I — Introducere

II — Cadrul juridic comunitar

A — Dreptul originar

1. Uniunea vamală

2. Resursele proprii ale Comunităților

3. Derogările punctuale prevăzute de Tratatul de la Roma

4. Convențiile încheiate de statele membre anterior aderării acestora

B — Dreptul derivat

1. Codul vamal comunitar

2. Decizia 94/728/CE, Euratom a Consiliului

3. Regulamentele nr. 1552/1989 și nr. 1150/2000

4. Regulamentul (CE) nr. 150/2003

III — Poziția Comisiei, procedura administrativă prealabilă și procedurile în fața Curții

IV — Analiza excepțiilor de inadmisibilitate

A — În cauza C-372/05 (Comisia/Germania)

1. Articolul 226 CE ar constitui un temei juridic neadecvat

2. Interesele esențiale ale siguranței statului și lipsa dovezii neîndeplinirii obligațiilor

3. Dreptul Republicii Federale Germania de a nu furniza informații

B — În cauza C-387/05 (Comisia/Italia)

C — În cauza C-409/05 (Comisia/Grecia)

V — Examinarea neîndeplinirii obligațiilor

A — Resursele proprii ale Comunităților

B — În special, taxele vamale

C — Elementele obiective ale neîndeplinirii obligațiilor

VI — Alte argumente ale statelor membre

A — Cu privire la articolul 296 CE și la siguranța națională

1. Domeniul de aplicare

2. Condițiile prevăzute la articolul 296 CE și controlul acestora de către Curte

3. Sarcina probei

4. O dispoziție invocată în mod inoportun

a) Argumentul economic

b) Confidențialitatea și procedura vamală

c) Corolar

5. O dispoziție durabilă

B — Cu privire la articolul 307 CE

C — Cu privire la încrederea legitimă

VII — Cu privire la cheltuielile de judecată

VIII — Concluzie

1.

În prezentele acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Comisia Comunităților Europene solicită Curții să declare că Republica Finlanda (C-284/05), Regatul Suediei (C-294/05), Republica Federală Germania (C-372/05), Republica Italiană (C-387/05 și C-239/06), Republica Elenă (C-409/05) și Regatul Danemarcei (C-461/05) nu și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul articolului 26 CE, al articolului 20 din Codul vamal comunitar ( 2 ) și al articolelor 2, 9, 10 și 11 din Regulamentele (CEE, Euratom) nr. 1552/89 ( 3 ) și (CE, Euratom) nr. 1150/2000 ( 4 ), întrucât au refuzat să contabilizeze drept resurse proprii ale Comunităților sumele, cuprinzând capitalul și dobânzile, corespunzătoare taxelor vamale datorate ca urmare a importului de material de război și de produse cu dublă utilizare ( 5 ).

2.

Într-o Comunitate de cetățeni guvernată de principii, fără restricții monetare, fără frontiere interne și fără obstacole în calea recunoașterii reciproce, nu putem să nu fim surprinși de criticile potrivit cărora, în materie de import de armament, procedura vamală ar ataca fundamentul siguranței naționale a unui stat membru și, sub pretextul secretului oficial, ar refuza să furnizeze informațiile relevante, cu riscul de a situa viitorul Uniunii Europene în incertitudine.

3.

Punerea în discuție a mecanismului uniunii vamale nu impune numai a analiza dacă este garantată confidențialitatea anumitor tranzacții sau dacă pot exista asimetrii în rețeaua resurselor proprii ale Comunităților; aceasta implică de asemenea noțiunile de supremație și de autonomie a ordinii juridice europene și impune Curții sarcina complexă de a delimita cadrul articolului 296 CE, care exprimă o concepție a suveranității statale ce nu este întotdeauna bine înțeleasă.

4.

De-a lungul istoriei, visurile la o lume în armonie ( 6 ), în care armele ar fi inutile ( 7 ), s-au spulberat în fața considerațiilor utilitariste, a intereselor economice și a altor diferite motive.

5.

Departe de noi intenția de a face apel la conștiință, însă am dori ca prezentele concluzii ( 8 ) să orienteze Curtea către o reflecție asupra sensului rezervelor față de transparență care subzistă în Europa integrării, a cooperării și a păcii, care respinge ceea ce un autor din secolul al XVIII-lea a numit în mod implicit tirania neîncrederii ( 9 ).

6.

Dinamismul puternic al liberei circulații a mărfurilor trece prin uniunea vamală, care, potrivit articolului 23 CE, cuprinde „[…] ansamblul schimburilor de mărfuri” și implică „interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe”. Potrivit articolului 26 CE, Tariful vamal comun se stabilește de către Consiliu, „hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei”.

7.

Articolul 269 CE prevede că bugetul este finanțat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri; la al doilea paragraf se prevede că, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptă dispozițiile privind sistemul de resurse proprii ale Comunității, „a căror adoptare o recomandă statelor membre în conformitate cu normele lor constituționale.”

8.

Articolul 296 CE prevede:

„(1)   Dispozițiile prezentului tratat nu contravin următoarelor norme:

(2)   Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate modifica lista stabilită la 15 aprilie 1958 cuprinzând produsele cărora li se aplică dispozițiile alineatului (1) litera (b).”

9.

Articolul 298 CE prevede:

„În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 296 și 297 au ca efect denaturarea condițiilor concurenței pe piața comună, Comisia examinează împreună cu statul în cauză condițiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor prevăzute de prezentul tratat.

Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 226 și 227, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de competențele prevăzute la articolele 296 și 297. Curtea de Justiție hotărăște în camera de consiliu.”

10.

Articolul 307 CE prevede:

„Dispozițiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și una sau mai multe țări terțe pe de altă parte.

În măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu prezentul tratat, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. La nevoie, statele membre își acordă reciproc sprijin în vederea atingerii acestui scop și adoptă, dacă este cazul, o poziție comună.

În aplicarea convențiilor menționate la primul paragraf, statele membre iau în considerare faptul că avantajele consimțite prin prezentul tratat de fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din instituirea Comunității și, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituțiilor comune, de atribuirea de competențe în favoarea acestora și de acordarea acelorași avantaje de către toate celelalte state membre.”

11.

După ce prevede în principiu, la alineatul (1), că „[d]repturile legal datorate la apariția unei datorii vamale se bazează pe Tariful vamal al Comunităților Europene”, articolul 20 din Regulamentul nr. 2913/92 prevede, la alineatul (3), diversele elemente incluse în acest tarif, printre care subliniem, pentru aspectele care ne interesează, elementele următoare:

„[…]

12.

Înscrierea în evidența contabilă a datoriei este reglementată de articolul 217 din cod, potrivit căruia „[o]rice valoare a drepturilor de import sau export care rezultă dintr-o datorie vamală […] se calculează de autoritățile vamale de îndată ce intră în posesia datelor necesare și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile sau pe orice alt suport echivalent […]”.

13.

Această decizie, care a abrogat, începând cu 1 ianuarie 1995, Decizia 88/376/CEE, Euratom ( 11 ), prevede, la articolul 2 alineatul (1) litera (b), că veniturile următoare constituie resurse proprii înscrise în bugetul Comunităților: „taxe ale Tarifului vamal comun și alte taxe stabilite sau de stabilit de către instituțiile Comunităților privind schimburile cu țările nemembre și taxe vamale asupra produselor prevăzute de Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.”

14.

Al doilea dintre aceste regulamente l-a abrogat pe primul și l-a înlocuit începând cu data publicării sale, respectiv 31 mai 2000 ( 12 ).

15.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1150/2000 prevede că, „[î]n scopul aplicării prezentului regulament”, dreptul Comunității asupra resurselor proprii la care se referă articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia 94/728 se constată „de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului”.

16.

Potrivit articolului 9, „fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l-a desemnat”.

17.

Articolul 10 alineatul (1) prevede, în ceea ce privește momentul înregistrării, că aceasta „trebuie făcută cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 a celei de a doua luni următoare aceleia în care s-a constatat dreptul”.

18.

Articolul 11 prevede: „Orice întârziere în intrările în conturi prevăzute la articolul 9 alineatul (1) are drept rezultat plata de către statul membru vizat a unei dobânzi la o rată egală cu rata dobânzii aplicate finanțărilor pe termen scurt în ziua scadenței pe piața monetară a statului membru, majorată cu două puncte. Această rată este majorată cu 0,25 puncte pentru fiecare lună de întârziere. Rata majorată se aplică întregii perioade de întârziere”.

19.

Pentru a proteja confidențialitatea statelor membre în domeniul militar, acest regulament instituie proceduri administrative specifice pentru acordarea beneficiului suspendării drepturilor vamale la anumite armamente și echipamente militare importate din țări terțe de către autoritățile însărcinate cu apărarea militară ale statelor membre sau în numele acestora ( 14 ).

20.

Pentru a garanta această finalitate în mod corespunzător, este prevăzută o „declarație a autorității competente din statul membru ale cărui forțe armate sunt destinatare ale armamentului sau ale echipamentelor militare, care ar putea, de asemenea, să îndeplinească rolul de declarație vamală în sensul Codului Vamal”, dat fiind că acest act trebuie să ia „forma unui certificat” și să prevadă posibilitatea de a întocmi „declarația cu ajutorul tehnicilor de prelucrare a datelor” ( 15 ).

21.

Articolul 2 prevede:

„(1)   Drepturile din Tariful vamal comun aplicabile importurilor mărfurilor enumerate în anexa 1 se suspendă în totalitate atunci când aceste mărfuri sunt utilizate de forțele armate ale unui stat membru sau în numele acestor forțe armate, individual sau în cooperare cu alte state, pentru apărarea integrității teritoriale a statului membru în cauză sau în cadrul operațiunilor internaționale de menținere sau de susținere a păcii sau în alte scopuri militare, precum protecția resortisanților statelor membre ale Uniunii Europene în cazul unor tulburări sociale sau militare.

(2)   De asemenea, se suspendă în totalitate drepturile cu privire la:

(3)   Mărfurile importate, enumerate în anexa I sau prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol se supun condițiilor privind utilizarea finală prevăzute la articolele 21 și 82 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 și în regulamentele de punere în aplicare a acestuia. Supravegherea vamală a utilizării finale se încheie la trei ani de la data punerii în liberă circulație.

(4)   Utilizarea mărfurilor enumerate în anexa I în scopul formării sau al utilizării temporare a acestor mărfuri în interiorul teritoriului vamal al Comunității de forțele armate sau de alte forțe în scopuri civile, în caz de forță majoră sau de catastrofe naturale, nu este contrară utilizării finale definite la alineatul (1).”

22.

Articolul 3 prevede:

„(1)   Cererea de punere în liberă circulație a mărfurilor pentru care se solicită beneficiul suspendării tarifare în temeiul articolului 2 este însoțită de un certificat eliberat de autoritățile competente ale statului membru ale cărui forțe armate sunt destinatarele mărfurilor. Certificatul, sub forma indicată în anexa III, este prezentat autorităților vamale ale statului membru importator împreună cu mărfurile la care se referă. Acesta poate înlocui declarația vamală prevăzută la articolele 59-76 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), din motive de secret militar, certificatul și mărfurile importate pot fi prezentate altor autorități desemnate în acest scop de către statul membru importator. În acest caz, autoritatea competentă care emite certificatul transmite în fiecare an autorităților vamale din statul său membru, înainte de 31 ianuarie și de 31 iulie, un raport de sinteză cu privire la importurile în cauză. Raportul acoperă o perioadă de șase luni imediat premergătoare lunii în cursul căreia a fost prezentat raportul. Acesta precizează numărul și data emiterii certificatelor, data importului și valoarea totală, precum și greutatea brută a produselor importate împreună cu certificatele.

(3)   În scopul emiterii și prezentării certificatului autorităților vamale sau altor autorități însărcinate cu vămuirea, se pot utiliza tehnici de prelucrare a datelor în conformitate cu articolul 292 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 […].

(4)   Prezentul articol se aplică mutatis mutandis mărfurilor importate care sunt enumerate în anexa II.”

23.

Regulamentul nr. 150/2003, deși este aplicabil de la 1 ianuarie 2003, a intrat în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, care a avut loc la 30 ianuarie 2003 ( 16 ).

24.

Comisia critică Republica Finlanda, Regatul Suediei, Republica Federală Germania, Republica Italiană, Republica Elenă și Regatul Danemarcei pentru că nu au efectuat plata taxelor vamale pentru importul de armament sau de material cu dublă utilizare în perioada imediat anterioară Regulamentului nr. 150/2003.

25.

Dezbaterea care stă la baza acestor acțiuni datează din anii ’70. De altfel, Comisia recunoaște acest lucru în cazul Republicii Italiene ( 17 ) (C-239/06); avizele motivate din 10 septembrie 1984 cu privire la Republica Federală Germania și din 25 iulie 1985 cu privire la Republica Italiană (C-387/05), precum și cel din 1990 adresat Republicii Elene arată că discuțiile s-au prelungit; printre alte antecedente, putem menționa trimiterea, la 20 decembrie 2001, a primelor scrisori de punere în întârziere ( 18 ), care nu au dus totuși la inițierea unor proceduri judiciare; cu privire la Republica Italiană, în cauza C-387/05, Comisia și-a formulat obiecțiunile într-o scrisoare din 31 ianuarie 2002.

26.

Comisia a atras încă o dată atenția statelor membre asupra îndoielilor sale cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a refuzului de a efectua aceste plăți ( 19 ): la 31 octombrie 2002, Comisia s-a adresat în acest sens Republicii Italiene (C-387/05), la 15 octombrie 2003, Republicii Finlanda (C-284/05) și, în cele din urmă, la 17 octombrie 2003, Regatului Suediei (C-294/05), Republicii Federale Germania (C-372/05), Regatului Danemarcei (C-461/05), Republicii Elene (C-409/05) și, pentru a doua oară, Republicii Italiene (C-239/06).

27.

Întrucât a considerat că explicațiile sunt nesatisfăcătoare, Comisia a emis avize motivate la 11 iulie 2003 pentru Republica Italiană (C-387/05), la 7 iulie 2004 pentru Republica Finlanda, la 9 iulie 2004 pentru Regatul Suediei (C-294/05) și pentru Republica Italiană (C-239/06) și la 18 octombrie 2004 pentru Republica Federală Germania (C-372/05), pentru Regatul Danemarcei (C-461/05) și pentru Republica Elenă (C-409/05).

28.

La 15 iulie 2005, la 20 iulie 2005, la 7 octombrie 2005, la 24 octombrie 2005, la 21 noiembrie 2005, la 23 decembrie 2005 și la 29 mai 2006, în temeiul articolului 226 al doilea paragraf CE, Comisia a introdus câte o acțiune împotriva Republicii Finlanda (C-284/05), a Regatului Suediei (C-294/05), a Republicii Federale Germania (C-372/05), a Republicii Italiene (C-387/05), a Republicii Elene (C-409/05), a Regatului Danemarcei (C-461/05) și, respectiv, o nouă acțiune împotriva Republicii Italiene (C-239/06), cauze în care părțile și-au reiterat pozițiile inițiale.

29.

Diferite cereri de intervenție au fost prezentate și admise în toate aceste proceduri ( 20 ).

30.

După reuniunea generală din 7 octombrie 2008, ședințele publice au avut loc la 25 noiembrie 2008 ( 21 ), dată de la care cauzele erau pregătite pentru prezentarea concluziilor.

31.

Pentru a facilita înțelegerea acestor excepții, le vom examina pe rând în cele trei cauze în care au fost invocate, în ordinea introducerii acestora.

32.

Guvernul german indică trei obstacole în calea admisibilității acțiunii.

33.

Potrivit Republicii Federale Germania, Comisia a ales în mod eronat acțiunea și procedurile subsecvente introduse în fața Curții, întrucât, în măsura în care acest stat membru și-a întemeiat în esență apărarea pe articolul 296 alineatul (1) CE, procedura care trebuia urmată era procedura specială prevăzută la articolul 298 al doilea paragraf CE ( 22 ).

34.

Această obiecțiune nu este justificată. Din ansamblul versiunilor lingvistice ale articolului 298 CE nu rezultă obligația Comisiei de a recurge la această acțiune specială. Astfel, în spaniolă („la Comisión o cualquier Estado miembro podrá recurrir directamente”), în franceză („la Commission ou tout État membre peut saisir directement la Cour de justice”), în engleză („the Commission or any Member State may bring the matter directly before the Court of Justice”) sau în germană („kann die Kommission oder ein Mitgliedstaat den Gerichtshof unmittelbar anrufen”), nimic nu indică un caracter obligatoriu, întrucât recurgerea la această cale de atac directă este prezentată ca o simplă facultate ( 23 ).

35.

Republica Federală Germania nu ține seama de faptul că, sub rezerva intangibilității normelor de procedură ( 24 ), obiectul oricărui litigiu este definit de reclamant, iar nu de susținerile pârâtului; în caz contrar, o excepție de inadmisibilitate ar putea denatura litigiul.

36.

Deși corespondența anterioară etapei judiciare lasă să se întrevadă în mod clar discursurile contradictorii cu privire la articolul 296 CE, este adevărat că intenția Comisiei este numai de a se constata încălcarea articolului 26 CE și a unor regulamente ( 25 ) și decizii comunitare, însă nu a articolului 296 CE, care constituie, în schimb, unul dintre pilonii argumentației statului membru.

37.

Pe scurt, alegerea acțiunii de către reclamant nu trebuie să se supună argumentației prezentate de partea adversă în apărarea sa.

38.

Chiar elementul teleologic al articolului 298 CE și interpretarea sistematică a celor două paragrafe ale acestuia arată că excepția nu este adecvată, întrucât Comisia „poate sesiza direct Curtea” în cadrul unei eventuale recurgeri abuzive la articolul 296 CE, cu condiția să fi avut loc denaturarea „condițiilor de concurență pe piața comună”.

39.

Sugerăm ( 26 ) limitarea posibilității oferite de al doilea paragraf al articolului 298 CE pentru a evita efectele colaterale pe care le pot avea articolele 296 CE și 297 CE asupra concurenței și asupra economiei ( 27 ).

40.

În mod evident, nu se dezbate aici o denaturare a liberei concurențe, astfel încât finalitatea acestei proceduri nu se verifică în speță.

41.

În plus, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu penalizează în niciun mod statul membru ( 28 ), căruia, dimpotrivă, îi consolidează dreptul la apărare încă din etapa procedurii precontencioase, care lipsește în cadrul articolului 298 CE. În opinia noastră, acesta stabilește mai degrabă o procedură sumară, întrucât limitează cognitio a Curții la o simplă constatare a regularității pieței tranzacțiilor comerciale, reducând, în consecință, capacitatea de răspuns a țării afectate.

42.

În sfârșit, în cauza Comisia/Spania ( 29 ), în care era vorba despre scutirea de TVA la importul de material militar acordată de Regatul Spaniei în temeiul articolului 296 CE, nimeni nu a invocat articolul 298 CE în vederea evitării unei soluții pe fond, nici măcar Curtea ex officio ( 30 ) .

43.

Republica Federală Germania susține că definirea intereselor esențiale ale apărării sale nu poate fi controlată de către Comisie.

44.

În opinia noastră, aceasta dă dovadă de prudență, întrucât nu merge până la a contesta competența Curții de a se pronunța asupra unui subiect atât de spinos, deși insinuează această lipsă de competență.

45.

Argumentul, care trebuie respins, reduce în mod inacceptabil unul dintre aspectele de fond ale litigiului la stadiul de simplu pretext procedural.

46.

Caracterul virtual al acestor interese esențiale ca o piedică în calea competenței Comisiei și, prin osmoză, în calea obligativității dreptului comunitar sunt de esența fondului cauzei și se ramifică în diverse probleme, precum cea a sarcinii probei sau problema extrem de delicată a imunităților autorității ( 31 ).

47.

Cu toate acestea, controlul intereselor esențiale de apărare ale statelor nu figurează în meniul propus de Comisie, al cărui fel principal constă în respectarea taxelor vamale ca instrumente de finanțare comunitară, chiar dacă statele le asezonează cu ingredientele articolului 296 CE.

48.

Cu alte cuvinte, nu este vorba aici despre o ingerință în ceea ce privește siguranța națională a statelor ( 32 ), ci despre aplicarea armonioasă a articolului 296 CE și a tuturor tratatelor, misiune încredințată Comisiei și Curții.

49.

Republica Federală Germania reproșează reclamantei faptul că nu a precizat încălcările Tratatului CE în înscrisurile depuse, însă simpla lectură a acțiunii și a cadrului juridic prezentat mai sus indică dispozițiile în cauză, atât de drept primar, cât și de drept derivat, care aparțin domeniului uniunii vamale și celui al resurselor proprii ale Comunităților Europene.

50.

În orice caz, chiar dacă nu ar exista o dovadă a neîndeplinirii obligațiilor, acest fapt nu ar determina inadmisibilitatea acțiunii, ci respingerea acesteia, după evaluarea tuturor elementelor de fapt și de drept în cauză.

51.

Acest al treilea motiv de inadmisibilitate este vădit legat de cel precedent, întrucât, dacă statul pârât susține că Comisia se amestecă în aspectele sensibile ale siguranței sale, guvernul acestuia nu ar trebui să se apere furnizând explicații, fapt pe care articolul 296 alineatul (1) CE urmărește să îl împiedice.

52.

Îndrăzneț în concepția sa, argumentul este eliminat imediat ce se constată, încă o dată, că argumentația înșelătoare a Republicii Federale Germania urmărește să obțină declararea inadmisibilității acțiunii.

53.

Statul membru își asumă răspunderea de a dezvălui sau de a nu dezvălui anumite informații, iar succesul sau eșecul său depinde, așadar, de aprecierea asupra fondului, fără ca problema să poată fi soluționată ad limine.

54.

În plus, raționamentele dezvoltate de Comisie cu privire la obligația impusă statelor membre de a dovedi condițiile pentru punerea în aplicare a articolului 296 CE nu presupun necesitatea de a i se comunica detaliile privind importurile de material militar.

55.

Nu există o astfel de obligație și, în pofida a ceea ce ar putea susține Republica Federală Germania în această privință, Comisia nu și-a arogat un drept pe care nu îl are.

56.

Potrivit Republicii Italiene, Comisia s-ar fi abținut, în avizul motivat, să solicite dovada nedenaturării condițiilor de concurență, însă solicită această dovadă în acțiunea formulată.

57.

Comisia a solicitat Curții, cu deplină coerență, condamnarea Republicii Italiene pentru încălcarea dispozițiilor comunitare financiare și vamale, prezentând în mod deschis, în etapa contencioasă, discursul pe care îl începuse deja în etapa anterioară.

58.

Pentru soluționarea procesului, este necesar ca, odată constatată încălcarea normelor în materie de resurse proprii, să se examineze eventuala justificare a acestei încălcări ca mijloc de a proteja integritatea siguranței naționale.

59.

Este tocmai ceea ce reiese din avizul motivat, după cum recunoaște Republica Italiană la punctul 18 din susținerile sale, astfel încât această disociere este nefondată, întrucât lipsa perturbării pieței nu reprezintă decât una dintre condițiile acestei derogări excepționale.

60.

Prin urmare, nu există nici argumente noi, nici o extindere a obiectului procedurii și nici o altă bază care să justifice respingerea acțiunii ca inadmisibilă ( 33 ).

61.

Republica Elenă invocă în duplică același motiv de inadmisibilitate precum cel dezvoltat de guvernul german în acțiunea C-372/05 în temeiul articolului 298 CE.

62.

Republica Elenă evocă acest motiv de inadmisibilitate la punctele 4 și 37 din memoriul său în apărare, însă nu formulează concluzia corespunzătoare înaintea duplicii, astfel încât, în conformitate cu articolul 42 din Regulamentul de procedură al Curții ( 34 ), motivul trebuie să fie declarat inadmisibil, în măsura în care reclamanta a fost privată de posibilitatea de a-l combate.

63.

Independent de faptul că nu a fost invocată în timp util, această excepție trebuie să aibă aceeași soartă precum cea invocată în cauza Comisia/Germania, la care facem trimitere, ceea ce ar trebui să excludă posibilitatea de a fi admisă de Curte.

64.

Pe parcursul ședinței, agentul guvernului elen a adăugat ex novo și cu titlu preliminar că acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu permite să se obțină din partea Curții o decizie prin care să se impună statului membru adoptarea anumitor măsuri ( 35 ).

65.

Jurisprudența a tranșat deja această dezbatere, întrucât face o distincție netă între obiectul acțiunii prevăzut la articolul 226 CE, care este acela de a se constata că „un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin” în temeiul dreptului comunitar, și „măsurile pe care le impune executarea hotărârii”, a căror apreciere inițială, în conformitate cu articolul 228 CE, revine statului membru afectat, fără ca alte măsuri să poată fi dispuse de către Curte.

66.

Această doctrină se deduce din cuprinsul punctelor 40-52 din Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania ( 36 ), în care Curtea a respins cererea privind obligarea „unui stat membru la plata dobânzilor de întârziere”.

67.

Cu toate acestea, situația este diferită în prezenta cauză, întrucât Comisia urmărește să obțină numai constatarea neîndeplinirii obligațiilor și nu exercită nicio acțiune de recuperare vizând obținerea unei hotărâri de obligare a statelor la creditarea contului său cu resursele proprii neplătite și cu dobânzile de întârziere în conformitate cu articolul 11 din Regulamentele nr. 1552/89 și nr. 1150/2000.

68.

În mod evident, în urma unei eventuale hotărâri de admitere a acțiunilor, statul va trebui să stabilească, în stadiul executării, dacă încetarea acestor neîndepliniri ale obligațiilor presupune lichidarea și plata resurselor proprii comunitare, și a dobânzilor de întârziere, în contul Comisiei.

69.

În sfârșit, chiar dacă neplata taxelor datorate asupra unor importuri precum cele din cauză nu mai constituie în prezent o infracțiune vamală, întrucât Regulamentul nr. 150/2003 suspendă aceste taxe pentru anumite armamente și echipamente militare, totuși nu pot fi excluse consecințele neîndeplinirii obligațiilor care s-au putut produce înainte de intrarea sa în vigoare și care subzistau poate la expirarea termenului stabilit în avizele motivate, astfel încât este legitimă preocuparea de a se constata neefectuarea plății.

70.

Articolul 201 din Tratatul CEE prevedea că „[b]ugetul este finanțat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri”, însă dificultățile tehnice și politice în implementarea acestui sistem de finanțare, caracterizat prin autonomia față de state, s-au prelungit pe parcursul a mai mult de 12 ani ( 37 ) și, în perioada tranzitorie, finanțarea Comunității Economice Europene a fost asigurată datorită aporturilor membrilor săi.

71.

Decizia 70/243/CECO, CEE, Euratom a Consiliului din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre cu resursele proprii ale Comunităților ( 38 ) („Prima decizie privind resursele proprii”) a pus capăt controlului de fapt al guvernelor naționale, deschizând o eră a emancipării economice, ale cărei efecte se fac încă simțite.

72.

Această transformare s-a întemeiat pe taxele agricole, pe taxele vamale ( 39 ) și pe TVA.

73.

La mijlocul anilor ’70, Regatul Unit a început să se plângă de contribuția sa financiară, ceea ce a determinat controverse bugetare profunde, cărora li s-a pus capăt în 1984, cu ocazia Consiliului European de la Fontainebleau ( 40 ), ale cărui concluzii au fost transpuse în Decizia 85/257/CEE, Euratom a Consiliului din 7 mai 1985 cu privire la sistemul de resurse proprii ale Comunităților ( 41 ) („A doua decizie privind resursele proprii”).

74.

Printre alte măsuri, această decizie prevedea un mecanism de corectare a dezechilibrelor bugetare, care s-a aplicat până în prezent numai Regatului Unit („cecul britanic”) ( 42 ) și care constă în restituirea unor sume, calculate pornind de la diferența dintre procentul acestui stat din plățile TVA-ului și partea sa din totalul cheltuielilor comunitare alocate ( 43 ); corectarea este finanțată în comun de restul statelor, proporțional cu aportul de TVA al fiecăruia, cu un regim special pentru Germania, Țările de Jos, Austria și Suedia ( 44 ).

75.

Decizia 88/376 („A treia decizie privind resursele proprii”) a adăugat o a patra resursă la cele menționate anterior, întemeiată pe produsul național brut, „PNB”, al statelor membre ( 45 ) și destinată adaptării contribuțiilor la capacitatea de plată ( 46 ).

76.

Întrucât colectarea în numele Comunității determina costuri pentru economiile naționale, Decizia 94/728 („A patra decizie privind resursele proprii”) a instituit o deducere pentru cheltuielile legate de colectare, autorizând statele să păstreze un procent din resursele tradiționale, inițial de 10% [articolul 2 alineatul (3) din Decizia 94/728], iar în prezent de 25% ( 47 ).

77.

Decizia 2000/597/CE, Euratom a Consiliului din 29 septembrie 2000 privind sistemul de resurse proprii ale Comunităților Europene ( 48 ) („A cincea decizie privind resursele proprii”) – înlocuită, între timp, cu Decizia 2007/436 („A șasea decizie privind resursele proprii”) – a fost adoptată la inițiativa Consiliului European de la Berlin pentru crearea unui sistem „echitabil, transparent, eficient, simplu și bazat pe criteriul care exprimă cel mai bine capacitatea de contribuție a fiecărui stat membru”.

78.

Deși, inițial, recuperarea acestor taxe era destinată unui scop exclusiv fiscal, s-a constatat în continuare că ele constituiau un instrument protecționist de prim rang, care a trezit prompt neîncrederea adepților liberului schimb.

79.

După Al Doilea Război Mondial, anumite principii de inspirație liberală preconizau reducerea progresivă a taxelor vamale, chiar eliminarea lor ( 49 ), însă ideea nu a avut câștig de cauză în fața altor avantaje, precum posibilitatea de a servi drept mecanisme de control al fluxului de mărfuri, drept indicatori ai politicii comerciale sau drept santinelă a schimburilor.

80.

Pe plan comunitar, uniunea vamală a fost instituită la 1 iulie 1968 pentru a elimina aceste taxe și restricții; de asemenea, această uniune necesita un Tarif vamal comun ( 50 ) aplicabil în întreaga Comunitate în privința țărilor terțe și ale cărui încasări urmau să fie vărsate bugetului comunitar cu titlu de resurse proprii.

81.

Comisia susține că neîndeplinirea obligațiilor a avut loc în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 2002; deși, în cadrul ședinței, aceasta a arătat, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) ( 51 ) din Regulamentul nr. 1150/2000, că, pentru anumite state, obiecțiile nu au fost invocate în 2001, ci în anul următor ( 52 ), astfel încât dies a quo trebuie să fie prima zi din 1999.

82.

În această perioadă se înscrie eventuala încălcare ce rezultă din neplată, în pofida faptului că, în temeiul Regulamentului nr. 150/2003, în 2003 nu a existat o datorie vamală pentru aceste operațiuni ( 53 ), întrucât suspendarea nu presupune anularea datoriei deja născute și întrucât aceasta nu elimină eventuala încălcare, care continuă să existe.

83.

Întrucât sunt strâns interconectate, trebuie examinate cu atenție liniile de demarcație difuze dintre reglementarea privind resursele proprii și cea privind nașterea, lichidarea și colectarea datoriei vamale ( 54 ).

84.

Însă încălcarea legislației vamale poate aduce atingere sistemului de finanțare, astfel cum se poate deduce din Hotărârea din 12 septembrie 2000 ( 55 ). Prin urmare, se întrevede o anumită „suprapunere” ( 56 ) a acestor domenii și, pe cale de consecință, necesitatea de a se aplica două sisteme de norme pentru a stabili, mai întâi, dacă achizițiile trebuie supuse vămii înainte de a se constata, în cazul unui răspuns afirmativ, că plățile în contul Comunităților nu au fost efectuate.

85.

Această metodă ne conduce fără echivoc la concluzia că elementele obiective ale încălcării obligațiilor ( 57 ) sunt prezente în comportamentul statelor membre pârâte.

86.

Din perspectiva acquis-ului în sectorul vamal, este suficient să se facă referire la articolele 23 CE și 26 CE și la articolul 20 alineatul (1) din Codul vamal pentru a stabili caracterul nelegal al neefectuării plății taxelor datorate la importul de material de război sau de echipamente cu dublă utilizare.

87.

Această obligativitate a taxelor vamale rezultă de asemenea din diferitele categorii care figurează în Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun ( 58 ), fără să se poată afirma, astfel cum au lăsat să se înțeleagă Republica Federală Germania și Republica Finlanda, că ar fi contrară fundamentelor înseși ale Comunității.

88.

Fără a disimula nici diminuarea progresivă a importanței resurselor proprii tradiționale ( 59 ), nici aspirațiile la o politică comercială eliberată de toate obstacolele, nici dorințele de schimbare ( 60 ), dreptul comunitar este guvernat totuși de o respectare scrupuloasă a principiului egalității intereselor economice ale statelor, care exclude transformarea în exonerare sau în suspendare a normei generale privind aplicarea de taxe.

89.

Toate statele recunosc că nu au plătit, deși au efectuat plăți izolate ( 61 ), care în niciun caz nu pot fi considerate liberatorii ( 62 ), întrucât le-au supus unei condiții de relevanță a datoriei și nu le-au calculat în funcție de importuri sau de perioadele în cauză.

90.

Aceste importuri nu erau exceptate de la Tariful vamal comun și nu intrau sub incidența unui regim special, precum „cota de impozitare zero”.

91.

În plus, apariția Regulamentului nr. 150/2003, departe de a constitui un criteriu hermeneutic al situației anterioare care să poată înclina balanța în sensul dorit de state, ne întărește convingerea cu privire la caracterul imperativ al lichidării vamale.

92.

O respectare elementară a legalității, care se aplică în domeniul financiar sau în altele mai reduse, precum domeniul fiscal sau domeniul vamal, precum și neretroactivitatea Regulamentului nr. 150/2003 exclud suspendarea taxelor vamale între 1 ianuarie 1999 și 31 decembrie 2002.

93.

Statele membre sunt obligate să asigure dreptul Comunităților la resursele proprii, din moment ce autoritățile vamale ale acestora dispun de elementele necesare și, în consecință, sunt în măsură să calculeze valoarea taxelor datorate și să determine debitorul ( 63 ). Este suficient ca un stat să nu procedeze astfel pentru ca echilibrul financiar al Comunităților să fie afectat ( 64 ).

94.

Stabilitatea fragilă a sistemului de finanțare comunitar impune o definire precisă a constatării, a colectării și a punerii la dispoziție a resurselor proprii, precum și respectarea acestuia de către statele membre, întrucât, în cazul în care unul dintre acestea nu ține cont de normele respective, echilibrul trebuie restabilit prin intermediul unei compensări care se va repercuta asupra celorlalte state prin intermediul resursei bazate pe VNB ( 65 ), ceea ce este contrar cooperării loiale ( 66 ).

95.

Ni se pare un sofism a urmări, asemenea Republicii Finlanda ( 67 ), răsturnarea acestor argumente prin susținerea că s-ar încălca principiul egalității contribuției la bugetul comunitar în cazul în care statele membre care importă armament din țări terțe ar trebui, pe lângă preț, să plătească taxe vamale, spre deosebire de statele care optează pentru un consum intracomunitar.

96.

Acest argument nu ține seama de faptul că locul de cumpărare este legat de interese comerciale și strategice, care nu pot fi invocate în vederea unei exonerări.

97.

Reprezentantul guvernului danez a afirmat în cadrul ședinței că taxele vamale nu au ca finalitate finanțarea Comunității, ci descurajarea potențialilor cumpărători de a recurge la state terțe și încurajarea schimburilor între statele membre.

98.

Această poziție nu reflectă exact realitatea, deoarece realizarea acestui obiectiv protecționist impune ca interesele europene să rămână intacte atunci când, precum în prezenta cauză, s-au făcut achiziții de la state terțe; or, pentru aceasta, trebuie consolidată capacitatea financiară a Comunității prin intermediul taxelor vamale, care va compensa pierderile economice cauzate de nerealizarea achiziției în interiorul frontierelor.

99.

Republica Federală Germania a susținut de asemenea în cadrul ședinței că statele membre care contribuie cel mai mult la apărarea Uniunii ar fi pedepsite, întrucât ar plăti mai mult în temeiul dreptului vamal.

100.

Această idee alătură concepte diferite, precum cel al pieței interne și cel al apărării statelor, ale căror obiective respective nu pot fi confundate; în definitiv, compensarea eforturilor economice provenind din angajamente militare ( 68 ) nu poate fi asigurată în mod corespunzător prin înlăturarea unilaterală a anumitor dispoziții vamale.

101.

Echilibrul dintre venituri și cheltuieli (articolul 268 CE), solidaritatea în finanțarea comunitară (articolul 2 CE) și principiul bunei gestiuni financiare (articolul 274 CE) se opun categoric acestor orientări economice în serviciul exclusiv al statelor membre.

102.

Este de asemenea sortită eșecului ideea ( 69 ) potrivit căreia, pentru a repara inegalități, Comisia ar trebui să ramburseze taxele vamale statelor care le-au plătit, deoarece aceasta ar presupune generalizarea încălcării pentru a combate comportamentul nelegal al celor care au eludat plata.

103.

Toate pârâtele încearcă să justifice neplata întemeindu-se pe articolul 296 CE și susținând că plata taxelor vamale pentru aceste mărfuri provenind din țări terțe ar implica un risc grav pentru interesele esențiale ale siguranței lor.

104.

Acestea afirmă că plata acestor resurse proprii le-ar impune o sarcină financiară care ar slăbi aprovizionarea cu armament și, prin extensiune, capacitățile lor militare; pârâtele adaugă că permeabilitatea procedurii vamale nu asigură confidențialitatea datelor care trebuie furnizate în vederea calculării cuantumurilor corespunzătoare și invocă articolul 307 CE și angajamentele asumate față de țările exportatoare sau principiul încrederii legitime care rezultă dintr-o reacție tardivă a Comisiei.

105.

Acest scenariu, plin de argumente încrucișate, necesită o examinare atentă în scopul de a delimita în mod clar situațiile prevăzute la articolul 296 alineatul (1) litera (a) și litera (b) CE.

106.

Exonerând statul membru de obligația de a furniza „informații a căror divulgare o consideră contrară intereselor esențiale ale siguranței sale”, litera (a) acoperă nu numai echipamentul exclusiv militar, ci și materialul cu dublă utilizare, întrucât prejudiciul decurge din divulgare, independent de obiectul tranzacției.

107.

Litera (b) nu poate primi aceeași interpretare, întrucât, deși oferă oricărui stat membru posibilitatea de a „lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecția intereselor esențiale ale siguranței sale”, acesta limitează derogarea menționată „la producția sau comerțul cu armament, muniție și material de război”.

108.

Lista pe care Consiliul a stabilit-o la 15 aprilie 1958 ( 70 ) contribuie la această interpretare, întrucât are ca obiect exclusiv „produsele cărora li se aplică dispozițiile alineatului (1) litera (b)” [articolul 296 alineatul (2) CE].

109.

Natura produselor incluse în lista din 1958 și referirea de la articolul 296 alineatul (1) litera (b) CE la piața instrumentelor de război exclud faptul că invocarea literei (b) este suficientă pentru a înlătura aplicarea sistemului financiar al Comunităților, și în particular a regimului vamal, la achizițiile de material a cărui concepție, producție sau dezvoltare nu corespunde unor obiective strict militare.

110.

Prin urmare, materialele cu dublă utilizare nu se pot sustrage de la taxele vamale sub pretextul aplicării articolului 296 alineatul (1) litera (b) CE, cu excepția situației în care se demonstrează utilizarea exclusiv militară, ceea ce Republica Italiană și Regatul Suediei nici nu au susținut și nici nu au dovedit.

111.

În consecință, acțiunea introdusă împotriva Regatului Suediei (C-294/05) ( 71 ) și acțiunea introdusă împotriva Republicii Italiene (C-387/05) trebuie admise, în lipsa unei apărări convingătoare ( 72 ), în măsura în care aceste state nu se pot prevala decât de litera (a) a dispoziției în cauză pentru a obține admiterea in abstracto ( 73 ) a derogării prevăzute de tratat ( 74 ).

112.

Trebuie analizată recurgerea la articolul 296 CE pentru a deroga de la un ansamblu de dispoziții ( 75 ) care formează cheia de boltă a sistemului comunitar de finanțare, cu repercusiuni directe asupra uniunii vamale, care reprezintă esența însăși a pieței interne ( 76 ).

113.

În această etapă, nu ne putem ascunde surpriza în fața modului în care, pe toată durata procedurii, statele au solicitat ( 77 ) o „aplicare autonomă” a articolului 296 CE.

114.

Element esențial pentru soluționarea controversei, poziția pârâtelor cu privire la această noțiune este marcată, în opinia noastră, de o considerabilă confuzie.

115.

Faptul că statele membre se bucură de o „autonomie” pentru a decide cu privire la oportunitatea de a recurge la articolul 296 CE nu împiedică uniformitatea normelor care trebuie să orienteze interpretarea acestuia pe teritoriul comunitar.

116.

În funcție de valorile fundamentale ale suveranității sale și care sunt, prin urmare, străine de dreptul comunitar, fiecare țară definește aspectele prioritare pentru siguranța sa, identifică și clasifică ceea ce aduce atingere acesteia și, în cele din urmă, stabilește dacă trebuie să recurgă la restricțiile prevăzute la articolul 296 CE.

117.

În definitiv, sfera comunitară nu este aptă să integreze un concept autonom al „intereselor esențiale ale apărării naționale”. În stadiul actual al evoluției dreptului comunitar, această noțiune este, prin definiție, exclusiv statală.

118.

Prin urmare, discuțiile care se desfășoară în interiorul statelor cu privire la organismele abilitate să controleze o comunicare rezervată corespund unor modele de punere în aplicare a unor mecanisme delicate de contrabalansare a puterii ( 78 ), care nu se reflectă în dreptul comunitar, astfel încât Curtea nu își poate însuși o capacitate de examinare care are o dimensiune pur națională.

119.

Principiul separației puterilor ( 79 ) impune acceptarea unei serii de limitări ale controlului jurisdicțional și, în fața unor acte care țin de puterea discreționară a guvernelor de a-și elabora politica de apărare, tehnicile pentru a verifica dacă aceste acte au fost adoptate în mod corect trebuie să evite riscul de a înlocui acțiunea executivului cu recurgerea la criterii de oportunitate.

120.

Această situație înseamnă că un control pe fond al deciziei de a clasifica un document drept confidențial ar presupune în mod automat renunțarea la această confidențialitate, astfel încât, în cadrul cercetării judecătorești, instanța poate accepta secretul, îi poate urmări limitele și îi poate evalua regulile, însă nu și conținutul ( 80 ).

121.

Acestea fiind spuse, pe lângă aprecierea efectuată în fiecare țară ( 81 ), revine dreptului comunitar, și în special Curții, atribuția de a pune în aplicare normele de interpretare care autorizează aceste măsuri excepționale, din perspectiva articolului 296 CE, fără a aduce atingere unității aplicării acestuia și nici, în mod evident, în acord cu toate precauțiile luate, puterii discreționare a statelor.

122.

Această linie de demarcație între nivelul național și nivelul comunitar trebuie trasată cu cea mai mare prudență, însă cu claritate, pentru ca armonia să triumfe în cadrul Uniunii.

123.

Sarcina constă în a analiza echilibrul dificil dintre interesele statelor membre în domeniul siguranței lor și obiectivele fundamentele ale Comunității, fără a se depăși pragul a ceea ce este rezonabil.

124.

Derogările de la normele comunitare trebuie să respecte principiul proporționalității ( 82 ), să aibă un caracter adecvat și să fie necesare pentru a atinge scopul urmărit.

125.

Oricât s-ar susține că articolul 296 CE reprezintă o concesie făcută chiar de tratat, supremația restului dreptului comunitar și efectul util al normelor acestuia impun totuși restrângerea actelor naționale care îl invocă.

126.

Aplicarea uniformă a tratatului este supusă unor excepții ( 83 ) atunci când siguranța publică este grav compromisă, însă nu în mod general și în fața oricărei măsuri, indiferent de intensitatea perturbării ( 84 ).

127.

În schimb, statele membre sunt eliberate de obligațiile care rezultă din dreptul primar atunci când interesele amenințate sunt percepute ca „esențiale”, astfel încât clauza de siguranță publică nu va trebui invocată decât în fața amenințărilor reale și suficient de serioase la adresa acestor interese.

128.

Desființarea anumitor fundamente ale arhitecturii comunitare poate fi justificată numai dacă statele membre nu au altă soluție pentru a-și proteja interesele vitale.

129.

În plus, ideea unei puteri discreționare recunoscute guvernelor de articolul 296 CE nu este compatibilă cu integrarea loială pe care Europa o reclamă.

130.

Statele membre nu se pot prevala în mod automat de această opțiune, întrucât jurisprudența Curții ( 85 ) cu privire la lista din 1958 declară că, deși articolul 296 CE constituie temeiul juridic al derogării, produsele care figurează în lista respectivă trebuie să îndeplinească și celelalte condiții de aplicare a acestuia.

131.

În opinia noastră, articolul 296 CE leagă conceptul juridic nedeterminat al „intereselor esențiale ale siguranței sale” și pe cel al „aprecierii” caracterului necesar al măsurii de cerința imperativă a motivării.

132.

Utilizarea acestor concepte impune o rigoare deosebită, incompatibilă cu o abordare generală și ipotetică a intereselor naționale, inclusiv a celor cu caracter militar ( 86 ).

133.

A accepta o astfel de toleranță excesivă ar echivala cu a consacra un tip de acte politice ( 87 ) care ar crea imunități letale pentru Comunitate și, în opinia noastră, pentru poziția statelor membre în cadrul acesteia.

134.

Desigur, deși dezbaterea din aceste șapte acțiuni urmărește stabilirea limitelor dintre ratio comunitară și puterea politică națională, totuși nu se oprește aici, ci acoperă de asemenea aservirea tratatului prin supradimensionarea poziției articolului 296 CE cu accente de angoasă existențialistă ( 88 ).

135.

Pârâtele se eschivează de la onus probandi cu privire la condițiile de aplicare a articolului 296 CE și susțin că taxele vamale în litigiu aduc atingere intereselor lor, întemeindu-se pe Regulamentului nr. 150/2003, al cărui considerent (5) îl apreciază a fi o manifestare a intențiilor legiuitorului comunitar ( 89 ).

136.

Încă o dată, imaginea normei este deformată, întrucât considerentul (5) al acestui regulament prevede instituirea unor „proceduri administrative specifice pentru acordarea beneficiului suspendării”„[p]entru a se ține seama de protecția secretului militar al statelor membre” ( 90 ).

137.

În consecință, apelul la aceste principii de confidențialitate nu presupune că secretul nu este deja garantat din stadiul anterior și nici că, fie și în lipsa acestui apel, interesele esențiale ale siguranței statelor sunt grav afectate, din moment ce nu toate scurgerile de informații aduc o atingere gravă apărării.

138.

Argumentația statelor pârâte nu ne convinge, deoarece nu este conformă cu jurisprudența Curții, care evită interpretările extensive și impune celui care intenționează să se prevaleze de aceste excepții să facă proba că aceste exonerări nu depășesc limitele prevăzute pentru situațiile în discuție ( 91 ).

139.

Contextul neobișnuit al acestor măsuri trebuie să întărească ideea că sarcina probei revine întotdeauna celui care se prevalează de derogarea prevăzută de tratat, pentru a menține coerența și respectarea orientărilor acestuia.

140.

În mod specific, în Hotărârea din 16 septembrie 1999, Comisia/Spania ( 92 ), Curtea a constatat neîndeplinirea obligațiilor deoarece guvernul spaniol nu demonstrase că „eliminarea scutirii de TVA pentru importurile și achizițiile de armament, de muniții și de material cu utilizare exclusiv militară, prevăzută de legea spaniolă, constituia o măsură care putea compromite protecția intereselor esențiale ale siguranței Regatului Spaniei, astfel încât asemenea scutiri erau justificate în temeiul articolului 223 alineatul (1) litera (b) din tratat”.

141.

Astfel cum am subliniat deja, Curtea nu poate cerceta în mod direct puterile discreționare care înconjoară secretul de stat ( 93 ), deși, atunci când dreptul comunitar este în cauză, aceasta îi poate controla limitele, invocând proporționalitatea și principiile generale.

142.

Atunci când, precum în prezenta cauză, sunt instituite excepții de la fundamentele liberei circulații ( 94 ) sau sunt introduse disfuncții în sistemul de finanțare a Comunităților, autoritățile naționale trebuie să explice aceste anomalii, cel puțin într-o anumită măsură, indicând obiectivul urmărit și legătura logică ce le structurează.

143.

În caz contrar, motivarea este condamnată la ermetism, iar obscuritatea juridică facilitează apariția fantasmelor unui abuz de putere.

144.

Statele pârâte susțin că sarcina economică determinată de plata taxelor vamale ar slăbi strategia lor militară, însă acest argument afectează finalitatea articolului 296 CE, punându-l în serviciul unor scopuri pur industriale sau economice ( 95 ), care nu justifică în niciun caz derogarea de la tratat ( 96 ).

145.

Chiar dacă Republica Elenă respinge în mod întemeiat criticile Comisiei, subliniind diferența dintre „secret profesional” și „secret militar” ( 97 ), aceste rațiuni economice ar legitima, în cazul în care ar fi împinse la extrem, evaziunea fiscală într-un scop de reorganizare financiară și în interesul dictaturii profitului.

146.

Trebuie de asemenea respins argumentul întemeiat pe comparația dintre efectele financiare ale TVA pentru bugetul statului și plata taxelor vamale, astfel cum este formulat de Regatul Danemarcei ( 98 ) și de Republica Italiană ( 99 ), care consideră că, spre deosebire de taxele vamale, TVA-ul este restituit statelor membre.

147.

O încercare de răspuns poate fi găsită în Hotărârea Curții din 16 septembrie 1999 pronunțată în cauza Comisia/Spania, referitoare la importurile de armament, potrivit căreia „scutirile de TVA nu sunt necesare pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor esențiale ale siguranței Regatului Spaniei” ( 100 ), orice pericol fiind înlăturat prin faptul că „încasările provenite din plata TVA ca urmare a operațiunilor în cauză ar reveni la bugetul statului, cu excepția unui procent redus, care, ca resurse proprii, ar intra în cel al Comunității” ( 101 ).

148.

Cu toate acestea, a concluziona a contrario că, spre deosebire de TVA, taxele vamale ar diminua mijloacele siguranței naționale conduce la admiterea acestei interpretări în mod eronat și precipitat.

149.

Această concluzie tinde de asemenea să amplifice aspectele izolate ale sistemului financiar, precum cel al cuantumului încasărilor provenite direct din resurse, neglijând aspectul unitar al acestuia și avantajele pe care solidaritatea în contribuții și repartizarea echitabilă a sarcinilor le oferă membrilor Comunității.

150.

Nu poate să nu surprindă în această etapă descrierea procedurii vamale, cu prologul său potrivit căruia nerespectarea confidențialității ar tulbura liniștea statelor.

151.

Pârâtele susțin că anonimatul este mai puternic în domeniul TVA decât în cel al taxelor vamale ( 102 ); ele adaugă că nivelul de confidențialitate constatat în anumite ordini juridice naționale ( 103 ) nu își găsește echivalent în Comunitate.

152.

O simplă bănuială de scurgeri de informații nu poate justifica neîndeplinirea obligațiilor imputată de Comisie, deoarece integritatea și securitatea informațiilor sunt protejate de articolul 287 CE, care impune membrilor instituțiilor Comunității, membrilor comitetelor, precum și, în general, funcționarilor și agenților Comunității, chiar și după încetarea funcțiilor lor, „să nu divulge informațiile care, prin natura lor, constituie secret profesional și, îndeosebi, informațiile referitoare la întreprinderi și la relațiile lor comerciale sau la elementele de preț de cost”. Aceeași obligație este prevăzută la articolul 15 din Codul vamal comunitar ( 104 ).

153.

În definitiv, statele membre, pentru a-și exprima nemulțumirea, ar fi trebuit să conteste aceste norme de protecție. Nu trebuie neglijată nici posibilitatea de a solicita o despăgubire pentru încălcarea dreptului comunitar atunci când anumite scurgeri de informații se produc în circuitul de transmitere a datelor.

154.

Cu toate acestea, abrogarea unilaterală a sistemului nu ar fi conformă cu criteriul proporționalității ( 105 ), căruia trebuie să i se supună orice act de restrângere a normelor tratatului, „astfel încât efectele sale să fie limitate la ceea ce este necesar pentru protecția intereselor pe care urmărește să le garanteze” ( 106 ).

155.

Înlăturarea unei părți substanțiale a reglementării financiare comunitare ar fi contrară caracterului obligatoriu al acesteia și obiectivelor pe care le urmărește.

156.

Deși le atribuie un rol principal, scenariul elaborat de pârâți nu a prevăzut intrarea în scenă a normelor privind sarcina probei, care impun pârâților să demonstreze că între 1 ianuarie 1999 și 31 decembrie 2002 confidențialitatea nu era garantată ( 107 ).

157.

Deși Regulamentul nr. 150/2003 afectează viitorul financiar al Comunității prin suspendarea taxelor vamale, articolul 7 ( 108 ) din acesta implică de asemenea transmiterea anumitor informații cu privire la achiziții, astfel încât dificultățile invocate de statele membre ar continua totuși să existe.

158.

Republica Federală Germania insistă în duplică (C-372/05) asupra faptului că divulgarea impusă de articolul 7 nu servește la calcularea încasărilor vamale, fapt pe care nu îl contestăm, deoarece, independent de vocația prevederii, de stabilire a cuantumului taxelor care nu mai sunt aplicabile, aspectul decisiv este acela că certificatele la care aceasta face aluzie ( 109 ) pot compromite interesele a căror confidențialitate ( 110 ) statele intenționează să o păstreze.

159.

Nu revine Comisiei, astfel cum sugerează în mod eronat Republica Elenă în intervenția sa în acțiunea împotriva Republicii Finlanda (C-284/05), sarcina de a propune soluții alternative pentru a evita divulgarea informațiilor ( 111 ).

160.

Acest argument răstoarnă sarcina probei și îi modifică obiectul, întrucât statele membre trebuie să demonstreze incapacitatea procedurilor de a păstra secretul.

161.

Prin urmare, se pare că aceste comunicări care trebuie trimise lunar ( 112 ) sau anual Comisiei nu sunt atât de detaliate încât să aducă atingere strategiilor de apărare națională; astfel, formularele în cauză ( 113 ) arată totalurile corespunzătoare tuturor importurilor din perioada în cauză.

162.

Acțiunea împotriva Regatului Danemarcei ilustrează incertitudinile cu privire la natura specifică a informațiilor care trebuie furnizate, din moment ce punctul de vedere al guvernului acestuia, care consideră că, pe lângă enumerarea articolelor importate, trebuie să fie furnizate informații referitoare la cantitatea, valoarea și țara de origine a acestora, este contrar celui al Comisiei, care solicită numai o notificare privind cuantumul total al tranzacțiilor.

163.

Chiar dacă, în cel mai rău caz ( 114 ), informațiile indicate de Regatul Danemarcei ar fi divulgate, nu vedem care ar putea fi impactul negativ asupra siguranței externe a acestei țări, cu atât mai mult cu cât aceste informații nu includ aspectele tehnice ale diferitelor componente, nici utilizarea căreia le sunt destinate ( 115 ).

164.

Comisia nu formulează nicio obiecție ( 116 ) împotriva recurgerii, înainte de 2003, la regimuri vamale simplificate, deoarece organizarea procedurii revine statului care, potrivit reclamantei ( 117 ), poate invoca articolul 60 din Codul vamal ( 118 ) pentru a desemna un administrator ad-hoc ( 119 ).

165.

Această etapă inițială se desfășoară cu participarea agenților și a organismelor naționale, astfel încât este excesiv să se afirme că pericolul pentru siguranța unei țări constă în neîncrederea față de autoritățile sale vamale.

166.

Etapa următoare a procedurii vamale conduce la controlul – verificabil de către Comisie – al lichidării efectuate; în acest stadiu, poate fi necesară solicitarea unor informații suplimentare, al căror secret este de asemenea garantat de articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1026/1999 ( 120 ).

167.

În aceasta constă unul dintre aspectele cheie ale dezbaterii, întrucât ședința a scos în evidență faptul că, în etapa inițială, nu este niciodată pusă în discuție vreo informație sensibilă, deoarece etapa menționată privește numai valorile globale, fără detalii care ar putea compromite siguranța națională, astfel încât nu se justifică invocarea articolului 296 CE înainte de solicitarea de către Comisie a unor lămuriri cu privire la plata efectuată de stat.

168.

Întrucât, în conformitate cu articolul 10 CE, statele sunt obligate să ajute Comisia în misiunea acesteia de a asigura respectarea tratatului ( 121 ), ele trebuie să îi furnizeze de asemenea date utile pentru a verifica regularitatea plății resurselor proprii ( 122 ), ceea ce nu le împiedică, în opinia noastră, să decidă, de la caz la caz și în mod excepțional, să restrângă informarea la anumite elemente ale unui document sau să o refuze complet în temeiul articolului 296 litera (a) CE; toate aceste opțiuni ar fi conforme mai degrabă cu cerințele proporționalității decât cu o derogare de la normele sistemului.

169.

Este de asemenea excesivă invocarea articolului 296 alineatul (1) litera (b) CE înainte chiar de un eventual control al Comisiei, care nu se va produce întotdeauna; astfel, în comerțul cu armament, sunt admise numai măsurile destinate „protecți[ei] intereselor esențiale ale siguranței sale”, pe care, prin definiție, dreptul vamal nu le pune în discuție în cursul primei etape descrise și nici, cu atât mai puțin, înainte de a efectua o lichidare.

170.

Statele au recurs la articolul 296 CE întemeindu-se pe o abstracțiune ipotetică, deoarece aplicarea acestei dispoziții impune ca interesele lor să fie compromise, ceea ce s-ar întâmpla numai în cazul în care, repetăm, Comisia ar solicita informații foarte concrete, lucru pe care nu l-a făcut, întrucât, în pofida afirmațiilor reprezentanților guvernului elen din cadrul ședinței, neacceptarea plăților provizorii efectuate de state nu rezultă din insuficiența informațiilor, ci din lipsa acestora, care exclude orice posibilitate de control măcar rezonabil.

171.

Chiar dacă reglementarea comunitară pretinde garantarea protecției datelor, guvernele ( 123 ) au mai multă încredere în întreprinderile care desfășoară ( 124 ) acest tip de comerț decât în autoritățile vamale, ceea ce determină o inegalitate inadmisibilă ( 125 ).

172.

Considerațiile de mai sus scot în evidență caracterul inoperant al susținerilor referitoare la situația geografică a țării, la dispersia populației acesteia, la protecția la frontieră împotriva invaziilor sau, pe plan economic, la costurile programelor militare, întrucât, de exemplu, în ceea ce privește avioanele, numărul zborurilor de recunoaștere a crescut în anumite state ( 126 ).

173.

Nu există o corespondență juridică între mijloacele și scopurile urmărite, deoarece variațiuni asemănătoare au putut fi prevăzute de către statele care, înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 150/2003, au lichidat taxele vamale și le-au plătit Comunității fără a fi provocat prăbușirea sistemelor lor de apărare.

174.

În consecință, considerăm că statele pârâte s-au refugiat în spatele unor pretexte nepotrivite în raport cu dreptul comunitar și cu principiile pe care le-am prezentat, situându-se pe tărâmul unei incertitudini dăunătoare pentru Uniune.

175.

Un exemplu deosebit de ilustrativ este cel al Republicii Finlanda, care a susținut în memoriul său în apărare că simpla plată condiționată în lipsa unui acord încheiat cu Comisia ar aduce atingere siguranței sale, pentru a recunoaște ulterior în cadrul ședinței că plătise unilateral 10 milioane de euro, fără ca aceasta să aducă atingere intereselor sale.

176.

Articolul 296 CE (fostul articol 223 din tratat) este departe de a fi dispărut; acesta rezistă uzurii timpului din anul 1957 și figurează și în Tratatul de la Lisabona ( 127 ). Cu toate acestea, articolul menționat prezintă un anumit număr de aspecte neclare, care trebuie clarificate cu prudență, prin intermediul unei interpretări istorice.

177.

Există o tensiune evidentă între cele două concepții ale articolului 296 CE: cea a statelor membre, întemeiată pe ideea unei suveranități omniprezente în materie de apărare, și cea mai comunitaristă, care stabilește limite mai stricte ( 128 ) pentru domeniul de aplicare al acestui articol.

178.

Alimentată de războiul rece, neîncrederea inițială a statelor îndreptățea această supapă de siguranță, însă abordarea statală nu se mai justifică, deoarece noțiunea de amenințare este în prezent lipsită de caracterul său de individualitate ( 129 ).

179.

Câteodată, a nu spune ceva echivalează cu a nega adevărul, iar libertatea absolută de a alege ceea ce este spus poate fi distonantă în cadrul integrării Uniunii Europene.

180.

Consultarea paginilor de internet ( 130 ) la care face aluzie Comisia în memoriile sale face accesibile oricui detaliile anumitor armamente achiziționate de forțele armate.

181.

Această împrejurare, caracteristică societăților moderne, relativizează condiția de secret ( 131 ) și, în opinia noastră, crește exponențial eforturile statelor de a eluda dreptul comunitar prin intermediul articolului 296 CE.

182.

O adaptare a articolului, aflată între eliminarea ( 132 ) sa și modificarea listei din 1958 ( 133 ), nu trebuie să neglijeze nici o anumită apropiere a legislațiilor în domeniul siguranței ( 134 ), nici crearea Agenției Europene de Apărare ( 135 ).

183.

Se impune constatarea unui anumit anacronism al acestor dispoziții față de competența Uniunii de a defini treptat o politică de apărare comună ( 136 ) și față de clauza de solidaritate, care prevede mobilizarea forțelor militare în cazul în care unul dintre statele membre face obiectul unui atac terorist sau este victima unei catastrofe naturale sau provocate de om ( 137 ).

184.

În materie de export de arme, nu lipsesc reglementările ( 138 ) și campaniile de sensibilizare ( 139 ), astfel încât, cu excepția diferențelor, nu are niciun sens să se urmărească separarea domeniului importurilor de tutela, deja indirectă și limitată în sine, pe care dreptul comunitar o exercită prin intermediul uniunii vamale ( 140 ).

185.

Cesiunea de suveranitate, necesară pentru a deveni membru al clubului european, nu permite interpretările artificiale sau partizane ale mecanismelor pe care Tratatul de la Roma le-a conceput în vederea atingerii obiectivelor sale.

186.

Articolul 296 CE poate genera așteptări nelegitime la nivelul statelor membre și al candidaților la aderare, astfel încât, în măsura în care va fi posibil, Curtea va trebui să își asume responsabilitatea de a restrânge domeniul de aplicare al acestui articol în interesul uniformității dreptului comunitar.

187.

A considera măsurile autorizate de această dispoziție drept rezultatul unor decizii discreționare, izolate și care nu pot fi revizuite în cadrul Uniunii conduce la o Europă care înaintează cu viteză variabilă în ceea ce privește aplicarea normelor sale, precum și la principii aplicate „à la carte”.

188.

Pe lângă faptul că nu acoperă situațiile în care nu există un risc serios pentru apărarea națională, domeniul de aplicare al articolului 296 CE nu fundamentează teama statelor membre de a-și divulga cheltuielile reale pentru armament și nu permite rectificarea lacunelor din tratatele de aderare și nici eludarea, din motive obscure, a normelor europene în materie de încredere.

189.

Potrivit anumitor observații ale statelor pârâte, clauzele de confidențialitate introduse în contractele încheiate cu furnizorii de armament sau în tratatele semnate cu țări terțe ar exclude plata taxelor vamale.

190.

Chiar dacă astfel de clauze pot constitui un criteriu de eficiență sau de validitate a unui contract de vânzare, acestea depind de voința liberă a părților și, prin urmare, atunci când statul membru acceptă să ascundă anumite informații, împiedicând astfel îndeplinirea obligațiilor sale comunitare, acordă prioritate acestor „acorduri” înaintea angajamentelor sale europene.

191.

Atunci când această componentă privată este anterioară aderării respectivului stat la Uniunea Europeană, receptarea dreptului comunitar îl va situa într-o delicată poziție de nelegalitate.

192.

Din perspectiva tratatelor internaționale, articolul 307 CE impune, în primul rând, identificarea contractului în litigiu pentru a cunoaște data încheierii, conținutul și compatibilitatea dispozițiilor acestuia cu ordinea juridică a Uniunii.

193.

Nu pot exista tratate confidențiale care să împiedice respectarea obligațiilor vamale și să înlăture aplicabilitatea articolului 307 ( 141 ).

194.

În definitiv, deși Curtea a acceptat supremația unui acord bilateral pentru o anumită perioadă ( 142 ), a subliniat ( 143 ) totuși foarte devreme că norma conferă „drepturi” statelor terțe în timp ce impune „obligații” statelor membre, care vor trebui, așadar, să renunțe la exercitarea prerogativelor care le erau recunoscute prin tratatul precedent în cazul în care noul tratat impune acest lucru.

195.

Adagiul pacta sunt servanda, care se află la baza acestui articol, nu tolerează apatia, întrucât impune statelor membre să utilizeze „[…] toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate […]”. Observațiile pârâtelor nu evidențiază niciun efort de a depăși eventualele contradicții, ceea ce contribuie la respingerea motivului.

196.

Regatul Suediei s-a dovedit deosebit de activ în cadrul ședinței, unde a susținut cu perseverență că anumite acorduri bilaterale de cooperare ( 144 ) ar impune cumpărătorului să nu furnizeze nicio informație referitoare la achiziție fără consimțământul vânzătorului sau al furnizorului. În opinia noastră, această teză lasă respectarea dreptului comunitar pe seama terților: state, organisme private sau întreprinderi.

197.

Cu excepția Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, toate celelalte state pârâte au susținut în înscrisurile lor că poziția Comisiei în prezentele cauze ar fi contrară principiului încrederii legitime.

198.

Astfel cum am menționat în legătură cu procedurile preliminare, Comisia negociază de multă vreme cu Republica Federală Germania, cu Republica Italiană și cu Republica Elenă; guvernele acestor țări amintesc în prezent acest lucru pentru a afirma sentimentul de siguranță care le-a fost indus, având în vedere că pasivitatea gardianului tratatelor le-a determinat să creadă că nu exista o neîndeplinire a obligațiilor.

199.

Regatul Danemarcei evocă de asemenea aceste contacte și procedurile de încălcare care au avut loc între 1984 și 1985, adăugând că, din moment ce nicio acțiune nu a fost dedusă judecății Curții, statele membre au putut crede că scutirea de taxe vamale pentru importul de material militar a fost acceptată în mod tacit de Comisie.

200.

Pentru a proteja particularul ( 145 ) în fața puterii publice, principiul încrederii legitime limitează posibilitatea de a revoca actele administrative.

201.

Prin promovarea climatului de securitate juridică necesar stabilității dreptului, acesta permite să se acționeze în cunoștință de cauză și cunoscând pe deplin consecințele unui comportament; astfel, principiul menționat creează o atmosferă de securitate ( 146 ) deosebit de favorabilă relațiilor economice ( 147 ).

202.

Jurisprudența Curții ( 148 ) l-a calificat drept „principiu fundamental al Comunității” ( 149 ), l-a aplicat unor norme retroactive sau cu efect imediat ( 150 ) și a permis destinatarului normei să își păstreze situația anterioară în cazul schimbării acesteia, din moment ce autoritățile îl lăsaseră să creadă că status quo-ul nu va fi modificat ( 151 ).

203.

Pentru ca încrederea legitimă să își exercite efectul protector, administratul ( 152 ) trebuie să se bazeze pe semne exterioare iar nu pe simple presupuneri sau pe convingeri subiective ( 153 ); pe de altă parte, ținând seama de interesele în cauză, situația persoanelor care s-au bazat în mod legitim pe acțiunea administrației trebuie să justifice această protecție ( 154 ).

204.

Se constată cu ușurință că acest principiu nu poate fi aplicat în prezenta cauză.

205.

Curtea a recunoscut Comisiei în mod repetat o libertate deplină de a decide oportunitatea introducerii unei acțiuni împotriva unui stat membru, libertate care include alegerea momentului pentru a introduce această acțiune ( 155 ), fără nicio restricție.

206.

În plus, încrederea legitimă acționează ca o barieră în calea posibilității excepționale ca intrarea în vigoare a unui act comunitar să fie stabilită la o dată anterioară publicării sale ( 156 ), însă statele pârâte invocă acest argument în sens contrar, cu scopul de a eluda efectele legislației anterioare Regulamentului nr. 150/2003.

207.

În consecință, ar putea fi mai potrivit să se vorbească de acte proprii ale Comisiei ( 157 ) pentru a susține ideea că aceasta a renunțat la obiecțiunile sale.

208.

Totuși, această abordare trebuie de asemenea înlăturată, întrucât, în declarația formulată în cadrul negocierilor privind Regulamentul nr. 150/2003 ( 158 ), Comisia și-a exprimat voința fermă de a nu renunța la colectarea taxelor vamale care ar fi trebuit plătite și și-a rezervat dreptul de a adopta inițiativele adecvate în această privință.

209.

Nici anterior nu a existat o concesie a Comisiei în acest sens, întrucât în 1988 aceasta elaborase deja un proiect de suspendare a taxelor vamale, care a eșuat printre altele din cauza dificultății statelor de a ajunge la un acord.

210.

În orice caz, Regulamentul nr. 150/2003 nu conține nicio dispoziție retroactivă, și aceasta cu achiesarea statelor, întrucât nu l-au contestat.

211.

Anumite state pretind că principiul încrederii legitime trebuie să conducă la limitarea în timp ( 159 ) a efectelor hotărârii; cu toate acestea, astfel cum am arătat, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la repercusiunile economice ale neîndeplinirii obligațiilor pe care le sancționează.

212.

Această limitare nu este oportună, întrucât are un caracter extraordinar ( 160 ); în cazul în care neîndeplinirea obligațiilor ar fi constatată, această împrejurare nu ar determina consecințe financiare grave pentru state și, în plus, nu trebuie uitat că, în cauzele în discuție, există o particularitate suplimentară, întrucât articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 stabilește un termen limită prin interzicerea rectificărilor la mai mult de trei ani de la notificarea plângerii.

213.

Respingerea excepțiilor și a motivelor de fond invocate de state, coroborată cu prezența elementelor obiective ale neîndeplinirii obligațiilor trebuie să conducă la admiterea acestor șapte acțiuni.

214.

În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată; prin urmare, dacă acțiunile Comisiei sunt admise, și având în vedere că în toate cauzele în discuție Comisia a formulat cereri în acest sens, pârâtele trebuie să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată în fiecare dintre aceste cauze.

215.

În conformitate cu alineatul (4) al aceluiași articol, statele membre care au intervenit în fiecare litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

216.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să declare că: