–

pentru K, L, M și N, de C. M. G. M. Raafs, advocaat;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și A. Hanje, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul danez, de D. Elkan, în calitate de agent;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și A. Hoesch, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elvețian, de V. Michel, ministru, și L. Lanzrein, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Katsimerou, S. Noë și F. Wilman, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4, a articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 5 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între K, L, M și N, resortisanți ai unei țări terțe, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii prin care a fost respinsă cererea lor de permis de ședere prevăzut de dreptul neerlandez și s‑a constatat caracterul ilegal al șederii lor pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos, precum și cu executarea, în consecință, a unei decizii de returnare adoptate anterior în cadrul unei proceduri de protecție internațională.

3

Considerentele (6), (8), (15) și (23) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 1 din această directivă:

„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală [pe teritoriul unui stat membru], în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar, precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

5

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată precizează că aceasta din urmă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

6

Articolul 3 din aceeași directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

7

Articolul 5 din Directiva 2008/115, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

8

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Decizia de returnare”, prevede la alineatele (1), (4) și (6):

„(1)   Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

[…]

(4)   Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere.

[…]

(6)   Prezenta directivă nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea șederii legale împreună cu o decizie de returnare și/sau o decizie de îndepărtare și/sau o interdicție de intrare în cadrul unei singure decizii sau act administrativ sau judiciar, conform prevederilor legislațiilor lor naționale, fără a aduce atingere garanțiilor procedurale disponibile în temeiul capitolului III și în temeiul altor dispoziții pertinente din dreptul comunitar și național.”

9

Articolul 9 din directiva menționată, intitulat „Amânarea îndepărtării”, prevede la alineatul (1) următoarele:

„Statele membre amână îndepărtarea:

10

Potrivit articolului 12 alineatul (1) primul paragraf din aceeași directivă, „[d]eciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile”.

11

Articolul 13 din Directiva 2008/115, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatele (1) și (2) următoarele:

„(1)   Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

(2)   Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.

[…]”

12

Articolul 8:69 din Algemene wet bestuursrecht (Codul administrativ), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul administrativ”), prevede:

„1.   Instanța sesizată se pronunță întemeindu‑se pe acțiune, pe înscrisurile prezentate, pe cercetarea prealabilă și pe cercetarea cauzei în ședință.

2.   Instanța completează din oficiu motivele de drept.

3.   Instanța poate completa din oficiu situația de fapt.”

13

La 16 martie 2011, K și L, care sunt surori, precum și părinții lor, M și N, toți resortisanți ai unei țări terțe, au depus o cerere de protecție internațională. La 9 august 2012, această cerere a făcut obiectul unei decizii de respingere care a rămas definitivă, însoțită de o decizie de returnare (denumită în continuare „decizia din 9 august 2012”). Această din urmă decizie a fost adoptată după o apreciere de către autoritatea administrativă competentă, în aplicarea principiului nereturnării, a eventualului risc de tortură sau de pedepse sau tratamente inumane și degradante căruia i‑ar fi expuși reclamanții din litigiul principal în cazul executării deciziei menționate și al îndepărtării către această țară terță.

14

La 10 mai 2016, reclamanții din litigiul principal au introdus o cerere de permis de ședere prevăzut de un regim național aplicabil copiilor aflați în situație de ședere pe termen lung. Această cerere a fost respinsă printr‑o decizie adoptată la 16 iunie 2016, rămasă definitivă ca urmare a respingerii, la 17 ianuarie 2017, a căilor de atac formulate împotriva acestei decizii.

15

La 18 februarie 2019, aceștia au introdus o nouă cerere de acordare a unui permis de ședere în temeiul unui alt regim național aplicabil copiilor aflați în situație de ședere pe termen lung. Printr‑o decizie din 8 octombrie 2019, secretarul de stat pentru justiție și securitate a respins această cerere. În consecință, acesta a constatat, pe de o parte, că șederea reclamanților din litigiul principal pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos era ilegală și, pe de altă parte, că decizia din 9 august 2012 trebuia executată.

16

Reclamanții din litigiul principal au formulat o contestație împotriva deciziei din 8 octombrie 2019, care a fost respinsă printr‑o decizie din 12 noiembrie 2020 (denumită în continuare „decizia din 12 noiembrie 2020”), și au declarat apel împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), care este instanța de trimitere. Aceasta din urmă a admis cererea lor de măsuri provizorii având ca obiect autorizarea lor să aștepte soluționarea acestui apel pe teritoriul național și a suspendat executarea deciziei de returnare din 9 august 2012.

17

Instanța de trimitere precizează că autoritatea administrativă care a adoptat decizia din 12 noiembrie 2020, ce face obiectul litigiului principal, nu a apreciat dacă executarea deciziei din 9 august 2012, adoptată împotriva reclamanților din litigiul principal, respecta principiul nereturnării.

18

De altfel, această instanță arată, pe de o parte, că prin cererea lor de acordare a unui permis de ședere prevăzut de dreptul național, datată 18 februarie 2019, reclamanții din litigiul principal urmăreau să obțină autorizația de a continua să își ducă viața privată în Țările de Jos. Ea arată, pe de altă parte, că unul dintre argumentele în susținerea acestei cereri este că K și L s‑au „occidentalizat”, întrucât au crescut pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos și au adoptat normele și valorile care prevalează în acest stat membru, astfel încât se tem că, în ipoteza în care ar trebui să se întoarcă în țara de origine, s‑ar afla într‑o situație pe care principiul nereturnării, enunțat la articolul 5 din Directiva 2008/115, o interzice.

19

Instanța de trimitere arată că un asemenea argument nu fusese invocat în susținerea cererii de protecție internațională prezentate la 16 martie 2011, dar că el este susceptibil să fie examinat în raport cu normele în materie de protecție internațională și, prin urmare, poate determina autoritatea care este competentă să efectueze o astfel de examinare să le recunoască lui K și lui L, dacă este cazul, statutul de refugiat, în sensul Convenției de la Geneva. În această privință, instanța menționată face trimitere la cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 11 iunie 2024, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Femei care se identifică cu valoarea egalității între femei și bărbați) (C‑646/21, EU:C:2024:487), ce era pendinte în fața Curții la data depunerii cererii de decizie preliminară în prezenta cauză.

20

Ea adaugă că K și L au decis să nu introducă o nouă cerere de protecție internațională prin care să prezinte unei astfel de autorități argumentul întemeiat pe pretinsa lor „occidentalizare” și, prin urmare, pe temerea lor de a fi persecutate din acest motiv, chiar dacă le era oferită o asemenea posibilitate, atât timp cât era pendinte calea de atac referitoare la cererea lor de permis de ședere prevăzut de dreptul național. Instanța de trimitere mai precizează că dreptul național nu exclude ca un astfel de argument să fi putut fi invocat de K și de L în susținerea cererii lor de permis de ședere prevăzut de dreptul național și ca autoritatea care a adoptat decizia din 12 noiembrie 2020 să le fi putut acorda, pe acest temei, un „permis de ședere obișnuit”.

21

În acest context, instanța de trimitere se întreabă, în primul rând, dacă articolul 5 din Directiva 2008/115, care, coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă, „conține o obligație enunțată în mod clar, fără excepție sau rezervă”, pentru statele membre de a respecta principiul nereturnării atunci când pun în aplicare această directivă, trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea administrativă competentă constată că un resortisant al unei țări terțe se află în situație de ședere ilegală și dispune executarea, în privința sa, a unei decizii de returnare adoptate anterior în cadrul unei proceduri de protecție internațională, această autoritate este obligată să reexamineze această decizie de returnare în raport cu principiul nereturnării, efectuând o apreciere actualizată a riscului la care este expus destinatarul acesteia de a fi expus torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante în cazul îndepărtării către această țară terță.

22

În această privință, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că în practica juridică națională îndepărtarea nu este dispusă printr‑o decizie sau printr‑un act distinct de decizia de returnare. Aceasta din urmă impune, așadar, nu numai o obligație de returnare resortisantului unei țări terțe care este destinatarul său, ci și obligația autorității administrative competente de a efectua transportul fizic în afara statului membru în cazul refuzului de a respecta această obligație de returnare.

23

Această instanță subliniază, pe de altă parte, că, deși, potrivit practicii naționale, riscul de încălcare a principiului nereturnării este apreciat în mod sistematic în cadrul unei proceduri de protecție internațională, acest lucru nu se întâmplă totuși într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, caracterizată prin respingerea unei cereri de permis de ședere prevăzut de dreptul național. Această respingere ar avea astfel drept consecință ilegalitatea șederii resortisantului în cauză al unei țări terțe și o obligație de returnare impusă acestuia din urmă.

24

În al doilea rând, în măsura în care eventuala confirmare de către instanța de trimitere a legalității deciziei din 12 noiembrie 2020 de respingere a cererii de permis de ședere prevăzut de dreptul național va determina caracterul ilegal al șederii reclamanților din litigiile principale pe teritoriul statului membru în cauză și, prin urmare, executarea deciziei din 9 august 2012 a cărei suspendare încetează ca urmare a acestui fapt, instanța menționată se întreabă dacă articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat nu numai cu articolul 19 alineatul (2) din cartă, ci și cu articolul 47 din aceasta o obligă să controleze respectarea principiului nereturnării de către autoritatea administrativă care a stabilit executarea acestei decizii de returnare și, dacă este cazul, să examineze din oficiu riscul de încălcare a acestui principiu.

25

În această privință, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la aplicabilitatea în domeniul în discuție a articolului 8:69 din Codul administrativ, care definește în termeni generali competențele din oficiu ale instanței administrative. Aceasta arată de asemenea că, în practica națională, instanțele nu sunt ținute să constate din oficiu o încălcare a principiului nereturnării garantat de articolul 5 din Directiva 2008/115.

26

Instanța de trimitere se întreabă astfel dacă motivele care au determinat Curtea să declare în Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică) (C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858), că exercitarea unui control de către o autoritate judiciară cu privire la respectarea condițiilor de legalitate a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe care decurg din dreptul Uniunii trebuie să determine autoritatea respectivă să constate din oficiu, pe baza elementelor din dosar care i‑au fost aduse la cunoștință, așa cum au fost completate sau clarificate în cursul procedurii contradictorii desfășurate în fața sa, eventuala nerespectare a unei condiții de legalitate care nu a fost invocată de persoana în cauză se aplică prin analogie obligației de a respecta principiul nereturnării cu ocazia executării unei decizii de returnare precum cea în discuție în litigiul principal. În plus, aceasta se întreabă dacă întinderea obligației de a invoca din oficiu încălcarea principiului nereturnării, presupunând că este stabilită, variază după cum este executată în cadrul unei proceduri de protecție internațională sau al unei proceduri, precum cea în discuție în litigiul principal, care a fost inițiată printr‑o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național.

27

Instanța de trimitere consideră, în orice caz, că nici principiul nereturnării, care are un caracter absolut, nici dreptul fundamental la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, prevăzut la articolul 47 din cartă, nu sunt pe deplin garantate decât în cazul în care autoritatea judiciară este obligată să verifice din oficiu, aplicând, eventual, articolul 8:69 din Codul administrativ, dacă executarea unei decizii de returnare precum cea în discuție în litigiul principal nu îi va expune pe resortisanții țărilor terțe care sunt destinatarii acesteia unui risc de tortură sau de pedepse sau tratamente inumane sau degradante în această țară terță. În opinia sa, o practică juridică națională în care controlul jurisdicțional se limitează la aprecierea argumentelor și a motivelor invocate în mod expres de resortisantul în cauză al țării terțe nu este compatibilă cu caracterul absolut al principiului nereturnării garantat de dreptul Uniunii.

28

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că obligă autoritatea administrativă care respinge o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național și, în consecință, constată că respectivul resortisant al unei țări terțe se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru în cauză să se asigure că este respectat principiul nereturnării, reexaminând, în raport cu acest principiu, decizia de returnare adoptată anterior împotriva acestui resortisant în cadrul unei proceduri de protecție internațională și a cărei suspendare a încetat în urma unei astfel de respingeri.

30

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că obiectivul principal al Directivei 2008/115 constă, astfel cum reiese din considerentele (2) și (4) ale acesteia, în instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză [Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 48, și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 88].

31

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115 și sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolul său 2 alineatul (2) din această directivă, aceasta din urmă se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. În plus, din cuprinsul articolului 3 punctul 2 din directiva menționată, coroborat printre altele cu articolul 1 din aceasta, rezultă că orice resortisant al unei țări terțe care este prezent pe teritoriul unui stat membru fără să îndeplinească condițiile de intrare, de ședere sau de reședință în acesta se află, în virtutea acestui simplu fapt, în situație de ședere ilegală și intră în domeniul de aplicare al acestei directive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 39, Hotărârea din 3 iunie 2021, Westerwaldkreis, C‑546/19, EU:C:2021:432, punctele 43 și 44, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Odbor azylové a migrační politiky MV (Domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea), C‑257/22, EU:C:2023:852, punctul 36].

32

Rezultă că domeniul de aplicare al Directivei 2008/115 este definit prin referire numai la situația de ședere ilegală în care se află un resortisant al unei țări terțe, independent de motivele aflate la originea acestei situații sau de măsurile care pot fi adoptate în privința acestui resortisant (Hotărârea din 3 iunie 2021, Westerwaldkreis, C‑546/19, EU:C:2021:432, punctul 45).

33

Pe de altă parte, din moment ce un resortisant al unei țări terțe intră, asemenea reclamanților din litigiul principal, în domeniul de aplicare al directivei amintite, el trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune prevăzute de aceasta în vederea returnării sale, iar aceasta atât timp cât șederea sa nu a fost, eventual, regularizată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2021, M și alții (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctul 31, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 52].

34

Din această perspectivă, reiese din cuprinsul alineatului (1) al articolului 6 din Directiva 2008/115 că, odată stabilit caracterul ilegal al șederii, orice resortisant al unei țări terțe trebuie, fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatele (2)-(5) ale articolului respectiv și cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din această directivă, să facă obiectul unei decizii de returnare, care trebuie să identifice, dintre țările prevăzute la articolul 3 punctul 3 din directiva menționată, pe cea în care acesta trebuie să fie îndepărtat [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 53, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 46].

35

Articolul 5 din Directiva 2008/115, care constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă, obligă autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurii de returnare, principiul nereturnării, garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva, precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 49]. În consecință, având în vedere obiectivul pe care îl urmărește, acest articol 5 nu poate face obiectul unei interpretări restrictive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2021, État belge (Returnarea părintelui unui minor), C‑112/20, EU:C:2021:197, punctul 35]. În sfârșit, articolul 5 menționat are efect direct și, prin urmare, poate fi invocat de un particular și aplicat de autoritățile administrative și de instanțele judecătorești ale statelor membre [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 97].

36

Or, articolul 19 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 4 din aceasta interzice în termeni absoluți, indiferent de comportamentul persoanei în cauză, îndepărtarea, expulzarea sau extrădarea către un stat unde există un risc serios ca această persoană să fie supusă pedepsei cu moartea, torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. Prin urmare, statele membre nu pot îndepărta, expulza sau extrăda un străin atunci când există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de aceste două dispoziții ale cartei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 36, și Hotărârea din 18 iunie 2024, Generalstaatsanwaltschaft Hamm (Cerere de extrădare a unui refugiat în Turcia), C‑352/22, EU:C:2024:521, punctul 61]. Această interdicție reflectă una dintre valorile fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre, astfel cum sunt consacrate la articolul 2 TUE, iar caracterul său absolut este strâns legat de respectarea demnității umane prevăzute la acest articol 2 și la articolul 1 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 85 și 87).

37

În plus, statele membre sunt obligate să permită persoanelor în cauză să se prevaleze de orice schimbare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei de returnare, care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației respectivului resortisant al unei țări terțe în raport printre altele cu articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 64).

38

Rezultă din ceea ce precedă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, articolul 5 din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolului 4 și a articolului 19 alineatul (2) din cartă, obligă autoritatea națională să efectueze, înainte de executarea deciziei de returnare, o evaluare actualizată a riscurilor cu care se confruntă resortisantul unei țări terțe de a fi expus unor tratamente interzise în termeni absoluți de aceste două dispoziții ale cartei. Această evaluare, care trebuie să fie distinctă și autonomă în raport cu cea realizată la momentul adoptării deciziei de returnare menționate, trebuie să permită autorității naționale să se asigure, ținând seama de orice schimbare a împrejurărilor care a intervenit, precum și de orice element nou eventual invocat de acest resortisant al unei țări terțe, că nu există motive serioase și întemeiate de a crede că respectivul resortisant al unei țări terțe ar fi expus, în cazul întoarcerii într‑o țară terță, unui risc real de a fi supus, în acesta din urmă, pedepsei cu moartea, torturii sau unor tratamente inumane sau degradante. Astfel, o asemenea evaluare actualizată este singura de natură să îi permită acestei autorități să se asigure că îndepărtarea este conformă cu condițiile legale impuse, în special cu cerințele stabilite la articolul 5 din Directiva 2008/115.

39

În ipoteza în care autoritatea națională competentă ar ajunge, la finalul evaluării menționate, la concluzia că îndepărtarea resortisantului vizat al unei țări terțe îl expune pe acesta unui risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane și degradante, această autoritate trebuie să amâne îndepărtarea respectivă atât timp cât persistă un asemenea risc, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Westerwaldkreis, C‑546/19, EU:C:2021:432, punctul 59, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctele 58 și 59].

40

Rezultă de asemenea din cele ce precedă că o normă sau o practică națională în temeiul căreia examinarea respectării principiului nereturnării poate fi efectuată numai în cadrul unei proceduri de protecție internațională ar fi contrară articolului 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 30-34 din prezenta hotărâre, această directivă, inclusiv articolul său 5, se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, independent de motivele aflate la originea acestei situații. În fond, obiectivul de eficacitate a politicii de îndepărtare, cu respectarea drepturilor fundamentale, amintit la punctul 30 din prezenta hotărâre, pledează la rândul său împotriva unei asemenea norme sau practici naționale.

41

Astfel cum arată în esență domnul avocat general la punctele 52 și 57 din concluzii, lui K și lui L nu li se poate impune, prin urmare, să depună o cerere de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9) și al Directivei 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) pentru a obține garanția respectării depline a principiului nereturnării prevăzut la articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă.

42

În speță, împrejurarea că K și L au invocat „occidentalizarea” lor ar fi trebuit, așadar, să determine autoritatea competentă să examineze, în temeiul articolului 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă, dacă principiul nereturnării se opune executării deciziei de returnare care le vizează și, dacă este cazul, să amâne îndepărtarea, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă.

43

Având în vedere motivele care precedă, se impune ca la a treia întrebare să se răspundă că articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că obligă autoritatea administrativă care respinge o cerere de permis de ședere întemeiat pe dreptul național și, în consecință, constată că respectivul resortisant al unei țări terțe se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru în cauză să se asigure că este respectat principiul nereturnării, reexaminând, în raport cu acest principiu, decizia de returnare adoptată anterior împotriva acestui resortisant în cadrul unei proceduri de protecție internațională și a cărei suspendare a încetat în urma unei astfel de respingeri.

44

Prin intermediul primei întrebări, care trebuie analizată în al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 5 din aceasta, precum și cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că obligă o instanță națională, sesizată cu controlul legalității unui act prin care autoritatea națională competentă a respins o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național și, procedând astfel, a pus capăt suspendării executării unei decizii de returnare adoptate anterior în cadrul unei proceduri de protecție internațională, să invoce din oficiu eventuala încălcare a principiului nereturnării care rezultă din executarea acestei din urmă decizii, pe baza elementelor din dosar aduse la cunoștința sa, așa cum au fost completate sau clarificate în urma unei proceduri contradictorii.

45

Potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115, resortisantului în cauză al unei țări terțe trebuie să i se acorde posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

46

Caracteristicile acestei căi de atac trebuie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, cu respectarea condițiilor stabilite la articolul menționat și în conformitate cu principiul nereturnării, garantat printre altele la articolul 19 alineatul (2) din cartă și la articolul 5 din Directiva 2008/115 (Hotărârea din 30 septembrie 2020, CPAS de Liège, C‑233/19, EU:C:2020:757, punctul 45). Aceste dispoziții, astfel cum se menționează la punctul 35 din prezenta hotărâre, obligă autoritățile naționale să țină seama de acest principiu în toate stadiile procedurii, din momentul adoptării unei decizii de returnare până la momentul controlului jurisdicțional al executării acestei decizii.

47

În acest scop, din articolul 13 alineatul (2) din această directivă rezultă că atât autoritățile administrative naționale, cât și autoritățile judiciare în fața cărora este contestată legalitatea unei decizii legate de returnare trebuie să poată proceda la o revizuire a acestei decizii și să amâne, dacă este cazul, îndepărtarea [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 108]. În acest sens, după cum se arată în considerentul (15) al directivei menționate, statele membre au posibilitatea de a decide dacă o asemenea revizuire presupune sau nu competența acestor autorități de a adopta o decizie proprie referitoare la returnare, care să se substituie deciziei anterioare.

48

În plus, pentru ca protecția jurisdicțională garantată la articolul 47 din cartă și concretizată la articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 să fie efectivă, calea de atac trebuie să aibă în mod necesar un efect suspensiv atunci când este exercitată împotriva unei decizii de returnare a cărei executare este susceptibilă să îl expună pe resortisantul unei țări terțe în cauză unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 56, Hotărârea din 30 septembrie 2020, CPAS de Liège, C‑233/19, EU:C:2020:757, punctul 46, și Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 109].

49

Rezultă, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 50 din concluzii, că modalitățile procedurale definite la articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 au ca finalitate să garanteze că un resortisant al unei țări terțe în privința căruia a fost adoptată o decizie de returnare nu este îndepărtat în condiții contrare articolului 5 din această directivă. Ele urmăresc, așadar, să garanteze respectarea principiului nereturnării, care are, după cum s‑a constatat la punctul 36 din prezenta hotărâre, un caracter absolut. Or, instanțele naționale competente sunt cele cărora le revine sarcina de a asigura, dacă este cazul din oficiu, respectarea acestui principiu atunci când elemente din dosar aduse la cunoștința lor lasă să se creadă că i s‑ar putea aduce atingere.

50

Într-adevăr, după cum subliniază domnul avocat general la punctul 51 din concluzii, protecția jurisdicțională garantată de articolul 47 din cartă și concretizată la articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 nu ar fi nici efectivă, nici completă dacă instanța națională nu ar avea obligația de a constata din oficiu încălcarea principiului nereturnării, din moment ce elementele din dosar aduse la cunoștința sa, așa cum au fost completate sau clarificate în cadrul procedurii contradictorii desfășurate în fața sa, tind să demonstreze că decizia de returnare se întemeiază pe o apreciere care nu mai este actuală a riscurilor de tratamente interzise de acest principiu, la care ar fi expus resortisantul vizat al unei țări terțe în situația în care ar trebui să se întoarcă în țara terță în cauză, și de a deduce din aceasta toate consecințele în ceea ce privește executarea deciziei menționate. O limitare a competențelor instanței naționale ar putea avea drept consecință executarea unei astfel de decizii chiar dacă astfel de elemente indică faptul că persoana interesată ar risca să fie supusă, în această țară terță, unor astfel de tratamente interzise în mod absolut de articolul 4 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a unei măsuri de luare în custodie publică), C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 94].

51

Existența acestei obligații a instanței naționale de a asigura, dacă este cazul din oficiu, respectarea principiului nereturnării se impune în același mod în cadrul unei proceduri de protecție internațională și în cel al unei proceduri, precum cea din litigiul principal, care a fost inițiată printr‑o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 31-34 din prezenta hotărâre, Directiva 2008/115, al cărei articol 13 alineatele (1) și (2) constituie temeiul obligației menționate, se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

52

Având în vedere motivele care precedă, se impune ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 5 din aceasta, precum și cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că obligă o instanță națională, sesizată cu controlul legalității unui act prin care autoritatea națională competentă a respins o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național și, procedând astfel, a pus capăt suspendării executării unei decizii de returnare adoptate anterior în cadrul unei proceduri de protecție internațională, să invoce din oficiu eventuala încălcare a principiului nereturnării care rezultă din executarea acestei din urmă decizii, pe baza elementelor din dosar aduse la cunoștința sa, așa cum au fost completate sau clarificate în urma unei proceduri contradictorii.

53

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că obligă autoritatea administrativă care, în cadrul unei proceduri care nu a fost inițiată printr‑o cerere de protecție internațională, respinge o cerere de permis de ședere prevăzut de dreptul național și, în consecință, constată șederea ilegală pe teritoriul statului membru în cauză a resortisantului unei țări terțe care a prezentat această cerere să nu adopte o decizie de returnare în privința sa fără să fi apreciat în prealabil respectarea principiului nereturnării.

54

Astfel cum recunoaște în mod expres instanța de trimitere, această întrebare „se referă la situația în care nu a fost emisă anterior nicio decizie de returnare”. Or, în măsura în care, în cauza principală, împotriva reclamanților din litigiul principal a fost adoptată decizia din 9 august 2012, întrebarea menționată este ipotetică și invită Curtea să formuleze o opinie consultativă, cu încălcarea misiunii sale în cadrul cooperării jurisdicționale instituite prin articolul 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 18, precum și Hotărârea din 22 februarie 2022, Stichting Rookpreventie Jeugd și alții, C‑160/20, EU:C:2022:101, punctul 84).

55

Prin urmare, a doua întrebare este inadmisibilă.

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: