—

pentru Dynamic Medien Vertriebs GmbH, de W. Konrad și F. Weber, Rechtsanwälte;

—

pentru Avides Media AG, de C. Grau, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul german, de domnii M. Lumma și C. Blaschke, precum și de doamna C. Schulze-Bahr, în calitate de agenți;

—

pentru Irlanda, de domnul D. O’Hagan, în calitate de agent, asistat de domnul P. McGarry, BL;

—

pentru guvernul Regatului Unit, de doamna V. Jackson, în calitate de agent, asistată de domnul M. Hoskins, barrister;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul B. Schima, în calitate de agent,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 28 CE și 30 CE, precum și a Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Dynamic Medien Vertriebs GmbH (denumită în continuare „Dynamic Medien”), pe de o parte, și Avides Media AG (denumită în continuare „Avides Media”), pe de altă parte, două societăți de drept german, în legătură cu vânzarea de către aceasta din urmă, în Germania și prin corespondență pe internet, de videograme provenind din Regatul Unit care nu făcuseră obiectul unui control și al unei clasificări de către o autoritate regională superioară sau de către un organism național de autoreglementare voluntară în scopul protecției minorilor și care nu conțin indicația, provenind de la această autoritate sau de la acest organism, a vârstei începând de la care aceste videograme pot fi vizionate.

3

Potrivit articolului 1 alineatul (1), Directiva 2000/31 are drept obiectiv să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre.

4

Articolul 2 litera (h) din această directivă definește noțiunea „domeniu coordonat” ca reprezentând „cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale [sau serviciilor societății informaționale], indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia”.

5

La articolul 2 litera (h) punctul (ii) se precizează că domeniul coordonat nu reglementează cerințe cum ar fi cele aplicabile bunurilor ca atare și nici cele aplicabile livrării bunurilor. În ceea ce privește cerințele privind bunurile, considerentul (21) al Directivei 2000/31 menționează standardele de securitate, obligațiile privind etichetarea și răspunderea în materie de bunuri.

6

Articolul 3 alineatul (2) din aceeași directivă prevede că statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive ce țin de domeniul coordonat. Alineatul (4) al aceluiași articol 3 prevede totuși că, în anumite condiții, statele membre pot adopta, în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, măsurile necesare din motive precum ordinea publică, în special protecția minorilor, precum și protecția sănătății publice și a consumatorilor.

7

Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (JO L 144, p. 19, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 160) are ca obiect, potrivit articolului 1, armonizarea dispozițiilor aplicabile în statele membre unor astfel de contracte, încheiate între consumatori și furnizori.

8

Articolul 1 alineatul (4) din Legea privind protecția minorilor (Jugendschutzgesetz) din 23 iulie 2002 (BGBl. 2002 I, p. 2730) definește vânzarea prin corespondență ca „orice operațiune cu titlu oneros efectuată prin comanda și expedierea unui bun pe cale poștală sau electronică fără contact personal între persoana care face livrarea și cumpărător sau fără să se garanteze, prin măsuri tehnice sau alte măsuri, că marfa trimisă nu va fi livrată unor copii sau adolescenți”.

9

Potrivit articolului 12 alineatul (1) din Legea privind protecția minorilor, casetele video preînregistrate și alte suporturi de date transmisibile programate cu filme sau cu jocuri pentru a fi reproduse sau proiectate pe ecran (suporturi de imagine) nu pot fi făcute accesibile în mod public unui copil sau unei persoane adolescente decât dacă programele au fost autorizate pentru intervalul lor de vârstă și marcate de autoritatea supremă a landului sau de o organizație de autoreglementare voluntară în cadrul procedurii prevăzute la articolul 14 alineatul (6) din aceeași lege ori dacă este vorba de programe de informare, de instruire și de învățământ pe care furnizorul le desemnează ca „programe de informare” sau „programe educative”.

10

Alineatul (3) al articolului 12 prevede că „suporturile de imagini pe care autoritatea supremă a landului sau o organizație de autoreglementare voluntară nu a aplicat marcajul ori pe care a aplicat mențiunea «interzis minorilor», conform articolului 14 alineatul (2), în cadrul procedurii prevăzute la articolul 14 alineatul (6) ori care nu au fost etichetate de furnizor conform articolului 14 alineatul (7) nu pot fi

11

Avides Media vinde suporturi video și audio prin corespondență prin intermediul site-ului său internet și al unei platforme de comerț electronic.

12

Acțiunea principală se referă la importul de către această societate, din Regatul Unit către Germania, de benzi desenate japoneze denumite „anime” în format DVD sau casetă video. Înainte de a fi importate, acestea au făcut obiectul unui control de către British Board of Film Classification (Comisia Britanică pentru Clasificarea Filmelor, denumită în continuare „BBFC”). Aceasta a verificat, aplicând dispozițiile privind protecția minorilor în vigoare în Regatul Unit, care este publicul căruia i se adresează aceste videograme, și le-a clasificat în categoria „interzis persoanelor sub 15 ani”. Pe aceste videograme este aplicat un autocolant al BBFC care indică faptul că pot fi vizionate de adolescenți de 15 ani sau mai mult.

13

Dynamic Medien, care este un concurent al Avides Media, a inițiat o procedură privind măsurile provizorii în fața Landgericht Koblenz, urmărind ca acestei din urmă societăți să îi fie interzisă vânzarea prin corespondență de astfel de videograme. Potrivit Dynamic Medien, Legea privind protecția minorilor interzice vânzarea prin corespondență de videograme care nu au făcut obiectul, în Germania, al unui control în conformitate cu această lege și care nu conțin o indicație privind vârsta începând de la care pot fi vizionate, rezultând dintr-o decizie de clasificare provenind de la o autoritate regională superioară sau de la un organism național de autoreglementare (denumită în continuare „autoritatea competentă”).

14

Prin Decizia din 8 iunie 2004, această instanță a considerat că vânzarea prin corespondență de videograme conținând doar o indicație a vârstei limită provenind de la BBFC este contrară dispozițiilor Legii privind protecția minorilor și constituie un comportament anticoncurențial. La 21 decembrie 2004, Oberlandesgericht Koblenz, pronunțându-se cu privire la cererea de măsuri provizorii, a menținut această decizie.

15

Sesizată cu litigiul pe fond și având îndoieli cu privire la conformitatea interdicției prevăzute de Legea privind protecția minorilor atât cu dispozițiile articolului 28 CE, cât și cu cele ale Directivei 2000/31, Landgericht Koblenz a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă principiul liberei circulații a mărfurilor în sensul articolelor 28 CE-30 CE, acesta din urmă coroborat, dacă este cazul, cu prevederile Directivei 2000/31, se opune unei reglementări naționale precum cea în cauză în acțiunea principală, care interzice vânzarea și cesiunea prin corespondență de videograme care nu au făcut obiectul unui control și al unei clasificări de către autoritatea competentă în scopul protecției minorilor și care nu conțin o indicație, provenind de la această autoritate, a vârstei începând de la care pot fi vizionate.

17

În ceea ce privește cadrul juridic național în care se înscrie cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, guvernul german susține că interdicția de vânzare prin corespondență de videograme necontrolate nu este absolută. În realitate, acest tip de vânzare ar fi conform dreptului național atunci când se garantează că un adult a făcut comanda și că livrarea produsului în cauză către copii sau către adolescenți este împiedicată în mod eficace.

18

În acest context, se pune problema definiției, în ordinea juridică națională, a noțiunii de vânzare prin corespondență. Într-adevăr, reiese din dosar că această noțiune este definită la articolul 1 alineatul (4) din Legea privind protecția minorilor ca „orice operațiune cu titlu oneros efectuată prin comanda și expedierea unui bun pe cale poștală sau electronică fără contact personal între persoana care face livrarea și cumpărător ori fără să se garanteze, prin măsuri tehnice sau prin alte măsuri, că marfa trimisă nu va fi livrată unor copii sau adolescenți”.

19

Totuși, nu revine Curții competența de a se pronunța, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici să hotărască dacă interpretarea pe care instanța de trimitere o dă acestora este corectă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Corsten, C-58/98, Rec., p. I-7919, punctul 24). Într-adevăr, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele comunitare și cele naționale, contextul de fapt și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările preliminare (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ambulanz Glöckner, C-475/99, Rec., p. I-8089, punctul 10, Hotărârea din 2 iunie 2005, Dörr și Ünal, C-136/03, Rec., p. I-4759, punctul 46, precum și Hotărârea din 22 iunie 2006, Conseil général de la Vienne, C-419/04, Rec., p. I-5645, punctul 24).

20

În asemenea condiții, trebuie să se răspundă cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare pornind de la premisa, pe care se bazează instanța de trimitere, potrivit căreia reglementarea în cauză în acțiunea principală interzice orice vânzare prin corespondență de videograme care nu au făcut obiectul unui control și al unei clasificări de către autoritatea competentă în scopul protecției minorilor și care nu conțin o indicație, provenind de la aceasta, referitoare la vârsta începând de la care pot fi vizionate.

21

În plus, trebuie arătat că, având în vedere elementele care figurează la dosar, reiese că reglementarea în cauză în acțiunea principală se aplică nu numai furnizorilor stabiliți pe teritoriul Republicii Federale Germania, ci și celor al căror sediu este situat în alte state membre.

22

În privința dispozițiilor dreptului comunitar aplicabile în împrejurări precum cele din acțiunea principală, trebuie constatat că anumite aspecte privind vânzarea prin corespondență de videograme sunt susceptibile să intre în domeniul de aplicare al Directivei 2000/31. Totuși, după cum reiese din articolul 2 litera (h) punctul (ii) din directivă, aceasta nu reglementează cerințele aplicabile bunurilor ca atare. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește Directiva 97/7.

23

Întrucât normele naționale privind protecția minorilor în legătură cu vânzarea de bunuri prin corespondență nu au făcut obiectul unei armonizări la nivel comunitar, reglementarea în cauză în acțiunea principală trebuie apreciată în raport cu articolele 28 CE și 30 CE.

24

Avides Media, guvernul Regatului Unit și Comisia Comunităților Europene consideră că reglementarea în cauză în acțiunea principală constituie o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative, interzisă, în principiu, de articolul 28 CE. Potrivit guvernului Regatului Unit și Comisiei, respectivul regim ar fi totuși justificat din motive ce țin de protecția minorilor.

25

Dynamic Medien, guvernul german și Irlanda susțin că reglementarea în cauză în acțiunea principală privește o modalitate de vânzare în sensul Hotărârii din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C-267/91 și C-268/91, Rec., p. I-6097). Întrucât sunt aplicabile fără distincție atât produselor naționale, cât și produselor importate și întrucât afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea acestor două tipuri de produse, reglementarea nu ar intra în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la articolul 28 CE.

26

Potrivit unei jurisprudențe constante, orice reglementare comercială a statelor membre susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative și, pentru acest motiv, este interzisă de articolul 28 CE (a se vedea în special Hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74, Rec., p. 837, punctul 5, Hotărârea din 19 iunie 2003, Comisia/Italia, C-420/01, Rec., p. I-6445, punctul 25, și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Ludwigs-Apotheke, C-143/06, Rep., p. I-9623, punctul 25).

27

Deși o măsură nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre, ceea ce este determinant este efectul acesteia, efectiv sau potențial, asupra comerțului intracomunitar. Conform acestui criteriu, reprezintă măsuri cu efect echivalent obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în lipsa armonizării legislațiilor naționale, din aplicarea la mărfuri provenite din alte state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (precum cele care privesc denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziția, prezentarea, etichetarea, ambalarea acestora), chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor, cu excepția cazului în care această aplicare poate fi justificată printr-un scop de interes general de natură să prevaleze asupra cerințelor liberei circulații a mărfurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral, cunoscută sub numele „Cassis de Dijon”, 120/78, Rec., p. 649, punctele 6, 14 și 15, Hotărârea din 26 iunie 1997, Familiapress, C-368/95, Rec., p. I-3689, punctul 8, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2003, Deutscher Apothekerverband, C-322/01, Rec., p. I-14887, punctul 67).

28

În jurisprudența sa, Curtea a calificat de asemenea drept măsuri cu efect echivalent, interzise de articolul 28 CE, dispozițiile naționale care supun un produs, fabricat și comercializat în mod legal într-un alt stat membru, unor controale suplimentare, sub rezerva excepțiilor prevăzute sau admise de dreptul comunitar (a se vedea în special Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital, C-390/99, Rec., p. I-607, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 8 mai 2003, ATRAL, C-14/02, Rec., p. I-4431, punctul 65).

29

În schimb, nu este susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului dintre statele membre, în sensul jurisprudenței inițiate prin Hotărârea Dassonville, citată anterior, aplicarea asupra unor produse care provin din alte state membre a unor dispoziții naționale care limitează sau interzic anumite modalități de vânzare, în măsura în care acestea se aplică tuturor operatorilor în cauză care își exercită activitatea pe teritoriul național și afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și a celor provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, punctul 16, Hotărârea din 15 decembrie 1993, Hünermund și alții, C-292/92, Rec., p. I-6787, punctul 21, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2006, Ahokainen și Leppik, C-434/04, Rec., p. I-9171, punctul 19). Într-adevăr, odată ce aceste condiții sunt îndeplinite, aplicarea unor reglementări de acest tip în cazul vânzării de produse care provin dintr-un alt stat membru și care sunt conforme normelor stabilite de acest stat nu este de natură să împiedice accesul acestora pe piață sau să îl îngreuneze mai mult decât pe cel al produselor naționale (a se vedea Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, punctul 17).

30

Prin urmare, Curtea a calificat drept dispoziții care reglementează modalități de vânzare în sensul Hotărârii Keck și Mithouard, citată anterior, dispoziții privind în special anumite metode de comercializare (a se vedea în special Hotărârea Hünermund și alții, citată anterior, punctele 21 și 22, Hotărârea din 13 ianuarie 2000, TK-Heimdienst, C-254/98, Rec., p. I-151, punctul 24, precum și Hotărârea din 23 februarie 2006, A-Punkt Schmuckhandel, C-441/04, Rec., p. I-2093, punctul 16).

31

Reiese de la punctul 15 din Hotărârea din 29 iunie 1995, Comisia/Grecia (C-391/92, Rec., p. I-1621), că reprezintă o modalitate de vânzare, în sensul jurisprudenței citate la punctul 29 din prezenta hotărâre, o reglementare care restrânge comercializarea de produse la anumite puncte de vânzare și care are drept efect limitarea libertății comerciale a operatorilor economici, fără a se referi la caracteristicile produselor vizate ca atare. Astfel, necesitatea de a adapta produsele în cauză la normele în vigoare în statul membru de comercializare exclude posibilitatea ca aceasta să reprezinte o astfel de modalitate (a se vedea Hotărârea Canal Satélite Digital, citată anterior, punctul 30). Aceasta este situația în special în ceea ce privește necesitatea de a modifica eticheta produselor importate (a se vedea în special Hotărârea din 3 iunie 1999, Colim, C-33/97, Rec., p. I-3175, punctul 37, precum și Hotărârea din 18 septembrie 2003, Morellato, C-416/00, Rec., p. I-9343, punctele 29 și 30).

32

În speță, trebuie constatat că reglementarea în cauză în acțiunea principală nu constituie o modalitate de vânzare în sensul jurisprudenței inițiate prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior.

33

Într-adevăr, respectiva reglementare nu interzice vânzarea prin corespondență de videograme. Aceasta prevede că, pentru a putea fi comercializate prin acest mijloc, videogramele trebuie să facă obiectul unei proceduri naționale de control și de clasificare în scopul protecției minorilor, indiferent dacă o procedură analoagă a avut deja loc în statul membru de export al respectivelor videograme. În plus, această reglementare stabilește o condiție care trebuie îndeplinită de aceste videograme, și anume cea privind marcarea lor.

34

Trebuie să se constate că o astfel de reglementare este de natură să facă importul de videograme provenind din alte state membre decât Republica Federală Germania mai dificil și mai costisitor, astfel încât poate să descurajeze anumite persoane interesate să comercializeze astfel de videograme în acest stat membru.

35

Rezultă din cele ce precedă că reglementarea în cauză în acțiunea principală constituie o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative în sensul articolului 28 CE, în principiu incompatibilă cu obligațiile care rezultă din acesta, cu excepția cazului în care poate fi justificată în mod obiectiv.

36

Guvernul Regatului Unit și Comisia consideră că reglementarea în cauză în acțiunea principală este justificată în măsura în care vizează protecția minorilor. Acest obiectiv ar privi în special moralitatea publică și ordinea publică, justificări recunoscute la articolul 30 CE. În plus, Directivele 97/7 și 2000/31 ar autoriza în mod expres impunerea de restricții în numele interesului general.

37

Dynamic Medien, guvernul german și Irlanda se raliază acestei poziții în ipoteza în care s-ar stabili că respectiva reglementare nu iese de sub incidența interdicției prevăzute la articolul 28 CE. Guvernul german arată că aceasta urmărește scopuri de ordine publică și permite garantarea faptului că tinerii își pot dezvolta simțul răspunderii personale și al sociabilității. Pe de altă parte, protecția minorilor ar fi un obiectiv strâns legat de garantarea respectării demnității umane. Irlanda invocă de asemenea cerința imperativă a protecției consumatorilor recunoscută în Hotărârea Cassis de Dijon, citată anterior.

38

Avides Media consideră că reglementarea în cauză în acțiunea principală este disproporționată în măsura în care are ca efect interzicerea sistematică a vânzării prin corespondență de videograme care nu conțin marcajul pe care aceasta l-a prevăzut, indiferent dacă videogramele în cauză făcuseră sau nu făcuseră obiectul, într-un alt stat membru, al unui control în scopul protecției minorilor. Dreptul german nu ar prevedea nici o procedură simplificată în cazul în care un asemenea control ar fi avut loc în mod efectiv.

39

În această privință, trebuie amintit că protecția drepturilor copilului este recunoscută prin diverse instrumente internaționale la care statele membre au cooperat sau au aderat, cum ar fi Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 19 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976, și Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. Curtea a avut deja ocazia de a aminti că aceste instrumente internaționale figurează printre cele privind protecția drepturilor omului, instrumente de care Curtea ține cont pentru aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar (a se vedea în special Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul, C-540/03, Rec., p. I-5769, punctul 37).

40

În acest context, trebuie arătat că, în temeiul articolului 17 din Convenția cu privire la drepturile copilului, statele părți vor recunoaște importanța funcției îndeplinite de mijloacele de informare în masă și vor asigura accesul copilului la informație și la materiale provenind din surse naționale și internaționale, în special cele care urmăresc promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale și a sănătății sale fizice și morale. Litera (e) a aceluiași articol precizează că aceste state vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informațiilor și a materialelor care dăunează bunăstării sale.

41

Protecția copilului este de asemenea consacrată în instrumente elaborate în cadrul Uniunii Europene, cum ar fi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), al cărei articol 24 alineatul (1) prevede dreptul copiilor la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, punctul 58). Pe de altă parte, dreptul statelor membre de a lua măsurile necesare pentru motive privind protecția minorilor este recunoscut de anumite instrumente de drept comunitar, cum ar fi Directiva 2000/31.

42

Deși protecția copilului constituie un interes legitim de natură să justifice, în principiu, o restricție a unei libertăți fundamentale garantate de Tratatul CE, cum ar fi libera circulația a mărfurilor (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger, C-112/00, Rec., p. I-5659, punctul 74), nu este mai puțin adevărat că astfel de restricții nu pot fi justificate decât dacă sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit și nu depășesc ceea ce este necesar pentru ca acesta să fie atins (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C-36/02, Rec., p. I-9609, punctul 36, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2007, International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union, C-438/05, Rep., p. I-10779, punctul 75).

43

Din decizia de trimitere reiese că reglementarea națională în cauză în acțiunea principală urmărește protecția copilului împotriva informației și a materialelor care dăunează bunăstării acestuia.

44

În această privință, trebuie arătat că nu este indispensabil ca măsurile restrictive adoptate de autoritățile unui stat membru pentru a proteja drepturile copilului, menționate la punctele 39-42 din prezenta hotărâre, să corespundă unei concepții împărtășite de ansamblul statelor membre în ceea ce privește nivelul și modalitățile acestei protecții (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Omega, citată anterior, punctul 37). Întrucât această concepție poate varia de la un stat membru la altul, potrivit unor considerații în special de ordin moral sau cultural, trebuie să fie recunoscută statelor membre o marjă de apreciere certă.

45

Deși este adevărat că revine statelor membre, în lipsa armonizării comunitare, să aprecieze nivelul la care înțeleg să asigure protecția interesului în cauză, nu este mai puțin adevărat că această putere de apreciere trebuie să fie exercitată cu respectarea obligațiilor care decurg din dreptul comunitar.

46

Deși reglementarea în cauză în acțiunea principală corespunde nivelului de protecție a copilului pe care legiuitorul german a înțeles să o asigure pe teritoriul Republicii Federale Germania, este de asemenea necesar și ca mijloacele pe care aceasta le pune în aplicare să fie de natură a garanta realizarea acestui obiectiv și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

47

Nu există nicio îndoială că interzicerea vânzării și a cesiunii prin corespondență de videograme care nu au făcut obiectul unui control și al unei clasificări de către autoritatea națională competentă în scopul protecției minorilor și care nu conțin indicația, provenind de la această autoritate, a vârstei începând de la care pot fi vizionate constituie o măsură de natură să protejeze copilul împotriva informației și a materialelor care dăunează bunăstării acestuia.

48

În ceea ce privește domeniul de aplicare materială a interdicției în cauză, trebuie arătat că Legea privind protecția minorilor nu se opune oricărei forme de comercializare de videograme necontrolate. Într-adevăr, reiese din decizia de trimitere că sunt permise importul și vânzarea către adulți de astfel de videograme prin canale de distribuție care implică un contact personal între persoana care face livrarea și cumpărător și care permite astfel să se vegheze că accesul copiilor la aceste videograme nu este posibil. Având în vedere aceste elemente, rezultă că reglementarea în cauză în acțiunea principală nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul urmărit de statul membru în cauză.

49

În ceea ce privește procedura de control instituită de legiuitorul național pentru a proteja copilul împotriva informației și a materialelor care îi afectează bunăstarea, simpla împrejurare că un stat membru a optat pentru modalități de protecție diferite de cele adoptate de un alt stat membru nu poate avea incidență asupra aprecierii proporționalității dispozițiilor naționale adoptate în materie. Acestea trebuie apreciate doar în raport cu obiectivul în cauză și cu nivelul de protecție pe care statul membru în cauză înțelege să îl asigure (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 septembrie 1999, Läärä și alții, C-124/97, Rec., p. I-6067, punctul 36, și Hotărârea Omega, citată anterior, punctul 38).

50

Totuși, o astfel de procedură de control trebuie să fie ușor accesibilă, trebuie să poată fi finalizată în termene rezonabile și, dacă conduce la un refuz, decizia de refuz trebuie să poată face obiectul unei acțiuni în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 1992, Comisia/Franța, C-344/90, Rec., p. I-4719, punctul 9, precum și Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C-95/01, Rec., p. I-1333, punctul 35).

51

În speță, din observațiile prezentate de guvernul german în fața Curții pare să reiasă că procedura de control, de clasificare și de marcare a videogramelor stabilită de reglementarea în cauză în acțiunea principală îndeplinește condițiile citate la punctul anterior. Totuși, revine instanței de trimitere, care este sesizată cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, să verifice dacă acesta este cazul.

52

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 28 CE nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care interzice vânzarea și cesiunea prin corespondență de videograme care nu au făcut obiectul unui control și al unei clasificări de către autoritatea competentă în scopul protecției minorilor și care nu conțin o indicație, provenind de la această autoritate, a vârstei începând de la care pot fi vizionate, cu excepția cazului în care reiese că procedura de control, de clasificare și de marcare a videogramelor stabilită prin această reglementare nu este ușor accesibilă sau nu poate fi finalizată în termene rezonabile ori atunci când decizia de refuz nu poate face obiectul unei acțiuni în justiție.

53

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: