HOTĂRÂREA CURȚII

din 30 aprilie 1996(*)

„Interpretarea articolului 30 din Tratatul CE și a Directivei 83/189/CEE a Consiliului de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor și reglementărilor tehnice – Legislație națională în domeniul comercializării sistemelor și centralelor de alarmă – Aprobare administrativă prealabilă”

În cauza C‑194/94,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CE de tribunal de commerce din Liège (Belgia), în litigiile pendinte la această instanță între

CIA Security International SA

și

Signalson SA,

Securitel SPRL,

cu privire la interpretarea articolului 30 din Tratatul CE și a Directivei 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO L 109, p. 8), astfel cum a fost modificată prin Directiva 88/182/CEE a Consiliului din 22 martie 1988 (JO L 81, p. 75),

CURTEA,

compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, C. N. Kakouris, D. A. O. Edward și J.‑P. Puissochet, președinți de cameră, G. F. Mancini, J. C. Moitinho de Almeida, P. J. G. Kapteyn, C. Gulmann (raportor), J. L. Murray, H. Ragnemalm și L. Sevón, judecători,

avocat general: domnul M. B. Elmer,

grefier: doamna Louterman‑Hubeau, administrator principal,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru CIA Security International SA, de C. van Rutten, avocat în cadrul Baroului din Liège;

–        pentru Signalson SA, de V.‑V. Dehin, avocat în cadrul Baroului din Liège;

–        pentru Securitel SPRL, de J.‑L. Brandenberg, avocat în cadrul Baroului din Liège;

–        pentru guvernul belgian, de domnul J. Devadder, director în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent;

–        pentru guvernul german, de domnul E. Röder, Ministerialrat în cadrul Ministerului Federal al Economiei, în calitate de agent;

–        pentru guvernul olandez, de domnul A. Bos, consilier juridic, în calitate de agent;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de domnul S. Braviner, din cadrul Treasury Solicitor’s Department, și de doamna E. Sharpston, barrister, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii R. Wainwright, consilier juridic principal, și J.‑F. Pasquier, funcționar național pus la dispoziția Serviciului juridic, în calitate de agenți,

având în vedere raportul de ședință,

după ascultarea observațiilor orale ale CIA Security International SA, reprezentată de C. van Rutten, ale Signalson SA, reprezentată de V.-V. Dehin, ale guvernului belgian, reprezentat de doamna D. Jacob, consilier adjunct în cadrul Ministerului de Interne, în calitate de agent, ale guvernului olandez, reprezentat de domnul J. S. van den Oosterkamp, consilier juridic adjunct, ale guvernului Regatului Unit, reprezentat de domnul S. Braviner și de doamna E. Sharpston, și ale Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii R. Wainwright și J.-F. Pasquier, în ședința din 5 iulie 1995,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în ședința din 24 octombrie 1995,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin hotărârea din 20 iunie 1994, primită de Curte la 4 iulie 1994, tribunal de commerce din Liège a adresat Curții, în temeiul articolului 177 din Tratatul CE, șase întrebări preliminare privind interpretarea articolului 30 din același tratat și a Directivei 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO L 109, p. 8, denumită în continuare „Directiva 83/189”), astfel cum a fost modificată prin Directiva 88/182/CEE a Consiliului din 22 martie 1988 (JO L 81, p. 75).

2        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul litigiilor dintre societatea CIA Security International (denumită în continuare „CIA Security”), pe de o parte, și societățile Signalson (denumită în continuare „Signalson”) și Securitel (denumită în continuare „Securitel”), pe de altă parte, aceste trei societăți fiind întreprinderi de securitate în sensul Legii belgiene din 10 aprilie 1990 privind întreprinderile de pază, întreprinderile de securitate și serviciile interne de pază (denumită în continuare „Legea privind întreprinderile de securitate”).

3        În conformitate cu articolul 1 alineatul 3 din această lege, „este considerată întreprindere de securitate în sensul prezentei legi orice persoană fizică sau juridică care exercită o activitate care constă în furnizarea către terți, în mod permanent sau ocazional, de servicii de proiectare, instalare și întreținere a sistemelor și centralelor de alarmă”.

4        În conformitate cu articolul 1 alineatul 4 din Legea privind întreprinderile de securitate, „sistemele și centralele de alarmă menționate în prezentul articol sunt cele destinate prevenirii sau constatării infracțiunilor contra persoanelor sau bunurilor”.

5        Articolul 4 din aceeași lege prevede că „nimeni nu poate administra o întreprindere de securitate fără aprobarea prealabilă a ministrului de interne. Aprobarea nu se acordă decât în cazul în care întreprinderea îndeplinește dispozițiile prezentei legi și condițiile privind mijloacele financiare și echipamentele tehnice stabilite prin decret regal […]”.

6        Articolul 12 din Legea privind întreprinderile de securitate prevede că „sistemele și centralele de alarmă menționate la articolul 1 alineatul 4 și componentele acestora nu pot fi comercializate sau puse în orice alt mod la dispoziția utilizatorilor decât după ce sunt în prealabil autorizate conform unei proceduri care se stabilește prin decret regal […]”.

7        Această procedură a fost instituită prin Decretul regal din 14 mai 1991 de stabilire a procedurii de aprobare a sistemelor și centralelor de alarmă, menționate în Legea din 10 aprilie 1990 privind întreprinderile de pază, întreprinderile de securitate și serviciile interne de pază (denumit în continuare „Decretul din 14 mai 1991”).

8        Articolul 2 alineatul 1 din decretul menționat prevede că „în Belgia, niciun producător, importator, angrosist sau altă persoană fizică sau juridică nu poate comercializa sau pune în alt mod la dispoziția utilizatorilor echipamente noi dacă acestea nu au fost autorizate în prealabil de către o comisie instituită în acest scop, denumită în continuare «comisia pentru echipamente»”.

9        Rezultă din articolele 4-7 din Decretul din 14 mai 1991 că eventuala aprobare a echipamentelor este precedată de examinarea și testarea acestora.

10      Potrivit articolului 5, examinarea constă în identificarea echipamentului, verificarea circuitelor electronice prin compararea acestora cu documentele remise de producător și verificarea funcțiilor minime necesare. Testele efectuate pe echipamente, prevăzute la articolul 6 din Decretul din 14 mai 1991, privesc adecvarea funcțională, aspectul mecanic, fiabilitatea funcționării mecanice și/sau electronice, nereactivitatea la alarmele false, protecția împotriva fraudelor sau tentativelor de scoatere din funcțiune a echipamentului. În acest scop, echipamentul este supus testelor prevăzute în anexele 3 și 4 la decretul menționat.

11      Articolul 8 din Decretul din 14 mai 1991 prevede că „în cazul în care solicitantul dovedește pe baza documentelor necesare că echipamentul său a fost deja supus unor teste cel puțin echivalente cu cele descrise la articolul 7 într‑un laborator omologat dintr‑un alt stat membru al CEE potrivit normelor CEE și că a fost autorizat cu cel mult trei ani înainte de data cererii actuale, organismul menționat la articolul 4 alineatul 1 nu mai efectuează pentru acest echipament decât testele care nu au fost încă realizate în celălalt stat membru al CEE”.

12      Din dosarul cauzei rezultă, în plus, că Decretul din 14 mai 1991 nu a fost notificat Comisiei în conformitate cu procedura pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor tehnice prevăzută de Directiva 83/189, precum și că, în urma unui aviz motivat emis de Comisie în conformitate cu articolul 169 din Tratatul CEE, în luna februarie 1993, guvernul belgian a notificat un nou proiect de decret regal de stabilire a procedurii de aprobare a sistemelor și centralelor de alarmă. Acest proiect, adoptat la 31 martie 1994, este în esență identic cu Decretul din 14 mai 1991, pe care îl abrogă, precizându‑se cu toate acestea că articolul 8 din Decretul din 14 mai 1991 a fost modificat conform sugestiilor făcute de Comisie.

13      Cele trei societăți din acțiunea principală sunt societăți concurente, având ca obiect principal de activitate comercială fabricarea și comercializarea sistemelor și centralelor de alarmă.

14      Prin cereri formulate la 21 ianuarie 1994, CIA Security a solicitat tribunal de commerce din Liège să dispună obligarea societăților Signalson și Securitel la încetarea practicilor neloiale inițiate în ianuarie 1994. CIA Security și‑a întemeiat cererile pe articolele 93 și 95 din Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale, care interzice actele care contravin uzanțelor comerciale loiale. CIA Security a susținut că a fost calomniată de Signalson și Securitel, care au pretins, printre altele, că unul dintre sistemele antiefracție pe care le comercializa – sistemul Andromède – nu îndeplinește condițiile prevăzute de legislația belgiană în materie de sisteme de securitate.

15      Signalson și Securitel au depus cereri reconvenționale, solicitând, în principal, aplicarea interdicției de continuare a activității CIA Security, întrucât aceasta nu este autorizată ca întreprindere de securitate și comercializează un sistem de alarmă care nu este aprobat.

16      Tribunal de commerce din Liège, în cuprinsul încheierii sale, a considerat că, deși cererile principale și reconvenționale vizează sancționarea practicilor neloiale interzise de Legea privind practicile comerciale, aceste practici trebuie totuși evaluate în funcție de prevederile Legii întreprinderilor de securitate și ale Decretului din 14 mai 1991.

17      Instanța de trimitere a constatat în continuare, pe de o parte, că, în cazul în care CIA Security a încălcat Legea privind întreprinderile de securitate și Decretul din 14 mai 1991, acțiunile în justiție introduse de aceasta pot fi declarate inadmisibile pentru lipsa calității procesuale și a interesului de a exercita acțiunea și, pe de altă parte, că, în cazul în care Legea privind întreprinderile de securitate și Decretul din 14 mai 1991 sunt incompatibile cu dreptul comunitar, Signalson și Securitel nu își vor putea întemeia cererile reconvenționale vizând încetarea activității pe aceste norme.

18      Întrucât avea îndoieli asupra compatibilității reglementării belgiene în cauză cu articolul 30 din tratat și întrucât constatase că această reglementare nu a fost, înainte de adoptare, notificată Comisiei în conformitate cu Directiva 83/189, tribunal de commerce din Liège a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Legea din 10 aprilie 1990 privind întreprinderile de pază, întreprinderile de securitate și serviciile interne de pază, în special articolele 4 și 12, creează restricții cantitative la import sau conține măsuri cu efect echivalent unei restricții cantitative interzise prin articolul 30 din Tratatul CEE?

2)      Decretul regal din 14 mai 1991 de stabilire a procedurii de aprobare a sistemelor și centralelor de alarmă menționate în Legea din 10 aprilie 1990, în special articolele 2 și 8, este compatibil cu articolul 30 din tratat care interzice restricțiile cantitative la import, precum și măsurile cu efect echivalent unei restricții cantitative?

3)      Legea din 10 aprilie 1990 menționată anterior, în special articolele 4 și 12, conține reglementări tehnice care ar fi trebuit comunicate în prealabil Comisiei în conformitate cu articolul 8 din Directiva 83/189/CEE?

4)      Decretul regal din 14 mai 1991, în special articolele 2 și 8, conține reglementări tehnice care ar fi trebuit comunicate în prealabil Comisiei în conformitate cu articolul 8 din Directiva 83/189/CEE?

5)      Dispozițiile din Directiva 83/189/CEE a Consiliului de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice, în special articolele 8 și 9, sunt necondiționate și suficient de precise pentru a putea fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale?

6)      Dreptul comunitar și protecția datorată unui particular în aplicarea acestuia impun unei instanțe naționale obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost comunicată Comisiei de către statul membru care a adoptat‑o, în conformitate cu obligația prevăzută la articolul 8 din Directiva 83/189/CEE a Consiliului?”

 Observații preliminare

19      Cu titlu introductiv, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu susținerile guvernului belgian, ale Signalson și ale Securitel, orice întrebare privind compatibilitatea Decretului din 14 mai 1991 cu dreptul comunitar a rămas fără obiect, din moment ce, în cadrul tipului de procedură cu care este sesizată, instanța națională trebuie să aplice legea în vigoare la momentul judecării cauzei iar după introducerea acțiunii, Decretul din 14 mai 1991 a fost înlocuit cu Decretul regal din 31 martie 1994, care ar fi, în opinia Comisiei, conform dreptului comunitar.

20      Acest punct de vedere nu poate fi primit. Astfel, din jurisprudența Curții rezultă că instanța națională este competentă să stabilească sfera de aplicare a dispozițiilor naționale și modul în care acestea trebuie aplicate (a se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C‑45/94, Rec., p. I‑4385, punctul 26). Întrucât instanța națională este cea mai bine plasată să aprecieze, în considerarea particularităților litigiilor, necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, întrebările preliminare nu pot fi considerate ca rămase fără obiect pentru motivul că Decretul din 14 mai 1991 a fost înlocuit cu Decretul regal din 31 martie 1994.

21      Astfel fiind, trebuie să se răspundă mai întâi la a treia, la a patra, la a cincea și la a șasea întrebare preliminară.

 Cu privire la a treia și la a patra întrebare

22      Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă dispoziții precum cele cuprinse în articolele 4 și 12 din Legea privind întreprinderile de securitate și în Decretul din 14 mai 1991 reprezintă reglementări tehnice care ar fi trebuit notificate Comisiei, înainte de a fi adoptate, în conformitate cu articolul 8 din Directiva 83/189.

23      Noțiunea „reglementare tehnică” este definită la articolul 1 punctul 5 din Directiva 83/189 ca „specificațiile tehnice, inclusiv dispozițiile administrative relevante, a căror respectare este obligatorie, de iure sau de facto, în cazul comercializării sau al utilizării într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia, cu excepția celor stabilite de autoritățile locale”. În conformitate cu punctul 1 al aceluiași articol, „«specificații tehnice» înseamnă o specificație inclusă într‑un document care stabilește caracteristicile obligatorii pentru un produs, cum ar fi nivelele de calitate, performanță, securitate, dimensiuni, inclusiv cerințele care se aplică produsului cu privire la terminologia, simbolurile, încercările și metodele de încercare, ambalarea, marcarea și etichetarea […]”.

24      Trebuie mai întâi să se verifice dacă o dispoziție, precum cea cuprinsă la articolul 4 din Legea privind întreprinderile de securitate, reprezintă o reglementare tehnică în sensul Directivei 83/189.

25      Răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ, din moment ce reglementările tehnice sunt, în sensul Directivei 83/189, specificații care definesc caracteristicile produselor, iar articolul 4 se limitează să prevadă condițiile pentru înființarea întreprinderilor de securitate.

26      În privința dispozițiilor din Decretul din 14 mai 1991, trebuie reamintit faptul că acesta conține norme detaliate care definesc, printre altele, condițiile privind testele care vizează calitatea și buna funcționare care trebuie îndeplinite pentru ca un sistem sau o centrală de alarmă să poată fi aprobate și comercializate în Belgia. Aceste norme constituie, așadar, reglementări tehnice în sensul Directivei 83/189.

27      În ceea ce privește articolul 12 din Legea privind întreprinderile de securitate, trebuie amintit faptul că acesta prevede că produsele în cauză nu pot fi comercializate decât după ce au fost în prealabil aprobate potrivit unei proceduri care trebuie stabilită prin decret regal. Această procedură a fost stabilită prin Decretul din 14 mai 1991.

28      Potrivit Comisiei și CIA Security, articolul 12 din lege constituie o reglementare tehnică în sensul directivei, în timp ce Signalson, guvernul Regatului Unit și guvernul belgian, în observațiile lor scrise, arată că acest articol nu este altceva decât o lege‑cadru, care nu cuprinde nicio reglementare tehnică în sensul Directivei 83/189.

29      În această privință, este important să se constate că o normă este considerată reglementare tehnică, în sensul Directivei 83/189, atunci când produce efecte juridice proprii. În cazul în care, conform dreptului național, norma se limitează la a constitui temeiul unei abilitări pentru adoptarea reglementărilor administrative care să conțină norme obligatorii pentru persoanele interesate, neavând, în sine, nici un efect juridic pentru particulari, norma nu constituie o reglementare tehnică în sensul directivei (a se vedea Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Germania, C‑317/92, Rec., p. I‑2039, punctul 26). Trebuie amintit în acest context că, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 83/189, statele membre trebuie să comunice, în același timp cu proiectul de reglementare tehnică, temeiul legal în cazul în care cunoașterea acestuia este necesară pentru a se aprecia sfera de aplicare a proiectului.

30      În schimb, o normă trebuie să fie calificată ca reglementare tehnică în sensul Directivei 83/189 atunci când, astfel cum a precizat guvernul belgian în cadrul ședinței, obligă întreprinderile interesate să solicite o aprobare prealabilă pentru echipamentele lor, chiar dacă reglementările administrative prevăzute nu au fost adoptate.

31      În consecință, trebuie să se răspundă la a treia și la a patra întrebare preliminară că o normă precum articolul 4 din Legea privind întreprinderile de securitate nu constituie o reglementare tehnică în sensul Directivei 83/189, în timp ce dispoziții precum cele conținute în Decretul regal din 14 mai 1991 constituie reglementări tehnice, iar calificarea unei norme precum articolul 12 din Legea privind întreprinderile de securitate depinde de efectele sale juridice potrivit dreptului național.

 Cu privire la a cincea și la a șasea întrebare

32      Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 83/189, în special articolele 8 și 9, sunt necondiționate și suficient de precise pentru a putea fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale, cărora le revine obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată în conformitate cu directiva.

33      Articolul 8 alineatele (1) și (2) din directivă prevede:

„(1) Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care acesta transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, statele membre înaintează Comisiei o scurtă expunere a motivelor care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiect. După caz, statele membre comunică, în același timp, textul principalelor acte cu putere de lege sau normelor administrative aflate în legătură directă, în cazul în care pentru evaluarea implicațiilor proiectului de reglementare tehnică este necesară cunoașterea acestui text.

Comisia notifică de îndată celelalte state membre cu privire la proiect; de asemenea, aceasta poate înainta proiectul comitetului prevăzut la articolul 5 și, după caz, comitetului care răspunde de domeniul respectiv.

(2) Comisia și statele membre pot face observații adresate statului membru care a înaintat proiectul reglementării tehnice; statul membru în cauză ține seama, pe cât posibil, de aceste observații în pregătirea ulterioară a reglementării tehnice.” [traducere neoficială]

34      În conformitate cu articolul 9 din directivă,

„(1) Fără a aduce atingere alineatelor (2) și (2a), statele membre amână adoptarea proiectului unei reglementări tehnice cu șase luni de la data comunicării prevăzute la articolul 8 alineatul (1), în cazul în care Comisia sau un alt stat membru formulează un aviz detaliat în termen de trei luni de la acea dată în sensul că măsura avută în vedere trebuie modificată în vederea eliminării sau limitării obstacolelor în calea liberei circulații a bunurilor care ar putea eventual decurge din aceasta. Statul membru în cauză raportează Comisiei cu privire la acțiunea pe care o propune în urma avizelor detaliate. Comisia își exprimă punctul de vedere cu privire la această reacție.

(2) Termenul prevăzut la alineatul (1) este de douăsprezece luni în cazul în care Comisia, în intervalul de trei luni de la comunicarea prevăzută la articolul 8 alineatul (1), își anunță intenția de a propune sau de a adopta o directivă cu privire la problema respectivă.

(2a) În cazul în care Comisia constată că o comunicare de tipul celei menționate la articolul 8 alineatul (1) privește o materie acoperită de o propunere de directivă sau de regulament prezentată Consiliului, notifică statului membru în cauză această constatare în termen de trei luni de la această comunicare.

Statele membre se abțin de la adoptarea reglementărilor tehnice cu privire la un domeniu acoperit de o propunere de directivă sau de regulament prezentată Consiliului de către Comisie înainte de comunicarea prevăzută la articolul 8 alineatul (1), într‑un interval de timp de douăsprezece luni de la data prezentării propunerii menționate.

Recurgerea la alineatele (1), (2) și (2a) din prezentul articol nu poate fi cumulativă.

(3) Alineatele (1), (2) și (2a) nu se aplică în acele cazuri în care, din motive de urgență, referitoare la protecția sănătății publice sau a siguranței publice, la protecția animalelor sau a plantelor, un stat membru este obligat să elaboreze reglementările tehnice într‑un interval de timp foarte scurt, pentru a le aplica de îndată, fără să fie posibile consultări. Statul membru explică în comunicarea la care se face referire la articolul 8 motivele care au determinat urgența măsurilor luate. În cazul aplicării incorecte a acestei proceduri, Comisia ia măsurile adecvate.” [traducere neoficială]

35      Articolul 10 din directivă prevede că „articolele 8 și 9 nu se aplică atunci când statele membre își îndeplinesc obligațiile care rezultă din directivele și regulamentele comunitare; de asemenea, aceste articole nu se aplică obligațiilor care rezultă din acorduri internaționale care au ca rezultat adoptarea specificațiilor tehnice uniforme în cadrul Comunității”. [traducere neoficială]

36      Trebuie amintit faptul că, în 1986, într‑o comunicare (86/C 245/05, JO 1986, C 245, p. 4), Comisia și‑a definit poziția cu privire la aspectul ridicat de tribunal de commerce din Liège în cadrul ultimelor două întrebări. În această comunicare, Comisia a constatat, pe de o parte, că directiva le conferă, atât ei, cât și statelor membre, un rol important, permițându‑le să împiedice apariția unor noi obstacole tehnice în calea schimburilor comerciale, iar pe de altă parte, că obligațiile statelor membre instituite prin directivă sunt clare și fără echivoc în măsura în care:

–        statele membre trebuie să comunice toate proiectele de reglementări tehnice care intră sub incidența directivei;

–        ele trebuie să amâne în mod automat cu trei luni adoptarea proiectelor de reglementări tehnice, cu excepția cazurilor speciale menționate la articolul 9 alineatul (3);

–        statele membre trebuie să amâne adoptarea proiectelor de reglementări tehnice cu o perioadă suplimentară de trei până la nouă luni în cazul în care au fost ridicate obiecții sau se preconizează un text legislativ comunitar.

Comisia a constatat în final că, în cazul în care statele membre nu ar respecta obligațiile care decurg din directivă, acest lucru ar afecta grav dispozitivul de realizare a pieței interne, antrenând riscul unor efecte negative asupra schimburilor comerciale.

37      Din comunicare rezultă că, pe baza acestor constatări, Comisia consideră că „în cazul în care un stat membru adoptă o reglementare tehnică care intră sub incidența dispozițiilor Directivei 83/189 fără a comunica proiectul Comisiei și fără a respecta obligația de statu quo, reglementarea adoptată în acest mod nu poate fi executorie în privința terților în temeiul sistemului legislativ al statului membru în cauză. Comisia consideră, prin urmare, că părțile aflate în litigiu au dreptul de a se aștepta ca instanțele naționale să refuze punerea în aplicare a reglementărilor tehnice naționale care nu au fost comunicate conform cerințelor din legislația comunitară”. [traducere neoficială]

38      În prezenta cauză, Comisia și‑a menținut această interpretare a Directivei 83/189, interpretare la care s‑a raliat CIA International.

39      Guvernele german, olandez și al Regatului Unit se opun acestei interpretări și consideră, dimpotrivă, că reglementările tehnice în sensul Directivei 83/189 pot fi opuse particularilor, chiar dacă au fost adoptate fără a se respecta obligațiile prevăzute în directivă. Argumentarea pe care se întemeiază această interpretare va fi examinată în continuare.

40      Trebuie subliniat, cu titlu introductiv, că Directiva 83/189 are drept scop, prin intermediul unui control preventiv, să protejeze libera circulație a mărfurilor, care reprezintă unul dintre fundamentele Comunității. Acest control este util în măsura în care reglementările tehnice care intră sub incidența directivei pot constitui obstacole în calea comerțului cu mărfuri între statele membre, aceste obstacole neputând fi admise decât în cazurile în care sunt necesare pentru îndeplinirea unor cerințe imperative legate de atingerea unui obiectiv de interes general. Controlul instituit prin directivă este eficient în măsura în care toate proiectele de reglementări tehnice care intră sub incidența acesteia trebuie notificate și în care adoptarea și intrarea în vigoare a acestor reglementări – în afară de cele a căror urgență justifică o excepție – trebuie suspendate pe parcursul perioadelor stabilite la articolul 9.

41      Notificarea și perioada de suspendare oferă, așadar, Comisiei și celorlalte state membre posibilitatea, pe de o parte, de a constata dacă proiectul în cauză creează obstacole în calea schimburilor comerciale care contravin Tratatului CE sau obstacole care trebuie evitate prin adoptarea de măsuri comune sau armonizate și, pe de altă parte, de a propune modificări ale măsurilor naționale proiectate. Această procedură permite pe de altă parte Comisiei să propună sau să adopte standarde comunitare de reglementare a domeniului care face obiectul măsurii preconizate.

42      Trebuie constatat în continuare că, potrivit unei jurisprudențe constante, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca necondiționate și suficient de precise, pot fi invocate împotriva oricărei dispoziții naționale neconforme cu directiva (a se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec., p. 53, și Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357).

43      Conform susținerilor guvernului Regatului Unit, dispozițiile Directivei 83/189 nu îndeplinesc aceste criterii, dat fiind, în special, faptul că procedura de notificare conține mai multe elemente imprecise.

44      Acest punct de vedere nu poate fi adoptat. Astfel, articolele 8 și 9 din Directiva 83/189 prevăd o obligație precisă pentru statele membre de a notifica Comisiei proiectele de reglementări tehnice înainte de adoptarea acestora. În consecință, întrucât aceste articole sunt necondiționate și suficient de precise din punctul de vedere al conținutului, ele pot fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale.

45      Mai trebuie examinate consecințele juridice care trebuie să decurgă din neîndeplinirea de către statele membre a obligației de notificare și, mai exact, dacă Directiva 83/189 trebuie interpretată în sensul că neîndeplinirea obligației de notificare, care constituie un viciu de procedură în adoptarea reglementărilor tehnice în cauză, antrenează inaplicabilitatea acestor reglementări tehnice, astfel încât acestea nu pot fi opuse particularilor.

46      Guvernele german, olandez și al Regatului Unit consideră, în această privință, că Directiva 83/189 vizează exclusiv relațiile dintre statele membre și Comisie, că se limitează la instituirea unor obligații de procedură pe care statele membre trebuie să le respecte la adoptarea reglementărilor tehnice, competența lor în adoptarea normelor în cauză ulterior perioadei de suspendare rămânând cu toate acestea neafectată, și, în cele din urmă, că aceasta nu conține nicio dispoziție expresă privind eventualele efecte care să sancționeze nerespectarea obligațiilor de procedură menționate.

47      Trebuie, mai întâi, subliniat, în acest context, că niciunul dintre aceste elemente nu împiedică faptul că nerespectarea dispozițiilor Directivei 83/189 determină inaplicabilitatea reglementărilor tehnice în cauză.

48      O asemenea consecință a neîndeplinirii obligațiilor care decurg din Directiva 83/189 nu depinde de o dispoziție expresă în acest sens. După cum s‑a arătat deja, este cert că obiectivul directivei este acela de a proteja libera circulație a mărfurilor prin intermediul unui control preventiv și că obligația de notificare constituie un mijloc esențial de realizare a acestui control comunitar. Eficiența acestui control va fi mai mare în măsura în care directiva este interpretată în sensul că neîndeplinirea obligației de notificare constituie un viciu de procedură substanțial care determină inaplicabilitatea reglementărilor tehnice în cauză în privința particularilor.

49      În continuare, trebuie subliniat că această interpretare a directivei este conformă cu Hotărârea din 13 iulie 1989, Enichem Base și alții (380/87, Rec., p. 2491, punctele 19-24). În această hotărâre, în care Curtea s‑a pronunțat asupra obligației statelor membre de a comunica Comisiei proiectele de reglementare naționale care intră în domeniul de aplicare al unui articol din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), Curtea a constatat că nici modul de redactare, nici scopul dispoziției examinate nu permiteau să se considere că nerespectarea obligației de comunicare care incumbă statelor membre antrenează, în sine, nelegalitatea reglementărilor adoptate în acest mod. În această privință, Curtea a arătat în mod expres că dispoziția în cauză se mărginea la impunerea unei obligații de comunicare prealabilă care nu condiționa intrarea în vigoare a reglementărilor preconizate de acordul sau de lipsa opoziției din partea Comisiei și prin care nu se instituia o procedură de control comunitar pentru proiectele în cauză. Curtea a concluzionat, așadar, că dispoziția examinată privea relațiile dintre statele membre și Comisie, dar că, în schimb, ea nu dădea naștere niciunui drept al particularilor susceptibil de a fi încălcat în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a obligației de a comunica în prealabil Comisiei proiectele sale de reglementare.

50      În prezenta cauză, dimpotrivă, scopul directivei nu este doar acela de a informa Comisia, ci tocmai, după cum s‑a constatat deja la punctul 41 din prezenta hotărâre, ca într‑un cadru mai general să fie eliminate sau să fie limitate obstacolele în calea comerțului, să fie informate celelalte state membre cu privire la reglementările tehnice preconizate de un anumit stat, să fie acordat Comisiei și celorlalte state membre timpul necesar pentru a reacționa și a propune modificări care să permită diminuarea restricțiilor privind libera circulație a mărfurilor care decurg din măsura prevăzută și să se lase Comisiei timpul necesar pentru a propune o directivă de armonizare. Pe de altă parte, modul de redactare a articolelor 8 și 9 din Directiva 83/189 este clar din moment ce acestea prevăd o procedură de control comunitar pentru proiectele de reglementare naționale și condiționarea datei de punere în aplicare a acestora de acordul sau de lipsa opoziției Comisiei.

51      În sfârșit, trebuie analizat dacă, astfel cum a observat în special guvernul Regatului Unit, există motive specifice ce decurg din Directiva 83/189 care să se opună interpretării acesteia în sensul că reglementările tehnice adoptate cu încălcarea dispozițiilor directivei sunt inaplicabile terților.

52      În această privință, s‑a arătat, printre altele, că inopozabilitatea acestor norme față de terți ar crea un vid legislativ în ordinea juridică națională în cauză și ar putea, prin urmare, genera inconveniente grave, în mod special în cazul în care această inopozabilitate privește reglementări din domeniul securității.

53      Această argumentare nu poate fi primită. Astfel, un stat membru poate recurge la procedura de urgență prevăzută la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 83/189 atunci când, pentru motivele definite de această dispoziție, apreciază ca necesar să elaboreze în termen foarte scurt reglementări tehnice care trebuie adoptate și care trebuie să intre în vigoare de îndată, fără ca o consultare să fie posibilă.

54      Având în vedere considerațiile care precedă, se impune a concluziona că Directiva 83/189 trebuie interpretată în sensul că neîndeplinirea obligației de notificare determină inaplicabilitatea reglementărilor tehnice în cauză, astfel încât acestea nu pot fi opuse particularilor.

55      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a cincea și la șasea întrebare că articolele 8 și 9 din Directiva 83/189 trebuie interpretate în sensul că particularii pot să le invoce în fața instanțelor naționale, cărora le incumbă obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată conform directivei.

 Cu privire la primele două întrebări

56      Prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 30 din tratat se opune unor dispoziții naționale precum articolele 4 și 12 din Legea privind întreprinderile de securitate și Decretul din 14 mai 1991.

57      Având în vedere răspunsurile la a treia, la a patra, la a cincea și la a șasea întrebare preliminară, nu este necesar să se răspundă la primele două întrebări preliminare în măsura în care privesc articolul 12 din Legea privind întreprinderile de securitate și Decretul din 14 mai 1991, acestea nefiind opozabile particularilor. Prin urmare, trebuie să se răspundă numai la acea parte a primei întrebări preliminare prin care se solicită să se stabilească dacă o dispoziție precum articolul 4 din Legea privind întreprinderile de securitate, potrivit căreia nimeni nu poate administra o întreprindere de securitate fără aprobarea ministrului de interne, este compatibilă cu articolul 30 din tratat.

58      În această privință, trebuie observat că o asemenea dispoziție, din moment ce impune o condiție pentru ca o întreprindere să poată fi constituită și să își poată desfășura activitatea de întreprindere de securitate, nu intră în mod direct în domeniul de aplicare al articolului 30 din tratat, care privește libera circulație a mărfurilor între statele membre. În plus, trebuie să se constate că dosarul nu conține nici cea mai mică indicație potrivit căreia o asemenea dispoziție ar avea efecte restrictive asupra liberei circulații a mărfurilor sau ar fi, pe de altă parte, contrară dreptului comunitar.

59      Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că articolul 30 din tratat nu se opune unei dispoziții naționale precum articolul 4 din Legea privind întreprinderile de securitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

60      Cheltuielile efectuate de către guvernele belgian, german, olandez și de cel al Regatului Unit, precum și de către Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările care i‑au fost adresate, prin hotărârea din 20 iunie 1994, de tribunal de commerce din Liège, hotărăște:

1)      O normă precum articolul 4 din Legea belgiană din 10 aprilie 1990 privind întreprinderile de pază, întreprinderile de securitate și serviciile interne de pază nu constituie o reglementare tehnică în sensul Directivei 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 88/182/CEE a Consiliului din 22 martie 1988, în timp ce dispoziții precum cele conținute în Decretul regal belgian din 14 mai 1991 de stabilire a procedurii de aprobare a sistemelor și centralelor de alarmă menționate în Legea din 10 aprilie 1990 constituie reglementări tehnice, iar calificarea unei norme precum articolul 12 din Legea din 10 aprilie 1990 menționată anterior depinde de efectele sale juridice potrivit dreptului național.

2)      Articolele 8 și 9 din Directiva 83/189, astfel cum a fost modificată prin Directiva 88/182, trebuie interpretate în sensul că particularii pot să le invoce în fața instanțelor naționale, cărora le incumbă obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată conform directivei.

3)      Articolul 30 din tratat nu se opune unei dispoziții naționale precum articolul 4 din Legea din 10 aprilie 1990, menționată anterior.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 30 aprilie 1996.

* Limba de procedură: franceza.