—

pentru Belgische Petroleum Unie VZW, Continental Tanking Company NV, Belgische Olie Maatschappij NV, Octa NV, Van Der Sluijs Group Belgium NV, Belgomazout Liège NV, Martens Energie NV, Transcor Oil Services NV, Mabanaft BV, Belgomine NV, Van Raak Distributie NV, Bouts NV, Gabriels & Co NV, Joassin René NV, Orion Trading Group NV, Petrus NV și Argosoil Belgium BVBA, de P. Mallien și de M. Deketelaere, advocaten;

—

pentru Belgische Staat, de J.-F. De Bock, advocaat;

—

pentru Belgian Bioethanol Association VZW și Belgian Biodiesel Board VZW, de P. De Bandt, avocat;

—

pentru guvernul belgian, de C. Pochet, în calitate de agent, asistată de J.-F. De Bock, advocaat;

—

pentru guvernul olandez, de C. Wissels și de B. Koopman, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de A. Alcover San Pedro și de K. Herrmann, precum și de E. Manhaeve, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3-5 din Directiva 98/70/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998 privind calitatea benzinei și a motorinei și de modificare a Directivei 93/12/CEE a Consiliului (JO L 350, p. 58, Ediție specială, 13/vol. 26, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/30/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 (JO L 140, p. 88, denumită în continuare „Directiva 98/70”), a articolului 4 alineatul (3) TUE, a articolului 26 alineatul (2) TFUE, a articolelor 28 TFUE și 34-36 TFUE, precum și a articolului 8 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282, denumită în continuare „Directiva 98/34”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Belgische Petroleum Unie VZW, Continental Tanking Company NV, Belgische Olie Maatschappij NV, Octa NV, Van Der Sluijs Group Belgium NV, Belgomazout Liège NV, Martens Energie NV, Transcor Oil Services NV, Mabanaft BV, Belgomine NV, Van Raak Distributie NV, Bouts NV, Gabriels & Co NV, Joassin René NV, Orion Trading Group NV, Petrus NV și Argosoil Belgium BVBA (denumite în continuare, împreună, „BPU și alții”), pe de o parte, și Belgische Staat, pe de altă parte, cu privire la Legea din 22 iulie 2009 privind obligația de încorporare a biocarburanților în carburanții fosili puși în consum (Belgisch Staatsblad, 3 august 2009, p. 51920, denumită în continuare „Legea privind obligația de încorporare”).

3

Articolul 1 din Directiva 98/34 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

[...]

[...]

[...]”

4

Articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„În conformitate cu articolul 10, Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care acesta transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

5

Articolul 10 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Articolele 8 și 9 nu se aplică acelor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre sau acordurilor voluntare prin intermediul cărora statele membre:

[...]

6

Articolul 3 din Directiva 98/70, intitulat „Benzina”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)   Până la 1 ianuarie 2000, statele membre trebuie să interzică comercializarea benzinei cu tetraetil de plumb pe teritoriile lor.

(2)   Statele membre se asigură că benzina poate fi introdusă pe piață pe teritoriul lor doar dacă se conformează specificațiilor de mediu stabilite în anexa I.

Cu toate acestea, pentru regiunile ultraperiferice, statele membre pot stabili dispoziții specifice pentru introducerea benzinei cu un conținut maxim de sulf de 10 mg/kg. Statele membre care fac uz de această dispoziție informează Comisia în consecință.

(3)   Statele membre impun furnizorilor să asigure introducerea pe piață a benzinei cu un conținut de oxigen de maximum 2,7 % și cu un conținut de etanol de maximum 5 % până în 2013 și pot impune introducerea pe piață a unui astfel de tip de benzină pentru o perioadă mai îndelungată în cazul în care consideră că este necesar. Acestea garantează informarea corespunzătoare a consumatorilor cu privire la conținutul de biocarburant din benzină și, mai ales, cu privire la folosirea adecvată a diverselor tipuri de amestecuri conținând benzină.”

7

Anexa I la Directiva 98/70, intitulată „Specificații de mediu aplicabile carburanților de pe piață destinați vehiculelor echipate cu motor cu aprindere prin scânteie”, stabilește, pentru benzină, valoarea-limită maximă de etanol la 10 % v/v.

8

Articolul 4 din această directivă, intitulat „Motorina diesel”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că motorina diesel poate fi introdusă pe piață pe teritoriul lor numai dacă se conformează specificațiilor stabilite în anexa II.

Prin derogare de la cerințele din anexa II, statele membre pot permite introducerea pe piață a motorinei diesel cu un conținut de esteri metilici ai acizilor grași (FAME) mai mare de 7 %.

Statele membre asigură informarea corespunzătoare a consumatorilor cu privire la conținutul de biocarburant din motorina diesel, în special conținutul de FAME.”

9

În temeiul anexei II la directiva menționată, intitulată „Specificații de mediu aplicabile carburanților de pe piață destinați vehiculelor echipate cu motor cu aprindere prin compresie”, valoarea-limită maximă pentru conținutul de FAME al motorinei este stabilită la 7 % v/v.

10

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Libera circulație”, are următorul cuprins:

„Niciun stat membru nu poate interzice, limita sau împiedica introducerea pe piață a combustibililor care îndeplinesc cerințele prezentei directive.”

11

Potrivit considerentelor (19) și (21) ale Directivei 2003/30/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 mai 2003 de promovare a utilizării biocombustibililor [sau] a altor combustibili regenerabili pentru transport (JO L 123, p. 42, Ediție specială, 13/vol. 39, p. 170):

[...]

12

Această directivă are drept scop, potrivit articolului său 1, promovarea utilizării în transporturi a biocombustibililor sau a altor combustibili regenerabili pentru înlocuirea motorinei sau a benzinei în fiecare stat membru pentru a contribui la unele obiective cum ar fi îndeplinirea angajamentelor privind schimbarea climatului, securitatea aprovizionării care să nu dăuneze mediului și promovarea surselor de energie regenerabile.

13

Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:

14

Considerentul (9) al Directivei 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE (JO L 140, p. 16) este formulat după cum urmează:

„Consiliul European din martie 2007 a reafirmat angajamentul Comunității față de dezvoltarea la scară comunitară a energiei din surse regenerabile după anul 2010. Acesta a aprobat un obiectiv obligatoriu constând într-o pondere a energiei din surse regenerabile de 20 % din întregul consum de energie la nivel comunitar până în anul 2020 și un obiectiv minim obligatoriu de 10 %, ce trebuie atins de toate statele membre în ceea ce privește ponderea biocarburanților în consumul de benzină și de motorină în transporturi până în anul 2020, introducerea acestuia urmând să se facă într-un mod rentabil. Consiliul European a afirmat că este adecvat ca obiectivul privind biocarburanții să aibă caracter obligatoriu, sub rezerva durabilității producției, a disponibilității comerciale a biocarburanților de a doua generație și a modificării, în sensul permiterii unor niveluri corespunzătoare de amestecuri, a [Directivei 98/70]. [...]”

15

Potrivit articolului 1 din Directiva 2009/28:

„Prezenta directivă stabilește un cadru comun pentru promovarea energiei din surse regenerabile. Aceasta stabilește obiective naționale obligatorii privind ponderea globală a energiei din surse regenerabile în cadrul consumului final brut de energie și ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în transporturi. [...]”

16

Articolul 3 alineatul (4) primul paragraf din directiva menționată prevede:

„Fiecare stat membru se asigură că ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în toate formele de transporturi în 2020 reprezintă cel puțin 10 % din consumul final de energie în transporturi în statul membru respectiv.”

17

Articolul 26 alineatele (2) și (3) din aceeași directivă prevede:

„(2)   În Directiva 2003/30/CE, articolul 2, articolul 3 alineatele (2), (3) și (5) și articolele 5 și 6 se elimină cu efect de la 1 aprilie 2010.

(3)   Directivele 2001/77/CE și 2003/30/CE se abrogă cu efect de la 1 ianuarie 2012.”

18

Potrivit articolului 4 alineatul 1 din Legea privind obligația de încorporare:

„Companiile petroliere înregistrate care pun în consum produse de benzină și/sau de motorină sunt obligate să pună de asemenea în consum, în același an calendaristic, o cantitate de biocarburanți durabili, stabilită după cum urmează:

19

Articolul 5 din Legea privind obligația de încorporare are următorul cuprins:

„Punerea în consum a biocarburanților durabili, astfel cum se menționează la articolul 4, se face prin încorporarea în produse de benzină și/sau de motorină puse în consum, cu respectarea standardelor de produse NBN EN 590 pentru produsele de motorină și NBN EN 228 pentru produsele de benzină.”

20

Prin cererea introdusă la 15 octombrie 2009 în fața instanței de trimitere, BPU și alții au solicitat anularea Legii privind obligația de încorporare.

21

În acest context, Grondwettelijk Hof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Belgian Bioethanol Association VZW și Belgian Biodiesel Board VZW susțin că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că, în cadrul procedurii în fața instanței de trimitere, BPU și alții nu au invocat niciodată o încălcare a Directivelor 98/34 și 98/70, astfel încât interpretarea dreptului Uniunii cerută de această instanță nu are în mod vădit nicio legătură cu obiectul cauzei principale.

23

În această privință, este necesar să se menționeze că faptul că părțile din litigiul principal nu au invocat, în fața instanței de trimitere, o problemă de drept al Uniunii nu se opune posibilității sesizării Curții de către această instanță. Prin faptul că prevede sesizarea cu titlu preliminar a Curții în cazul în care „o chestiune se invocă în fața unei instanțe naționale”, articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE nu intenționează să limiteze această sesizare doar la situațiile în care una sau cealaltă dintre părțile din litigiul principal a luat inițiativa de a invoca o chestiune privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii, ci acoperă și cazurile în care o asemenea chestiune este invocată de instanța însăși, care apreciază că o decizie a Curții în această privință este „necesară pentru a pronunța o hotărâre” (Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, 126/80, Rec., p. 1563, punctul 7, și Hotărârea din 8 martie 2012, Huet, C-251/11, punctul 23).

24

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Laval un Partneri, C-341/05, Rep., p. I-11767, punctul 45, și Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C-317/08-C-320/08, Rep., p. I-2213, punctul 25).

25

În plus, în măsura în care Directiva 98/70 conține dispoziții care prevăd specificații de mediu privind compoziția benzinei și a motorinei, a căror liberă circulație în cadrul Uniunii Europene urmărește să o asigure această directivă, și instanța de trimitere consideră că o încălcare a acestor dispoziții de către reglementarea belgiană ar fi contrară libertății comerțului și industriei, precum și principiilor egalității și nediscriminării, nu se poate susține că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de această instanță nu are în mod vădit nicio legătură cu obiectul litigiului principal.

26

În aceste condiții, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

27

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că atunci când o chestiune face obiectul unei armonizări la nivelul Uniunii, măsurile naționale aferente trebuie să fie apreciate în lumina prevederilor acestei măsuri de armonizare (a se vedea Hotărârea din 12 octombrie 1993, Vanacker și Lesage, C-37/92, Rec., p. I-4947, punctul 9, Hotărârea din 13 decembrie 2001, DaimlerChrysler, C-324/99, Rec., p. I-9897, punctul 32, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2009, Lidl Magyarország, C-132/08, Rep., p. I-3841, punctele 42 și 46).

28

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 3-5 din Directiva 98/70 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în cauza principală, prin care se impune companiilor petroliere care introduc pe piață benzină și/sau motorină să introducă de asemenea pe piață, în același an calendaristic, o anumită cantitate de biocarburanți, calculată proporțional cu cantitatea totală a produselor menționate pe care o comercializează anual.

29

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 98/70 coroborat cu anexa I la aceasta stabilește, în ceea ce privește benzina, valoarea-limită maximă de etanol la 10 % v/v.

30

În temeiul articolului 4 alineatul (1) din această directivă coroborat cu anexa II la aceeași directivă, valoarea-limită maximă pentru conținutul de FAME al motorinei este stabilită la 7 % v/v, sub rezerva obținerii autorizației prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf menționat.

31

În consecință, prin obligarea companiilor petroliere să pună în consum o cantitate minimă de bioetanol și de FAME, și anume 4 % v/v din cantitatea de benzină, respectiv, de motorină, pe care o introduc pe piață, Legea privind obligația de încorporare prevede cote minime obligatorii de biocarburanți inferioare valorilor-limită maxime prevăzute la articolele 3 și 4 din Directiva 98/70.

32

Rezultă că aceste cote sunt conforme articolelor 3 și 4 menționate și că aceste dispoziții nu se opun unei reglementări precum cea în discuție în cauza principală.

33

În aceste condiții, trebuie arătat că Directiva 98/70 nu stabilește valori-limită minime pentru conținutul în biocarburanți al benzinei și al motorinei și că, potrivit articolului 5 din această directivă, introducerea pe piață a combustibililor care îndeplinesc cerințele acesteia din urmă nu poate fi interzisă, limitată sau împiedicată.

34

Or, Legea privind obligația de încorporare prevede cote minime obligatorii de biocarburanți care, potrivit articolului 5 din aceasta, trebuie introduse pe piață prin încorporarea în produse de benzină și de motorină.

35

Cotele minime obligatorii de biocarburanți prevăzute în Legea privind obligația de încorporare nu sunt aplicabile fiecărui litru de carburant introdus pe piață, ci cantității totale de carburanți comercializate anual.

36

O astfel de obligație este, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 48-52 din concluzii, susceptibilă de a restricționa comercializarea carburanților conform cerințelor Directivei 98/70.

37

Cu toate acestea, dispozițiile Directivei 98/70 și în special articolul 5 din aceasta nu pot fi interpretate în mod independent de cele ale Directivelor 2003/30 și 2009/28, care erau în vigoare la data faptelor din cauza principală și a introducerii cererii de decizie preliminară.

38

Astfel, împrejurarea că Directivele 2009/28 și 2009/30, aceasta din urmă modificând Directiva 98/70, au fost adoptate și au intrat în vigoare la aceeași dată și faptul că fac parte, împreună cu Directiva 2003/30, dintr-un ansamblu global de măsuri destinate să promoveze producerea și utilizarea de energii regenerabile arată că legiuitorul Uniunii a dorit să asigure o coerență necesară între aceste directive.

39

În această privință, trebuie amintit că Directiva 2003/30, care avea drept scop, potrivit articolului său 1, promovarea utilizării în transporturi a biocombustibililor pentru înlocuirea motorinei sau a benzinei în fiecare stat membru, nu impunea statelor membre măsurile care trebuie luate pentru atingerea obiectivelor naționale orientative prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din această directivă, ci le lăsa, în această privință, libertatea de a alege natura măsurilor care trebuie adoptate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Plantanol, C-201/08, Rep., p. I-8343, punctul 35).

40

Astfel, reiese din considerentul (19) al directivei menționate că statele membre aveau la dispoziție diferite mijloace pentru a atinge obiectivele prevăzute de directiva menționată, precum, printre altele, un regim de scutiri de la plata taxelor, asistența financiară pentru industria prelucrătoare sau stabilirea unei cote obligatorii de biocombustibili pentru companiile petroliere (a se vedea Hotărârea Plantanol, citată anterior, punctul 36).

41

Rezultă că articolul 5 din Directiva 98/70 coroborat cu dispozițiile Directivei 2003/30 nu se opunea ca un stat membru să impună companiilor petroliere să pună în vânzare pe piața acestuia o cotă obligatorie de biocombustibili în transporturi pentru atingerea obiectivelor naționale orientative pe care acesta le-ar fi stabilit conform articolului 3 alineatul (1) din această din urmă directivă.

42

O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult dacă articolul 5 menționat este coroborat cu dispozițiile Directivei 2009/28, care, astfel cum reiese din considerentul (9) și din articolul 1 din aceasta, stabilește obiective naționale obligatorii privind ponderea globală a energiei din surse regenerabile utilizate în transporturi.

43

În această privință, considerentul menționat evocă obiectivul minim obligatoriu de 10 %, aprobat de Consiliul European din martie 2007, care trebuie atins de toate statele membre în ceea ce privește ponderea biocarburanților în consumul de benzină și de motorină în transporturi până în anul 2020, introducerea acestuia urmând să se facă într-un mod rentabil.

44

Acest obiectiv este confirmat la articolul 3 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2009/28, care prevede că ponderea energiei din surse regenerabile utilizate în toate formele de transporturi în 2020 trebuie să reprezinte cel puțin 10 % din consumul final de energie al fiecărui stat membru în transporturi.

45

În acest context, Directiva 98/70 a fost modificată prin Directiva 2009/30 în scopul, în conformitate cu obiectivul fixat statelor membre de această din urmă directivă, precum și prin Directivele 2003/30 și 2009/28, în special, de a prevedea niveluri corespunzătoare de amestecuri între biocarburanți și carburanții fosili, precum cele care rezultă din prevederile articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 4 alineatul (1) din Directiva 98/70 coroborate cu anexa I și, respectiv, cu anexa II la această directivă.

46

În consecință, o reglementare națională care impune cote obligatorii de biocarburanți companiilor petroliere în scopul de a atinge obiectivele naționale prevăzute prin Directivele 2003/30 și 2009/28 nu poate fi considerată contrară articolelor 3-5 din Directiva 98/70, atunci când aceste cote sunt conforme valorilor-limită maxime stabilite de aceasta din urmă și nu sunt aplicabile fiecărui litru de carburant introdus pe piață, ci cantității totale de carburanți comercializate anual de aceste companii.

47

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 3-5 din Directiva 98/70 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în cauza principală, care, în conformitate cu obiectivul de promovare a utilizării biocarburanților în sectorul transporturilor, fixat statelor membre prin Directivele 2003/30, 2009/28 și 2009/30, impune companiilor petroliere care introduc pe piață benzină și/sau motorină să introducă de asemenea pe piață, în același an calendaristic, în amestec cu aceste produse, o anumită cantitate de biocarburanți, atunci când această cantitate este calculată proporțional cu cantitatea totală a produselor menționate pe care o comercializează anual, iar cotele acesteia sunt conforme valorilor-limită maxime stabilite prin Directiva 98/70.

48

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 98/34 trebuie interpretat în sensul că impune comunicarea unui proiect de reglementare națională care obligă companiile petroliere care introduc pe piață benzină și/sau motorină să introducă de asemenea pe piață, în același an calendaristic, anumite cote de biocarburanți.

49

Potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 98/34 urmărește, printr-un control preventiv, protejarea liberei circulații a mărfurilor, care este unul dintre fundamentele Uniunii, iar acest control este util în măsura în care reglementările tehnice care intră în domeniul de aplicare al acestei directive pot constitui obstacole în calea schimburilor de mărfuri dintre statele membre, aceste obstacole neputând fi admise decât dacă sunt necesare pentru îndeplinirea unor cerințe imperative care urmăresc un scop de interes general (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2005, Lidl Italia, C-303/04, Rec., p. I-7865, punctul 22, Hotărârea din 15 aprilie 2010, Sandström, C-433/05, Rep., p. I-2885, punctul 42, precum și Hotărârea din 9 iunie 2011, Intercommunale Intermosane și Fédération de l’industrie et du gaz, C-361/10, Rep., p. I-5079, punctul 10).

50

Întrucât obligația de notificare prevăzută la articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34 constituie un mijloc esențial pentru realizarea controlului menționat, eficacitatea acestuia din urmă va fi cu atât mai mare cu cât această directivă este interpretată în sensul că nerespectarea obligației de notificare constituie un viciu de procedură substanțial de natură să determine inaplicabilitatea reglementărilor tehnice respective, astfel încât acestea nu pot fi opuse particularilor (a se vedea Hotărârile citate anterior Lidl Italia, punctul 23, și Sandström, punctul 43).

51

În acest context, trebuie amintit că reiese din articolul 1 punctul (11) din Directiva 98/34 că noțiunea „reglementare tehnică” se împarte în trei categorii, și anume, în primul rând, „specificația tehnică” în sensul articolului 1 punctul (3) din această directivă, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 punctul (4) din respectiva directivă, și, în al treilea rând, interzicerea fabricării, a importului, a comercializării sau a utilizării unui produs prevăzută la articolul 1 punctul (11) din aceeași directivă (a se vedea Hotărârea din 21 aprilie 2005, Lindberg, C-267/03, Rec., p. I-3247, punctul 54, Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Schwibbert, C-20/05, Rep., p. I-9447, punctul 34, precum și Hotărârea Intercommunale Intermosane și Fédération de l’industrie et du gaz, citată anterior, punctul 11).

52

Chiar dacă se presupune că dispozițiile Legii privind obligația de încorporare intră în una dintre aceste trei categorii, se impune, în prealabil, să se examineze dacă, într-o situație precum cea în discuție în cauza principală, obligația de notificare prevăzută la articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34 este aplicabilă.

53

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 10 alineatul (1) ultima liniuță din Directiva 98/34, articolul 8 din aceasta nu se aplică acelor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre prin intermediul cărora statele membre se limitează la modificarea unei reglementări tehnice în sensul articolului 1 punctul (11) din aceeași directivă, în conformitate cu o solicitare a Comisiei, în scopul îndepărtării unui obstacol în calea comerțului.

54

Or, în ceea ce privește cauza principală, reiese din dosarul pe care Curtea îl are la dispoziție că, în aplicarea articolului 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34, în anul 2007, Regatul Belgiei a comunicat Comisiei un proiect de reglementare care instituie o obligație de introducere pe piață a biocarburanților, care a dat naștere unui aviz detaliat și unor observații ale Comisiei, emise în temeiul articolului 9 alineatul (2) și, respectiv, al articolului 8 alineatul (2) din directiva menționată, care privesc cotele minime de biocarburanți impuse prin acest proiect, precum și modalitățile de aplicare a acestora.

55

Reiese de asemenea din dosarul menționat că, în urma acestui aviz detaliat și a acestor observații, în anul 2009, Regatul Belgiei a comunicat un anteproiect de Lege privind obligația de încorporare, ale cărui dispoziții referitoare la cotele minime obligatorii de biocarburanți și la normele de aplicare a acestor cote fuseseră modificate pentru a ține cont de avizul și de observațiile menționate.

56

Rezultă că, în aceste împrejurări, Regatul Belgiei s-a limitat la modificarea dispozițiilor unui proiect de reglementare, în conformitate cu o cerere a Comisiei, în scopul îndepărtării unui obstacol în calea comerțului, astfel încât, în temeiul articolului 10 alineatul (1) ultima liniuță din Directiva 98/34, obligația de notificare prevăzută la articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă nu se aplică proiectului de Lege privind obligația de încorporare.

57

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 8 din Directiva 98/34 coroborat cu articolul 10 alineatul (1) ultima liniuță din această directivă trebuie interpretat în sensul că nu impune notificarea unui proiect de reglementare națională care obligă companiile petroliere care introduc pe piață benzină și/sau motorină să introducă de asemenea pe piață, în același an calendaristic, anumite cote de biocarburanți, atunci când, după notificarea în temeiul articolului 8 alineatul (1) primul paragraf, acest proiect a fost modificat pentru a ține cont de observațiile Comisiei referitoare la acesta din urmă, iar proiectul astfel modificat a fost ulterior comunicat acesteia.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: