încălcării respectivei obligații contractuale de către creditor.

51

În cazul în care instanța de trimitere ar trebui să constate, în urma comparației menționate la punctul anterior, că, în litigiul cu care este sesizată, aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul la dobânzi contractuale poate conferi un beneficiu creditorului, întrucât sumele cu privire la care este decăzut sunt inferioare celor care rezultă din aplicarea dobânzilor legale majorate, ar rezulta că, în mod vădit, normele de sancționare în discuție în litigiul principal nu asigură un efect realmente descurajator sancțiunii aplicate.

52

În plus, ținând seama de importanța, subliniată la punctul 43 din prezenta hotărâre, a obiectivului de protecție a consumatorilor inerent obligației de verificare de către creditor a bonității împrumutatului, sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzile contractuale nu poate, în mod mai general, să fie considerată ca având un caracter realmente descurajator în cazul în care instanța de trimitere ar trebui să constate, în urma comparației menționate la punctul 50 din prezenta hotărâre și având în vedere ansamblul împrejurărilor pertinente menționate la acest punct, că, într‑o situație precum cea din cauza cu care este sesizată, care implică exigibilitatea imediată a capitalului împrumutului restant datorat ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată de către împrumutat, sumele care pot fi percepute de creditor ca urmare a aplicării acestei sancțiuni nu sunt în mod semnificativ inferioare celor de care ar putea beneficia acesta dacă ar fi respectat o asemenea obligație.

53

Astfel, în cazul în care sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzi ar fi diminuată sau pur și simplu anihilată, pentru motivul că aplicarea dobânzilor legale majorate poate compensa efectele unei asemenea sancțiuni, ar rezulta de aici în mod necesar că aceasta nu prezintă un caracter cu adevărat descurajator (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C-382/92, Rec., p. I-2435, punctele 56-58).

54

În situația în care instanța de trimitere ar constata că sancțiunea decăderii din dreptul la dobânzile contractuale nu prezintă un caracter cu adevărat descurajator în sensul articolului 23 din Directiva 2008/48, este necesar să se amintească, în această privință, că o instanță națională sesizată cu un litigiu care se poartă exclusiv între particulari este obligată, atunci când aplică dispoziții de drept intern, să ia în considerare totalitatea normelor dreptului național și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității directivei aplicabile în materie, în vederea identificării unei soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta (a se vedea în special Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C‑351/12, punctul 44).

55

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 23 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unor norme naționale de sancționare în temeiul cărora, în cazul în care creditorul nu își îndeplinește obligația precontractuală de a evalua bonitatea împrumutatului prin consultarea unei baze de date adecvate, creditorul menționat este decăzut din dreptul la dobânzi contractuale, dar beneficiază de plin drept de dobânzile legale, exigibile începând cu data pronunțării unei hotărâri judecătorești de obligare a împrumutatului la plata sumelor restante datorate, care sunt, în plus, majorate cu cinci puncte dacă, la expirarea unui termen de două luni de la această pronunțare, împrumutatul nu își plătește datoria, în cazul în care instanța de trimitere constată, într‑o situație precum cea din cauza principală, care implică exigibilitatea imediată a capitalului împrumutului restant datorat ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată de către împrumutat, că sumele care pot fi percepute efectiv de creditor ca urmare a aplicării sancțiunii decăderii din dreptul la dobânzi nu sunt în mod semnificativ inferioare celor de care ar putea beneficia acesta dacă și‑ar fi respectat obligația de verificare a bonității împrumutatului.

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 23 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unor norme naționale de sancționare în temeiul cărora, în cazul încălcării de către creditor a obligației sale precontractuale de a evalua bonitatea împrumutatului prin consultarea unei baze de date adecvate, creditorul menționat este decăzut din dreptul la dobânzi contractuale, dar beneficiază de plin drept de dobânzile legale, exigibile începând de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești de obligare a împrumutatului la plata sumelor restante datorate, care sunt, în plus, majorate cu cinci puncte în cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la această pronunțare, împrumutatul nu își plătește datoria, dacă instanța de trimitere constată, într‑o situație precum cea din cauza principală, care implică exigibilitatea imediată a capitalului împrumutului restant datorat ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată de către împrumutat, că sumele care pot fi percepute efectiv de creditor ca urmare a aplicării sancțiunii decăderii din dreptul la dobânzi nu sunt în mod semnificativ inferioare celor de care ar putea beneficia acesta dacă și‑ar fi respectat obligația de verificare a bonității împrumutatului.