1.

Obiectul prezentei cauze îl constituie o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Pest Megyei Bíróság (Tribunalul Districtual din Pest) (denumit în continuare „instanța de trimitere”) în temeiul articolului 267 din TFUE, prin care instanța respectivă a adresat Curții o serie de întrebări referitoare la interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 2 ). Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a clarifica, prin exercitarea competențelor sale de interpretare, alte aspecte juridice legate de directiva respectivă. Deși a rămas în mare măsură nemodificată de la data adoptării sale, Directiva 93/13 continuă încă să ridice multiple probleme juridice de natură materială, dar și procedurală, după cum o dovedește numărul considerabil de cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare adresate Curții. În acest context, trebuie remarcat că Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor, adoptată de Parlamentul European și de Consiliu la 25 octombrie 2011 ( 3 ), care se întemeiază pe abordarea unei depline armonizări a dispozițiilor naționale privind protecția consumatorilor, nu a adus Directivei 93/13 decât modificări punctuale, care nu afectează soluția care trebuie dată aspectelor juridice ridicate în speță.

2.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare își are originea într-un litigiu între Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság (Oficiul Național pentru Protecția Consumatorului, denumit în continuare „reclamantul din acțiunea principală”) și societatea Invitel Távközlési Zrt. (denumită în continuare „pârâta din acțiunea principală”) cu privire la validitatea unei anumite clauze contractuale pe care pârâta o include de regulă în condițiile sale contractuale generale (denumite în continuare „CCG”) din contractele pe care le încheie cu clienții, care îi conferă dreptul să le factureze ulterior acestora anumite costuri și cheltuieli pentru servicii individuale, fără însă ca metoda de calcul a acestora să fie stabilită prin contract. Reclamantul, care concluzionează din aceasta că respectiva clauză contractuală are caracter abuziv, a sesizat instanța de trimitere cu o cerere prin care îi solicită, pe de o parte, să constate nulitatea clauzei în discuție, iar pe de altă parte, să dispună rambursarea acestor costuri și cheltuieli.

3.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, care este de fapt compusă din două aspecte, instanța de trimitere vizează în principal să se obțină din partea Curții informații referitoare la modul în care sistemul instituit de legiuitorul Uniunii prin intermediul Directivei 93/13 privind protecția consumatorilor trebuie configurat în cadrul ordinii juridice a statelor membre pentru ca acest obiectiv să fie atins. Aspectul central se referă la cerințele pe care Directiva 93/13 le impune cu privire la posibilitatea organizațiilor de protecție a consumatorilor de a iniția ele însele în interesul consumatorilor acțiuni în justiție împotriva clauzelor abuzive. În plus, se ridică problema efectului juridic pe care îl poate avea în cadrul ordinii juridice naționale hotărârea unei instanțe naționale prin care se constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Cea de a doua întrebare diferă, prin tematică, de întrebările enunțate mai sus, prin aceea că are drept obiect posibila clasificare a clauzei aflate în litigiu drept „abuzivă” în sensul Directivei 93/13.

4.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 93/13, scopul acesteia este de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive din contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.

5.

Articolul 3 din directivă prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

[…]

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

6.

Articolul 4 din directivă prevede:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

7.

Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8.

Articolul 7 din directivă prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2)   Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

(3)   Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.”

9.

Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

10.

Anexa la directivă cuprinde lista clauzelor care, potrivit articolului 3 alineatul (3), pot fi considerate abuzive:

„1.   Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

[…]

[…]

[…]

2.   Domeniul de aplicare al literelor (g), (j) și (l)

[…]

11.

Potrivit articolului 209/A alineatul 2 din Codul civil maghiar (Polgári Törvénykönyv, denumit în continuare „Codul civil”), sunt nule clauzele abuzive care fac parte, în calitate de condiții generale ale contractului, din contracte încheiate cu consumatorii, precum și cele pe care vânzătorul sau furnizorul le-a stabilit în mod unilateral și fără o negociere individuală prealabilă.

12.

Articolul 209/B alineatul 1 din Codul civil prevede că declararea, în conformitate cu articolul 209/A, a nulității clauzelor abuzive care fac parte, în calitate de condiții generale ale contractului, din contracte încheiate cu consumatorii va putea fi de asemenea solicitată în fața instanței de către o entitate stabilită prin intermediul unei norme speciale. Declararea de către instanță a nulității clauzei abuzive produce efecte cu privire la toate persoanele care au încheiat contracte cu vânzători sau furnizori care aplică respectiva clauză.

13.

Articolul 209/B alineatul 2 din Codul civil prevede că entitatea stabilită prin intermediul normei speciale poate solicita de asemenea să fie declarată abuzivă o condiție generală a unui contract care a fost redactat în scopul încheierii de contracte cu consumatorii și care a fost difuzat în mod public, cu toate că nu a fost încă utilizat. Potrivit dispozițiilor alineatului 3, în cazul în care instanța declară, în cadrul procedurii prevăzute la alineatul 2, că respectiva condiție generală din contractul care cauzează prejudicii este abuzivă, o declară nulă pentru cazul în care va fi utilizată (în viitor), cu efecte pentru toate persoanele care vor încheia contracte cu orice vânzător sau furnizor care a difuzat în mod public respectiva clauză. Toate persoanele care utilizează clauza contractuală abuzivă trebuie să îndeplinească cerințele formulate de consumatori în temeiul hotărârii. De asemenea, hotărârea pronunțată de instanță interzice tuturor vânzătorilor sau furnizorilor care au difuzat în mod public condiția generală a contractului abuziv utilizarea acesteia.

14.

Articolul 39 alineatul 1 din Legea CLV din 1997 privind protecția consumatorului (Fogyasztóvédelemről szóló 1997. évi CLV. törvény) prevede că, împotriva persoanelor a căror activitate nelegală afectează un număr mare de consumatori sau cauzează un prejudiciu considerabil, oficiul pentru protecția consumatorului – entitatea socială care reprezintă interesele consumatorilor – sau Ministerul Public pot iniția o procedură în apărarea acestor consumatori sau de reparare a prejudiciului considerabil cauzat. Această procedură poate fi de asemenea inițiată în cazul în care nu este posibilă stabilirea identității consumatorilor care au suferit prejudiciul.

15.

Articolul 132 alineatul 2 litera c din Legea C din 2003 privind comunicațiile electronice (Elektronikus hírközlésről szóló 2003. évi C. törvény, denumită în continuare „Legea privind comunicațiile electronice”) permite prestatorului de servicii ca, în cazul în care ar interveni o modificare substanțială a situației de fapt, să modifice unilateral termenii contractului. Articolul 132 alineatul 4 din aceeași lege permite prestatorului de servicii să stabilească unilateral, ulterior încheierii contractului, situațiile în care va putea modifica condițiile generale ale contractului. Legiuitorul nu stabilește nici limite legale, nici garanții privind decizia menționată a prestatorului de servicii.

16.

Potrivit articolului 132 alineatul 5 din Legea privind comunicațiile electronice, abonatul nu poate renunța la contractul de abonare în cazul în care și-a asumat obligația de a utiliza serviciul pe o perioadă determinată, a semnat contractul de abonare luând în considerare avantajele derivate din acesta, iar modificarea nu afectează avantajele pe care acesta le-a obținut. Instanța de trimitere consideră că dispoziția legală menționată reglementează în mod unilateral și neîntemeiat drepturile și obligațiile contractuale ale părților în defavoarea consumatorului, într-o formă aproape nelimitată din punct de vedere material, cu încălcarea cerințelor privind buna-credință, a practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial și în materie de repartizare a riscurilor.

17.

Astfel cum reiese din dosar, pârâta din acțiunea principală, o companie de telecomunicații care furnizează servicii de telefonie fixă, a introdus în anul 2008 în propriile CCG reglementări care aveau drept obiect costurile ocazionate de plata prin mandat poștal. Acestea prevăd că, în cazul plății prin mandat poștal, prestatorul de servicii are dreptul să factureze costurile suplimentare rezultate. Pe de altă parte, CCG nu stabilesc modalitatea de calcul al costurilor legate de plata prin mandat poștal.

18.

În această privință, reclamantul din acțiunea principală a primit numeroase plângeri de la abonați care, în opinia sa, induc concluzia că reglementările menționate mai sus au caracter abuziv. Drept urmare, reclamantul a solicitat în scris pârâtei să își modifice în mod corespunzător CCG, ceea ce însă aceasta a refuzat categoric.

19.

Prin acțiunea în interes public formulată la instanța de trimitere, în temeiul articolului 39 alineatul 1 din Legea maghiară privind protecția consumatorului, reclamantul solicită, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv al clauzei respective în conformitate cu articolul 209/B alineatul 1 din Codul Civil și, pe de altă parte, restituirea imediată și cu efect retroactiv a sumelor pe care pârâta le-a primit în urma facturării ilegale a costurilor privind mandatele poștale.

20.

Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor individuale din Directiva 93/13 și consideră că, pentru a putea soluționa litigiul din acțiunea principală, este necesară o interpretare a acestora de către Curte. Pentru acest motiv, instanța de trimitere a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

21.

Decizia de trimitere din 25 august 2010 a fost primită la grefa Curții la 29 septembrie 2010.

22.

Reclamantul din acțiunea principală, guvernul maghiar și guvernul spaniol, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții.

23.

Întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat deschiderea procedurii orale, concluziile în această cauză au putut fi redactate în urma reuniunii generale a Curții din 7 septembrie 2011.

24.

Referindu-se la jurisprudența Curții, guvernul maghiar arată că mijloacele colective prevăzute la articolul 7 din Directiva 93/13 au caracter preventiv în măsura în care scopul acestora este acela de a interzice utilizarea clauzelor abuzive, care aduc prejudicii consumatorilor. Instrumentul pe care îl reprezintă acțiunea publică, căreia i se aplică de asemenea Directiva 2009/22, are drept scop protecția intereselor colective ale consumatorilor, indiferent dacă aceștia sunt sau nu sunt parte la procedură. Prin urmare, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13 ar trebui să fie interpretate împreună, în sensul că clauzele clasificate drept abuzive de instanța de trimitere nici nu creează obligații pentru consumatori, nici nu pot fi utilizate în viitor.

25.

Pe de o parte, instanța națională, în conformitate cu Directiva 93/13, ar trebui, dacă este necesar chiar din oficiu, să stabilească caracterul abuziv al unei clauze contractuale și să dispună, dacă este cazul, ca aceasta să nu fie aplicată, cu excepția cazului în care consumatorul se opune. Pe de altă parte, stabilirea efectelor juridice care decurg din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este, în cadrul unei acțiuni în încetare, de competența instanței naționale.

26.

Potrivit guvernului spaniol, o clauză abuzivă nu impune obligații pentru niciunul dintre consumatori, nici pentru viitor, atunci când o organizație autorizată în acest sens solicită pe calea unei acțiuni în justiție constatarea caracterului neobligatoriu al unei clauze contractuale, iar instanța solicitată admite acțiunea. În plus, instanța națională ar fi obligată din oficiu să definească consecințele juridice care ar rezulta din constatarea caracterului abuziv, precum și din interdicția de utilizare a clauzei în contractele încheiate cu consumatorii.

27.

Comisia arată că afirmația de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, potrivit căreia clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, impune statelor membre obligația de a obține un anumit rezultat. Modalitățile de transpunere ar trebui să corespundă principiilor echivalenței și efectivității, astfel cum au fost definite în jurisprudența Curții.

28.

Întrucât articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu conține norme precise în ceea ce privește modul în care trebuie încetată utilizarea clauzelor abuzive, această directivă nu s-ar opune ideii că efectele juridice ale declarării nulității unei clauze abuzive în cadrul unei acțiuni în încetare nu se limitează la părțile în litigiu. Legislația maghiară, care prevede că declararea nulității produce efecte asupra persoanei care încheie un contract cu o asemenea clauză, contribuie la realizarea obiectivelor directivei. În continuare, Comisia precizează că Directiva 93/13 nu se opune unei dispoziții naționale care obligă instanța națională să definească din oficiu consecințele juridice care decurg dintr-o asemenea decizie, și aceasta în beneficiul consumatorilor care nu sunt parte la procedură.

29.

Atât guvernul maghiar, cât și Comisia susțin că articolul 3 din Directiva 93/13 ar enumera în mod abstract toate caracteristicile care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale. În plus, anexa la directivă ar conține o listă de clauze care pot fi considerate abuzive. Simplul fapt că o anumită clauză figurează în această listă nu înseamnă în mod necesar că aceasta trebuie clasificată drept abuzivă și din punct de vedere juridic. Dimpotrivă, este de competența instanței naționale să evalueze acest aspect, luând în considerare criteriile specifice generale care, la rândul lor, sunt supuse competenței de interpretare a Curții.

30.

În legătură cu situația de fapt din acțiunea principală, guvernul maghiar arată că modificarea unilaterală a CCG, fără precizarea modalității de realizare sau a motivului acestei modificări, nu este în conformitate cu Directiva 93/13, deoarece ar determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale. Cu toate acestea, instanța națională ar avea obligația de a examina clauza contractuală respectivă în contextul specific al cazului concret, ținând în același timp seama de criteriile enumerate în Directiva 93/13.

31.

Guvernul spaniol susține că, în cazul în care vânzătorul sau furnizorul și-a rezervat printr-o clauză contractuală dreptul de a modifica unilateral CCG, fără a preciza modalitățile de calcul sau motivul pentru schimbarea de preț, această clauză trebuie considerată abuzivă.

32.

Prima întrebare preliminară, care constă în două aspecte, vizează, în esență, să stabilească conformitatea cu Directiva 93/13 a sistemului maghiar al protecției juridice supraindividuale sub forma acțiunii în interes public (actio popularis), a cărei exercitare intră – potrivit legislației naționale – în competența asociațiilor de protecție a consumatorilor. Examinarea acestor întrebări este un prilej de a aborda în detaliu caracteristicile de bază ale sistemului de protecție a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, instituit prin Directiva 93/13. Concluziile rezultate din această examinare vor contribui la găsirea răspunsului la întrebările individuale adresate de instanța de trimitere.

33.

După o prezentare generală a acestui sistem de protecție, vom examina rolul acțiunii colective, astfel cum a fost concepută de legiuitorul comunitar, cu accent pe întrebarea centrală: ce efecte juridice revin deciziei pronunțate de instanța națională care are sarcina soluționării unei acțiuni în interes public, astfel încât obiectivul Directivei 93/13 de a asigura protecția consumatorului să fie îndeplinit.

34.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzători sau de furnizori în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informație, situație care îl determină să adere la condițiile formulate în prealabil de vânzători sau de furnizori, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( 4 ). Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. După cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți ( 5 ).

35.

Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat în mai multe ocazii că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract ( 6 ). În lumina acestor principii, Curtea a statuat că instanța națională trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale ( 7 ). Posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă, potrivit Curții, „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, pentru a împiedica ca un consumator individual să fie obligat să respecte o clauză abuzivă, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii” ( 8 ). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea acestora” ( 9 ).

36.

Cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare înaintate până în prezent priveau preponderent aspecte legate de protecția juridică individuală și implicit situații în care consumatorul se opunea pe cont propriu aplicării clauzelor abuzive, de exemplu prin contestarea contractului în cauză sau prin opunerea la executarea silită. Totuși, ar fi eronat să se concluzioneze din aceasta că reglementarea de la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13, care permite persoanelor și organizațiilor să introducă în interesul consumatorului acțiuni împotriva utilizării clauzelor abuzive în tranzacțiile comerciale, are în practică o importanță secundară.

37.

În fapt, această reglementare, care prevede introducerea unor mecanisme de control abstract, completează sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13, întrucât face posibilă combaterea eficientă a clauzelor abuzive chiar și în situația în care, cu titlu de excepție – de exemplu din motive legate de costuri – consumatorii nu își exercită dreptul la protecția juridică. Aceasta corespunde și obiectivelor Directivei 93/13, care urmărește nu numai să le asigure consumatorilor o protecție adecvată în conflictele lor individuale cu vânzătorii sau cu furnizorii, ci – după cum rezultă din articolul 7 alineatul (1) – „[să] prev[ină] utilizarea în continuare” de către vânzători sau de furnizori a clauzelor cu caracter abuziv.

38.

Pentru atingerea acestui obiectiv, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre obligația de a prevedea „mijloace adecvate și eficace” pentru a elimina în mod efectiv clauzele abuzive. Această dispoziție înseamnă în principal că trebuie să existe o modalitate prin care utilizarea unei clauze abuzive să poată fi interzisă și la o scară mai extinsă, care să depășească cazul individual. În acest sens, pot fi avute în vedere instrumente de drept procedural și administrative, precum și sancțiuni penale sau administrative ( 10 ). În cele din urmă, rămâne la aprecierea statelor membre să decidă care instrument este cel mai adecvat și eficace având în vedere condițiile propriului sistem juridic. În această privință, statele membre sunt libere să aleagă diferite mecanisme de control, în funcție de tradiția lor juridică. Totuși, după cum rezultă și dintr-o interpretare sistematică a articolului 7 alineatele (1) și (2), se impune ca procedura să aibă o eficiență corespunzătoare ( 11 ). Aceasta implică în special recunoașterea unei competențe decizionale proprii a instanței sau a autorității competente cu privire la caracterul abuziv al clauzei, precum și prevederea unor mijloace adecvate și eficiente, cu scopul de a înceta utilizarea clauzei respective.

39.

Directiva stabilește acțiunea colectivă ca fiind un instrument obligatoriu și cel mai important pentru un control eficient, deja cunoscut în ordinea juridică națională a anumitor state membre încă înainte de intrarea în vigoare a Directivei 93/13 ( 12 ). Potrivit articolului 7 alineatul (2) din directivă, statele membre se asigură că „persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente”, astfel încât acestea din urmă să poată decide asupra caracterului abuziv al clauzelor și să aplice, dacă este cazul, „mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”. Faptul că legiuitorul comunitar a prevăzut în mod expres acțiunea colectivă arată că o consideră drept un instrument de bază adecvat și eficace în sensul articolului 7 alineatul (1), capabil de a preveni pe termen lung utilizarea clauzelor abuzive în tranzacțiile comerciale.

40.

În acest context, ar fi util să se sublinieze că acele acțiuni pentru constatarea nulității unor clauze contractuale individuale, respectiv pentru interzicerea utilizării acestora în tranzacțiile comerciale, introduse de persoane sau de organizații care reprezintă interesele consumatorilor, nu trebuie evaluate din punct de vedere calitativ în mod diferit față de acțiunile introduse de consumatorii individuali. În principiu, pentru prima categorie de acțiuni sunt valabile aceleași considerente care justifică protecția riguroasă a consumatorilor și pe care Curtea și-a întemeiat jurisprudența referitoare la articolul 6 din Directiva 93/13 în cadrul procedurilor individuale. O asemenea intervenție este menită să protejeze consumatorul, aflat de regulă pe poziție inferioară, astfel încât să descurajeze vânzătorul sau furnizorul care utilizează clauze abuzive. Instrumentele cu efect de descurajare la care se poate recurge din punct de vedere procedural sunt, după cum a stabilit Curtea în Hotărârea sa din 24 ianuarie 2002 ( 13 ) pronunțată în cauza Comisia/Italia, pe lângă acțiunile în justiție pentru constatarea nulității clauzei respective, și mijloacele de prevenție, precum acțiunile pentru încetarea utilizării în continuare a acestor clauze ( 14 ).

41.

Acțiunea colectivă, ca mijloc de recurs colectiv, nu numai că deschide accesul la aceste căi de atac, dar prezintă și caracteristici care o fac un instrument eficient de descurajare ( 15 ). După cum rezultă din hotărârea menționată mai sus, Curtea împărtășește acest punct de vedere ( 16 ). În comparație cu acțiunea individuală, acțiunea colectivă prezintă într-adevăr numeroase avantaje. Prin asocierea intereselor comune ale consumatorilor, acest instrument face posibilă obținerea unui câștig de cauză în instanță. Prin intermediul acțiunii colective, organizațiile pentru protecția consumatorilor permit consumatorilor să se facă ascultați și să dobândească putere, ceea ce în cazul acțiunilor izolate ar fi de multe ori imposibil în această formă, dată fiind poziția de regulă inferioară a consumatorilor. În cele din urmă, acțiunea colectivă contribuie la consolidarea poziției procesuale a consumatorului, pe care îl scutește de riscul de a suporta costurile unui proces civil, în eventualitatea că instanța nu i-ar da satisfacție; aceste costuri constituie un motiv care îl poate determina pe consumator să nu își revendice drepturile pe cale individuală, la fel ca și o valoare prea redusă a obiectului în litigiu, care nu ar justifica un efort financiar individual ( 17 ). Obținerea unui câștig de cauză prin intermediul acțiunii colective realizează un echilibru echitabil între interesele consumatorilor și cele ale întreprinderilor, asigură o concurență loială și demonstrează că acțiunea colectivă este cel puțin la fel de necesară pentru protejarea consumatorilor ca acțiunea individuală în justiție.

42.

Pentru motivele enunțate, persoanele sau organizațiile competente să introducă acțiune în justiție pot invoca – în măsura în care acest tip de acțiune nu face obiectul unor reglementări speciale, ca de exemplu norma de interpretare de la articolul 5 din directivă ( 18 ) – jurisprudența Curții referitoare la articolul 6 alineatul (1), pentru a solicita interzicerea utilizării clauzelor abuzive.

43.

Din considerațiile prezentate mai sus rezultă că un sistem de protecție juridică supraindividuală cum este cel prevăzut în sistemul juridic maghiar și care utilizează instrumentul acțiunii colective corespunde în principiu cerințelor Directivei 93/13. De aici nu reiese însă dacă modul concret de punere în aplicare a sistemului îndeplinește aceste cerințe. Aceste aspecte vor fi examinate în continuare.

44.

După cum rezultă din al doisprezecelea considerent al său, directiva nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor interne referitoare la clauzele abuzive ( 19 ). În acest context, nu se poate porni de la presupunerea că directiva urmărește uniformizarea procedurală a acțiunii colective în domeniul litigiilor privind consumul. Totuși, această constatare nu exclude posibilitatea de a considera articolul 7 alineatul (2) din directivă un demers de armonizare parțială a legislației privind acțiunea colectivă ( 20 ).

45.

În favoarea armonizării parțiale pledează cerințele punctuale pentru structurarea procedurii. Făcând abstracție de aceasta, posibilitatea pe care articolul 7 alineatul (2) din directivă o acordă statelor membre de a permite introducerea în sistemul lor juridic și a instrumentului acțiunii colective în interes public oferă indirect lămuriri asupra modului în care trebuie structurată o asemenea procedură și mai ales a efectelor juridice care trebuie atribuite hotărârilor instanțelor naționale, întrucât numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiții un asemenea sistem de protecție poate servi în mod eficient și adecvat obiectivului de protecție a consumatorului.

46.

Din punct de vedere procedural, existența unui asemenea sistem de protecție supraindividuală implică în primul rând faptul că persoanele sau organizațiile care reprezintă interesele consumatorilor trebuie să aibă dreptul de a solicita constatarea în instanță a nulității clauzelor abuzive contestate și interzicerea utilizării lor ulterioare în tranzacții comerciale. Din acest motiv, articolul 7 alineatul (2) stipulează că trebuie adoptate dispoziții în legislația națională care să permită acestor entități de reprezentare să sesizeze instanțele sau autoritățile administrative. Pe plan juridic, această dispoziție trebuie înțeleasă în sensul că acestor entități trebuie să le fie atribuite calitatea de a exercita acțiunea, respectiv calitatea procesuală activă ( 21 ). Prin aceasta, li se asigură o poziție procedurală care le permite să reprezinte în mod eficient și adecvat interesele terților.

47.

În ceea ce privește întrebarea ce efecte juridice trebuie să producă hotărârile naționale pentru a reflecta în mod adecvat obiectivul de asigurare a protecției consumatorilor, trebuie în primul rând să se facă referire la dispoziția centrală de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 potrivit căreia clauza respectivă „nu creează obligații pentru consumator”. Prin aceasta, directiva impune statelor membre, cu titlu de obligativitate, efectul juridic rezultat din caracterul abuziv. În sensul directivei, caracterul neangajant pentru consumator al unei clauze înseamnă că acesta nu poate fi considerat obligat juridic prin clauza abuzivă. Sarcinile care îi revin consumatorului în temeiul unei asemenea clauze nu produc de la bun început efecte juridice obligatorii. Prin urmare, caracterul neobligatoriu operează ipso iure, așadar nu depinde de o hotărâre judecătorească. Instanța stabilește doar că reglementările respective nu puteau să producă obligații pentru consumator ( 22 ).

48.

Noțiunea „caracter neobligatoriu” însăși este polisemantică și reflectă faptul că efectele care decurg din constatarea caracterului abuziv al unei clauze depind în ultimă instanță de legislația națională. Acestea pot să difere de la un sistem juridic la altul. Nu în ultimul rând, acesta este motivul pentru care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 utilizează o noțiune neutră ( 23 ). Această prevedere a directivei se limitează să stabilească un obiectiv pe care statele membre trebuie să îl atingă în urma punerii în aplicare a directivei, fără a preciza însă în detaliu dacă clauza respectivă trebuie declarată nulă, respectiv nevalidă. Acest lucru este lăsat mai degrabă în sarcina legislației naționale, care reglementează efectele juridice concrete ( 24 ). Utilizarea de către legiuitorul Uniunii a unor noțiuni neutre se bazează pe recunoașterea diversității sistemelor și a tradițiilor de drept civil în cadrul Uniunii ( 25 ).

49.

Se ridică însă întrebarea în ce măsură acest efect juridic al caracterului neobligatoriu, stipulat în prezenta directivă, poate fi invocat în favoarea consumatorilor vizați, în cazul unei acțiuni colective. Aici apare o problemă fundamentală, și anume că, în conformitate cu dreptul procesual al statelor membre, hotărârile judecătorești pronunțate într-un litigiu de drept contractual nu determină efecte juridice decât pentru raportul dintre părți ( 26 ). O interpretare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 în sensul aprecierii făcute de instanța de trimitere cu privire la primul aspect al întrebării potrivit căreia o clauză contractuală abuzivă nu trebuie să creeze obligații pentru consumator în cazul în care, ca răspuns la acțiunea introdusă în numele consumatorilor de o instituție prevăzută de lege și autorizată în acest sens, o instanță națională declară nulă o clauză abuzivă inclusă într-un contract încheiat cu consumatorii ar echivala cu extinderea efectului unei hotărâri judecătorești asupra terților. În contextul în care sistemul juridic maghiar prevede această posibilitate la articolul 209/B alineatul 1 din Codul civil, apare ca necesară o analiză a întrebării referitoare la efectele juridice ale unei astfel de hotărâri declarative asupra raportului juridic dintre vânzătorul sau furnizorul pârât și un terț care nu participă la procedură.

50.

Trebuie observat că, până în prezent, Curtea s-a pronunțat exclusiv cu privire la semnificația articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în cadrul unor acțiuni individuale. Din aceasta nu se poate însă deduce că constatarea în instanță a caracterului abuziv nu poate produce efecte juridice și asupra altor entități decât părțile la procedură. După cum s-a arătat deja ( 27 ), această dispoziție-cheie nu are o aplicabilitate limitată la acțiunile individuale, ci, în calitate de dispoziție generală, este aplicabilă și în cazul mecanismelor de protecție juridică supraindividuală prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din directivă.

51.

Pentru a îndeplini însă în mod eficient obiectivul de asigurare a protecției consumatorului în cadrul unei proceduri juridice de protecție supraindividuală, efectul juridic al caracterului neobligatoriu al clauzei, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie să rămână valabil chiar și atunci când persoanele sau organizațiile menționate la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13 au introdus acțiune în interesul consumatorilor afectați, deoarece în caz contrar o acțiune colectivă nu ar avea decât o utilitate redusă pentru consumatori. Nu trebuie omis faptul că acest control in abstracto, în calitate de instrument de protecție juridică supraindividuală, a fost conceput în scopul de a elimina clauzele abuzive „elaborate pentru a fi utilizate în general”. Prin urmare, aceste clauze sunt destinate a fi utilizate într-o multitudine de contracte încheiate cu consumatorii, în cadrul tranzacțiilor comerciale. Rezultă că acestea nu pot fi combătute în mod eficient decât în cazul în care se recunoaște un efect mai larg hotărârii prin care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze ( 28 ).

52.

Cu toate acestea, directiva nu specifică nimic despre modalitatea în care o constatare judiciară a caracterului abuziv al unei clauze contractuale ar trebui să producă efecte juridice dincolo de procedurile individuale. În absența unor reglementări mai precise la nivelul dreptului Uniunii, trebuie pornit de la premisa că statele membre păstrează atribuții de reglementare în acest domeniu. Această concluzie este de asemenea consecventă, având în vedere că cerințele de la articolul 7 din Directiva 93/13 se aplică în egală măsură procedurilor judiciare și administrative a căror structură concretă poate varia considerabil de la un stat membru la altul. O astfel de abordare este de asemenea în concordanță cu principiul recunoscut în jurisprudența Curții al autonomiei organizatorice și procedurale a statelor membre, potrivit căruia, la momentul punerii indirecte în aplicare a legislației Uniunii, responsabilitatea pentru crearea și organizarea structurii instituționale a autorităților competente revine statelor membre, care aplică în principiu propria legislație națională procedurală și de organizare statală ( 29 ).

53.

Având în vedere că în speță nu este pus în discuție decât instrumentul acțiunii colective, ne vom limita comentariile la posibile demersuri din dreptul procesual civil. Un instrument eficient la care ne putem gândi, pentru a da numai un exemplu, ar putea fi extinderea autorității de lucru judecat a unei hotărâri de constatare a caracterului abuziv pronunțate într-un caz particular, ceea ce în principiu ar fi în conformitate cu Directiva 93/13 ( 30 ). Pe de o parte, după cum a constatat cel mai recent Curtea în Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones ( 31 ), în lipsa unei reglementări în materie la nivelul Uniunii, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat sunt stabilite în ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora ( 32 ). Pe de altă parte, extinderea autorității de lucru judecat asupra terților ar fi adecvată pentru a obține stabilirea caracterului neobligatoriu al clauzei pentru raportul contractual respectiv. Rămâne la aprecierea statelor membre să decidă care este, în condițiile specifice sistemului juridic național, modalitatea cea mai eficace și adecvată. În acest sens, statele membre dispun de prerogativa de evaluare a eficienței modalității care trebuie aleasă.

54.

Cu toate acestea, statul membru nu este exonerat de obligația de a lua alte măsuri, în cazul în care ineficiența unui instrument din legislația națională a fost definitiv dovedită ( 33 ). În plus, trebuie subliniat că statul membru nu dispune de o libertate nelimitată în structurarea instrumentelor juridice. Dimpotrivă, statul membru nu își poate exercita marja de manevră decât în limitele generale ale dreptului Uniunii, ceea ce înseamnă în cele din urmă că intervenția excesivă este contrară atât protecției drepturilor fundamentale, cât și principiului proporționalității consacrat în dreptul Uniunii ( 34 ). Menționarea expresă la articolul 7 din directivă a criteriului „adecvării” cu privire la mijloacele alese arată că principiul proporționalității reprezintă în continuare un etalon juridic esențial, în funcție de care trebuie evaluată conformitatea fiecărui instrument cu dreptul Uniunii.

55.

După prezentarea caracteristicilor esențiale ale reglementării cuprinse la articolul 7 alineatul (2) privind procedura de control in abstracto, urmează să examinăm dacă Directiva 93/13 se opune unei reglementări din sistemul juridic național cum este cea în speță, potrivit căreia hotărârile declarative pronunțate de instanțele naționale produc efecte juridice nu numai asupra părților, ci față de orice persoană (erga omnes) care a încheiat contracte cu vânzătorul sau cu furnizorul respectiv.

56.

Pentru aceasta, trebuie să examinăm în primul rând problema conformității reglementării naționale respective cu criteriul „eficacității”, demers în care îi vom recunoaște legiuitorului național – potrivit considerațiilor de mai sus – o largă libertate de apreciere în structurarea dreptului procesual civil național.

57.

Constatarea în instanță a nulității unei clauze clasificate drept abuzivă, cu efect pentru toate contractele pe care vânzătorul sau furnizorul respectiv le-a încheiat cu consumatorii, contribuie, în mod obiectiv, la încetarea utilizării acestei clauze în tranzacțiile comerciale. Datorită efectului erga omnes pe care îl produce o asemenea hotărâre, clauza respectivă este eliminată, printr-o singură acțiune, din toate contractele în care a fost inclusă, fără a fi necesar pentru aceasta ca fiecare consumator individual să o conteste în instanță în nume propriu. Constatarea nulității clauzei impune totodată unul dintre efectele juridice cu cele mai drastice consecințe din dreptul civil. Astfel se asigură că cerința de la articolul 6 alineatul (1) din directivă – pronunțarea caracterului neobligatoriu al clauzei respective pentru consumator – este pusă în aplicare. Nu în ultimul rând, datorită implicațiilor semnificative ale unei asemenea hotărâri, se poate presupune că va avea în plus un efect de descurajare asupra altor vânzători sau furnizori care intenționează să utilizeze clauze similare în tranzacțiile comerciale. Rezultă din aceasta că legislația națională în discuție în speță este de natură să contribuie și pe termen lung la protecția consumatorilor.

58.

În consecință, reglementarea națională în discuție îndeplinește cerința „eficacității” potrivit articolului 7 alineatul (2) din Directiva 93/13.

59.

Legislația națională apare de asemenea ca mijloc adecvat pentru a pune capăt utilizării în continuare a clauzelor abuzive „în contractele încheiate cu consumatorii de către [un] vânzător sau furnizor” [articolul 7 alineatul (1) din directivă]. Cu toate acestea, nu există indicii pentru a presupune că aceste reglementări naționale ar constitui o intervenție nejustificată în drepturile fundamentale protejate prin legislația Uniunii, dovedindu-se astfel un mijloc inadecvat de protecție a consumatorului. Trebuie evidențiat în special că vânzătorii sau furnizorii care nu au fost parte la procedura în urma căreia a fost pronunțată hotărârea declarativă nu suportă în mod disproporționat și cu încălcarea dreptului lor de a fi ascultați efectele juridice ale acesteia. Conform reglementărilor naționale citate la punctul 11 și următoarele din prezentele concluzii, în special potrivit articolului 209/B alineatul 2 din Codul civil, trebuie pornit de la presupunerea că lipsa caracterului obligatoriu nu afectează decât vânzătorul sau furnizorul împotriva căruia s-a introdus acțiunea în instanță. Prin urmare, efectul erga omnes al hotărârii pronunțate împotriva sa nu afectează în mod nediferențiat orice alt vânzător sau furnizor care utilizează o astfel de clauză eventual formulată identic, dar care nu a fost parte la procedura în care s-a constatat lipsa caracterului obligatoriu al clauzei.

60.

Dacă aceasta ar fi situația, ar putea da naștere la importante obiecții din punct de vedere procedural și al drepturilor omului: un efect erga omnes care să atribuie obligații în sarcina celor care nu au fost parte la procedură nu ar putea fi decât cu dificultate conform cu principiile dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât aceștia nu ar avea posibilitatea ca, înainte de pronunțarea unei hotărâri care îi privește, să își prezinte poziția față de obiecția că utilizează o clauză abuzivă în tranzacțiile comerciale. În cazul operării nediferențiate a efectului erga omnes asupra tuturor celor care nu au fost parte la procedură, dreptul de a fi ascultat – care este considerat expresia statului de drept și care se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii recunoscute în jurisprudență ( 35 ) – nu ar fi respectat în mod suficient și, prin urmare, ar rezulta că dispoziția națională în discuție nu este adecvată în sensul articolului 7 din directivă. În acest context trebuie totuși subliniat că problema conformității cu drepturile fundamentale consacrate în dreptul Uniunii se pune doar în măsura în care efectul erga omnes al hotărârilor naționale se înscrie în ansamblul mijloacelor care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Pe de altă parte, nu se evidențiază obiecții față de un efect erga omnes în favoarea celor care nu au fost parte la procedură. Întrucât nu rezultă nicio încălcare a drepturilor procedurale fundamentale, cel puțin nu din informațiile puse la dispoziția Curții, se poate presupune în cele ce urmează că criteriul „adecvării” este de asemenea îndeplinit.

61.

Din cele de mai sus rezultă că articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 93/13 nu se opun unei reglementări naționale potrivit căreia o clauză contractuală abuzivă utilizată de un anumit vânzător sau furnizor nu creează obligații pentru consumator în cazul în care o instanță națională sesizată de o entitate prevăzută de lege și autorizată în acest sens declară nulă o clauză abuzivă care face parte dintr-un contract încheiat cu consumatorii.

62.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al întrebării, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale care permite unei entități prevăzute de lege și autorizate în acest sens să introducă acțiune în încetarea utilizării clauzelor al căror caracter abuziv a fost stabilit anterior în instanță.

63.

În primul rând, trebuie să constatăm că Directiva 93/13 – cu excepția posibilității de verificare prealabilă a condițiilor generale utilizate în anumite sectoare economice, enunțată în considerentul 24 al acesteia – nu împiedică statele membre să își structureze dreptul procedural astfel încât să permită dispunerea unor măsuri preventive pentru a împiedica utilizarea clauzelor abuzive în tranzacțiile comerciale. Este adevărat mai degrabă contrariul, după cum rezultă din interpretarea articolului 7 alineatul (2) din Directiva 93/13.

64.

Pe de o parte, această dispoziție din directivă stipulează că persoanele și organizațiile trebuie să dispună de dreptul de a introduce o acțiune în justiție pentru a obține o decizie în care să se stabilească nu numai dacă clauzele contractuale sunt abuzive, ci și „aplic[area] [unor] mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”. Având în vedere contextul specific de reglementare, prin noțiunea juridică nedefinită de „mijloace” în sensul aceste dispoziții trebuie înțelese hotărârile judecătorești, respectiv actele administrative prevăzute în dreptul procesual al sistemului juridic național, care pot fi adoptate la cerere sau din oficiu, în scopul protejării consumatorilor. Deja din modul de formulare a acestei dispoziții a directivei rezultă că legiuitorul face diferența între două categorii complementare de protecție juridică supraindividuală. În prima categorie intră procedura de constatare a caracterului abuziv al unei clauze, în timp ce a doua categorie include toate celelalte „mijloace adecvate și eficiente” pe care trebuie să le stabilească statele membre.

65.

Pe de altă parte, din această dispoziție a directivei rezultă că măsurile care urmează a fi dispuse trebuie să fie îndreptate împotriva clauzelor abuzive care au fost „elaborate pentru a fi utilizate în general”. Potrivit acestei prevederi, ceea ce contează este numai faptul că autorul a formulat clauza în vederea unei posibile utilizări, fără a fi necesar ca utilizarea generală să fie planificată în mod concret sau cert ( 36 ). Finalitatea acestei dispoziții din directivă este de a deschide celui potențial afectat o posibilitate de protecție juridică împotriva unor viitoare încălcări ale drepturilor sale. Modul în care această prevedere este formulată în mai multe versiuni lingvistice ale directivei („pentru a fi”) ( 37 ) confirmă această interpretare. Ea evidențiază necesitatea de a dispune măsuri preventive, pentru a împiedica utilizarea în viitor de către vânzător sau furnizor a unei anumite clauze abuzive în tranzacțiile comerciale.

66.

În lumina acestor elemente, formularea acțiunilor în încetare apare nu numai ca admisibilă potrivit dreptului Uniunii, ci chiar ca o necesitate de drept procedural pentru atingerea obiectivului directivei ( 38 ). Având în vedere sensul și finalitatea Directivei 93/13, protecția juridică supraindividuală pe care articolul 7 din directivă o solicită statelor membre nu ar fi completă dacă s-ar limita să stipuleze că o clauză abuzivă aflată în vigoare la un moment dat trebuie eliminată, fără însă a prevedea și posibilitatea de a pronunța o interdicție generală a utilizării acestei clauze și dispunerea de măsuri pentru aplicarea acestei interdicții în cazul încălcării sale.

67.

Conștient de această necesitate, legiuitorul Uniunii a adoptat Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor ( 39 ). Obiectivul acestei directive, care a abrogat, cu efect de la 29 decembrie 2009, Directiva 98/27/CE ( 40 ) anterioară, modificată de mai multe ori, este apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la acțiunile în încetare vizând protejarea intereselor colective ale consumatorilor incluse în directivele enumerate în anexa I. În acest mod ar trebui să fie asigurată buna funcționare a pieței interne. În acest context, este important de remarcat faptul că printre directivele enumerate în anexa I la Directiva 2009/22 se află și Directiva 93/13, care prezintă relevanță în speță. Directiva 2009/22 completează protecția de drept procesual oferită prin intermediul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 93/13 ( 41 ).

68.

Potrivit articolului 3 din Directiva 2009/22, o entitate calificată pentru a introduce acțiune în justiție reprezintă „orice organism sau organizație care, fiind constituită în mod adecvat, în conformitate cu legislația unui stat membru, are un interes legitim în a asigura respectarea dispozițiilor” referitoare la protejarea intereselor colective ale consumatorilor. Întrucât această dispoziție coincide în mare măsură cu cea de la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13, ea trebuie înțeleasă în sensul că și organizațiile de protecție a consumatorilor, cum este reclamantul din acțiunea principală, au în principiu dreptul să formuleze o acțiune în încetare, cu condiția să îndeplinească cerințele naționale prevăzute pentru aceasta.

69.

O examinare în lumina considerațiilor de mai sus a dispoziției naționale relevante, astfel cum este aceasta specificată în cuprinsul celui de al doilea aspect al întrebării, relevă că aceasta corespunde, la o privire obiectivă, cerinței de „eficacitate”, în măsura în care permite persoanelor sau organizațiilor care au un interes legitim în asigurarea protecției consumatorilor să solicite constatarea în instanță a nulității unei clauze și să introducă o acțiune în încetare împotriva vânzătorului sau furnizorului concret înainte ca acesta să utilizeze în tranzacțiile comerciale clauza clasificată drept abuzivă. Intervenția timpurie a instanței naționale competente pentru efectuarea controlului in abstracto asigură faptul că respectiva clauză nu este inclusă în contractele încheiate cu consumatorii. În plus, posibilitatea prevăzută de lege de a constata nulitatea și de a aplica acest efect juridic pe viitor în ce privește toate raporturile contractuale ale vânzătorului sau furnizorului prezintă avantajul că se evită în acest mod utilizarea din nou a unei clauze clasificate deja ca abuzivă. Dacă, astfel cum se întâmplă adesea în dreptul procesual, pentru încălcarea interdicției de utilizare pronunțate în instanță, ar fi instituită o sancțiune severă, acțiunea în încetare ar reprezenta un instrument cu atât mai eficient pentru combaterea clauzelor abuzive.

70.

Pentru motive de exhaustivitate, trebuie menționat că reglementarea națională în cauză nu prevede nicio procedură comparabilă cu procedura de autorizare prealabilă în sensul considerentului 24 al directivei, întrucât utilizarea unei anumite clauze nu este condiționată de o aprobare judecătorească sau a unei autorități. Dimpotrivă, decizia de inițiere a procedurii de control in abstracto revine exclusiv persoanelor și organizațiilor care au calitatea procesuală necesară, enumerate la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13.

71.

Nu există de asemenea vreun indiciu că dispoziția națională ar constitui o ingerință nejustificată în drepturile fundamentale protejate de dreptul Uniunii, fiind astfel, în cele din urmă, neconformă cu cerința de „adecvare”. Drept urmare, și în acest caz se aplică în mod corespunzător obiecțiile prezentate la punctul 59 și următoarele din prezentele concluzii față de un efect erga omnes în raport cu vânzătorii sau furnizorii care nu au fost parte la procedură. Întrucât și acest criteriu este îndeplinit, trebuie considerat că dispoziția națională este conformă cu Directiva 93/13.

72.

Prin urmare, la cel de al doilea aspect al întrebării trebuie să se răspundă în sensul că articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 93/13 nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul formulării unei acțiuni în interes public, în situațiile în care este pronunțată o condamnare în beneficiul consumatorilor care nu sunt parte la proces sau se interzice aplicarea unei condiții contractuale abuzive, respectiva clauză abuzivă care face parte din contractele încheiate cu consumatorii nu creează obligații, nici pentru viitor, pentru niciunul dintre consumatorii vizați, în raporturile cu vânzătorul sau furnizorul pârât.

73.

O altă întrebare la care, deși nu se află printre întrebările preliminare adresate Curții, instanța națională dorește în mod evident un răspuns, astfel cum rezultă din considerațiile expuse în decizia de trimitere, privește compatibilitatea cu Directiva 93/13 a unei reglementări naționale potrivit căreia consumatorii care nu sunt parte la procedură pot solicita restituirea costurilor și a cheltuielilor percepute de furnizorul de servicii în temeiul unor clauze abuzive. Potrivit textului acestei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru a solicita restituirea acestor sume, consumatorii care nu sunt parte la procedură pot invoca dispozițiile Directivei 93/13.

74.

În opinia noastră, la întrebarea astfel formulată răspunsul trebuie să fie negativ, întrucât articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede numai faptul că o clauză abuzivă „nu creează obligații” pentru consumator, iar „condițiile” lipsei caracterului obligatoriu trebuie stabilite potrivit legislației interne. Aceasta înseamnă că statelor membre le revine sarcina de a transpune în dreptul național lipsa caracterului obligatoriu. În schimb, directiva nu reglementează eventuale drepturi ale consumatorilor privind restituirea costurilor pentru prestații pe care vânzătorul sau furnizorul le-a încasat nejustificat ca urmare a anulării în parte a contractului încheiat cu consumatorul. Drepturile de restituire urmăresc revocarea transferurilor de proprietate care, deși efectuate în mod legal, nu au un motiv întemeiat. În acest fel se urmărește adaptarea situației patrimoniale la situația juridică conformă cu legea. Prin aceasta, drepturile de restituire oferă mult mai mult decât obiectivul urmărit de fapt prin articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. Scopul legislativ al acestei reglementări se limitează practic la a asigura faptul că nu sunt atribuite obligații în sarcina consumatorului în temeiul unor clauze contractuale abuzive.

75.

Răspunsul la această întrebare nu este diferit nici dacă se efectuează o examinare din punctul de vedere al cerințelor de protecție juridică supraindividuală cu privire la care prezenta directivă este aplicabilă în virtutea domeniului său de aplicare general. Articolul 7 alineatul (1) din directivă impune într-adevăr adoptarea unor mijloace adecvate și eficiente pentru a pune capăt utilizării clauzelor abuzive, dar nu se prevede și adaptarea situației patrimoniale la situația juridică conformă cu legea. Dimpotrivă, acest aspect trebuie reglementat de legislația națională.

76.

Având în vedere faptul că legislația națională acordă consumatorului mai multe drepturi decât cele prevăzute în Directiva 93/13, rămâne să examinăm aplicabilitatea articolului 8 din directiva menționată. Această dispoziție permite statelor membre să adopte, în domeniul reglementat de directivă, cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul, pentru a asigura consumatorului un nivel mai ridicat de protecție. Recunoașterea prin lege a dreptului de a solicita restituirea costurilor și a cheltuielilor pe care furnizorul de servicii le-a încasat nejustificat în temeiul unor clauze abuzive servește, fără îndoială, protecției consumatorilor. În plus, este vorba despre o reglementare națională care privește materia clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, care face parte din domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Întrucât, în ultimă instanță, nu există niciun fel de îndoieli cu privire la conformitatea sa cu dreptul primar, această reglementare națională îndeplinește cerințele referitoare la exercitarea în conformitate cu dreptul Uniunii a autorității conferite în temeiul articolului 8 din directivă. În consecință, Directiva 93/13 nu se opune unei astfel de reglementări naționale.

77.

La o interpretare adecvată, a doua întrebare poate fi împărțită în două complexe tematice diferite. În primul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care vânzătorul sau furnizorul prevede o modificare unilaterală a termenilor contractului, fără a descrie în mod expres metoda în conformitate cu care variază prețurile și fără a specifica în contract motive întemeiate pentru aceasta, clauza contractuală respectivă trebuie considerată abuzivă în sensul Directivei 93/13. În cazul în care răspunsul la această întrebare este afirmativ, instanța de trimitere solicită în final să se stabilească dacă este permis ca legislația națională să stipuleze nulitatea ipso iure a acestei clauze contractuale. Din motive de claritate, vom trata cele două complexe tematice separat și pe rând.

78.

Înainte de a evalua caracterul abuziv al clauzei, instanța națională trebuie să se asigure că este posibilă efectuarea unui control de fond al acesteia în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. În acest context, se face trimitere la Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid ( 42 ), în care Curtea a stabilit că această reglementare nu definește domeniul de aplicare al Directivei 93/13, ci mai curând are în vedere „numai stabilirea modalităților și a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale, ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor și un consumator” ( 43 ). Potrivit articolului 4 alineatul (2), aprecierea caracterului abuziv al clauzelor „nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

79.

La o privire superficială, faptul că pârâta din acțiunea principală le facturează clienților costurile pentru plata prin mandat poștal ar putea determina prezumția că această practică afectează numai prețul ca obligație contractuală principală, aspect care – în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 – nu poate fi supus controlului de fond decât în cazul în care clauza respectivă nu este exprimată în mod clar și inteligibil. Însă, procedând astfel, s-ar omite faptul că accentul în acest litigiu se pune mai puțin pe cuantumul însuși al costurilor, cât mai cu seamă pe competența pârâtei din acțiunea principală de a modifica unilateral condițiile contractuale pentru anumite servicii. Astfel, problema ridicată se dovedește a fi mult mai complexă decât pare la prima vedere. De fapt, este vorba de a aprecia, în lumina Directivei 93/13, o anumită modalitate de modificare a contractului, care potențial este de natură să creeze un dezavantaj semnificativ pentru consumator. Faptul că articolul 3 alineatul (1) coroborat cu punctul 1 litera (j) din anexă vizează o situație asemănătoare trebuie văzut ca un element în sprijinul ideii că intenția legiuitorului care a elaborat directiva a fost să supună modalitatea de modificare unilaterală a contractului unui control mai strict în temeiul Directivei 93/13. Domeniul de aplicare al reglementării și consecințele sale pentru consumator sunt argumente în favoarea caracterului indispensabil al controlului de fond. În acest context, cerințele referitoare la claritatea și la caracterul inteligibil al clauzei respective, ca premisă pentru controlul de fond, nu trebuie reduse prea mult, iar după cum reiese din jurisprudență, prezența acestor cerințe trebuie constatată de instanța națională competentă ( 44 ).

80.

În ceea ce privește problema centrală a clasificării clauzei în litigiu drept abuzivă, trebuie să constatăm că, prin trimiterea pe care o face la noțiunile de bună-credință și de dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, articolul 3 din Directiva 93/13 nu oferă decât o definiție abstractă a factorilor care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a fost negociată individual ( 45 ). În acest context, anexa la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din directivă nu conține decât o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor ( 46 ) care pot fi considerate abuzive ( 47 ). O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă și, invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egală măsură să fie declarată abuzivă ( 48 ). Prin urmare, din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are și caracter abuziv.

81.

În pofida caracterului indicativ atribuit de jurisprudență unei astfel de situații, clauza respectivă trebuie examinată independent și în detaliu în ceea ce privește eventualul său caracter abuziv. Această apreciere se efectuează conform articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

82.

În acest context, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept „abuzivă” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 ( 49 ). Pentru scopurile urmărite prin prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, aceasta înseamnă – astfel cum au subliniat în mod unanim toate părțile la procedură în observațiile lor scrise – că sarcina evaluării caracterului abuziv al clauzei în litigiu revine instanței naționale, iar nu Curții.

83.

Pe de altă parte, tot din jurisprudență rezultă că, în cadrul exercitării competenței de interpretare a dreptului Uniunii care îi este conferită de articolul 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze criteriile generale utilizate de legiuitorul Uniunii pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă. După cum s-a precizat recent în Hotărârea Pénzügyi Lízing ( 50 ), această competență de interpretare se extinde, între altele, și asupra situațiilor stipulate prin clauzele cuprinse în anexa la Directiva 93/13. În schimb, Curtea nu se poate pronunța cu privire la aplicarea respectivelor criterii generale în privința unei clauze determinate, care trebuie apreciată din perspectiva împrejurărilor din cazul concret ( 51 ).

84.

Din întrebarea preliminară reiese implicit că instanța de trimitere pornește în mod evident de la premisa potrivit căreia clauza în litigiu corespunde în mare măsură situației prevăzute la punctul 1 litera (j) din anexă. Având în vedere informațiile referitoare la situația de fapt puse la dispoziția Curții, această calificare nu poate fi pusă la îndoială. După cum rezultă din dosar ( 52 ), pârâta din acțiunea principală a introdus treptat, în perioada iunie-octombrie 2008, practica comercială contestată constând în facturarea costurilor pentru plata prin mandat poștal; pârâta a pus în aplicare această practică prin modificarea condițiilor sale contractuale generale. Singurul aspect care rămâne neclar este dacă noile condiții generale introduse erau valabile numai pentru contractele nou încheiate sau îi vizau în egală măsură pe toți clienții. În lipsa unor informații mai detaliate, trebuie presupus că este vorba despre a doua ipoteză. O examinare realistă a situației de fapt susține de asemenea această prezumție, cu atât mai mult dacă se consideră că un vânzător sau furnizor ar fi mai degrabă interesat de aplicarea condițiilor sale generale în privința tuturor raporturilor sale contractuale cu clientul. Din această perspectivă, în acțiunea principală este vorba într-adevăr de o modificare ulterioară a clauzelor contractuale, precum cea prevăzută la punctul 1 litera (j) din anexă.

85.

Potrivit repartizării competențelor în cadrul procedurii întrebărilor preliminare, Curtea se va limita să interpreteze dispozițiile relevante ale directivei în temeiul calificării realizate de instanța de trimitere, demers în care, pentru a oferi un răspuns util la întrebarea preliminară, va ține seama și de circumstanțele cauzei principale.

86.

Punctul de pornire pentru interpretare îl reprezintă dispoziția centrală de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, potrivit căreia o clauză contractuală care nu a fost negociată individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care „în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”. În cazul în care – precum în acțiunea principală – vânzătorul sau furnizorul își rezervă dreptul de a modifica unilateral elemente importante ale contractului, care includ prețul și costurile necesare pentru executarea contractului, se poate ajunge în situația în care consumatorul este expus voinței vânzătorului sau furnizorului și fără posibilitatea de a se proteja, în măsura în care nu i se asigură, cu titlu de excepție, dreptul de a se opune modificării în anumite cazuri. Riscul de dezavantajare este cu atât mai mare cu cât este mai vagă clauza respectivă cu privire la acele aspecte ale contractului pe care vânzătorul sau furnizorul le poate modifica unilateral. O astfel de reglementare poate afecta semnificativ drepturile și obligațiile contractuale, în detrimentul consumatorului, ceea ce este contrar cerinței de bună-credință. Această situație se regăsește în special atunci când, precum în speță, dreptul vânzătorului sau al furnizorului de a opera modificări se extinde și asupra obiectului principal al contractului și nu se limitează numai la alte aspecte ale acestuia. Tocmai în considerarea riscurilor ascunse pe care o astfel de situație le prezintă pentru consumator, legiuitorul Uniunii le-a inclus într-o formă generală la punctul 1 litera (j) din anexă.

87.

Cu toate acestea, clauzele care constituie temeiul dreptului de a modifica unilateral contractul nu sunt abuzive în mod automat, ci trebuie considerate astfel numai acelea care conferă dreptul de modificare a contractului fără a-l condiționa de existența unui motiv întemeiat sau care nu specifică motivul modificării în clauza însăși. Situația de la punctul 1 litera (j) din anexă se bazează pe premisa că nivelul de protecție asigurat consumatorului este suficient dacă acesta este informat de la bun început cu privire la posibilitatea modificării contractului și la condițiile acesteia. După cum reiese în special din interpretarea a contrario a criteriului motivului întemeiat, potrivit punctului 1 litera (g), un motiv întemeiat nu presupune imposibilitatea totală de a impune menținerea tuturor detaliilor care descriu prestația contractuală. Este suficient orice motiv îndeajuns de important din punct de vedere juridic privind modificarea descrierii prestației, stipulată de clauză. Rezultă din aceasta că, în urma aprecierii intereselor părților, importantă este existența unui motiv juridic preponderent. Motivul modificării trebuie enunțat expres în clauză. Dacă motivul nu este enunțat, prin acest simplu fapt clauza este tipic abuzivă. Descrierea motivului trebuie să fie clară și inteligibilă pentru consumator. Această obligație reiese deja din articolul 5 din Directiva 93/13, potrivit căruia toate clauzele prezentate în scris trebuie redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Potrivit modului de redactare și sensului punctului 1 litera (j) din anexă, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei să se repete pur și simplu noțiunea de motiv întemeiat. Dimpotrivă, motivul eventual trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă ( 53 ). După cum rezultă direct din întrebarea preliminară, în mod evident, această condiție nu este îndeplinită în speță, astfel încât există argumente suficiente pentru a califica această clauză drept abuzivă. Aprecierea definitivă revine însă instanței naționale competente.

88.

Referitor la aspectul care va fi examinat în continuare, dacă este permis ca legislația națională să prevadă nulitatea ipso iure a unei clauze contractuale abuzive, facem trimitere mai întâi la punctele 47 și 48 din prezentele concluzii.

89.

Potrivit argumentelor de la punctele amintite, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu specifică decât că respectiva clauză trebuie să „nu [creeze] obligații pentru consumator”, în timp ce efectele aferente stabilirii caracterului său abuziv sunt prevăzute de legislația națională. Astfel, această dispoziție a directivei se limitează să impună statelor membre un anumit rezultat pe care trebuie să îl atingă la transpunerea directivei, fără însă a specifica în detaliu dacă respectiva clauză trebuie să fie declarată nulă, respectiv nevalidă. Acest aspect este prevăzut de legislația națională. O astfel de reglementare corespunde și naturii juridice a directivei ca instrument de apropiere a legislațiilor, care – potrivit articolului 288 TFUE – are caracter obligatoriu în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, însă lasă autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor.

90.

În acest context, noțiunea de nulitate apare în principiu ca fiind conformă cu Directiva 93/13, întrucât, în convergență cu obiectivul enunțat la articolul 6 alineatul (1), împiedică o clauză contractuală abuzivă să producă efecte juridice în defavoarea consumatorului ( 54 ).

91.

În ce privește problema dacă legislația națională poate să prevadă nulitatea ipso iure a unei asemenea clauze, trebuie să facem trimitere la jurisprudența Curții cu privire la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, care stabilește cerințe esențiale pe care legislația națională de transpunere trebuie să le îndeplinească pentru a se conforma obiectivului de protecție a consumatorului.

92.

Trebuie menționată, pe de o parte, Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores ( 55 ), prin care Curtea a stabilit că „obiectivul urmărit de articolul 6 din directivă nu ar putea fi atins dacă acești consumatori ar fi obligați să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unei clauze contractuale” și că „nu se poate asigura o protecție efectivă a consumatorului decât dacă instanței naționale i se recunoaște competența de a aprecia din oficiu o astfel de clauză” ( 56 ). Pe de altă parte, trebuie menționată Hotărârea Pannon GSM ( 57 ), în care Curtea a precizat referitor la jurisprudență că „articolul 6 alineatul (1) din directivă nu poate fi interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator decât dacă acesta a introdus o cerere expresă în această privință”. Curtea a motivat acest punct de vedere arătând că „o astfel de interpretare ar exclude dreptul instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în cadrul examinării admisibilității cererii cu care este sesizată și fără o solicitare expresă în acest sens din partea consumatorului” ( 58 ).

93.

După cum am arătat deja în Concluziile noastre în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Pénzügyi Lízing ( 59 ), această jurisprudență trebuie înțeleasă în sensul că, în primul rând, instanței naționale îi revine, în temeiul legislației Uniunii, obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze și că, în al doilea rând, lipsa caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive trebuie să se manifeste ipso iure ( 60 ). Doar atunci când aceste cerințe sunt îndeplinite există certitudinea că nu este necesară nicio acțiune din partea consumatorului pentru ca clauza să aibă caracter neobligatoriu.

94.

În această privință, statele membre sunt libere să transpună în sistemul lor juridic cerința privind caracterul neobligatoriu pentru consumator al unei cauze contractuale clasificate drept abuzivă, astfel încât aceasta să poată fi considerată nulă ipso iure.

95.

În încheiere, se impune să sintetizăm principalele concluzii care au rezultat din examinarea de mai sus a întrebărilor preliminare:

96.

Analiza a evidențiat că Directiva 93/13 nu numai că permite introducerea în sistemul juridic individual al unui stat a instrumentului acțiunii colective, ci, mai mult, o privește ca pe un instrument „eficace” și „adecvat” de protecție juridică supraindividuală potrivit articolului 7 alineatul (2), capabil de a „preveni utilizarea” clauzelor abuzive în tranzacțiile comerciale ( 61 ).

97.

Cu toate că cerințele punctuale de la articolul 7 din Directiva 93/13 și abordarea privind armonizarea minimă aleasă de legiuitorul Uniunii lasă statelor membre o largă marjă de apreciere în ceea ce privește structurarea dreptului lor procesual, trebuie îndeplinite anumite cerințe pentru a asigura realizarea obiectivului legislativ de protecție a consumatorului. Potrivit articolului 6 alineatul (1), una dintre aceste cerințe este că, odată ce a fost clasificată ca abuzivă, o clauză contractuală „nu [mai] creează obligații” pentru consumatorul vizat ( 62 ). Acest obiectiv este îndeplinit de o reglementare potrivit căreia hotărârile pronunțate de instanțele naționale prin care se constată caracterul abuziv al unei clauze produc efecte juridice nu numai asupra părților, ci pentru orice persoană (erga omnes) care a încheiat contracte cu vânzătorul/furnizorul respectiv care utilizează această clauză ( 63 ). Acțiunile în încetare, a căror structură este definită în linii mari și prin intermediul Directivei 2009/22, apar ca un instrument necesar de drept procedural în vederea atingerii obiectivului urmărit de această directivă ( 64 ).

98.

În plus, s-a constatat că eventualul drept al consumatorului la restituirea costurilor și a cheltuielilor facturate în temeiul unor clauze abuzive nu este reglementat de Directiva 93/13, dar, pe de altă parte, această directivă nu se opune în principiu unei reglementări naționale în acest sens ( 65 ). În sfârșit, analiza a relevat că există argumente puternice în favoarea presupunerii că clauza în litigiu corespunde situației de la punctul 1 litera (j) din anexă și îndeplinește criteriile pentru a fi clasificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13. Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina de a stabili definitiv caracterul abuziv al acestei clauze ( 66 ). În măsura în care se va stabili caracterul abuziv al clauzei, Directiva 93/13 nu se opune stabilirii nulității sale ipso iure, potrivit legislației naționale ( 67 ).

99.

Având în vedere considerațiile expuse anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Pest Megyei Bíróság după cum urmează: