1. 

Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Okresný súd Svidník (Tribunalul districtual din Svidník, Slovacia) solicită interpretarea unui număr de dispoziții din Directiva 93/13/CEE ( 2 ) coroborate cu articolele 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 3 ), pentru a stabili dacă asociațiile pentru protecția consumatorilor trebuie, în sensul urmăririi unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, consacrat în dreptul Uniunii, să beneficieze de dreptul de a formula o cerere de intervenție în cadrul unei proceduri de executare silită a unei hotărâri arbitrale.

2. 

În afara problemei pe fond care a fost dedusă judecății Curții, se pune de asemenea problema dacă aceasta din urmă are competența de a se pronunța. Astfel, ținând cont de evoluția procedurii naționale din litigiul principal și legat de desistarea reclamantei – și corelativ cu soluționarea probabilă a litigiului care stă la baza cererii de decizie preliminară –, trebuie să se stabilească în prealabil dacă Curtea mai are competența de a se pronunța, precizându‑se faptul că instanța de trimitere nu a retras în mod oficial această cerere până în prezent.

3. 

În pofida îndoielilor care pot exista în mod legitim cu privire la chestiunea dacă trebuie să se mai pronunțe și în pofida informațiilor limitate furnizate de instanța de trimitere, suntem de părere că spiritul de cooperare care trebuie să stea la baza procedurii de trimitere preliminară ar trebui, în cele din urmă, să determine Curtea să nu își decline competența. Pe fond, considerăm că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, eficacitatea protecției oferite consumatorilor nu este compromisă nici de o dispoziție a dreptului național care nu permite unei asociații pentru protecția drepturilor consumatorilor să intervină în cadrul unei proceduri de executare silită a unei hotărâri arbitrale, nici de o dispoziție a dreptului național care autorizează această intervenție.

4.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

5.

Articolul 7 din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2)   Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

(3)   Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.”

6.

Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

7.

Articolul 93 din Codul de procedură civilă, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevede:

„1)   Poate interveni în susținerea concluziilor reclamantului sau ale pârâtului orice persoană care deține un interes juridic cu privire la soluționarea procedurii, în măsura în care nu este vorba despre procedura divorțului sau despre procedura de contestare a legalității unei căsătorii ori de constatare a existenței sau inexistenței unei căsătorii.

2)   Poate de asemenea interveni în susținerea concluziilor reclamantului sau ale pârâtului orice persoană juridică a cărei activitate are ca obiect protecția unor drepturi în aplicarea unei anumite dispoziții.

[...]”

8.

Articolul 251 alineatul 4 din acest cod prevede:

„Aplicarea deciziilor și procedura de executare în sensul reglementării speciale [...] sunt reglementate de dispozițiile părților anterioare, cu excepția cazului în care reglementarea specială menționată nu dispune altfel. Cu toate acestea, pronunțarea se face întotdeauna pe calea ordonanței.”

9.

Articolul 37 alineatul 1 din Codul privind executarea, în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală (denumit în continuare „Codul privind executarea”), prevede:

„Părțile din procedură sunt creditorul și debitorul; celelalte persoane nu pot fi părți în procedură decât pentru capătul de cerere în raport cu care prezenta lege le recunoaște această calitate. În cazul în care instanța se pronunță asupra cheltuielilor de executare silită, executorul judecătoresc mandatat este de asemenea parte în procedură.”

10.

În temeiul articolului 25 alineatele 1 și 2 din Legea nr. 250/2007 privind protecția consumatorilor, o asociație poate introduce o acțiune în fața unui organ administrativ sau a unei instanțe în materia protecției drepturilor consumatorilor sau poate fi parte în procedură dacă aceste obiective reprezintă principalul său obiect de activitate sau dacă se află pe lista persoanelor autorizate de comisia națională, fără a aduce atingere dreptului instanței de a analiza, în fiecare caz, dacă persoana respectivă este autorizată să introducă o acțiune. Pe de altă parte, o asociație poate, în temeiul unui mandat, să reprezinte în fața organelor statului un consumator în procedurile privind exercitarea drepturilor acestuia, inclusiv despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor consumatorului.

11.

Situația de fapt din litigiul principal, astfel cum a fost expusă pe scurt de instanța de trimitere, poate fi descrisă după cum urmează.

12.

Pohotovosť s. r. o. (denumită în continuare „Pohotovosť”), reclamanta din acțiunea principală, a acordat un credit de consum domnului Miroslav Vašuta, pârâtul în litigiul principal ( 4 ).

13.

Pentru motive care nu au fost menționate, i s‑a impus domnului Vašuta, prin intermediul unei hotărâri arbitrale pronunțate de Stálzy rozhodcovský súd (tribunal permanent de arbitraj) la 9 decembrie 2010, să ramburseze o sumă neprecizată acestei societăți. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, această hotărâre arbitrală este definitivă și executorie.

14.

Ulterior, Pohotovosť a introdus la executorul judecătoresc competent o cerere de executare silită în conformitate cu dispozițiile dreptului slovac în vigoare. La 25 martie 2011, executorul judecătoresc a solicitat de la Okresný súd Svidník încuviințarea executării silite a hotărârii arbitrale menționate. La 29 iunie 2011, această instanță a decis că nu era necesară executarea capătului de cerere privind recuperarea dobânzilor moratorii și nu a acordat executorului judecătoresc recuperarea cheltuielilor de executare privind această etapă.

15.

La 9 septembrie 2011, Združenie na ochranu občana spotrebiteľa HOOS (Asociația pentru protecția consumatorilor HOOS, denumită în continuare „Asociația HOOS”) a formulat cerere de intervenție în procedura de executare. Pe fond, aceasta a susținut în special că executorul judecătoresc, care în trecut ar fi avut un raport de muncă cu Pohotovost’, a încălcat obligația de imparțialitate care îi revenea și că, în plus, trebuia să se suspende procedura menționată.

16.

La 27 martie 2012, Pohotovosť a solicitat, la rândul său, ca Asociația HOOS să nu fie admisă ca intervenientă în procedură, această posibilitate nefiind prevăzută de Codul privind executarea.

17.

Instanța de trimitere, prin ordonanță pronunțată la 24 mai 2012 de funcționarul cu cel mai înalt rang al tribunalului ( 5 ), a declarat drept inadmisibilă cererea de intervenție a asociației menționate în procedura de executare silită și, în același timp, a respins cererile formulate de aceasta.

18.

La 18 iunie 2012, Asociația HOOS a introdus apel împotriva acestei ordonanțe la instanța de trimitere. Ea a subliniat că domnul Vašuta nu a fost suficient informat, că instanța nu i‑a acordat din oficiu o protecție suficientă în fața unei clauze compromisorii abuzive și că aceasta din urmă nu a dedus concluziile juridice care se impuneau în absența indicării dobânzii anuale efective (DAE) în contractul de credit de consum. Potrivit acestei asociații, instanța de trimitere nu a aplicat corect jurisprudența ( 6 ).

19.

În aceste condiții, Okresný súd Svidník a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Având în vedere evoluțiile care au fost aduse la cunoștința Curții și care au în esență legătură cu presupusa retragere a cererii de executare silită îndreptate împotriva domnului Vašuta – evoluții la care vom face referire mai precis în continuare –, este în mod rezonabil permis să ne punem întrebări referitoare la chestiunea dacă Curtea are în continuare competența de a se pronunța asupra întrebărilor preliminare care i‑au fost adresate.

21.

Înainte de orice și în continuarea celor deja exprimate ( 7 ), ni se pare necesar ca Curtea să își mențină o atitudine relativ strictă în ceea ce privește aria sa de competență.

22.

Desigur, s‑a stabilit că instanța națională este, în ceea ce privește particularitățile cauzei, cel mai bine plasată pentru a aprecia atât necesitatea trimiterii menționate pentru a fi în măsură să pronunțe propria decizie, cât și pertinența întrebărilor adresate Curții ( 8 ).

23.

În acest sens, pare destul de obișnuit să se asimileze analiza existenței unui litigiu aflat efectiv pe rolul instanței de trimitere, care condiționează competența Curții, aprecierii pertinenței intrinseci a întrebărilor adresate, care se raportează, la rândul său, la efectul util al răspunsurilor pentru soluționarea litigiului principal.

24.

Or, dacă se poate accepta cu ușurință că efectul util al întrebărilor adresate poate fi prezumat, este mult mai dificil să se concluzioneze că, de la momentul la care este sesizată, Curtea trebuie, în afara situațiilor excepționale, să își declare competența. Prin definiție, competența, și în special competența Curții, nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită.

25.

Rezultă de aici că, în pofida relativei flexibilități care, în opinia noastră, trebuie să caracterizeze aprecierea pertinenței intrinseci a întrebărilor adresate – problematică asupra căreia vom reveni în a doua parte a prezentelor concluzii –, Curtea trebuie să dea dovadă de mai multă vigilență în momentul în care se pune problema aprecierii existenței înseși a unui litigiu.

26.

Această existență reprezintă o condiție esențială a competenței Curții, care poate, ba chiar trebuie, după caz, să fie ridicată din oficiu ( 9 ).

27.

De altfel, este bine stabilit în jurisprudență că instanțele naționale nu au competența de a sesiza Curtea cu titlu preliminar decât în situația în care pe rolul acestora se află efectiv un litigiu, în cadrul căruia trebuie să pronunțe o decizie care să ia în considerare hotărârea preliminară ( 10 ). În consecință, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra trimiterii preliminare atunci când, în momentul în care este efectuată, procedura în fața instanței de trimitere este deja încheiată ( 11 ). Justificarea trimiterii preliminare și, prin urmare, a competenței Curții nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice ( 12 ), ci nevoia inerentă de soluționare efectivă a unui litigiu existent. Dacă acesta din urmă se încheie, necesitatea de a răspunde la întrebările preliminare dispare în mod corelativ.

28.

Aceste concluzii, care au fost recent reamintite ( 13 ), nu au doar o valoare de ordin practic, în sensul că pot, in fine, să contribuie la eficientizarea fluxului cauzelor pe care Curtea trebuie să le soluționeze. Ele servesc la definirea rolului conferit Curții în materie, competența sa judiciară de interpretare neputând fi aplicată de o manieră abstractă, ci trebuind să fie în mod necesar legată de o întrebare adresată în mod real în cauza principală. În caz contrar, ar exista un risc semnificativ ca Curtea să intervină într‑o dezbatere juridică ce nu are, în cele din urmă, nicio legătură cu interpretarea dreptului Uniunii ( 14 ). Din aceste principii reiese obligatoriu faptul că, din moment ce întrebările adresate în cadrul unei trimiteri preliminare nu au legătură cu un litigiu real, nu este necesar ca Curtea să răspundă la acestea.

29.

Este incontestabil sarcina instanței de trimitere să stabilească legătura dintre trimiterea preliminară și un litigiu aflat în mod real pe rolul său. Potrivit formulării consacrate în Hotărârea Foglia ( 15 ), este esențial ca instanțele naționale să explice, atunci când nu reiese clar din dosar, motivele pentru care consideră că răspunsul la întrebările adresate este necesar pentru soluționarea litigiului. Obligația Curții de a respecta competențele proprii ale instanței naționale presupune în același timp ca instanța națională să aibă în vedere funcția specifică îndeplinită de Curte în materie de trimiteri preliminare. Astfel, Curtea a concluzionat recent că nu este necesar să se pronunțe în ipoteza în care instanța de trimitere, în pofida invitației adresate, și‑a menținut cererea de decizie preliminară, deși a omis să ia poziție cu privire la apariția unei evoluții sau a unui eveniment, de care Curtea a avut cunoștință, în ceea ce privește atât decizia de intervenție în cauza principală, cât și pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal ( 16 ).

30.

Ce concluzie se poate trage în speță din aceste principii?

31.

Pe scurt, Curtea se confruntă cu o situație specială, caracterizată prin cele două elemente prezentate în continuare.

32.

Pe de o parte, în observațiile scrise depuse în temeiul articolului 23 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Pohotovosť a informat, printre altele, Curtea că, la 14 noiembrie 2012, a prezentat instanței de trimitere un memoriu prin care își retrăgea în totalitate cererea de executare silită, solicitând astfel „suspendarea” executării. Pohotovosť a subliniat în observațiile sale că instanța de trimitere era obligată, în temeiul articolului 57 alineatul 1 litera c) din Codul privind executarea, să se pronunțe cu privire la retragerea acțiunii închizând procedura de executare silită și că, în orice caz, dat fiind că în cauza principală litigiul era stins, Curtea nu va trebui să se pronunțe cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară.

33.

Pe de altă parte, instanța de trimitere, invitată de Curte să confirme dacă, având în vedere desistarea astfel anunțată, este încă sesizată cu soluționarea litigiului în cadrul căruia a formulat inițial cererea de decizie preliminară și dacă, din această perspectivă, își menținea cererea, s‑a limitat să indice, prin scrisoarea din 2 iulie 2013, că acțiunea se afla încă pe rolul său și că, din acest motiv, își menținea efectiv cererea. Instanța a completat această informație prin scrisoarea parvenită Curții la 10 septembrie 2013, precizând că a luat efectiv cunoștință de o cerere a Pohotovost’ având ca obiect „suspendarea” ( 17 ) procedurii de executare silită și că, pe de altă parte, dosarul se afla la Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov), care a fost sesizată cu un apel împotriva deciziei prin care s‑a dispus formularea prezentei trimiteri preliminare.

34.

Desigur, este surprinzător și regretabil că instanța de trimitere, mai întâi, nu a considerat necesar să informeze Curtea cu privire la incidentul procedural survenit la puțin peste o lună de la introducerea trimiterii preliminare și, apoi, deși Curtea i‑a adresat invitația, a omis să indice motivele exacte pentru care considera că acțiunea principală continua să se afle pe rolul său, în pofida faptului că se pare că există un raport de dependență absolută între procedura de executare silită desfășurată la nivel național și prezenta trimitere preliminară.

35.

Astfel, era de așteptat, având în vedere spiritul de colaborare care trebuie să guverneze relațiile dintre Curte și instanțele naționale ( 18 ), ca, într‑o astfel de situație și după ce a fost întrebată de Curte cu privire la această chestiune, instanța de trimitere să furnizeze indicații cu privire la consecințele juridice ale unei astfel de retrageri asupra activității sale pentru a se justifica necesitatea răspunsului la trimiterea preliminară în soluționarea litigiului și, implicit, competența Curții.

36.

Cu toate acestea, în eventualitatea în care, precum în speță, există o îndoială în evaluarea consecințelor unui incident procedural asupra înseși existenței litigiului, această îndoială trebuie într‑un fel să profite instanței de trimitere. În acest sens, Curtea s‑a străduit, în mai multe rânduri, pentru a preveni orice obstacol în calea bunei cooperări dintre aceasta și instanțele naționale, să aibă încredere în decizia instanței naționale ( 19 ).

37.

În plus, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în cadrul procedurii preliminare, care instaurează un dialog între instanțe, instanța națională reprezintă interlocutorul privilegiat al Curții. În circumstanțele din speță, este dificil să ne limităm la informațiile comunicate de una dintre părțile din litigiul principal pentru a concluziona că litigiul principal este de acum total lipsit de obiect ( 20 ) și că, în consecință, Curtea nu este competentă să se pronunțe.

38.

Având în vedere spiritul de cooperare și de încredere reciprocă ce trebuie să guverneze relația dintre instanțele naționale și Curte, suntem, așadar, de părere că Curtea trebuie să aibă totuși încredere în concluzia la care a ajuns instanța de trimitere și, prin urmare, să nu își decline competența.

39.

Cu titlu introductiv, este necesar să apreciem pertinența intrinsecă și, în consecință, admisibilitatea întrebărilor preliminare, dat fiind că guvernul german și cel slovac au exprimat îndoieli serioase în acest sens în observațiile scrise depuse.

40.

Aceste guverne au susținut, în esență, că instanța de trimitere nu a indicat motivele pentru care dispozițiile avute în vedere ale Directivei 93/13 prezintă o legătură cu litigiul principal și deci în ce măsură răspunsul Curții ar fi necesar pentru soluționarea litigiului. Instanța de trimitere nu solicită nicio indicație care să aibă o legătură cu aprecierea eventualelor clauze contractuale abuzive, ci urmărește să obțină controlul asupra normelor procedurale naționale care nu sunt acoperite de armonizarea care rezultă din directiva menționată. Guvernul slovac subliniază de asemenea că a doua întrebare, prin care instanța de trimitere solicită Curții să ia poziție cu privire la dispozițiile de drept național, trebuie, în orice caz, să fie declarată inadmisibilă.

41.

În ceea ce ne privește, considerăm că, deși îndoielile invocate în legătură cu admisibilitatea întrebărilor adresate sunt pe deplin de înțeles, Curtea trebuie, pe cât posibil și în conformitate cu spiritul de cooperare care trebuie să guverneze procedura trimiterii preliminare, să depună eforturi pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere.

42.

Or, repuse în contextul cauzei principale, nu este exclus ca întrebările adresate să poată, privite în ansamblu și după o oarecare reformulare, să se dovedească a fi pertinente.

43.

Se pare că, pe lângă solicitarea de interpretare a dispozițiilor Directivei 93/13 în lumina Cartei, instanța de trimitere urmărește să afle prin cele două întrebări preliminare dacă eficacitatea sistemului de protecție a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive este, într‑un fel sau altul, compromisă prin normele de drept național care nu oferă asociațiilor pentru protecția consumatorilor dreptul de a interveni în cadrul unei proceduri de executare silită a unei hotărâri arbitrale.

44.

În acest sens, din decizia de trimitere rezultă că, în cauza principală, Asociația HOOS dorea să i se permită să intervină în procedura de executare silită inițiată de Pohotovost’ împotriva domnului Vašuta, în special deoarece aceasta considera că, prin decizia sa de a suspenda doar parțial procedura de executare silită și de a autoriza executarea pentru restul capetelor de cerere, instanța de trimitere nu ar fi acordat din oficiu consumatorului o protecție suficientă împotriva unei clauze compromisorii abuzive și nu ar fi dedus toate concluziile juridice care se impuneau în absența indicării DAE în contractul de credit de consum.

45.

De altfel, având în vedere tendințele procedurale ale cauzelor privind interpretarea Directivei 93/13, putem înțelege cu ușurință ezitările instanței de trimitere. Dovadă stau în special deciziile citate de instanța de trimitere ( 21 ) în această privință și, mai general, cele din jurisprudența Curții în materia relevantă, care, după ce a amintit principiul autonomiei procedurale, l‑a încadrat prin raportare la principiile efectivității și echivalenței ( 22 ).

46.

Prin urmare, suntem de părere că întrebările adresate ar trebui ușor reformulate, în sensul că urmăresc să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special sistemul de protecție stabilit prin Directiva 93/13, impune sau, dimpotrivă, exclude posibilitatea unei asociații pentru protecția consumatorilor de a interveni în cadrul unei proceduri de executare silită a unei hotărâri arbitrale.

47.

Fiind exprimate aceste clarificări, vom expune în considerațiile următoare motivele pentru care, similar poziției susținute de guvernele slovac și german, precum și de Comisia Europeană, apreciem că problema dreptului asociațiilor pentru protecția consumatorilor de a formula cerere de intervenție în litigiile individuale nu este reglementată, direct sau indirect, în dreptul Uniunii. După expunerea motivelor pentru care dispozițiile Directivei 93/13 și, în general, ale dreptului Uniunii nu se opun unei dispoziții de drept național care exclude intervenția unei asociații a consumatorilor (titlul 1 de mai jos), vom indica motivul pentru care nu există, în schimb, nicio reglementare care să se opună unei dispoziții naționale care admite o astfel de intervenție sau admiterii acesteia de către o instanță națională (titlul 2 de mai jos).

48.

De la bun început trebuie să observăm că dispozițiile Directivei 93/13 și în special cele menționate de instanța de trimitere nu conțin nicio indicație privind eventualul drept al unei asociații pentru protecția consumatorilor de a fi admisă ca intervenient în litigii individuale în general ( 23 ) și în procedurile de executare a unei hotărâri arbitrale în special.

49.

De o manieră mai generală, Directiva 93/13, care pune în aplicare o armonizare minimă, nu realizează armonizarea mijloacelor procedurale aflate la dispoziția acestor asociații ( 24 ).

50.

Cu toate acestea, rămâne de stabilit dacă urmărirea obiectivelor vizate de Directiva 93/13, cu precădere a celor menționate la articolele 6 și 7 din aceasta, trebuie să conducă în mod indirect la consacrarea unui astfel de drept în temeiul principiului efectivității, singurul pus în discuție în cauză.

51.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzători sau de furnizori în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informație, situație care îl determină să adere la condițiile formulate în prealabil de vânzători sau de furnizori, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( 25 ).

52.

Având în vedere situația dezavantajoasă în care se găsește consumatorul, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. După cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți ( 26 ).

53.

Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract ( 27 ).

54.

Din analiza jurisprudenței Curții privind Directiva 93/13 rezultă, în opinia noastră, în mod evident că „intervenția exterioară” despre care este vorba constă în primul rând în cea a instanței sesizate cu soluționarea litigiului, iar aceasta indiferent de natura litigiului sau de stadiul procedurii în care intervine. Astfel, obligația instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze existente într‑un contract supus aprecierii sale ( 28 ) reprezintă un mod propriu atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, și anume ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care să contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii ( 29 ).

55.

Într‑o configurație precum cea în discuție în cauza principală, reiese, în opinia noastră, cu claritate din jurisprudență că o astfel de intervenție ar trebui să revină instanței învestite cu procedura de executare a unei hotărâri arbitrale definitive. Astfel cum a subliniat Curtea, în măsura în care instanța națională sesizată cu o acțiune în executarea silită a unei sentințe arbitrale definitive trebuie, potrivit normelor de procedură interne, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrală este contrară normelor naționale de ordine publică, aceasta este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al acestei clauze potrivit articolului 6 din directiva menționată, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens ( 30 ).

56.

Prin această intervenție a instanței se garantează pe deplin eficacitatea protecției consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive, întrucât, în absența unui acord al părților, doar instanța este în principiu autorizată să constate nulitatea sau să revizuiască conținutul unei clauze abuzive.

57.

Potrivit informațiilor furnizate de guvernul slovac, interpretarea coroborată a articolului 2 și a articolului 45 alineatul 1 litera c) din Legea nr. 244/2002 privind procedura de arbitraj, astfel cum a fost modificată, ar obliga instanța de executare să dispună din oficiu nepronunțarea asupra fondului în anumite ipoteze, în special în situația în care hotărârea arbitrală impune unei părți o prestație care, din punct de vedere material, este imposibil de executat. Instanța de trimitere ar avea, așadar, obligația nu doar de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit în litigiu, ci și să constate că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului executării ( 31 ).

58.

De altfel, reiese clar din decizia de trimitere că instanța de trimitere, chemată să intervină înainte de punerea în executare a hotărârii arbitrale, nu a omis să invoce și să cenzureze clauza abuzivă referitoare la dobânzile moratorii ( 32 ), dar se pare că nu a considerat necesar să invoce din oficiu caracterul abuziv al clauzei de arbitraj incluse în contractul încheiat între părțile din litigiul principal ( 33 ).

59.

Având în vedere acest aspect, avem dificultăți în a înțelege modul în care intervenția asociației consumatorilor ar fi putut să garanteze eficacitatea protecției consumatorilor care decurge din Directiva 93/13. O astfel de intervenție nu este de natură să faciliteze sau să constrângă instanța să aprecieze caracterul abuziv al clauzelor din contractul în litigiu.

60.

Deși rolul pe care asociațiile pentru protecția consumatorilor l‑ar putea juca în urmărirea obiectivelor Directivei 93/13 nu este deloc de neglijat, acesta se situează, astfel cum reiese din al douăzeci și treilea considerent al acestei directive, la un nivel și într‑o perspectivă foarte diferite de rolul pe care instanța este chemată să îl exercite. Acțiunile directe în încetare formulate de persoanele sau de organizațiile care au un interes legitim de protecție a consumatorilor au, în principiu, o natură preventivă și un obiectiv de descurajare, independente de orice conflict individual concret ( 34 ).

61.

Curtea a amintit de asemenea că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 obligă statele membre să asigure că există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și că, în această privință, de la alineatul (2) al acestei dispoziții reiese că mijloacele sus‑menționate cuprind posibilitatea ca persoanele sau organizațiile care au un interes legitim în protecția consumatorilor să introducă o acțiune în justiție pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive și pentru a obține, dacă este cazul, interzicerea acestora ( 35 ).

62.

Aceste dispoziții impun statelor membre obligația de a permite asociațiilor pentru protecția consumatorilor să formuleze propriile acțiuni împotriva clauzelor abuzive, în conformitate cu interesele lor legitime. În schimb, Directiva 93/13 nu conține, nu mai mult de altfel decât actele care reglementează acțiunile în încetare în materia protecției intereselor consumatorilor ( 36 ), dispoziții care să reglementeze rolul pe care l‑ar putea juca sau care ar trebui să fie conferit asociațiilor pentru protecția consumatorilor în cadrul litigiilor individuale care implică un consumator.

63.

Pe cale de consecință, prin faptul că nu prevede posibilitatea ca o asociație pentru protecția consumatorilor să intervină într‑o procedură de executare a unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri arbitrale definitive, o reglementare națională precum cea în discuție în cauza principală nu aduce atingere eficacității obiectivelor urmărite de Directiva 93/13.

64.

Pe de altă parte, trebuie adăugat că, în aplicarea reglementării în discuție în cauza principală, o asociație poate reprezenta direct un astfel de consumator în orice procedură, inclusiv în procedura de executare, pe baza unui mandat conferit de acesta din urmă. În ceea ce privește eventualitatea ca un astfel de consumator să nu fie informat despre procedura care îl privește, o asemenea situație nu ar trebui să aibă drept consecință interpretarea principiului eficacității în sensul că ar impune, într‑o astfel de configurație, recunoașterea unui drept de intervenție în procedură al unei asociații pentru protecția consumatorilor în scopul de a suplini lipsa de apărare a acestui consumator, știut fiind că principiul efectivității nu presupune o compensare integrală a pasivității totale a consumatorului în cauză ( 37 ).

65.

Rămâne în continuare de analizat dacă dispozițiile Cartei care au fost menționate de instanța de trimitere sunt de natură să modifice această concluzie.

66.

În ceea ce privește, mai întâi, articolul 38 din Cartă, care prevede că „[p]oliticile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor”, cu toate că nu se numără printre exemplele menționate în Explicațiile cu privire la Cartă ( 38 ), în opinia noastră, acest articol, care nu se raportează deloc la o situație juridică individuală definită direct, consacră un principiu, iar nu un drept ( 39 ), și nu poate fi, așadar, invocat, în conformitate cu articolul 52 alineatul (5) din Cartă, decât pentru interpretarea și pentru controlul legalității actelor legislative ale Uniunii, în speță Directiva 93/13.

67.

Or, chiar dacă Directiva 93/13 recunoaște asociațiilor pentru protecția consumatorilor un interes legitim de a introduce, în vederea protejării consumatorilor, o acțiune în justiție pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive și pentru a obține, dacă este cazul, interzicerea acestora, ea nu prevede un drept al acestor asociații de a interveni în litigii individuale care implică astfel de consumatori și, în această privință, articolul 38 din Cartă nu poate impune interpretarea directivei menționate în sensul recunoașterii unui astfel de drept.

68.

În ceea ce privește articolul 47 din Cartă, amintim că acesta prevede dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești imparțiale, care presupune, de la caz la caz, să se acorde asistență juridică gratuită celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a le asigura accesul efectiv la justiție.

69.

Or, în măsura în care, după cum am amintit mai sus, Directiva 93/13 impune, în litigiile dintre un vânzător sau un furnizor și un consumator, o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, a instanței sesizate cu aceste litigii, ni se pare dificil să afirmăm că refuzul de a admite cererea de intervenție a unei asociații în susținerea unui consumator într‑un litigiu între acesta și un vânzător sau un furnizor constituie o încălcare a dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă a acestui consumator astfel cum este garantat prin articolul 47 menționat. În plus, cererea de intervenție a unei asociații pentru protecția consumatorilor nu ar putea fi asimilată asistenței juridice gratuite care trebuie acordată, în anumite situații, celor care nu dispun de resurse suficiente, în temeiul celui de al treilea paragraf al articolului 47 menționat.

70.

În continuare, în ceea ce privește posibilitatea unei asociații pentru protecția consumatorilor de a invoca în acest context același articol 47, trebuie să se constate că refuzul de a admite cererea de intervenție a acesteia într‑o procedură care implică un consumator nu afectează dreptul ei la o cale de atac jurisdicțională efectivă pentru apărarea drepturilor sale în calitate de asociație de acest tip, în special a drepturilor sale de a formula acțiuni colective recunoscute la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13.

71.

În schimb, considerăm că, în măsura în care Directiva 93/13 stabilește o armonizare minimă, statele membre pot, conform articolului 8 din directiva menționată, să adopte sau să mențină, în domeniul reglementat de această directivă, dispoziții mai stricte, compatibile cu tratatul, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului și că o dispoziție națională precum articolul 93 alineatul 2 din Codul de procedură civilă slovac poate conferi asociațiilor pentru protecția consumatorilor dreptul de a interveni în susținerea consumatorilor în cadrul procedurilor civile pe fond. De asemenea, aceste dispoziții nu ar trebui să împiedice instanța să admită, în măsura în care consumatorul vizat consimte acest lucru, cererea de intervenție a unei asociații pentru protecția consumatorilor în cadrul unei proceduri de executare silită a unei hotărâri arbitrale.

72.

Astfel, se poate considera că o asemenea intervenție se înscrie în sensul protecției consumatorilor, așa cum este prevăzută aceasta în special în Directiva 93/13, adăugându‑se în acest fel o intervenție suplimentară, care nu este reglementată de directivă, la intervenția pozitivă exterioară a instanței impusă de directiva menționată. Potrivit celor arătate de Asociația HOOS, prin intervenția asociațiilor consumatorilor se poate atrage atenția instanței asupra anumitor practici naționale sau asupra clauzelor care au fost considerate abuzive de alte instanțe naționale.

73.

În plus, cererea de intervenție a asociațiilor consumatorilor într‑o procedură de executare, în măsura în care modalitățile și condițiile de admitere a acesteia nu sunt mai puțin favorabile decât cele aplicabile în situații comparabile care fac obiectul dreptului intern, trebuie considerată pe deplin conformă cu principiul echivalenței. Revenind la acțiunea principală, rezultă că problema intervenției asociațiilor pentru protecția consumatorilor privește, în temeiul articolului 37 alineatul 1 din Codul privind executarea, toate persoanele care doresc să intervină în orice procedură de executare, indiferent de calitatea acestora sau de domeniul vizat.

74.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, sugerăm să se răspundă instanței de trimitere că protecția conferită consumatorilor de Directiva 93/13, coroborată cu dispozițiile articolelor 38 și 47 din Cartă, trebuie interpretată în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu se opune unei dispoziții de drept național care nu permite unei asociații pentru protecția drepturilor consumatorilor să intervină în procedura de executare silită a unei hotărâri arbitrale. Aceste dispoziții nu se opun nici admiterii de către instanță a cererii de intervenție a unei astfel de asociații în procedura de executare a unei hotărâri arbitrale.

75.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Okresný súd Svidník astfel:

„Protecția conferită consumatorilor de Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în special articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (1) și articolul 8, coroborată cu dispozițiile articolelor 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretată în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu se opune unei dispoziții de drept național care nu permite unei asociații pentru protecția drepturilor consumatorilor să intervină în procedura de executare silită a unei hotărâri arbitrale. Aceste dispoziții nu se opun nici admiterii de către instanță a cererii de intervenție a unei astfel de asociații în procedura de executare a unei hotărâri arbitrale.”