I – Introducere

II – Istoricul litigiului

III – Procedura în fața Curții

IV – Aprecierea recursului

A – Cu privire la principiile separației puterilor, statului de drept și administrării nemijlocite a probelor (primul și al doilea motiv de recurs)

1. Cu privire la aplicarea de către Comisie a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile (primul motiv de recurs)

a) Observație introductivă

b) Inexistența unor rezerve pe fond cu privire la dreptul Comisiei de a aplica amenzi

c) Cu privire la combaterea unor argumente suplimentare invocate de recurente

2. Cu privire la cerințele privind administrarea probelor de către Tribunal la verificarea deciziilor Comisiei de aplicare a amenzii (al doilea motiv de recurs)

a) Admisibilitate

b) Temeinicie

3. Concluzie intermediară

B – Cu privire la răspunderea unei întreprinderi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile din domeniul de răspundere al acesteia

1. Cu privire la răspunderea solidară a holdingului (al șaptelea motiv de recurs)

a) Cu privire la critica fundamentală formulată de Schindler în legătură cu prezumția de 100 % (primul aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs)

i) Cu privire la principiul separării răspunderii din dreptul societăților

ii) Cu privire la pretinsa imixtiune în competențele statelor membre

iii) Cu privire la pretinsa încălcare a rezervei privind caracterul esențial

iv) Concluzie intermediară

b) Cu privire la critica formulată de Schindler în legătură cu aplicarea prezumției de 100 % (al doilea aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs)

i) Cu privire la importanța „compliance-programm” al Schindler Holding

ii) Cu privire la cerința legată de „clarificarea raporturilor la nivel de grup”

iii) Cu privire la noțiunea „politică economică” în contextul prezumției de 100 %

2. Cu privire la principiul răspunderii personale (al șaselea și parțial al șaptelea motiv de recurs)

a) Cu privire la critica conform căreia prezumția de 100 % are drept rezultat răspunderea obiectivă

b) Cu privire la critica conform căreia nu este suficient că unii angajați au încălcat interdicția privind înțelegerile

3. Concluzie intermediară

C – Cu privire la alte probleme de drept referitoare la aplicarea și la calculul amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile

1. Validitatea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește principiul caracterului precis al incriminării (al treilea motiv de recurs)

a) Cu privire la pretinsa neclaritate a noțiunii de întreprindere (primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs)

b) Cu privire la neclaritatea cadrului de aplicare a amenzilor (al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs)

c) Concluzie intermediară

2. Legalitatea Orientărilor din 1998 (al patrulea și al cincilea motiv de recurs)

a) Competența Comisiei cu privire la adoptarea orientărilor (al patrulea motiv de recurs)

b) Principiile neretroactivității și protecției încrederii legitime (al cincilea motiv de recurs)

3. Cuantumul amenzii și pretinsele motive pentru o reducere a amenzii (al zecelea, al unsprezecelea și al doisprezecelea motiv de recurs)

a) Încadrarea încălcărilor în categoria „deosebit de grave” (al zecelea motiv de recurs)

b) Cu privire la circumstanțele atenuante (al unsprezecelea motiv de recurs)

c) Cu privire la reducerea amenzii pentru cooperarea cu Comisia (al doisprezecelea motiv de recurs)

i) Cu privire la cooperarea în cadrul Comunicării din 2002 (primul aspect al celui de al doisprezecelea motiv de recurs)

ii) Cu privire la cooperarea în afara cadrului Comunicării din 2002 (al doilea aspect al celui de al doisprezecelea motiv de recurs)

iii) Rezumat

4. Plafonul de 10 % pentru cuantumul amenzii (al optulea motiv de recurs)

5. Dreptul de proprietate (al nouălea motiv de recurs)

a) Observație preliminară

b) Cu privire la critica privind încălcarea dreptului de proprietate ca drept fundamental al Uniunii

6. Principiul proporționalității (al treisprezecelea motiv de recurs)

D – Rezumat

V – Cheltuielile de judecată

VI – Concluzie

1.

Prezenta cauză ridică o serie de probleme de drept fundamentale privind sancționarea încălcărilor normelor privind înțelegerile. Schindler Holding Ltd și mai multe filiale ale sale (denumite în continuare, împreună, „Schindler”) pun în principiu în discuție sistemul existent în Uniune de punere în aplicare a normelor privind înțelegerile, inclusiv rolul instituțional al Comisiei Europene în calitate de autoritate în domeniul concurenței.

2.

În special, Schindler are îndoieli dacă articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 și Orientările din 1998 ale Comisiei ( 2 ) pot constitui temeiuri juridice pentru aplicarea amenzilor. În plus, Schindler refuză să accepte principiile recunoscute de instanțele Uniunii cu privire la răspunderea solidară a societăților-mamă și a filialelor pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite în cadrul domeniului lor de răspundere.

3.

Problemele de drept menționate se ridică în legătură cu „înțelegerea privind ascensoarele” descoperită de Comisie în urmă cu câțiva ani, care acoperea mai multe state membre ale Uniunii Europene și care, la 21 februarie 2007, a făcut obiectul unei decizii de aplicare a unei amenzi (denumită în continuare și „decizia în litigiu”) ( 3 ). Comisia a imputat mai multor societăți din grupul Schindler, inclusiv societății holding aflate în vârful ierarhiei grupului, dar și altor patru întreprinderi, participarea la înțelegerea privind ascensoarele și le-a aplicat amenzi calculate pe baza cifrei de afaceri realizate de grup.

4.

În primă instanță, argumentele invocate de Schindler împotriva deciziei atacate nu au fost primite, acțiunea în anulare formulată de Schindler fiind respinsă de Tribunal prin Hotărârea din 13 iulie 2011 (denumită în continuare „hotărârea atacată” sau „hotărârea Tribunalului”) ( 4 ). În prezent, în procedura de recurs în fața Curții de Justiție, Schindler încearcă în continuare să obțină protecția juridică dorită și se întemeiază în această privință, printre altele, pe drepturile sale fundamentale, precum și pe principiile statului de drept, cum ar fi separația puterilor, caracterul precis al incriminării, principiul neretroactivității, principiul protecției încrederii legitime și principiul răspunderii personale.

5.

Schindler este unul dintre principalele grupuri mondiale care furnizează ascensoare și scări rulante. Societatea sa mamă este Schindler Holding Ltd (denumită în continuare „Schindler Holding”), cu sediul în Elveția. Schindler își exercită activitatea în domeniul ascensoarelor și al scărilor rulante prin intermediul unor filiale naționale ( 5 ).

6.

În vara anului 2003, au fost transmise Comisiei informații privind posibila existență a unei înțelegeri între principalii patru producători europeni de ascensoare și de scări rulante care exercită activități comerciale în Uniune, și anume Kone, Otis, Schindler și Thyssen Krupp ( 6 ).

7.

În urma unor cercetări amănunțite, Comisia a constatat că producătorii de ascensoare și de scări rulante menționați „participaseră la patru încălcări unice, complexe și continue ale articolului 81 alineatul (1) CE în patru state membre, împărțindu-și piețele și înțelegându-se sau punându-se de acord cu privire la atribuirea cererilor de ofertă și a contractelor legate de vânzarea, instalarea, întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante” ( 7 ). În concret, este vorba despre înțelegerea privind ascensoarele care privește Belgia, Germania, Luxemburg și Țările de Jos. Durata de participare a societății Schindler la aceste înțelegeri a variat în funcție de fiecare dintre aceste state membre, întinzându-se în orice caz pe o perioadă de mai mulți ani ( 8 ).

8.

Pentru cele patru încălcări individuale, Comisia a aplicat prin decizia în litigiu amenzi fiecăreia dintre întreprinderile participante. Calculul amenzilor s-a întemeiat pe Orientările din 1998.

9.

În cazul Schindler, Schindler Holding a fost obligată la plata amenzii în solidar cu filiala sa națională ( 9 ). Cuantumul total al amenzilor aplicate întreprinderii Schindler pentru cele patru încălcări se ridică la 143 de milioane de euro.

10.

Mai mulți destinatari ai deciziei în litigiu au încercat să obțină protecție juridică prin intermediul acțiunilor în anulare în fața Tribunalului ( 10 ).

11.

În ceea ce privește grupul Schindler, prin cererea introductivă formulată în primă instanță la 4 mai 2007, Schindler Holding, Schindler Management AG, Schindler SA (Belgia), Schindler Deutschland Holding GmbH (Germania), Schindler Sàrl (Luxemburg) și Schindler Liften BV (Țările de Jos) au formulat împreună o acțiune la Tribunal.

12.

Prin Hotărârea din 13 iulie 2011, Tribunalul a statuat că litigiul a fost soluționat în ceea ce privește acțiunea formulată de Schindler Management AG ( 11 ). În plus, Tribunalul a respins acțiunea și a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

13.

Prin intermediul cererii din 27 septembrie 2011, Schindler Holding și celelalte reclamante din primă instanță (denumite în continuare „recurentele”) au formulat împreună prezentul recurs împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal. Acestea solicită:

14.

La rândul său, Comisia solicită Curții:

15.

Consiliul, care a participat în procedura în primă instanță în calitate de intervenient în susținerea Comisiei, solicită:

16.

Procedura de recurs în fața Curții s-a desfășurat în scris și, la 17 ianuarie 2013, oral. Consiliul s-a rezumat la a lua poziție, în principal, față de problema ridicată de Schindler, în cadrul primului și al celui de al treilea motiv de recurs, cu privire la validitatea Regulamentului nr. 1/2003.

17.

Recurentele invocă în total 13 motive de recurs, prin intermediul cărora ridică parțial probleme de drept fundamentale privind aplicarea de către Comisia Europeană a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile. Este recomandabilă gruparea acestor motive de recurs în funcție de obiectul lor și examinarea lor corespunzătoare într-o ordine ușor modificată.

18.

Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv de recurs, Schindler pune în discuție compatibilitatea sistemului de sancționare a încălcării normelor privind înțelegerile existent la nivelul Uniunii cu principiile fundamentale ale statului de drept.

19.

Pe de o parte, Schindler consideră că amenzile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu ar trebui aplicate de Comisie în calitate de autoritate administrativă, ci de o instanță independentă (primul motiv de recurs; a se vedea secțiunea 1 de mai jos). Pe de altă parte, Schindler critică modul în care Comisia și Tribunalul au constatat situația de fapt, care, în opinia sa, încalcă principiul administrării nemijlocite a probelor (al doilea motiv de recurs; a se vedea secțiunea 2 de mai jos).

20.

În primul rând, Schindler consideră că aplicarea, la nivelul Uniunii, a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către Comisie în calitate de autoritate în domeniul concurenței pentru piața internă europeană, iar nu de către o instanță independentă, reprezintă o încălcare a principiilor separației puterilor și statului de drept.

21.

În pofida faptului că Schindler se referă, în general, la principiile separației puterilor și statului de drept, în observațiile sale scrise și orale din cadrul primului motiv de recurs, este criticată, în esență, o încălcare a articolului 6 din CEDO ( 12 ), dar și o încălcare a dreptului la judecarea cauzei sale în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege.

22.

În acest sens, trebuie menționat că – în opoziție cu cele susținute de Schindler – articolul 6 din CEDO nu are aplicabilitate directă la nivelul Uniunii întrucât Uniunea nu a aderat până în prezent la CEDO, astfel încât trebuie transpus mai întâi articolul 6 alineatul (2) TUE ( 13 ).

23.

Cu toate acestea, drepturile fundamentale prevăzute la articolul 6 din CEDO au și astăzi o importanță practică majoră la nivelul Uniunii. Pe de o parte, prin acestea sunt consacrate principiile generale de drept care sunt recunoscute și în dreptul Uniunii [articolul 6 alineatul (3) TUE] ( 14 ). Pe de altă parte, reprezintă un criteriu de interpretare a dispozițiilor corelative din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE coroborat cu articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă] ( 15 ).

24.

Ținând seama de aceste împrejurări, importanța articolului 6 din CEDO și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la acest articol ( 16 ) nu este deloc neglijabilă pentru răspunsul care trebuie oferit criticilor formulate de Schindler. Astfel, în cele ce urmează vom analiza punctual acest aspect. Din punct de vedere formal, nu articolul 6 din CEDO în sine, ci articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, în special al doilea paragraf al acestui articol, precum și principiile generale ale dreptului Uniunii, în sensul articolului 6 alineatul (3) TUE, constituie elementul de legătură pentru examinarea presupuselor încălcări ale principiilor separației puterilor și statului de drept ( 17 ).

25.

În general, dreptului concurenței i se recunoaște un caracter cvasipenal ( 18 ), deși acesta nu face parte totuși din nucleul dur al dreptului penal ( 19 ).

26.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru situațiile care nu intră în „nucleul dur” al dreptului penal, garanțiile de drept penal prevăzute la articolul 6 din CEDO nu trebuie să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea ( 20 ).

27.

În ceea ce privește dreptul concurenței, aceasta înseamnă că sancționarea încălcărilor normelor privind înțelegerile nu trebuie aplicată în mod imperativ de către o instanță independentă; dimpotrivă, această competență poate fi conferită în principiu și unei autorități administrative. În măsura în care întreprinderea în cauză poate sesiza un organ judiciar învestit cu competență de fond (în franceză „pleine juridiction”, în engleză „full jurisdiction”) cu privire la o decizie prin care i s-a aplicat o amendă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, cerințele stabilite la articolul 6 din CEDO sunt astfel îndeplinite ( 21 ).

28.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ( 22 ), instanța sesizată în vederea verificării deciziilor de aplicare a unor amenzi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile trebuie să aibă competența de a „reforma” sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia autorității administrative ( 23 ). Contrar impresiei inițiale, aceasta nu înseamnă în mod necesar că instanța însăși trebuie să și aibă motive de a opera modificări de conținut în ceea ce privește toate elementele deciziei de aplicare a amenzii (în franceză „réformer”). Dimpotrivă, este suficient că instanța are competența să examineze toate problemele de fapt și de drept ( 24 ) relevante pentru litigiul pendinte pe rolul acesteia și să anuleze decizia în toate privințele (în engleză „to quash”) ( 25 ).

29.

Sistemul de protecție juridică instituit la nivelul Uniunii în cadrul căruia întreprinderile în cauză au posibilitatea de a ataca deciziile Comisiei de aplicare a unei amenzi adoptate în materia concurenței pentru încălcări ale normelor privind înțelegerile îndeplinește aceste cerințe. Într-adevăr, prin jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanței Uniunii îi sunt recunoscute două competențe în legătură cu astfel de decizii ( 26 ):

30.

Prin urmare, în legătură cu deciziile de aplicare a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, instanțele Uniunii dispun de o „competență de fond” (în franceză „pleine juridiction”, în engleză „full jurisdiction”în sens larg) atât cu privire la chestiunile de drept, cât și la cele de fapt, astfel cum este impusă în temeiul articolului 47 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, interpretată și aplicată în lumina articolului 6 din CEDO și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ( 29 ).

31.

Răspunsul în replică al societății Schindler conform căruia deciziile Comisiei privind procedurile având ca obiect înțelegerile nu sunt supuse, „potrivit practicii curente”, unui control jurisdicțional complet nu este decât o simplă aserțiune neargumentată în prezenta cauză ( 30 ). În realitate, Tribunalul a abordat toate problemele de fapt ridicate de Schindler în primă instanță și le-a examinat în mod exhaustiv.

32.

În concluzie, critica întemeiată pe articolul 6 din CEDO potrivit căreia au fost încălcate principiile separației puterilor și statului de drept prin aplicarea de către Comisie a amenzilor pentru nerespectarea normelor privind înțelegerile este nefondată.

33.

Recurentele susțin că, având în vedere cuantumul ridicat al amenzilor aplicate la nivelul Uniunii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, Comisia intră în „nucleul dur” al dreptului penal, domeniu în care – potrivit articolului 6 din CEDO – aplicarea sancțiunilor este rezervată unor instanțe independente.

34.

Acest argument nu este convingător. Aspectul dacă o anumită materie aparține sau nu aparține „nucleului dur” al dreptului penal în sensul articolului 6 din CEDO nu se poate aprecia numai pe baza cuantumului sancțiunilor aplicate, mai cu seamă în cazul în care nu se ține seama în această privință de dimensiunea și de capacitatea respectivei întreprinderi, ci numai de situația financiară a acesteia.

35.

Nu este relevantă numai analiza cantitativă a sancțiunilor aplicate, ci, în mod determinant, și cea calitativă. De asemenea, Schindler pierde din vedere faptul că sancțiunile aplicate la nivelul Uniunii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile – indiferent de valoarea nominală a acestora – afectează întotdeauna întreprinderile. Regulamentul nr. 1/2003 nu prevede sancțiuni penale sau cvasipenale pentru persoane fizice; de fapt, nu prevede nicio sancțiune privativă de libertate. Toate acestea reprezintă o diferență calitativă majoră față de „nucleul dur” al dreptului penal la care aparent face aluzie Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa ( 31 ).

36.

În continuare, recurentele susțin că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se poate trage concluzia că transferarea către o autoritate administrativă a competenței de sancționare care excedează sferei „delictelor minore” și a „procedurilor colective” nu este conformă cu cerințele articolului 6 din CEDO ( 32 ).

37.

În acest sens, este suficient să se arate că, potrivit jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea de către o autoritate de concurență a unei amenzi considerabile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu se încalcă articolul 6 din CEDO ( 33 ). În ședința desfășurată în fața Curții, reprezentanții societății Schindler au trebuit să accepte acest lucru.

38.

Adăugăm faptul că, cel puțin în Europa continentală, aplicarea amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către autoritățile de concurență este o tradiție larg răspândită.

39.

În sfârșit, reclamantele consideră că Tratatul de la Lisabona impune reanalizarea problemei dacă amenzile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile pot fi aplicate de Comisie în calitate de autoritate de concurență.

40.

Nici acest argument nu este însă valabil. Pe de o parte, legalitatea deciziei în litigiu, care a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, trebuie apreciată în funcție de criteriile prevăzute de legislația în vigoare la acea dată. Pe de altă parte, cerințele fundamentale relevante în speță nu s-au modificat în mod substanțial odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Într-adevăr, acest tratat a ridicat Carta drepturilor fundamentale la rangul de drept primar obligatoriu al Uniunii, prevăzându-se că are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE]. Conținutul dreptului fundamental la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, recunoscut la nivelul Uniunii, este conturat într-o mare măsură de articolul 6 alineatul 1 din CEDO, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor Uniunii referitoare la această problemă. Conținutul acestui drept fundamental nu a suferit modificări esențiale prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ( 34 ).

41.

Desigur, articolul 52 alineatul (3) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale permite dreptului Uniunii să confere o protecție mai largă decât cea garantată de dispozițiile CEDO. Autorii tratatului au precizat, în plus, că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate [articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 52 alineatul (2) din cartă]. În acest context, drepturile fundamentale consacrate de cartă, și anume dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă, nu pot fi invocate pentru a susține o modificare fundamentală a repartizării competențelor între Comisia Europeană în calitate de autoritate de concurență a pieței interne europene și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în calitate de instanță de control judiciar.

42.

Pe lângă critica adusă rolului instituțional al Comisiei la aplicarea amenzilor pentru încălcarea normelor privind concurența, recurentele invocă și o încălcare a principiului administrării nemijlocite a probelor. Acestea susțin că în speță nici Comisia, nici Tribunalul nu au „administrat nemijlocit probele” la stabilirea situației de fapt. Comisia în special s-a întemeiat numai pe probe scrise, fără a administra și proba cu martori persoane fizice. Mai mult, solicitanții de clemență au fost audiați fără depunerea jurământului și în absența tuturor părților din procedură. Aceasta constituie o încălcare a articolului 6 alineatele 1 și 3 litera d din CEDO ( 35 ). În cazuri precum cel de față, Tribunalul are obligația legală de a realiza el însuși cercetări cu privire la situația de fapt.

43.

Comisia are îndoieli cu privire la admisibilitatea acestui motiv de recurs. Această obiecție necesită o analiză separată.

44.

În măsura în care Schindler critică Comisia pentru că și-a întemeiat probatoriul numai pe înscrisuri neverificate prin mărturii ale solicitanților de clemență, argumentul său este inadmisibil. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, este vorba despre un nou motiv în drept care nu a fost prezentat în această formă la Tribunal. În primă instanță, Schindler a invocat într-adevăr alte aspecte de drept privind proba cu martorii care solicită clemență ( 36 ), fără a face referire la omisiunea de a verifica declarațiile solicitanților de clemență pe care își concentrează acum argumentele. Astfel, comparativ cu procedura în primă instanță, Schindler extinde în mod inadmisibil obiectul prezentului litigiu ( 37 ).

45.

Situația este însă diferită în cazul criticii suplimentare a societății Schindler conform căreia și Tribunalul a încălcat principiul administrării nemijlocite a probelor atunci când a examinat decizia în litigiu. Prin intermediul acestei critici, Schindler critică concret hotărârea atacată, însă în mod normal aceasta nu poate fi invocată decât în faza procedurii de recurs. Prin urmare, întrucât această critică are ca obiect modul de a proceda al Tribunalului față de problemele în speță privind probele, al doilea motiv de recurs este admisibil.

46.

În speță, argumentele aduse de Schindler nu sunt convingătoare.

47.

În procedura acțiunii directe în fața instanțelor Uniunii se aplică principiul disponibilității și principiul stabilirii situației de fapt și al administrării probelor de către părți. În consecință, reclamantului i se poate solicita să identifice elementele contestate din decizia atacată, să formuleze critici în această privință și să aducă probe sau cel puțin indicii serioase în susținerea temeiniciei criticilor sale ( 38 ).

48.

În ședința în fața Curții, reclamantele au recunoscut faptul că în nicio fază a procedurii în primă instanță Schindler nu a pus în discuție corectitudinea situației de fapt stabilite de Comisie și nu a făcut nicio cerere pentru audierea solicitanților de clemență, deși în fața Tribunalului a avut în mod incontestabil suficiente ocazii în acest sens. În schimb, potrivit constatărilor Tribunalului necontestate până în prezent, Schindler a recunoscut situația de fapt, astfel cum a fost prezentată în cadrul comunicării privind obiecțiunile ( 39 ).

49.

În aceste împrejurări, este aproape imposibil pentru Schindler să invoce în faza recursului faptul că Tribunalul nu și-a îndeplinit obligațiile privind clarificarea situației de fapt.

50.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea este singura în măsură să decidă dacă informațiile care i-au fost prezentate necesită completări ( 40 ). Aceasta depinde, nu în ultimul rând, de aspectul dacă Curtea consideră că clarificarea anumitor aspecte este într-adevăr necesară pentru soluționarea cauzei.

51.

În mod cu totul excepțional, se poate prezuma că marja largă de apreciere a Tribunalului de a stabili care sunt mijloacele de probă concludente și utile pentru dovedirea unui anumit fapt devine o obligație de a administra din oficiu și alte probe, chiar și în cazul în care niciuna dintre părți nu a solicitat administrarea acestora. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul în care părțile din procedură sunt – precum în speță – întreprinderi mari care au o oarecare experiență în ceea ce privește problemele de drept concurențial și care sunt reprezentate de avocați specializați în acest domeniu.

52.

Simpla împrejurare că, atunci când a adoptat o decizie de aplicare a unei amenzi din cauza încălcării normelor privind înțelegerile, Comisia s-a întemeiat doar pe luarea de poziție a unui solicitant de clemență nu este în măsură să creeze per se în sarcina Tribunalului nicio obligație de a administra și alte probe din oficiu.

53.

Adăugăm faptul că luărilor de poziție scrise ale întreprinderilor implicate în procedura privind înțelegerile nu li se poate conferi de la început o valoare probantă mai redusă decât afirmațiilor orale făcute de persoane fizice. Dimpotrivă, având în vedere complexitatea multora dintre procedurile în materie de înțelegeri, este aproape inevitabilă sau în orice caz foarte relevantă pentru clarificarea și constatarea situației de fapt posibilitatea de a se putea lua în considerare înscrisurile, inclusiv cele prezentate în mod voluntar de întreprinderile participante la înțelegere.

54.

Desigur, în fiecare caz în parte, trebuie să se examineze cu atenție dacă luarea de poziție a unei întreprinderi, mai ales a unei întreprinderi participante la înțelegere care are în procedură statutul de solicitant de clemență, este afectată de o prezentare subiectivă, incompletă sau incorectă a faptelor sau dacă are drept scop angajarea răspunderii celorlalți participanți la înțelegere. Nu este însă vorba despre a pune în discuție – de la început și la modul general – în cadrul procedurii în materie de înțelegeri valoarea de adevăr și valoarea probantă a luărilor de poziție scrise ale solicitanților de clemență sau de a le acorda o importanță în general mai redusă decât celorlalte mijloace de probă.

55.

Această considerație este cu atât mai relevantă cu cât în procedura administrativă ceilalți participanți la înțelegere au posibilitatea de a studia probele pe care se sprijină Comisia, precum și posibilitatea de a prezenta Comisiei o apreciere eventual diferită a situației de fapt [articolul 27 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003] și astfel, dacă este cazul, de a contrazice ori de a pune într-o lumină diferită constatările de fapt care se întemeiază pe luarea de poziție a unui solicitant de clemență.

56.

În cazul în care nicio parte din procedură nu a contestat conținutul constatărilor de fapt ale Comisiei întemeiate pe luarea de poziție a unui solicitant de clemență și dacă nu există niciun element care să releve caracterul subiectiv, incorect sau incomplet al acesteia, Tribunalul nu are astfel niciun motiv pentru a proceda la o verificare suplimentară și pentru a administra alte probe din oficiu.

57.

În general, Tribunalul nu poate fi obligat să administreze probe pentru orice problemă de detaliu posibilă referitoare o situație de fapt constatată de Comisie și, în esență, necontestată – de exemplu cu privire la detaliile menționate de Schindler în memoriul în replică formulat în recurs ( 41 ) – dacă, precum în speță, acestea sunt irelevante sau sunt cel mult foarte puțin relevante pentru soluționarea litigiului. De exemplu, în cazul în care pentru stabilirea din oficiu a gravității unei încălcări este irelevant dacă o înțelegere a avut efecte considerabile sau numai efecte minore asupra pieței, în privința acestor efecte nu mai trebuie să se administreze nicio probă ( 42 ).

58.

În concluzie, criticile invocate de Schindler cu privire la încălcarea principiilor elementare ale statului de drept sunt nefondate. În consecință, primul și al doilea motiv de recurs trebuie respinse.

59.

Prin intermediul celui de al șaselea și al celui de al șaptelea motiv de recurs, sunt puse în evidență principiile din dreptul Uniunii recunoscute de jurisprudența constantă cu privire la răspunderea unei întreprinderi pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite în cadrul domeniului său de răspundere. Pe de o parte, recurentele critică faptul că Tribunalul a reținut în mod eronat că Schindler Holding răspunde în mod solidar pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de cele patru filiale naționale (al șaptelea motiv de recurs, a se vedea secțiunea 1 de mai jos). Pe de altă parte, acestea invocă, cu titlu general, o încălcare a principiului răspunderii personale (al șaselea și, parțial, al șaptelea motiv de recurs, a se vedea secțiunea 2 de mai jos).

60.

Al șaptelea motiv de recurs are ca obiect principiile potrivit cărora, în dreptul Uniunii, societățile-mamă răspund în solidar cu filialele lor deținute 100 % care au săvârșit o încălcare a normelor privind înțelegerile. Atenția se concentrează asupra așa-numitei „prezumții de 100 %”, conform căreia, în cazul în care filiala este deținută integral (sau aproape integral) de societatea-mamă, se instituie prezumția irefragabilă că societatea-mamă exercită o anumită influență asupra comportamentului de pe piață al filialei sale. Această prezumție există și în cazul în care societatea-mamă controlează filiala indirect printr-o societate interpusă, situație în care această societate interpusă este deținută în integral (sau aproape integral) de societatea-mamă, iar filiala este deținută integral (sau aproape integral) de societatea interpusă. Potrivit jurisprudenței, în aceste cazuri, participația integrală sau aproape integrală este suficientă pentru a se considera că societatea-mamă și filiala sa formează o întreprindere unitară, ceea ce are drept rezultat faptul că societatea-mamă răspunde în solidar pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de respectiva filială.

61.

Această prezumție de 100 % este aplicată în jurisprudența constantă a instanțelor Uniunii – așa-numita jurisprudență Akzo Nobel ( 43 ) – fără a fi pusă deloc în discuție, fiind confirmată numai recent prin două hotărâri ale Marii Camere a Curții ( 44 ).

62.

Cu toate acestea, recurentele consideră că Tribunalul, sprijinindu-se pe prezumția de 100 %, a pornit în mod neîntemeiat de la premisa că Schindler Holding, în calitate de societate-mamă a grupului Schindler, răspunde în solidar cu filialele sale rezidente în Germania, în Belgia, în Țările de Jos și în Luxemburg pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de aceste filiale în cadrul înțelegerii privind ascensoarele. Acestea, pe de o parte, pun în discuție legalitatea prezumției de 100 % ca atare [a se vedea secțiunea a) de mai jos] și, pe de altă parte, critică aplicarea concretă, în speță, de către Tribunal a acestei prezumții de 100 % [a se vedea secțiunea b) de mai jos].

63.

În cadrul primului aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs, Schindler critică prezumția de 100 % ca atare. În esență, această critică se întemeiază pe trei obiecții pe care le vom analiza succesiv în continuare.

64.

Mai întâi, la fel ca în procedura în primă instanță, Schindler afirmă că prezumția de 100 % încalcă principiul separării prevalent în dreptul societăților conform căruia persoanele juridice sunt în principiu autonome și răspund separat, nefiind permisă angajarea răspunderii acționarilor lor. O eventuală derogare de la acest „principiu al separării răspunderii” poate avea loc numai în anumite condiții stricte, și anume în cazul în care o societate-mamă și-a asumat în mod expres răspunderea pentru datoriile filialei sale sau dacă societății-mamă i se poate imputa un comportament neadecvat propriu.

65.

În mod evident, în cazul principiului separării este vorba despre un principiu larg răspândit în legislațiile statelor membre privind societățile, care este deosebit de important mai ales în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală în cazul societăților comerciale, de exemplu în cazul societăților cu răspundere limitată sau al societăților pe acțiuni.

66.

La aprecierea răspunderii unei întreprinderi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu poate fi însă relevant aspectul dacă între societatea-mamă și filială există un așa-numit „corporate veil”. Dimpotrivă, factorul decisiv îl constituie realitatea economică, întrucât dreptul concurenței nu se bazează pe formalități, ci pe comportamentul efectiv al întreprinderilor ( 45 ) pe piață. Pentru a aprecia, din perspectiva înțelegerilor, comportamentul pe piață al unei întreprinderi asupra concurenței, nu are relevanță care sunt artificiile legale pentru care au optat persoanele fizice sau juridice aflate în spatele întreprinderii pentru stabilirea raporturilor juridice dintre ele.

67.

Aspectul că o societate-mamă și filiala sa/filialele sale se comportă pe piață ca o întreprindere unitară nu poate fi apreciat, așadar, numai pe baza unor considerații juridice pur formaliste. De asemenea, aspectul dacă o filială își poate determina în mod autonom comportamentul pe piață sau dacă suportă o anumită influență din partea societății-mamă nu se poate aprecia numai pe baza criteriilor prevăzute de dreptul societăților. În caz contrar, pentru societatea-mamă în cauză ar fi ușor să se sustragă de la răspunderea pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor deținute 100 % prin invocarea unor împrejurări întemeiate exclusiv pe dreptul societăților comerciale ( 46 ).

68.

Având în vedere considerațiile care precedă, Tribunalul a respins în mod întemeiat obiecția ridicată de Schindler, motivată exclusiv pe dreptul societăților comerciale, împotriva prezumției de 100 % și – mai general – împotriva principiilor din dreptul Uniunii privind răspunderea solidară a societăților-mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor ( 47 ).

69.

În continuare, Schindler susține că jurisprudența instanțelor Uniunii cu privire la răspunderea solidară a societăților-mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor reprezintă o imixtiune în competențele statelor membre. În opinia Schindler, statele membre sunt într-adevăr singurele competente să constate când se poate ridica separația existentă în principiu între răspunderea societății-mamă și cea a filialei sale.

70.

Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, în cazul acestei obiecții este vorba despre un motiv nou, invocat pentru prima dată în faza de recurs. Prin urmare, acest aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs este inadmisibil ( 48 ).

71.

Argumentul prezentat Schindler nu este convingător nici în prezenta cauză.

72.

Desigur, în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate [articolul 5 alineatul (2) prima teză coroborat cu alineatul (1) prima teză TUE, ex-articolul 5 alineatul (1) CE]. În plus, fiecare instituție a Uniunii acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate [articolul 13 alineatul (2) prima teză TUE] și orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre [articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (2) a doua teză TUE].

73.

Cu toate acestea, afirmația potrivit căreia Uniunea nu dispune de competența de a trage la răspundere atât societățile-mamă, cât și filialele pe care le dețin 100 % pentru încălcările normelor privind înțelegerile este lipsită de orice temei.

74.

Conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, competența Comisiei de a aplica sancțiuni nu se limitează la măsuri împotriva unor persoane juridice specifice – de exemplu împotriva unei societăți dintr-un grup implicată într-o înțelegere –, ci permite Comisiei și să aplice amenzi unei întreprinderi care a încălcat normele privind înțelegerile. Această competență de sancționare se întemeiază pe dispozițiile de drept primar cuprinse la articolul 83 alineatul (1) CE coroborat cu alineatul (2) litera (a) CE [devenit articolul 103 alineatul (1) coroborat cu alineatul (2) litera (a) TFUE].

75.

Noțiunea în sine de întreprindere este consacrată de asemenea de dreptul primar, bucurându-se astfel de rang constituțional în ierarhia juridică a Uniunii (a se vedea în special articolele 81 CE, 82 CE, 86 CE și 87 CE, devenite articolele 101 TFUE, 102 TFUE, 106 TFUE și 107 TFUE). Stabilirea conținutului și a domeniului său de aplicare prin intermediul interpretării face parte din sarcinile de bază ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi revine obligația de a asigura respectarea dreptului la interpretarea și la aplicarea tratatelor [articolul 19 alineatul (1) a doua teză TUE].

76.

Fiind un element central al normelor de concurență indispensabile pentru funcționarea pieței interne, noțiunea de întreprindere trebuie interpretată și aplicată în mod unitar pe tot teritoriul Uniunii și nu poate fi condiționată de particularitățile existente în legislația privind societățile comerciale a statelor membre. În caz contrar, pentru întreprinderile care acționează pe piața internă nu s-ar putea asigura un cadru juridic unitar („level playing field”).

77.

Chiar dacă, în stadiul actual, statelor membre le revine în continuare competența de legiferare atât în domeniul societăților comerciale ( 49 ), cât și în cazul altor domenii de drept ( 50 ), ele trebuie totuși să țină seama de dreptul relevant al Uniunii și să respecte competențele acesteia.

78.

În consecință, argumentația recurentelor întemeiată pe necompetența Uniunii trebuie respinsă ca inadmisibilă sau, în orice caz, ca nefondată.

79.

În final, Schindler invocă faptul că principiile aplicabile răspunderii solidare a societății-mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filiala sa nu pot fi stabilite prin practica Comisiei și a instanțelor Uniunii, ci de legiuitorul Uniunii. Aceasta rezultă din rezerva privind caracterul esențial instituită odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la articolul 290 alineatul (1) TFUE.

80.

Și această obiecție reprezintă, în raport cu procedura în primă instanță, un motiv nou, fiind, prin urmare, inadmisibilă pentru aceleași rațiuni precum obiecția analizată anterior cu privire la imixtiunea în competențele statelor membre ( 51 ).

81.

În ceea ce privește conținutul, trebuie să se observe că articolul 290 alineatul (1) TFUE nu este în sine relevant pentru problema în discuție, întrucât se referă numai la cazul delegării Comisiei în vederea completării sau modificării actelor legislative ale instituțiilor Uniunii. În schimb, urmărirea și investigarea la nivelul Uniunii a încălcărilor normelor privind înțelegerile este o competență originară a Comisiei în calitate de autoritate de concurență care nu i-a fost conferită de Parlamentul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Mai mult, această competență revine Comisiei în virtutea dreptului primar și nu este condiționată de dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 (articolul 105 TFUE, ex-articolul 85 CE).

82.

Argumentația sa nu este concludentă nici în cazul în care se pornește de la premisa că Schindler se referă la articolul 290 alineatul (1) TFUE doar în măsura în care acesta cuprinde un principiu constituțional general conform căruia reglementările esențiale dintr-o materie trebuie adoptate de legislativ, iar nu de executiv.

83.

Punctul de plecare pentru răspunderea solidară a unei societăți-mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filiala sa deținută integral sau aproape integral este, astfel cum am menționat deja, noțiunea de întreprindere din dreptul concurenței care este distinctă de noțiunea de persoană juridică. Întreprinderea este un participant la înțelegere și întreprinderea este sancționată cu amenda, indiferent dacă această întreprindere este reprezentată de una sau de mai multe persoane juridice.

84.

În pofida afirmației societății Schindler, autonomia noțiunii de întreprindere nu se întemeiază pe o simplă practică a Comisiei, în calitate de organ executiv, sau a Curții de Justiție, în calitate de organ jurisdicțional, ci este consacrată în tratate. Astfel, în dreptul primar al Uniunii se face diferența între noțiunea de persoană juridică [a se vedea de exemplu articolul 15 alineatul (3) TFUE, articolul 54 al doilea paragraf TFUE, articolul 75 primul paragraf TFUE, articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și articolul 265 al treilea paragraf TFUE], noțiunea de societate [a se vedea articolul 50 alineatul (2) litera (g) TFUE și articolul 54 alineatul (2) TFUE] și, în special, noțiunea de întreprindere întâlnită în dreptul concurenței (a se vedea de exemplu articolele 101 TFUE, 102 TFUE, 106 TFUE și 107 TFUE).

85.

Cu alte cuvinte, autorii tratatului au stabilit de la început că pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu trebuie angajată neapărat răspunderea unei singure persoane juridice sau societăți comerciale, ci poate fi angajată și răspunderea unei entități economice sui generis, și anume a întreprinderii participante la înțelegere.

86.

Prin urmare, argumentația societății Schindler întemeiată pe rezerva privind caracterul esențial este nefondată.

87.

Situația este aceeași chiar dacă la articolul 23 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 legiuitorul a prevăzut o dispoziție specifică conform căreia amenzile aplicate unor asociații de întreprinderi pot fi executate în anumite împrejurări chiar și împotriva membrilor acesteia. Într-adevăr, această dispoziție nu are ca obiect răspunderea întreprinderilor pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de ele însele, ci răspunderea întreprinderilor pentru încălcările săvârșite de o entitate mai mare, care nu are statut de întreprindere, ci este formată din mai multe întreprinderi. Așadar, în cazul în care este în fapt posibil ca din articolul 23 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 să se deducă vreo concluzie în legătură cu rezerva privind caracterul esențial, singura concluzie ar fi aceea că o dispoziție legală specială este necesară numai pentru acele cazuri în care categoria celor răspunzători pentru o încălcare a normelor privind înțelegerile depășește limitele impuse de noțiunea de întreprindere.

88.

În consecință, argumentul societății Schindler referitor la rezerva privind caracterul esențial trebuie respins ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat.

89.

Având în vedere cele ce precedă, primul aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs trebuie respins.

90.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al șaptelea motiv de recurs, Schindler critică modul în care Tribunalul a aplicat în concret prezumția de 100 %, în special în ceea ce privește cerințele pentru răsturnarea acestei prezumții. În opinia recurentelor, Tribunalul a pornit în speță în mod neîntemeiat de la premisa răspunderii solidare a Schindler Holding, în calitate de societate-mamă ( 52 ), pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de cele patru filiale ale sale rezidente în Germania, în Belgia, în Țările de Jos și în Luxemburg.

91.

Având în vedere considerațiile anterioare, s-ar putea crede că prin intermediul acestei critici se contestă numai aprecierea de către Tribunal a faptelor și a probelor și că se solicită Curții să substituie cu propria apreciere pe cea a Tribunalului. Această solicitare ar fi însă inadmisibilă în recurs ( 53 ). Cu toate acestea, în realitate este vorba despre problema dacă aprecierea Tribunalului referitoare la faptele și la mijloacele de probă s-a realizat conform criteriilor și regulilor corecte. Aceasta este o problemă de drept care poate fi supusă controlului efectuat de Curte în calitate de instanță de recurs ( 54 ).

92.

Trebuie să se clarifice în special dacă existența unui „compliance-programm” (program de conformitate intern) ( 55 ) este suficientă pentru a exonera societatea-mamă de răspunderea solidară. În plus, părțile au opinii divergente în ceea ce privește măsura în care au fost clarificate „raporturile la nivel de grup” dintre societatea-mamă și filialele sale pentru a răsturna prezumția de 100 %.

93.

În primul rând, Schindler consideră că o societate-mamă ar trebui să fie exonerată de răspunderea solidară pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filialele sale pe care le deține în proporție de 100 % în cazul în care își îndeplinește obligația de diligență și, mai ales, dacă a implementat în fabrică un compliance-programm. Schindler consideră că unei societăți-mamă nu i se mai poate pretinde să facă mai mult decât dovada unui compliance-programm „funcțional”.

94.

Această argumentație nu poate fi admisă. În mod evident, aceasta se întemeiază pe concepția greșită că răspunderea solidară a unei societăți-mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filiala/filialele ei pe care o/le deține în proporție de 100 % se bazează pe critica legată de o obligație de organizare specială, adică pe încălcarea anumitor obligații de precauție care incumbă societății-mamă. Această situație nu se regăsește însă în speță.

95.

Punctul de plecare pentru răspunderea solidară a societății-mamă nu o constituie lipsa de organizare sau de monitorizare a procesului de producție în cadrul grupului; dimpotrivă, este vorba exclusiv despre împrejurarea că la momentul încălcării societatea-mamă exercita o anumită influență asupra politicii comerciale a filialei sale. Această influență decisivă, iar nu vreo obligație specială de organizare, este prezumată în cazul în care respectiva filială este deținută integral sau aproape integral de societatea sa mamă (prezumția de 100 %).

96.

În consecință, pentru răsturnarea prezumției de 100 % nu este relevant dacă societatea-mamă dispune de un compliance-programm. Este adevărat că un astfel de program poate fi o dovadă a anumitor eforturi interne pentru evitarea încălcării normelor privind înțelegerile (și, mai general, a încălcărilor dispozițiilor legale), eforturi a căror utilitate nu intră însă în discuție. Cu toate acestea, un compliance-programm nu este în niciun caz adecvat pentru a dovedi că societatea-mamă nu exercită nicio influență decisivă asupra politicii economice a filialei sale sau că, în principiu, societatea-mamă și filiala pe care o deține în proporție de 100 % nu formează, în pofida impresiei inițiale, o întreprindere unitară în sensul dreptului concurenței.

97.

Chiar și în cazul în care – lăsând la o parte precizările de mai sus – am vrea să pornim de la premisa că răspunderea solidară a societății-mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filiala sa pe care o deține în proporție de 100 % se întemeiază pe critica legată de o obligație de organizare, aceasta nu ar putea fi înlăturată printr-o trimitere lapidară la un „compliance-programm funcțional”, lucru pe care încearcă să-l facă Schindler în speță.

98.

În fapt, nu se poate porni de la bun început de la premisa unui compliance-programm „funcțional” în cazul în care una sau mai multe filiale deținute în proporție de 100 % au săvârșit pentru o perioadă de câțiva ani încălcări ale normelor privind concurența recunoscute pe piața internă la fel de grave precum cele constatate în cazul participației societății Schindler la înțelegerea privind ascensoarele în Germania, în Belgia, în Țările de Jos și în Luxemburg.

99.

Este posibil ca un compliance-programm să nu poată preveni în mod rațional orice încălcare cât de mică a dispozițiilor legale. Însă un compliance-programm care „funcționează” trebuie să fie adecvat pentru a împiedica în mod efectiv încălcări grave și de lungă durată ale normelor privind înțelegerile, precum și pentru a descoperi eventualele încălcări ale legii și pentru a le pune capăt în mod definitiv. Potrivit constatărilor, necontestate în esență, ale Tribunalului cu privire la durata și la gravitatea participării societății Schindler la înțelegerea privind ascensoarele, acest caracter adecvat nu poate fi prezumat oricât de indulgenți am fi. Prin urmare, nu se poate în niciun caz porni de la premisa că Schindler „a luat toate măsurile” pentru a împiedica încălcarea în discuție a normelor privind înțelegerile, lucru pe care nici Tribunalul nu l-a reținut în hotărârea atacată, în pofida afirmațiilor repetate ale societății Schindler ( 56 ).

100.

Prin urmare, argumentul societății Schindler întemeiat pe un „compliance-programm funcțional” trebuie respins.

101.

În plus, recurentele critică acel pasaj din hotărâre ( 57 ) în cuprinsul căruia Tribunalul a arătat că celelalte argumente ale societății Schindler cu privire la răsturnarea prezumției de 100 % sunt insuficiente.

102.

Recurentele contestă în primul rând punctul 90 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a abordat calitatea argumentelor societății Schindler legate de structura administrativă internă și de obligațiile de informare („reporting lines” și „reporting obligations”) care le revin angajaților din cadrul filialelor rezidente. La acest punct, Tribunalul a constatat că argumentele societății Schindler sunt insuficiente pentru a răsturna prezumția de 100 %, întrucât raporturile la nivel de grup dintre Schindler Holding și filialele sale active în țările vizate nu au fost clarificate într-o mai mare măsură ( 58 ).

103.

În replică, Schindler arată că, pentru a dovedi lipsa unei influențe decisive exercitate de societatea-mamă asupra filialelor sale pe care le deține în proporție de 100 %, „nu este necesară explicarea raporturilor la nivel de grup”.

104.

Această apreciere este eronată. Cu siguranță, este posibil ca unei societăți-mamă care dorește să răstoarne prezumția de 100 % să i se impună să ofere informații complete cu privire la raporturile în care se află cu filialele sale, cu atât mai mult cu cât toate aceste informații fac parte din sfera internă a societății-mamă și a filialei.

105.

Simplele indicii sporadice privind amplitudinea obligațiilor de informare care le revin angajaților individuali nu pot forma o imagine completă și elocventă asupra raporturilor interne. Ar fi necesar ca întreprinderea în cauză să explice toate punctele de vedere relevante în legătură cu raporturile economice, organizatorice și juridice dintre respectiva filială și societatea-mamă ( 59 ). În special, recurgerea la indicii concrete privind activitățile comerciale cotidiene permite clarificarea aspectului dacă și în ce măsură filiala își determină ea însăși comportamentul pe piață și dacă acționează, așadar, în mod autonom, mai precis independent de societatea sa mamă. Este evident că simpla trimitere la întinderea obligațiilor de informare care le revin angajaților nu este de natură să demonstreze în mod concludent lipsa unei influențe decisive asupra politicii comerciale a filialelor.

106.

Prin urmare, critica societății Schindler de la punctul 90 din hotărârea atacată este nefondată.

107.

În final, ținând seama în special de punctul 86 din hotărârea atacată, recurentele critică faptul că Tribunalul se întemeiază pe un sens prea larg al noțiunii „politica economică” a filialelor, care se prezumă a fi influențate decisiv de societatea-mamă ce le deține integral.

108.

Acest argument trebuie de asemenea respins.

109.

Aspectul că, în ceea ce privește comportamentul pe piață, o filială se află sub influența decisivă a societății sale mamă nu depinde numai de cine îi determină politica economică în sens restrâns, de exemplu politica de prețuri, activitățile de producție și de distribuție, obiectivele de vânzare, marjele brute, cheltuielile de vânzare, „cash flow”-ul, stocurile și marketingul. În cele din urmă, comportamentul pe piață al unei filiale poate fi în realitate influențat din toate punctele de vedere relevante legate de raporturile economice, organizatorice și juridice cu societatea-mamă. În consecință, Curtea a statuat că răsturnarea prezumției de 100 % depinde de toate aceste puncte de vedere și, prin urmare, este esențial să se facă dovada privind lipsa unei influențe asupra politicii comerciale în sens larg ( 60 ). Tribunalul a aplicat în mod corect această jurisprudență în speță.

110.

Indiferent de controversa privind întinderea noțiunii de politică economică, trebuie să se sublinieze că, la punctele 84-90 din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat în mod complet toate argumentele prezentate de Schindler cu privire la răsturnarea prezumției de 100 % și a criticat faptul că această argumentație se întemeiază, în esență, pe afirmații care nu au fost dovedite ( 61 ). Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că aceste simple afirmații nu sunt suficiente pentru răsturnarea prezumției de 100 % ( 62 ).

111.

Prin intermediul celui de al șaselea și, parțial, al celui de al șaptelea motiv de recurs, recurentele invocă faptul că principiile din dreptul Uniunii cu privire la răspunderea unei întreprinderi pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite în cadrul domeniului său de răspundere încalcă principiul răspunderii personale.

112.

La o privire mai atentă, critica privind încălcarea principiului răspunderii personale se întemeiază pe două obiecții distincte: pe de o parte, Schindler critică faptul că Tribunalul a aplicat prezumția de 100 % în defavoarea Schindler Holding, care a avut drept rezultat răspunderea sa obiectivă ( 63 ) [a se vedea secțiunea a) de mai jos]; pe de altă parte, Schindler invocă faptul că în hotărârea atacată Tribunalul „nu a respectat principiile elementare ale imputabilității”, întrucât a considerat că în privința răspunderii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile este suficient ca „în cadrul unei filiale un angajat oarecare să fi acționat contrar normelor privind înțelegerile” ( 64 ) [a se vedea secțiunea b) de mai jos].

113.

Împrejurarea că Tribunalul nu a recunoscut un efect exonerator pentru compliance-programm a determinat recurentele să invoce critica conform căreia prezumția de 100 % are drept rezultat răspunderea obiectivă a Schindler Holding în calitate de societate-mamă.

114.

Fără îndoială, printre principiile generale ale dreptului, care trebuie respectate la nivelul Uniunii în toate procedurile în materie de înțelegeri, se numără și principiul nulla poena sine culpa (nicio pedeapsă fără vinovăție), derivat din principiul statului de drept și din principiul vinovăției. Astfel cum am precizat în concluziile prezentate într-o cauză anterioară, este vorba despre un principiu care are caracterul unui drept fundamental care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ( 65 ).

115.

Deși nu este menționat expres în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în CEDO, acest principiu constituie o condiție sine qua non a prezumției de nevinovăție. De aceea, se poate pleca de la premisa că principiul nulla poena sine culpa este conținut în mod implicit atât în cuprinsul articolului 48 alineatul (1) din cartă, cât și în cuprinsul articolului 6 alineatul 2 din CEDO, fiind recunoscut faptul că aceste dispoziții trebuie luate în considerare în cadrul procedurilor în materie de înțelegeri ( 66 ). Cele două dispoziții ale cartei și ale CEDO pot fi considerate în final drept o expresie în dreptul procedural a principiului nulla poena sine culpa ( 67 ).

116.

În ceea ce privește sancțiunile aplicate de Comisie pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, principiul nulla poena sine culpa este consacrat la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003: conform acestuia, amenzile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile pot fi aplicate numai dacă au fost săvârșite în mod intenționat sau din neglijență.

117.

Prin urmare, recurentele au invocat în speță pe deplin întemeiat aplicarea principiului nulla poena sine culpa care se circumscrie noțiunii „principiul răspunderii personale”. Prin urmare, este eronată opinia acestora conform căreia prezumția de 100 % are drept rezultat răspunderea obiectivă a societății-mamă și este contrară principiului nulla poena sine culpa pentru simplul motiv că societății-mamă nu i-a fost permisă exonerarea de răspundere prin invocarea unui compliance-programm.

118.

În opinia noastră, recurentele au înțeles greșit conținutul prezumției de 100 %. Această prezumție nu face referire la aspectul dacă o întreprindere a acționat cu vinovăție (adică în mod intenționat sau din culpă) la încălcarea normelor privind înțelegerile. Nu este vorba despre nicio prezumție de vinovăție. Dimpotrivă, prezumția de 100 % nu face decât să explice problema privind componentele din care este formată o întreprindere care a participat la o înțelegere cu intenție sau din culpă dovedită. Constatarea privind modul în care este alcătuită o întreprindere nu înseamnă per se imputarea vinovăției în legătură cu comportamentele nelegale ale membrilor înțelegerii.

119.

Potrivit prezumției de 100 %, se poate porni de la premisa că o societate-mamă și filiala sa/filialele sale pe care o/le deține integral fac parte, în mod obișnuit, din una și aceeași întreprindere. În cazul raporturilor de participare de acest tip, prima impresie este aceea că societatea-mamă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei/filialelor sale.

120.

Societatea-mamă are posibilitatea de a răsturna această prezumție prin prezentarea de probe convingătoare din care să rezulte că, în pofida impresiei inițiale, respectiva filială își stabilește în mod autonom politica economică, astfel încât situația acesteia diferă de situația în care se află în mod obișnuit o filială deținută integral sau aproape integral. Cu toate acestea, o asemenea probă contrară nu poate fi făcută, astfel cum am menționat deja ( 68 ), prin simpla referire la un compliance-programm, întrucât un asemenea program nu este de natură a dovedi lipsa unei influențe decisive exercitate de societatea-mamă asupra filialei.

121.

În cazul în care – precum în speță – societatea-mamă nu poate să dovedească că nu a exercitat nicio influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei/filialelor sale, ea este una dintre reprezentantele legale ale întreprinderii care a participat la înțelegerea în discuție. Ea este – împreună cu filiala sau cu filialele – expresia juridică a întreprinderii căreia i se impută participarea la încălcarea normelor privind înțelegerile ( 69 ).

122.

Dacă această întreprindere, prin intermediul angajaților săi, a săvârșit cu vinovăție încălcarea în discuție, este o cu totul altă problemă. În caz de îndoială, vinovăția întreprinderii în legătură cu participarea la manevrele neconcurențiale a membrilor înțelegerii trebuie în mod incontestabil stabilită separat în conformitate cu principiul nulla poena sine culpa ( 70 ). Prezumția de 100 % nu are însă nicio legătură cu această problemă privind vinovăția.

123.

Prin urmare, critica conform căreia prezumția de 100 % încalcă principiul răspunderii personale trebuie respinsă.

124.

În cazul în care recurentele ar fi dorit să conteste participarea cu vinovăție a întreprinderii pe care o reprezintă la manevrele înțelegerii privind ascensoarele, acestea ar fi trebuit să invoce critici corespunzătoare. Critica legată de prezumția de 100 % este neadecvată în acest sens.

125.

De asemenea, reclamantele critică faptul că în hotărârea atacată nu s-a constatat concret care angajați au participat la încălcările săvârșite de membrii înțelegerii privind ascensoarele. Prin urmare, Schindler consideră că Tribunalul „nu a respectat principiile elementare ale imputabilității”.

126.

Astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, Schindler nu a formulat în primă instanță o critică similară. Prin urmare, este vorba despre un motiv nou a cărui invocare pentru prima dată în faza de recurs este inadmisibilă ( 71 ).

127.

Această critică este neconvingătoare și din punctul de vedere al conținutului său.

128.

Reclamantele nu au contestat niciun moment în cadrul procedurii că persoanele care au reprezentat societatea Schindler la manevrele anticoncurențiale ale înțelegerii privind ascensoarele nu ar fi angajați ai societății Schindler. Prin urmare, în hotărârea atacată nu era necesar să se analizeze pe larg cine erau exact aceste persoane ( 72 ) și nici dacă Schindler trebuie sau nu trebuie să poarte răspunderea pentru comportamentul lor.

129.

În măsura în care, prin intermediul acestei critici, reclamantele doresc, în plus, să arate că Schindler Holding și celor patru filiale rezidente trebuie să li se impute numai comportamentul ilicit al reprezentanților lor legali sau al unor angajați mandatați special, argumentul lor trebuie de asemenea respins. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru aplicarea interdicției din dreptul Uniunii privind înțelegerile nu este necesară nicio acțiune din partea asociaților sau a administratorilor principali ai întreprinderii vizate. Dimpotrivă, este suficientă acțiunea unei persoane împuternicite să acționeze în numele întreprinderii ( 73 ).

130.

În cazul în care s-ar fi dorit să se impute întreprinderilor din procedura în materie de înțelegeri numai comportamentul acelor angajați în privința manevrelor anticoncurențiale ale cărora se poate dovedi că au la bază indicații concrete sau un mandat de la conducerea întreprinderii sau că au fost cel puțin tolerate conștient de conducere, interdicția din dreptul Uniunii privind înțelegerile ar fi lipsită de orice efect practic. Astfel, întreprinderile s-ar sustrage ușor, din motive pur formale, de la răspunderea pentru încălcarea normelor privind înțelegerile.

131.

În mod corect, o întreprindere trebuie să accepte în mod normal răspunderea pentru toate comportamentele ilicite, inclusiv pentru acelea care au apărut fără cunoștința și fără aprobarea expresă a conducerii întreprinderii, în măsura în care aceste comportamente se petrec în domeniul de răspundere al întreprinderii. În general, această situație se regăsește în cazul în care acțiunile în discuție au fost realizate în numele întreprinderii de către angajații acesteia în legătură cu activitățile lor curente.

132.

Simpla împrejurare că angajații unei întreprinderi sunt avertizați în mod regulat în legătură cu comportamentul licit în cadrul unui compliance-programm nu este suficientă pentru a exonera întreprinderea de răspunderea privind înțelegerile. În cazul în care, în pofida unui astfel de program, se produc încălcări grave ale normelor privind înțelegerile pentru o perioadă de mai mulți ani, se poate porni de la premisa că eforturile interne pentru asigurarea conformității nu au fost suficiente ( 74 ) și că nu au existat în special motivații adecvate pentru angajații întreprinderii pentru a se abține de la comportamentele ilicite.

133.

Având în vedere considerațiile care precedă, argumentul societății Schindler cu privire la răspunderea solidară a Schindler Holding în calitate de societate-mamă nu poate fi primit. Prin urmare, al șaselea și al șaptelea motiv de recurs trebuie respinse.

134.

Prin intermediul celorlalte motive de recurs, Schindler ridică o serie de probleme de drept privind aplicarea și calculul amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile.

135.

În cadrul celui de al treilea motiv de recurs, Schindler contestă validitatea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ca temei juridic pentru aplicarea de către Comisie a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile. În opinia societății Schindler, această dispoziție încalcă principiul legalității incriminării.

136.

Principiul legalității incriminării, a cărui validitate a fost recunoscută de Curte și în legătură cu sancțiunile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile ( 75 ), decurge din principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege). Acest principiu face parte dintre principiile generale de drept care au la bază tradițiile constituționale comune ale statelor membre ( 76 ) și care, conform articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale, a dobândit între timp statut de drept fundamental al Uniunii. Conform principiului omogenității [articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă], la interpretarea articolului 49 din cartă trebuie să se țină seama și de articolul 7 din CEDO, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la acest articol.

137.

Principiul legalității incriminării presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea ( 77 ) (nullum crimen, nulla poena sine lege certa).

138.

Schindler invocă faptul că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 este redactat în mod neclar, și anume, pe de o parte, în privința noțiunii de întreprindere utilizate în cuprinsul articolului [a se vedea secțiunea a) de mai jos] și, pe de altă parte, în privința cadrului de aplicare a amenzilor prevăzut la acest articol [a se vedea secțiunea b) de mai jos].

139.

În ceea ce privește pretinsa neclaritate a noțiunii de întreprindere utilizate în cadrul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie observat că, în primă instanță, Schindler nu a invocat o astfel de critică. Prin urmare, este vorba despre un motiv nou care nu mai poate fi invocat în faza de recurs întrucât obiectul litigiului ar fi extins în mod inadmisibil ( 78 ).

140.

Acest argument nu este fondat nici în prezenta cauză.

141.

Într-adevăr, noțiunea de întreprindere nu este definită cu exactitate nici în dreptul primar, nici în dreptul secundar. Utilizarea în cadrul dispozițiilor legale a unor termeni nedefiniți – chiar și a unor termeni care reprezintă temeiul incriminării în cadrul dispozițiilor din dreptul penal clasic – nu este totuși ceva neobișnuit ( 79 ).

142.

Principiul nullum crimen, nulla poena sine lege certa este respectat în cazul în care, pe baza textului respectivei dispoziții și eventual cu ajutorul interpretării efectuate de instanțe, justițiabilul poate ști care acțiuni și inacțiuni atrag răsputerea penală ( 80 ).

143.

Acesta este cazul în ceea ce privește noțiunea de întreprindere din dreptul concurenței, astfel cum este utilizată în cadrul interdicției din dreptul Uniunii privind înțelegerile (articolul 101 TFUE, ex-articolul 81 CE) și al dispoziției de sancționare aferente [articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003]. Această noțiune a fost interpretată decenii la rând în același mod de instanțele Uniunii („orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare”) ( 81 ).

144.

În plus, astfel cum am arătat deja ( 82 ), la nivelul dreptului primar se face distincția între noțiunile de persoană juridică, de societate și de întreprindere. Prin urmare, este vorba despre o interpretare originară a autorilor tratatului conform căreia pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu este necesar să fie trasă la răspundere numai o singură persoană juridică sau societate comercială, ci înțelegerea poate fi imputată unei entități economice sui generis, și anume întreprinderii participante la înțelegere. La nivelul dreptului secundar, distincția dintre noțiunea de persoană juridică și noțiunea de întreprindere există în continuare, astfel cum reiese nu în ultimul rând din compararea articolului 7 alineatul (2) cu articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003.

145.

De asemenea, în jurisprudența constantă, instanțele Uniunii au statuat că o întreprindere participantă la o înțelegere poate fi reprezentată de mai multe persoane juridice, în special de o societate-mamă și de filiala sa/filialele sale ( 83 ). În plus, jurisprudența a dezvoltat criterii clare, inclusiv prezumția de 100 % ( 84 ), conform cărora aceste societăți pot răspunde în solidar.

146.

În acest împrejurări, niciun subiect de drept nu poate pretinde în mod serios că noțiunea de întreprindere, ca temei pentru aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, este prea puțin concretă sau că prin întreprindere în sensul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 se înțelege întotdeauna numai acea persoană juridică care a participat în mod direct la manevrele înțelegerii.

147.

În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs trebuie respins.

148.

În continuare, recurentele critică faptul că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 autorizează Comisia să aplice amenzi, însă fără a stabili un cadru legal suficient în acest sens.

149.

Instanțele Uniunii s-au confruntat deja de mai multe ori cu critici similare în ceea ce privește cadrul juridic al aplicării amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, pe care le-au respins de fiecare dată ( 85 ). Într-adevăr, jurisprudența de până acum privește numai articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 17 ( 86 ), dar poate fi totuși aplicată în mod automat și în privința dispoziției adoptate ulterior prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care, în esență, are același conținut.

150.

Tribunalul a redat și a aplicat această jurisprudență în mod corect și exhaustiv în hotărârea atacată ( 87 ), astfel încât, în continuare, vom face abstracție de ea. După examinarea argumentelor prezentate în scris și oral de Schindler, considerăm că nu există niciun motiv pentru a propune Curții să se îndepărteze de la această jurisprudență.

151.

În special, intrarea între timp în vigoare a Tratatului de la Lisabona nu oferă un prilej pentru a reevalua în mod fundamental această problemă, întrucât conținutul principiului legalității incriminării recunoscut la nivelul Uniunii este determinat în foarte mare măsură de articolul 7 alineatul 1 din CEDO, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor Uniunii cu privire la această problemă. Conținutul acestui drept fundamental nu a suferit nicio modificare odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ( 88 ). De asemenea, conform articolului 52 alineatul (3) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale, nu se impune ca tocmai într-un domeniu precum cel al legislației în materie de înțelegeri, care nu face parte din nucleul dur al dreptului penal ( 89 ), să se depășească standardul impus de CEDO. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât și în dreptul penal clasic limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt concepute, de regulă, foarte larg, iar organele de urmărire penală au o marjă de apreciere considerabilă în ceea ce privește stabilirea limitelor concrete ale pedepsei aplicabile în fiecare caz în parte.

152.

Contrar opiniei exprimate de societatea Schindler, din simpla împrejurare că numărul amenzilor aplicate de Comisie pentru încălcarea normelor privind înțelegerile a crescut de-a lungul anilor nu rezultă că aceasta se datorează unui cadru juridic imprecis determinat. Conform unei jurisprudențe constante, Comisia este autorizată să majoreze, în limitele stabilite de Regulamentul nr. 1/2003 (fostul Regulament nr. 17), nivelul amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile în cazul în care acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii ( 90 ).

153.

Nici principiul nulla poena sine lege certa nu exclude posibilitatea de a adapta aplicarea unei dispoziții penale existente la situații noi, în special în legătură cu frecvența, cu complexitatea și cu gravitatea încălcărilor ( 91 ). Acest lucru trebuie să fie valabil mai ales pentru dispozițiile cvasipenale precum articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 92 ), în cazul cărora, astfel cum am arătat deja, garanțiile de drept constituțional, aplicabile nucleului dur al dreptului penal, nu trebuie să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea ( 93 ).

154.

Critica societății Schindler cu privire la cuantumul amenzii de 10 % din cifra de afaceri a unei întreprinderi, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, este de asemenea puțin convingătoare. În mod evident, acest plafon este o variabilă întrucât nu reprezintă o sumă nominală maximă absolută, ci o parte din cifra de afaceri. Totuși, aceasta nu înseamnă că dispoziția nu este clară. Fiecare întreprindere își cunoaște cifra de afaceri, putând astfel să aprecieze fără probleme care este cuantumul maxim al unei eventuale amenzi aplicate pentru încălcarea normelor privind înțelegerile. Acest caracter previzibil al unei posibile sancțiuni îndeplinește cerințele principiului nulla poena sine lege certa ( 94 ).

155.

Cu toate acestea, calcularea amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu este, astfel cum am arătat recent în alte concluzii ale noastre ( 95 ), un proces mecanic în cursul căruia este posibil să se stabilească pentru fiecare înțelegere, în prealabil și cu o precizie matematică, cuantumul amenzii care urmează a fi aplicată. În plus, o astfel de previzibilitate a sancțiunii până la ultima zecimală nu ar fi nici adecvată, întrucât ar facilita întru totul participanților la înțelegere posibilitatea de a stabili în prealabil „prețul” conduitei lor nelegale și de a calcula dacă este mai avantajos pentru ei să se implice într-o activitate legală sau într-o activitate nelegală. Prin urmare, ar fi periclitată în mod serios una dintre funcțiile fundamentale ale sistemului de sancțiuni aplicate înțelegerilor, și anume efectul disuasiv al acestuia.

156.

Pentru motivele enumerate mai sus, critica recurentelor conform căreia cadrul juridic de aplicare a amenzilor prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu este compatibil cu dreptul de rang superior trebuie respinsă.

157.

În final, același lucru rezultă și din rezerva privind caracterul esențial la care Schindler face referire în subsidiar. Astfel cum s-a menționat deja în alt context ( 96 ), acest principiu fundamental prevede că dispozițiile esențiale dintr-o anumită materie trebuie adoptate de legiuitor, neputând fi delegate executivului. Aceste cerințe sunt îndeplinite în cazul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât, astfel cum am arătat deja, cadrul juridic de aplicare a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile a fost stabilit în mod suficient de exact de legiuitorul Uniunii.

158.

Având în vedere considerațiile precedente, al treilea motiv de recurs trebuie, așadar, respins în totalitate.

159.

În continuare, recurentele pun în discuție Orientările din 1998. Ele au îndoieli cu privire la legalitatea acestora, întrucât Comisia nu ar fi fost competentă pentru adoptarea acestora [a se vedea secțiunea a) de mai jos] și întrucât în speță aceste orientări au fost aplicate retroactiv [a se vedea secțiunea b) de mai jos].

160.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, Schindler critică „ineficacitatea Orientărilor din 1998 privind amenzile din cauza lipsei de competență legislativă a Comisiei”.

161.

Avem îndoieli considerabile în ceea ce privește admisibilitatea acestei critici, întrucât nu se indică concret care parte din hotărârea atacată este avută în vedere ( 97 ).

162.

Chiar dacă s-ar prezuma că Schindler vizează punctul 133 din hotărârea atacată, este evident că în speță argumentul său se întemeiază pe concepția eronată că Orientările din 1988 reprezintă un act legislativ sau cel puțin o normă juridică obligatorie prin care se stabilește „caracterul incriminator” al înțelegerilor sau sancțiunile aplicabile acestora.

163.

Totuși, această situație nu se regăsește în speță ( 98 ). Temeiul juridic pentru aplicarea de către Comisie a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile este numai articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care, astfel cum am arătat deja ( 99 ), îndeplinește pe deplin cerințele legate de rezerva privind caracterul esențial și de principiul nullum crimen, nulla poena sine lege certa. În consecință, orientările adoptate de Comisie în vederea stabilirii amenzilor, și anume Orientările din 1998, nu au rolul de a elimina eventuale lacune normative ale articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

164.

Dimpotrivă, Orientările din 1998 cuprind, pe de o parte, o notă explicativă a propriei practici administrative a Comisiei ( 100 ). Pe de altă parte, prin aceste orientări, Comisia, în calitatea sa de autoritate de concurență a Uniunii Europene, adoptă un aviz general privind politica de concurență în cadrul responsabilității care îi revine sub aspectul menținerii și al dezvoltării unui sistem de concurență nedenaturată pe piața internă europeană ( 101 ). Comisia este abilitată în acest sens conform articolului 85 CE coroborat cu articolul 211 a doua liniuță CE (în prezent articolul 105 TFUE coroborat cu articolul 292 a patra teză TFUE).

165.

În consecință, al patrulea motiv de recurs trebuie respins.

166.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs, care vizează punctele 117-130 din hotărârea atacată, Schindler invocă faptul că aplicarea în speță a Orientărilor din 1998 încalcă principiul neretroactivității prevăzut la articolul 7 alineatul 1 din CEDO, precum și principiul încrederii legitime. Cu alte cuvinte, această critică se referă la aspectul că desfășurarea înțelegerii privind ascensoarele – la care a participat și Schindler – a început înainte de anul 1998.

167.

Astfel cum am arătat deja într-un alt context ( 102 ), această critică nu trebuie examinată în mod direct în raport cu dispozițiile CEDO, ci cu Carta drepturilor fundamentale – în speță, cu articolul 49 din cartă –, care trebuie totuși interpretată și analizată în conformitate cu articolul 7 alineatul 1 din CEDO [articolul 6 alineatul (1) TUE coroborat cu articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă].

168.

În speță, argumentația societății Schindler este nefondată.

169.

Instanțele Uniunii s-au confruntat deja de mai multe ori cu critici similare privind practica Comisiei legată de aplicarea amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, pe care le-au respins de fiecare dată. Acestea au constatat că modificarea de către Comisie a metodei de calculare a amenzilor, pe care a aplicat-o și în cazul înțelegerilor desfășurate înainte de modificare, nu încalcă nici principiul neretroactivității, nici principiul protecției juridice ( 103 ).

170.

Tribunalul a redat și a aplicat această jurisprudență constantă în mod corect și exhaustiv în hotărârea atacată ( 104 ), astfel încât, în continuare, vom face abstracție de ea. După examinarea argumentelor prezentate în scris și oral de Schindler, considerăm că nu există niciun motiv pentru a propune Curții să se îndepărteze de la această jurisprudență.

171.

De la intrarea în vigoare în 1962 a Regulamentului nr. 17, Comisia este abilitată să aplice amenzi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile în cuantum de până la 10 % din cifra totală de afaceri a întreprinderii.

172.

Schindler nu ar fi trebuit să se întemeieze pe faptul că în perioada în care a existat înțelegerea privind ascensoarele nu urma să intervină nicio modificare în ceea ce privește metoda utilizată inițial de Comisie pentru calcularea amenzilor și criteriile cunoscute inițial pe baza cărora Comisia aplica aceste amenzi. Chiar și în acea perioadă, se știa de mult timp că, în limitele trasate de Regulamentul nr. 1/2203 (fostul Regulament nr. 17), Comisia era abilitată să majoreze nivelul amenzilor aplicate înțelegerilor în cazul în care ar fi fost necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii ( 105 ).

173.

În plus, nici în dreptul penal general nu există garanția că o dispoziție penală va fi aplicată de fiecare dată în același mod și mai ales la fel de indulgent ori la fel de riguros. În special, niciun subiect de drept nu poate porni în mod rezonabil de la premisa că, în cadrul marjei de apreciere recunoscute de lege, practica organelor de urmărire penală nu va suferi niciodată modificări în ceea ce privește stabilirea nivelului sancțiunilor pentru o infracțiune concretă. Dimpotrivă, sunt permise adaptări ale practicii la împrejurări noi precum frecvența, complexitatea și gravitatea încălcărilor ( 106 ).

174.

În speță, nu se poate reține existența unei încrederi legitime a societății Schindler demne de a fi protejată, cu atât mai mult cu cât încălcările imputate acesteia în cadrul înțelegerii privind ascensoarele s-au fost săvârșite înainte de publicarea Orientărilor din 1998. Comisia a subliniat în mod întemeiat acest aspect.

175.

În consecință, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, și al cincilea motiv de recurs trebuie respins.

176.

Al zecelea, al unsprezecelea și al doisprezecelea motiv de recurs au ca obiect particularitățile calculului amenzilor aplicate societății Schindler.

177.

Prin intermediul celui de al zecelea motiv de recurs, Schindler pune în discuție încadrarea încălcărilor săvârșite în cadrul înțelegerii privind ascensoarele în categoria „deosebit de grave”. Schindler consideră că efectele acestor încălcări pe piață au fost minime, iar Tribunalul nu a ținut seama în mod suficient de acest aspect în ceea ce privește cuantumurile de bază ale amenzilor care urmau să fie stabilite.

178.

În acest sens, este suficient că, potrivit unei jurisprudențe constante, efectele unei practici anticoncurențiale nu sunt un criteriu hotărâtor în aprecierea cuantumului adecvat al amenzii. Mai precis, unele elemente legate de intenție pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la respectivele efecte, mai ales atunci când este vorba, precum în speță, despre încălcări grave prin esența lor, precum o repartizare a piețelor ( 107 ).

179.

Tocmai astfel de restricții esențiale, care aveau drept scop restrângerea concurenței, au constituit obiectul înțelegerii privind ascensoarele. Participații la înțelegere urmăreau să își împartă comenzile și piețele din cele patru state membre. Este corect ca la stabilirea cuantumurilor amenzilor astfel de încălcări să fie încadrate ca deosebit de grave, indiferent de efectele concrete pe care le produc asupra situației de pe piață.

180.

Prin urmare, al zecelea motiv nu poate fi primit.

181.

În măsura în care, în cadrul celui de al zecelea motiv de recurs, Schindler critică Tribunalul că nu a administrat el însuși probe, considerațiile de mai sus sunt valabile și în ceea ce privește al doilea motiv de recurs ( 108 ). Totuși, Tribunalul nu are obligația, în general, de a controla din oficiu ponderarea elementelor luate în considerare de Comisie în vederea stabilirii cuantumului amenzii ( 109 ).

182.

Prin intermediul celui de al unsprezecelea motiv de recurs, recurentele invocă faptul că Tribunalul ar fi trebuit să aibă în vedere, pe de o parte, încetarea voluntară a încălcării de către Schindler în anul 2000 și, pe de altă parte, respectivul compliance-programm pus în aplicare la nivelul grupului pentru a reduce cuantumul amenzii.

183.

Un astfel de drept la reducerea amenzii nu poate fi însă recunoscut pentru niciunul dintre cele două motive invocate mai sus de Schindler.

184.

În primul rând, în ceea ce privește „încetarea voluntară a încălcării” în Germania, Tribunalul nu a dispus în mod întemeiat reducerea amenzii. Încetarea voluntară a unei încălcări nu conduce automat la reducerea amenzii aplicate pentru încălcarea normelor privind înțelegerile; dimpotrivă, trebuie avute în vedere împrejurările în care a avut loc respectiva încălcare. În speță, Tribunalul a constatat, printre altele, „că Schindler a părăsit înțelegerea, astfel cum reiese din dosar, numai ca urmare a unui dezacord cu ceilalți participanți” ( 110 ). În aceste împrejurări, fără a fi în eroare, Tribunalul putea aprecia că nu era în niciun caz vorba despre „reintrarea în legalitate” profesată de Schindler pentru care societatea ar fi putut beneficia eventual de o reducere a amenzii.

185.

În al doilea rând, în ceea ce privește respectivul compliance-programm al întreprinderii, am arătat deja că aceste programe pot fi cel mult avute în vedere în procedurile în materie de înțelegeri, numai în măsura în care sunt adecvate pentru a preveni în mod eficient apariția unor înțelegeri grave și de lungă durată, precum și pentru a descoperi eventualele încălcări ale legii și de a le pune capăt în mod definitiv ( 111 ). În speță, respectivul compliance-programm al societății Schindler nu a avut acest efect pozitiv. Dimpotrivă, Schindler a confirmat faptul că acest program chiar a îngreunat descoperirea înțelegerilor ( 112 ). Ar fi ilogică recompensarea unei întreprinderi cu reducerea amenzii pentru un astfel de compliance-programm evident neadecvat.

186.

În aceste condiții, al unsprezecelea motiv trebuie de asemenea respins.

187.

Al doisprezecelea motiv de recurs privește reducerea amenzilor aplicate societății Schindler pentru participarea la înțelegerile din Belgia, din Germania și din Luxemburg datorită cooperării cu Comisia în cadrul procedurii administrative. Schindler consideră că în speță Tribunalul nu a acordat suficientă importanță cooperării sale.

188.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doisprezecelea motiv de recurs, Schindler invocă faptul că, în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002 (așa-numita „comunicare leniency”) ( 113 ), Tribunalul a recunoscut în mod neîntemeiat Comisiei o marjă de apreciere considerabilă și că s-a limitat la un simplu control al erorilor vădite.

189.

Într-adevăr, Tribunalul a reținut că Comisia beneficiază de o „marjă de apreciere extinsă” atunci când evaluează dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002 „prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată” și că „numai o depășire vădită a acestei marje de apreciere ar putea fi invalidată de Tribunal” ( 114 ).

190.

Această opinie a Tribunalului este eronată. Valoarea probelor prezentate de întreprinderi în procedurile administrative în cadrul Comunicării din 2002 în vederea cooperării cu Comisia este apreciată odată cu calcularea cuantumului amenzii. Astfel, această apreciere se circumscrie competenței de fond a Tribunalului (articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003), conform căreia Tribunalul este abilitat, dincolo de simplul control al legalității acestor amenzi, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere ( 115 ). În cazul în care Tribunalul se referă în acest context la o „marjă de apreciere extinsă” a Comisiei, acesta prezintă în mod eronat întinderea propriilor competențe.

191.

Cu toate acestea, o astfel de eroare de drept nu trebuie să conducă obligatoriu la anularea hotărârii atacate ( 116 ). Dimpotrivă, este important să se țină seama de criteriile utilizate de Tribunal pentru examinarea concretă a valorii adăugate a cooperării cu Comisia a respectivei întreprinderi.

192.

În speță, Tribunalul nu a omis să realizeze o evaluare proprie, ci a analizat în detaliu argumentele prezentate de Schindler cu privire la valoarea adăugată a cooperării cu Comisia în procedura administrativă ( 117 ). Prin urmare – în pofida observațiilor introductive eronate –, Tribunalul a respectat în final cerințele legale.

193.

În acest context, trebuie respins în special argumentul conform căruia probele prezentate în procedura administrativă de participanții la înțelegere trebuie să aibă întotdeauna o valoare adăugată față de alte probe administrate de Comisie și să conducă la o reducere a amenzii. Valoarea probelor nu se apreciază în funcție de numărul lor („iudex non calculat”) și nici în funcție de frecvența cu care Comisia s-a referit la acestea în cuprinsul deciziei în litigiu ( 118 ).

194.

Mai mult, în recurs Curtea nu este chemată să substituie prin propria apreciere a valorii adăugate a informațiilor furnizate de Schindler aprecierea Comisiei sau a Tribunalului ( 119 ). În consecință, în acest moment este inutil să se verifice din nou dacă informațiile furnizate de Schindler aveau pentru Comisie aceeași valoare precum cea a informațiilor furnizate de ThyssenKrupp, Otis și Kone sau dacă aveau o valoarea adăugată semnificativă față de alte probe administrate de Comisie.

195.

Prin intermediul celui al doilea aspect al celui de al doisprezecelea motiv de recurs, Schindler pune în discuție punctele 350-361 din hotărârea atacată și, în plus, critică faptul că pentru cooperarea în afara cadrului Comunicării din 2002 i s-a acordat o reducere prea mică a amenzilor, și anume numai 1 % pentru necontestarea situației de fapt. Invocând punctul 3 a șasea liniuță din Orientările din 1998, Schindler consideră că are dreptul la o reducere substanțială a amenzilor care i-au fost aplicate.

196.

Acest argument este neîntemeiat.

197.

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, dispoziția de la punctul 3 a șasea liniuță din Orientările din 1998 nu are scopul de a „recompensa totuși cererile insuficient întemeiate ale solicitanților de clemență”. În ceea ce privește o cooperare precum cea a societății Schindler, care intră în domeniul de aplicare a „Comunicării privind clemența” (mai precis a Comunicării din 2002), dar care nu îndeplinește toate condițiile acesteia, în special condiția privind „valoarea adăugată semnificativă”, nu există niciun drept la reducerea amenzii sau cel puțin nu în temeiul punctului 3 a șasea liniuță din Orientările din 1998.

198.

Prin urmare, al doisprezecelea motiv trebuie respins în totalitate.

199.

Prin intermediul celui de al optulea motiv de recurs, Schindler invocă faptul că la aplicarea plafonului de 10 % la calculul amenzilor conform articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 se are în vedere numai cifra de afaceri a respectivelor filiale naționale ale societății Schindler, fiind exclusă cifra de afaceri realizată de Schindler Holding ca grup de societăți.

200.

Acest argument este eronat. Noțiunea de întreprindere prevăzută la articolul 81 CE (devenit articolul 101 TFUE), pe de o parte, și cea prevăzută la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, pe de altă parte, au întotdeauna același înțeles. Ambele prevederi trebuie aplicate în mod coerent. Prin urmare, pentru plafonul de 10 % trebuie să se aibă în vedere cifra de afaceri a întreprinderii ale cărei reprezentante legale comune sunt societatea-mamă – în speță, Schindler Holding – și filialele sale pe care le deține integral – în speță, filialele active în Germania, în Belgia, în Țările de Jos și în Luxemburg.

201.

Al optulea motiv de recurs ar fi admisibil numai în cazul în care – contrar celor ce precedă ( 120 ) – ar fi admisibile și criticile societății Schindler cu privire la aplicarea în speță a prezumției de 100 %. Întrucât aceste critici sunt inadmisibile, acest motiv de recurs trebuie respins.

202.

Al nouălea motiv de recurs vizează dreptul de proprietate. Schindler consideră că, „din cauza cuantumului lor exorbitant”, amenzile aplicate societății Schindler Holding, precum și filialelor sale din Belgia, din Țările de Jos și din Luxemburg ( 121 ) încalcă „față de Schindler, în calitate de întreprindere elvețiană, garanțiile elementare de drept internațional privind protecția investițiilor și dreptul de proprietate ale Uniunii”. În acest context, Schindler critică în primul rând faptul că Tribunalul nu a respectat jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate.

203.

Dreptul de proprietate este un drept fundamental protejat la nivelul Uniunii prin dispozițiile articolului 17 din Carta drepturilor fundamentale, precum și în cadrul principiilor generale ale dreptului recunoscute în dreptul Uniunii ( 122 ) [articolul 6 alineatul (3) TUE]. Acest drept poate fi invocat și de persoanele fizice care nu sunt cetățeni ai unui stat membru al Uniunii ( 123 ).

204.

Întrucât Uniunea nu a aderat încă la CEDO, articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO ( 124 ) nu poate constitui – contrar opiniei exprimate de Schindler – în mod direct un temei al dreptului de proprietate ( 125 ); totuși, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest articol poate fi un element important pentru interpretarea și aplicarea articolului 17 din Carta drepturilor fundamentale [articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE coroborat cu articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă] ( 126 ).

205.

În măsura în care Schindler nu face referire în cererea de recurs la garanții de drept internațional concrete, argumentul său din prezenta procedură de recurs nu este suficient de exact pentru a putea fi examinat de Curte, fiind, prin urmare, inadmisibil ( 127 ).

206.

În ceea ce privește critica societății Schindler legată de încălcarea acestui drept fundamental, trebuie menționat că aplicarea unei amenzi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu trebuie privită neapărat ca o ingerință în dreptul de proprietate. Instituțiile Uniunii nu retrag întreprinderii în cauză calitatea concretă de proprietar, ci impun acesteia numai obligația de a plăti respectiva sumă de bani din patrimoniul propriu. În acest sens, Tribunalul a subliniat în hotărârea atacată că decizia în litigiu nu afectează structura acționariatului în cadrul societății Schindler ( 128 ).

207.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, amenzile trebuie considerate totuși ca fiind imixtiuni în dreptul de proprietate, întrucât acestea lipsesc persoana vizată de o parte din patrimoniul său, și anume de suma de bani pe care trebuie să o plătească ( 129 ). Principiul omogenității impune ca articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale să fie interpretat în sensul că dreptul de proprietate are la nivelul Uniunii același înțeles și aceeași întindere care îi sunt recunoscute prin CEDO [articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă].

208.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută și nelimitată, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate ( 130 ).

209.

De asemenea, articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale admite că pot fi impuse restrângeri în exercitarea unor drepturi prevăzute în cartă, în măsura în care aceste restrângeri sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, prin respectarea principiului proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți ( 131 ).

210.

Întrucât sunt aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, amenzile pentru încălcarea normelor privind înțelegerile au la bază un temei juridic ( 132 ). Prin intermediul acestuia se urmărește un obiectiv de interes general: asemenea amenzi au rolul de a menține o concurență efectivă pe piața internă europeană ( 133 ), în special prin faptul că descurajează încălcarea normelor privind înțelegerile și consolidează încrederea tuturor operatorilor de pe piață în eficacitatea normelor de concurență din cadrul pieței interne europene ( 134 ).

211.

În plus, și prin articolul 1 al doilea paragraf din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO se recunoaște faptul că aplicarea sancțiunilor financiare este în principiu legitimă. Conform acestui articol, nu se aduce atingere dreptului statului de a aplica acele legi pe care le consideră necesare, printre altele, pentru a asigura achitarea amenzilor pecuniare, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoscând statului o marjă de apreciere în acest sens ( 135 ).

212.

Amenzile pot constitui o încălcare a dreptului de proprietate numai în cazul în care acestea creează persoanei în cauză o sarcină excesivă sau dacă îi periclitează în mod fundamental situația financiară; cu alte cuvinte, amenzile trebuie să fie proporționale ( 136 ). Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, amenzile nu sunt proporționale în cazul în care reprezintă sume foarte mari care creează această sarcină excesivă astfel încât au în fapt caracter de măsură de confiscare ( 137 ).

213.

În speță, Tribunalul a ținut seama pe deplin de acest standard, întrucât a examinat dacă amenzile aplicate constituie o intervenție excesivă și intolerabilă care aduce atingere chiar substanței dreptului fundamental la respectarea proprietății ( 138 ).

214.

Aspectul dacă în urma aplicării unei amenzi rezultă o astfel de sarcină neproporțională nu poate fi apreciat numai pe baza cuantumului nominal al amenzii, ci depinde în mod decisiv de performanța financiară a respectivului destinatar. Faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amenzile în cuantum de aproximativ 8 milioane de euro aplicate unei persoane fizice pentru săvârșirea unor infracțiuni vamale reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al acesteia ( 139 ) nu înseamnă că în speță se poate deduce concluzia că este vorba despre încălcări grave și de lungă durată ale normelor privind înțelegerile săvârșite de o întreprindere mare care operează la nivel internațional prin intermediul filialelor sale active în mai multe state membre.

215.

Desigur, amenzile aplicate de Comisie conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 pot fi usturătoare chiar și pentru întreprinderi mari precum Schindler. Totuși, aceasta corespunde funcției amenzilor și nu este deloc nedreaptă, în special pentru încălcările grave și de lungă durată, precum cea din speță. Dacă se are în vedere plafonul legal de 10 % din cifra totală de afaceri din anul precedent, în mod normal întreprinderea nu va suporta nicio sarcină neproporțională cu caracter de măsură de confiscare ( 140 ).

216.

Critica privind confiscarea prezentată de reclamante nu se întemeiază atât pe sarcina impusă Schindler în calitate de întreprindere sau Schindler Holding în calitate de persoană juridică, cât mai curând pe o apreciere individuală a sarcinilor care ar rezulta în urma amenzilor aplicate celor trei filiale ale Schindler din Belgia, din Țările de Jos și din Luxemburg. O asemenea apreciere individuală a situației unor persoane juridice este de la bun început nepermisă, în cazul în care este vorba despre amenzile aplicate întreprinderilor care reprezintă o singură unitate economică și care sunt reprezentate pur formal de mai multe persoane juridice împreună ( 141 ).

217.

Nici critica Schindler Holding privind deprecierea investițiilor realizate în cele trei filiale rezidente ale sale nu reprezintă un argument convingător în acest context. Având în vedere raportul intern, Schindler Holding a avut posibilitatea de a alege dacă amenzile aplicate întreprinderii vor fi plătite din patrimoniul respectivelor filiale sau din patrimoniul său propriu, adică al societății-mamă. Astfel cum a arătat în mod corect Tribunalul, societățile care fac parte din același grup, obligate în solidar la plata aceleiași amenzi, au posibilitatea să determine contribuțiile care revin fiecăreia dintre ele ( 142 ).

218.

În final, amintim faptul că societatea-mamă a unui grup care exercită o influență decisivă asupra politicii economice a filialelor sale și care, prin urmare, „trage sforile” în cadrul acestui grup nu poate să elimine din domeniul său personal de răspundere încălcările normelor privind înțelegerile, nici chiar în cazul în care din exterior pare că numai filialele sale au fost membre ale înțelegerii ( 143 ). Prin urmare, la calculul amenzilor și la aprecierea solvabilității întreprinderii trebuie avută în vedere performanța financiară a societății-mamă.

219.

Eficiența amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor privind înțelegerile ar fi considerabil afectată în cazul în care la calculul respectivei sancțiuni s-ar avea în vedere organizarea internă a grupurilor, precum și dacă s-ar accepta posibilitatea ca societatea-mamă – în calitate de societate holding –, puternică din punct de vedere financiar, să invoce deprecierea investițiilor realizate și să încerce să arunce responsabilitatea pentru eventualele încălcări asupra filialelor sale mai slabe din punct de vedere financiar, „spălându-se astfel pe mâini” de orice răspundere, cu toate că a influențat în mod decisiv politica economică a acestora.

220.

Ținând seama de considerațiile de mai sus, Tribunalul a aplicat, așadar, criteriile legale adecvate pentru examinarea dreptului de proprietate și pe baza acestora a infirmat în mod absolut întemeiat existența unei încălcări a proprietății societății Schindler ( 144 ). În consecință, al nouălea motiv de recurs trebuie respins.

221.

În final, în cadrul celui de al treisprezecelea motiv de recurs, Schindler abordează principiul proporționalității. Schindler consideră că la punctele 365-372 din hotărârea atacată Tribunalul nu a acordat importanța necesară acestui principiu.

222.

Potrivit jurisprudenței constante, la aplicarea amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile trebuie să se țină seama de principiul proporționalității ( 145 ). Acest principiu, conform căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporționate în raport cu infracțiunea, are, conform articolului 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, statut de drept fundamental.

223.

Cu toate acestea, în faza procedurii de recurs, Curtea, din motive de echitate, nu substituie, în ceea ce privește chestiunea proporționalității unei amenzi, prin propria apreciere pe cea a Tribunalului, ci se limitează la a verifica dacă în exercitarea competenței de fond Tribunalul nu a săvârșit erori vădite, de exemplu nu a avut în vedere toate aspectele relevante ( 146 ). O eroare de drept comisă de Tribunal ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi poate fi constatată numai în mod excepțional în recurs, și anume „doar în măsura în care [Curtea] ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu doar inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat” ( 147 ).

224.

În speță nu pot fi constate asemenea erori de drept.

225.

În primul rând, este nefondată critica societății Schindler conform căreia Tribunalul, fără a examina situația din speță, s-a mulțumit să constate că nu s-a depășit plafonul de 10 % pentru amenzile aplicate conform articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003. În realitate, Tribunalul a examinat în mod exhaustiv caracterul proporțional al amenzilor aplicate de Comisie societății Schindler, context în care și-a însușit, printre altele, puncte de vedere precum gravitatea excepțională a încălcărilor, cerința privind efectul disuasiv al sancțiunilor, precum și dimensiunea și puterea economică a entității economice reprezentate de Schindler ca întreprindere ( 148 ).

226.

În al doilea rând, la fel de neconvingător este și argumentul societății Schindler conform căruia Schindler Holding nu ar fi trebuit să fie luată în considerare la aprecierea dimensiunii și puterii economice a întreprinderii. Dimpotrivă, astfel cum am arătat deja ( 149 ), luarea în considerare a performanței financiare a întregii întreprinderi Schindler, inclusiv a Schindler Holding în calitate de societate-mamă, a fost un imperativ legal.

227.

În final, în măsura în care Schindler încearcă să pună la îndoială proporționalitatea amenzilor sub aspectul cuantumului pur nominal al acestora, context în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 150 ), argumentația sa trebuie respinsă pentru aceleași motive pe care le-am prezentat anterior în contextul motivului privind dreptul de proprietate ( 151 ).

228.

În consecință, al treisprezecelea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

229.

Întrucât toate motivele de drept invocate de reclamante sunt inadmisibile, recursul trebuie respins în totalitate.

230.

În cazul în care respinge recursul, astfel cum propunem în speță, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată conform articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, detaliile rezultând din articolele 137-146 coroborate cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură ( 152 ).

231.

Din articolul 138 alineatele (1) și (2) coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată; în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Curtea decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a prezentat o cerere în acest sens și argumentele recurentelor au fost respinse ca nefondate, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Acestea trebuie să suporte în solidar cheltuielile de judecată întrucât au introdus împreună recursul ( 153 ).

232.

Într-adevăr, în temeiul articolului 184 alineatul (4) a doua teză din Regulamentul de procedură, ar fi posibilă obligarea Consiliului să suporte propriile cheltuieli de judecată, întrucât, în calitate de intervenient în favoarea Comisiei în procedura în primă instanță, acesta a participat și la procedura de recurs ( 154 ). Acest lucru nu este însă obligatoriu, astfel cum rezultă din modul de redactare a dispoziției menționate („poate”). În opinia noastră, în speță nu există niciun motiv întemeiat pentru a obliga Consiliul la plata propriilor cheltuieli de judecată. Chiar dacă se pornește de la premisa că Consiliul are un interes instituțional considerabil pentru a apăra validitatea Regulamentului nr. 1/2003, trebuie totuși să se țină seama de faptul că prin intermediul motivelor invocate împotriva acestui regulament recurentele nu au ridicat probleme de drept noi și nesoluționate până în prezent ( 155 ). Dimpotrivă, în această privință, recurentele nu au făcut decât să încerce să determine Curtea să își modifice jurisprudența existentă. Astfel, este just ca acestea să suporte riscul plății cheltuielilor de judecată. De aceea, Curtea ar trebui să le oblige să suporte, pe lângă propriile cheltuieli, cheltuielile de judecată efectuate de Consiliu, păstrând tradiția din alte cauze în care recurentul căzut în pretenții a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intervenientul în primă instanță în susținerea părții adverse, în condițiile în care cererile acestuia – precum cele ale Consiliului în prezenta cauză – au fost admise în recurs ( 156 ).

233.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: