—

pentru Comune di Baranzate, de A. Soncini, avvocato;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. De Bellis, avvocato dello Stato;

—

pentru guvernul olandez, de C. M. Wissels și de Y. de Vries, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de C. Zadra și de I. V. Rogalski, precum și de S. La Pergola, în calitate de agenți,

1

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolelor 3 CE, 10 CE, 43 CE, 49 CE și 81 CE, precum și a articolelor 15 și 16 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50, denumită în continuare „Directiva privind serviciile”).

2

Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între Duomo Gpa Srl (denumită în continuare „Duomo”) și Gestione Servizi Pubblici Srl (denumită în continuare „GSP”), pe de o parte, și Comune di Baranzate, pe de altă parte, și, respectiv, Irtel Srl (denumită în continuare „Irtel”), pe de o parte, și Comune di Venegono Inferiore, pe de altă parte, cu privire la excluderea acestora din anumite proceduri de cerere de ofertă, cu participarea, în aceste trei litigii, a Agenzia Italiana per le Pubbliche Amministrazioni SpA (denumită în continuare „AIPA”).

3

Conform articolului 1 alineatul (1) din Directiva privind serviciile, această directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.

4

Potrivit articolului 3 alineatul (3) din directiva menționată, statele membre aplică dispozițiile acesteia în conformitate cu normele din tratat cu privire la dreptul de stabilire și la libera circulație a serviciilor.

5

Articolul 15 din Directiva privind serviciile este cuprins în capitolul III din aceasta, intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”.

6

Articolul 16 din directivă figurează în capitolul IV din aceasta, intitulat „Libera circulație a serviciilor”.

7

Conform articolelor 44 și 45 din Directiva privind serviciile, aceasta a intrat în vigoare la 28 decembrie 2006 și trebuia să fie transpusă de statele membre până la 28 decembrie 2009.

8

Titlul III din Decretul legislativ nr. 446 privind instituirea impozitului regional asupra activităților de producție, revizuirea treptelor de impozitare, a cotelor și a deducerilor de Irfep și instituirea unei taxe regionale adiționale la acest impozit, precum și reorganizarea reglementării fiscalității locale (decreto legislativo n. 446 – Istituzione dell’imposta regionale sulle attività produttive, revisione degli scaglioni, delle aliquote e delle detrazioni dell’Irpef e istituzione di una addizionale regionale a tale imposta, nonché riordino della disciplina dei tributi locali) din 15 decembrie 1997 (supliment ordinar la GURI nr. 252, seria generală nr. 298 din 23 decembrie 1997) se referă la reorganizarea reglementării fiscalității locale.

9

Articolul 52 din acest Decret legislativ prevede:

„1.   Provinciile și comunele pot reglementa prin regulament propriile venituri, inclusiv cele fiscale, mai puțin în ceea ce privește stabilirea și definirea situațiilor impozabile, a persoanelor impozabile și a cotei maxime aferente fiecărui impozit, cu respectarea cerințelor de simplificare a obligațiilor contribuabililor. În lipsa unui regulament, sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare.

[...]

5.   În ceea ce privește stabilirea și încasarea impozitelor și a altor venituri, regulamentele respectă următoarele criterii:

[...]

10

Alineatul 7 bis al articolului 32 din Decretul-lege nr. 185 din 29 noiembrie 2008 privind dispoziții urgente pentru sprijinirea familiilor, a muncii, a încadrării în muncă și a întreprinderilor, precum și pentru redefinirea cadrului strategic național în contextul combaterii crizei (supliment ordinar nr. 263 la GURI nr. 280 din 29 noiembrie 2008), adăugat prin Legea nr. 2 din 28 ianuarie 2009 privind transformarea în lege, cu modificări, a Decretului-lege nr. 185 (supliment ordinar nr. 14 la GURI nr. 22 din 28 ianuarie 2009) și modificat ulterior prin Legea nr. 14 din 27 februarie 2009 (Gazzetta ufficiale della Repubblica italiana nr. 49 din 28 februarie 2009) (denumit în continuare „dispoziția din acțiunea principală”) are următorul cuprins:

„Valoarea minimă a capitalului societăților, potrivit articolului 53 alineatul (3) din Decretul legislativ nr. 446 din 15 decembrie 1997, cu modificările ulterioare, necesară în vederea înscrierii în registrul persoanelor private autorizate să desfășoare activități de lichidare și de stabilire a taxelor, precum și de încasare a taxelor și a altor venituri ale provinciilor și comunelor este stabilită la un cuantum minim de [10] milioane de euro vărsat integral. Societățile cu participare publică majoritară sunt excluse de la limita prevăzută la teza precedentă. Atribuirea contractelor privind servicii de lichidare, de stabilire și de încasare a taxelor și a altor venituri ale autorităților locale unor persoane care nu îndeplinesc cerințele financiare menționate anterior este nulă. Persoanele înscrise în acest registru trebuie să își ajusteze capitalul social în vederea respectării valorii minime menționate anterior. În orice caz, acestora nu li se pot atribui noi contracte și nu pot participa la cereri de ofertă inițiate în acest scop înainte de a fi procedat la această ajustare.”

11

Cauzele C-357/10 și C-358/10 au la origine o procedură de cerere de ofertă inițiată de comuna Baranzate în luna februarie 2009 în vederea atribuirii, în favoarea operatorului care prezintă oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, a unei concesiuni pentru serviciile de administrare, de stabilire și de încasare a anumitor taxe și a altor venituri locale pentru perioada de cinci ani cuprinsă între 1 mai 2009 și 30 aprilie 2014. Valoarea serviciilor pentru întreaga perioadă a fost estimată la 57000 de euro fără taxa pe valoarea adăugată.

12

Au prezentat oferte șase întreprinderi private, toate stabilite în Italia, între care Duomo, GSP și AIPA. La 1 și la 3 aprilie 2009, comuna Baranzate a comunicat Duomo și GSP că au fost excluse din procedură de comisia de atribuire, întrucât nu îndeplinesc cerința prevăzută de dispoziția din acțiunea principală, care stabilise la 10 milioane de euro cuantumul minim al capitalului vărsat integral necesar pentru autorizarea desfășurării activităților de stabilire și de încasare a taxelor și a altor venituri ale autorităților locale. Contractul de concesiune a fost ulterior atribuit AIPA.

13

Cauza C-359/10 își are originea într-o cerere de ofertă lansată la 22 ianuarie 2009 de comuna Venegono Inferiore, care viza atribuirea, în favoarea operatorului care propunea prețul cel mai mic pe baza celui mai redus procent de agio, a contractului de concesiune a serviciilor de stabilire, de încasare și de executare silită a taxei comunale pe publicitate și a taxelor pentru afișarea publică pentru o perioadă de patru ani cuprinsă între 23 februarie 2009 și 31 decembrie 2012. Valoarea serviciilor pentru întreaga perioadă era estimată la aproximativ 49000 de euro fără taxa pe valoarea adăugată.

14

Au prezentat oferte cinci întreprinderi, între care Irtel și AIPA, care figurau la prima și, respectiv, la a doua poziție din clasamentul provizoriu. Prin decizia din 9 martie 2009, autoritatea contractantă a exclus Irtel din procedura de atribuire pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de dispoziția din acțiunea principală. Contractul de concesiune în discuție a fost atribuit ulterior AIPA.

15

Duomo, GSP și Irtel au atacat în justiție deciziile de excludere din procedurile de atribuire din acțiunea principală. În litigiul aflat la originea cauzei C-357/10, Duomo invocă încălcarea Directivei 2004/18 a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), precum și a principiilor egalității de tratament și concurenței pentru motivul că societățile cu capital majoritar public ar beneficia de un regim mai favorabil.

16

În litigiile aflate la originea cauzelor C-358/10 și C-359/10, GSP și Irtel susțin că dispoziția din acțiunea principală este incompatibilă cu articolele 3 CE, 10 CE, 43 CE, 49 CE, 81 CE, 82 CE, 86 CE și 90 CE, precum și cu principiile necesității, raționalității și proporționalității care decurg din articolele 15 și 16 din Directiva privind serviciile. În opinia acestora, reglementarea națională este contrară dreptului Uniunii deoarece introduce o cerință disproporționată în raport cu obiectivul pe care îl urmărește și determină o discriminare în favoarea societăților cu capital majoritar public întrucât acestora nu le este aplicabilă noua valoare minimă a capitalului.

17

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele două întrebări preliminare, care sunt identice pentru cele trei acțiuni principale:

18

Astfel cum reiese în special din cuprinsul punctelor 11-14 din prezenta hotărâre, faptele aflate la originea acțiunilor principale au survenit într-o perioadă anterioară datei de 28 decembrie 2009, data limită pentru transpunerea Directivei privind serviciile, conform articolului 44 alineatul (1) din aceasta.

19

În consecință, chiar dacă s-ar presupune că trebuie să se considere că această directivă realizează o armonizare completă în sensul jurisprudenței Curții, această circumstanță nu ar impieta asupra pertinenței dreptului primar pentru perioada anterioară termenului de transpunere a directivei menționate (a se vedea în special, prin analogie, Hotărârea din 5 aprilie 1979, Ratti, 148/78, Rec., p. 1629, punctele 36 și 42-44, și Hotărârea din 11 mai 1999, Monsees, C-350/97, Rec., p. I-2921, punctul 27).

20

În aceste condiții, în prezentele cauze se impune abordarea în primul rând a celei de a doua întrebări adresate, care privește interpretarea dreptului primar în raport cu fapte precum cele aflate la originea litigiilor respective.

21

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 3 CE, 10 CE, 43 CE, 49 CE și/sau 81 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții precum cea din acțiunile principale, care prevede:

22

În măsura în care cea de a doua întrebare preliminară, astfel cum a fost reformulată la punctul anterior, urmărește interpretarea articolelor 3 CE, 10 CE și 81 CE, trebuie amintit că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Aceste cerințe sunt aplicabile în special în domeniul concurenței, care se caracterizează prin situații complexe de fapt și de drept (a se vedea în special Hotărârea din 11 martie 2010, Attanasio Group, C-384/08, Rep., p. I-2055, punctul 32 și jurisprudența citată).

23

Or, în speță, deciziile de trimitere nu oferă Curții elementele de fapt sau de drept care să îi permită să stabilească condițiile în care o dispoziție precum cea din acțiunea principală ar putea intra sub incidența articolelor menționate. În special, deciziile menționate nu oferă nicio explicație privind legătura pe care o stabilesc între aceste articole și acțiunile principale sau obiectul acestora.

24

În aceste condiții, în măsura în care cea de a doua întrebare urmărește interpretarea articolelor 3 CE, 10 CE și 81 CE, aceasta trebuie să fie declarată inadmisibilă.

25

În ceea ce privește interpretarea articolelor 43 CE și 49 CE, reiese din dosar că toate elementele acțiunilor principale sunt limitate la interiorul unui singur stat membru. În aceste condiții, este necesar să se verifice dacă, în prezentele cauze, Curtea este competentă să se pronunțe asupra acestor dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2008, Centro Europa 7, C-380/05, Rep., p. I-349, punctul 64, și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Omalet, C-245/09, Rep., p. I-13771, punctele 9 și 10).

26

Astfel, o reglementare națională precum cea din acțiunea principală, care este, potrivit cuprinsului său, aplicabilă fără a face distincție între operatorii italieni și operatorii din alte state membre, nu poate intra, de regulă, sub incidența dispozițiilor referitoare la libertățile fundamentale garantate de tratat decât în măsura în care aceasta se aplică unor situații care au legătură cu schimburile dintre statele membre (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2000, Guimont, C-448/98, Rec., p. I-10663, punctul 21, Hotărârea din 11 septembrie 2003, Anomar și alții, C-6/01, Rec., p. I-8621, punctul 39 și jurisprudența citată, Hotărârea Centro Europa 7, citată anterior, punctul 65, precum și Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, Rep., p. I-4629, punctul 40).

27

Cu toate acestea, astfel cum reiese în special din observațiile scrise ale Comisiei Europene, în speță nu poate fi în niciun fel exclus ca întreprinderi stabilite în alte state membre decât Republica Italiană să fi fost sau să fie interesate să desfășoare în acest stat membru activități precum cele care fac obiectul concesiunilor din acțiunea principală.

28

Pe de altă parte, interpretarea articolelor 43 CE și 49 CE solicitată de instanța de trimitere i-ar putea fi utilă acesteia în cazul în care dreptul național ar impune ca unui operator italian să i se acorde aceleași drepturi precum acelea conferite de dreptul Uniunii unui operator dintr-un alt stat membru aflat în aceeași situație (a se vedea prin analogie Hotărârile Centro Europa 7, punctul 69 și jurisprudența citată, și Blanco Pérez și Chao Gómez, punctul 39, citate anterior). Cu privire la acest aspect, trebuie să se observe că, în deciziile de trimitere, instanța națională și-a motivat decizia potrivit căreia este necesar să se adreseze întrebări preliminare arătând că legalitatea reglementării în discuție în acțiunea principală depinde de interpretarea articolelor 43 CE și 49 CE pe care o va efectua Curtea.

29

În consecință, Curtea are competența de a se pronunța cu privire la interpretarea acestor dispoziții.

30

În ceea ce privește delimitarea domeniilor de aplicare respective ale principiilor liberei prestări a serviciilor și libertății de stabilire, este necesar să se determine dacă operatorul economic este stabilit sau nu este stabilit în statul membru în care oferă serviciul în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C-55/94, Rec., p. I-4165, punctul 22). În cazul în care este stabilit în statul membru în care oferă acest serviciu, acesta intră în domeniul de aplicare al libertății de stabilire, astfel cum este definit la articolul 43 CE. În schimb, în cazul în care operatorul economic nu este stabilit în statul membru de destinație, este un prestator transfrontalier care intră sub incidența principiului liberei prestări a serviciilor prevăzut la articolul 49 CE (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/Portugalia, C-171/02, Rec., p. I-5645, punctul 24).

31

În acest context, noțiunea de stabilire implică faptul că operatorul își oferă serviciile, în mod stabil și continuu, de la un sediu din statul membru de destinație. În schimb, constituie „prestări de servicii” în sensul articolului 49 CE toate prestările care nu sunt oferite în mod stabil și continuu de la un sediu din statul membru de destinație (a se vedea Hotărârea Comisia/Portugalia, citată anterior, punctul 25 și jurisprudența citată).

32

Reiese de asemenea din jurisprudență că nicio dispoziție din Tratatul CE nu permite să se stabilească în mod abstract durata sau frecvența începând cu care prestarea unui serviciu sau a unui anumit tip de serviciu nu mai poate fi considerată drept prestare de servicii, astfel încât noțiunea „serviciu” în sensul tratatului poate cuprinde servicii de natură foarte diferită, inclusiv servicii a căror prestare se întinde pe o perioadă îndelungată, chiar pe mai mulți ani (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2003, Schnitzer, C-215/01, Rec., p. I-14847, punctele 30 și 31, Hotărârea Comisia/Portugalia, citată anterior, punctul 26, Hotărârea din 16 iulie 2009, von Chamier-Glisczinski, C-208/07, Rep., p. I-6095, punctul 74, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2010, Schmelz, C-97/09, Rep., p. I-10465, punctul 42).

33

Rezultă din cele de mai sus că o dispoziție precum cea din acțiunea principală poate intra în principiu atât sub incidența articolului 43 CE, cât și sub incidența articolului 49 CE. Situația ar fi diferită dacă, astfel cum sugerează Comisia, în practică, încasarea taxelor locale nu ar putea fi realizată fără a recurge la un sediu pe teritoriul național al statului membru de destinație. În măsura necesară, ar reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația.

34

În aceste condiții, trebuie să se examineze, în lumina articolelor 43 CE și 49 CE, dacă cerințele care decurg explicit sau implicit dintr-o dispoziție precum cea din acțiunea principală constituie restricții privind libertatea de stabilire și/sau libera prestare a serviciilor.

35

În această privință, reiese din jurisprudență că articolul 43 CE se opune oricărei măsuri naționale care, chiar și atunci când se aplică fără distincție în funcție de cetățenie sau de naționalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertății de stabilire garantate de tratat de către resortisanții Uniunii și că astfel de efecte restrictive se pot produce atunci când, ca urmare a unei reglementări naționale, o societate poate fi descurajată să creeze entități subordonate, cum ar fi un sediu permanent, în alte state membre și să își exercite activitățile prin intermediul unor asemenea entități (a se vedea în special Hotărârea Attanasio Group, citată anterior, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 13 octombrie 2011, DHL International, C-148/10, Rep., p. I-9543, punctul 60).

36

Conform unei jurisprudențe constante, articolul 49 CE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe considerente de cetățenie sau de naționalitate față de prestatorul de servicii stabilit în alt stat membru, ci și, în egală măsură, înlăturarea oricărei restricții, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naționali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractive activitățile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare (a se vedea în special Hotărârea din 25 iulie 1991, Säger, C-76/90, Rec., p. I-4221, punctul 12, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, Rep., p. I-9083, punctul 85). În această optică, Curtea a hotărât de asemenea că articolul 49 CE se opune aplicării oricărei reglementări naționale al cărei efect este de a face ca prestarea de servicii între state membre să fie mai dificilă decât prestarea de servicii realizată exclusiv în cadrul unui stat membru (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 1994, Comisia/Franța, C-381/93, Rec., p. I-5145, punctul 17, și Hotărârea din 13 decembrie 2007, United Pan-Europe Communications Belgium și alții, C-250/06, Rep., p. I-11135, punctul 30 și jurisprudența citată).

37

În speță, potrivit instanței de trimitere, în conformitate cu dispoziția din acțiunea principală, în vederea desfășurării activităților de lichidare, de stabilire și de încasare a anumitor venituri ale autorităților locale italiene, operatorii economici stabiliți în alte state membre decât Republica Italiană au, ca și operatorii privați stabiliți în Italia, obligația de a dispune de un cuantum minim al capitalului social vărsat integral de 10 milioane de euro, dacă este cazul, prin ajustarea capitalului lor la acest prag pentru a evita ca contractele de concesiune care le-au fost eventual deja atribuite să fie considerate nule.

38

O asemenea obligație constituie o restricție privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. Astfel, pe de o parte, aceasta comportă o condiție privind capitalul social minim (a se vedea în special, prin analogie, Hotărârea Comisia/Portugalia, citată anterior, punctele 53 și 54, și Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C-514/03, Rec., p. I-963, punctul 36) și, pe de altă parte, după cum arată guvernul olandez, constrânge operatorii privați care doresc să desfășoare activitățile din acțiunea principală să se constituie ca persoane juridice (a se vedea prin analogie Hotărârile Comisia/Portugalia, punctele 41 și 42, și Comisia/Spania, punctul 31, citate anterior). Astfel, o dispoziție precum cea din acțiunea principală îngreunează sau face mai puțin atractive, în sensul jurisprudenței prezentate la punctele 35 și 36 din prezenta hotărâre, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor consacrate la articolele 43 CE și, respectiv, 49 CE.

39

În aceste împrejurări, trebuie să se examineze în ce măsură dispoziția din acțiunea principală poate fi admisă în temeiul unuia dintre motivele prevăzute la articolul 46 CE sau poate fi justificată, conform jurisprudenței Curții, prin motive imperative de interes general (a se vedea în special, prin analogie, Hotărârea din 30 septembrie 2003, Inspire Art, C-167/01, Rec., p. I-10155, punctul 107, și Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International, C-42/07, Rep., p. I-7633, punctul 55).

40

Singurul motiv de justificare evocat în fața Curții este protecția administrației publice împotriva eventualei neexecutări de către societatea concesionară, având în vedere valoarea globală ridicată a contractelor al căror titular este aceasta.

41

Cu privire la acest aspect, reiese din observațiile comunei Baranzate că concesionarii încasează anticipat veniturile fiscale care fac obiectul contractelor de concesiune din acțiunea principală. Potrivit acestei comune, taxele trebuie să fie vărsate administrației publice, la sfârșitul unui trimestru, numai după deducerea unui „comision de încasare”. Comune de Baranzate arată că, după deducerea comisionului de încasare, profitul concesionarilor provine din operațiunile financiare realizate cu fondurile care se găsesc la dispoziția concesionarilor menționați. În consecință, concesionarii ar deține și ar gestiona milioane de euro pe care sunt ținuți să îi verse ulterior administrației publice.

42

În această privință, chiar dacă s-ar admite că obiectivul prezentat la punctul 40 din prezenta hotărâre poate fi considerat drept un motiv imperativ de interes general, iar nu drept un motiv de natură pur economică (a se vedea în această privință Hotărârea din 17 martie 2005, Kranemann, C-109/04, Rec., p. I-2421, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 februarie 2012, Costa și Cifone, C-72/10 și C-77/10, punctul 59), trebuie amintit că justificarea unei restricții privind libertățile fundamentale consacrate de tratat presupune ca măsura în cauză să fie de natură să asigure realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv (Hotărârea Attanasio Group, citată anterior, punctul 51 și jurisprudența citată). În plus, o reglementare națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului invocat decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent și sistematic (a se vedea în special Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C-169/07, Rep., p. I-1721, punctul 55, și Hotărârea Attanasio Group, citată anterior, punctul 51).

43

Or, astfel cum însăși instanța de trimitere a constatat, o dispoziție precum cea din acțiunea principală depășește cu mult obiectivul de protecție a administrației publice împotriva neexecutării de către concesionari.

44

Astfel, această instanță a arătat că anumite măsuri de precauție prevăzute de legislația italiană sunt de natură, în opinia sa, să protejeze în mod proporțional administrația publică împotriva neexecutării de către concesionari Legislația italiană impune, în special, prezentarea unei probe privind îndeplinirea condițiilor generale privind participarea la o procedură de cerere de ofertă în ceea ce privește capacitatea atât tehnică, cât și financiară, precum și îndeplinirea condițiilor de fiabilitate și de solvabilitate. Instanța de trimitere a menționat de asemenea în această privință aplicarea unor praguri minime prevăzute cu privire la capitalul social vărsat integral al societății concesionare, care variază în funcție de valoarea contractelor al căror titular efectiv este aceasta.

45

În aceste condiții, trebuie să se constate că o dispoziție precum cea din acțiunea principală cuprinde restricții disproporționate și, prin urmare, nejustificate privind libertățile consacrate la articolele 43 CE și 49 CE.

46

Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se răspundă la a doua întrebare formulată că articolele 43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții precum cea din acțiunea principală, care prevede:

47

Având în vedere răspunsul la cea de a doua întrebare și dezvoltările expuse la punctele 18 și 19 din prezenta hotărâre, nu este necesar să se abordeze prima întrebare.

48

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolele 43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții precum cea din acțiunea principală, care prevede: