–

pentru XXX.XX, de C. Favilli și L. Scattoni, avvocate;

–

pentru GE, de C. Bove, avvocata;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. D’Ascia și D. G. Pintus, avvocati dello Stato;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères și J. Illouz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, M. de Ree și A. Hanje, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma și C. Cattabriga, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 3 alineatul (2), a articolelor 4 și 5, a articolului 17 alineatul (1), a articolului 18 alineatul (1), a articolului 20 alineatul (5) și a articolului 27 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”), a articolului 29 din Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului nr. 604/2013 și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție (JO 2013, L 181, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Eurodac”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadru a cinci litigii, primul (cauza C‑228/21), între Ministero dell’Interno, Dipartimento per le libertà civili e l’immigrazione - Unità Dublino (Ministerul de Interne, Departamentul pentru libertăți civile și imigrație – Unitatea Dublin, Italia) (denumit în continuare „Ministerul de Interne”), pe de o parte, și CZA, pe de altă parte, în legătură cu decizia Ministerului de Interne de a‑l transfera pe acesta în Slovenia în urma cererii de protecție internațională pe care a depus‑o în Italia, iar celelalte patru (cauzele C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21), între DG, XXX.XX, PP și, respectiv, GE, primii trei introducând de asemenea o astfel de cerere în Italia și GE aflându‑se în acest stat în situație de ședere ilegală, pe de o parte, și Ministerul de Interne, pe de altă parte, cu privire la decizia acestuia de a‑i transfera, pe DG în Suedia, pe XXX.XX, precum și pe PP, în Germania și, pe GE în Finlanda.

3

Capitolul II, intitulat „Evaluarea cererilor de protecție internațională” din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9, denumită în continuare „Directiva privind condițiile pentru protecția internațională”) cuprinde printre altele articolul 8 din această directivă, intitulat „Protecția în interiorul țării”. Acest articol prevede:

„(1)   În cadrul evaluării cererii de protecție internațională, statele membre pot stabili că un solicitant nu are nevoie de protecție internațională atunci când, într‑o parte din țara de origine, acesta:

și poate călători în siguranță și în mod legal către acea parte din țară, poate fi admis în acea parte din țară și se poate presupune în mod rezonabil că se va stabili acolo.

(2)   Atunci când examinează dacă un solicitant are un motiv întemeiat de a se teme că va fi persecutat sau dacă există un risc real de a fi supus unor vătămări grave sau dacă are acces la protecție împotriva persecuției sau a vătămărilor grave într‑o parte din țara de origine în conformitate cu alineatul (1), statele membre țin seama, în momentul în care adoptă o decizie cu privire la cerere, de condițiile generale existente în respectiva parte a țării și de situația personală a solicitantului, în conformitate cu articolul 4. În acest scop, statele membre se asigură că informații precise și actualizate sunt obținute din surse pertinente, precum Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și Biroul European de Sprijin pentru Azil.”

4

Articolul 15 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, intitulat „Vătămări grave” și care figurează în capitolul V, ce poartă titlul „Condiții pentru obținerea de protecție subsidiară”, prevede:

„Vătămările grave sunt:

[…]

5

Considerentele (18) și (19) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:

6

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, care figurează în capitolul II din acesta, ce poartă titlul „Principii generale și garanții”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru, și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)   Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.

Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.

Atunci când transferul nu poate fi efectuat în temeiul prezentului alineat către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.”

7

Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Dreptul la informare”, are următorul cuprins:

„(1)   De îndată ce o cerere de protecție internațională este prezentată, în sensul articolului 20 alineatul (2), într‑un stat membru, autoritățile sale competente informează solicitantul în ceea ce privește aplicarea prezentului regulament și, în special, referitor la:

(2)   Informațiile menționate la alineatul (1) sunt furnizate în scris, într‑o limbă pe care solicitantul o înțelege sau pe care se presupune, în mod rezonabil, că o înțelege. Statele membre folosesc broșura comună elaborată în acest scop în temeiul alineatului (3).

Dacă este cazul, pentru o înțelegere adecvată din partea solicitantului, informațiile îi sunt comunicate, de asemenea, și oral, de exemplu cu ocazia interviului individual, astfel cum se menționează la articolul 5.

(3)   Comisia [Europeană], prin acte de punere în aplicare, elaborează o broșură comună, precum și o broșură specială destinată minorilor neînsoțiți, care să conțină cel puțin informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol. Această broșură comună include, de asemenea, informații referitoare la aplicarea [Regulamentului Eurodac] și în special la scopul în care datele solicitantului în cauză pot fi prelucrate în cadrul Eurodac. Broșura comună se elaborează astfel încât să permită statelor membre să o completeze cu informații suplimentare specifice statelor membre. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 44 alineatul (2) din prezentul regulament.”

8

Potrivit articolului 5 din același regulament, intitulat „Interviul individual”:

„(1)   Pentru a facilita procesul de determinare a statului membru responsabil, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil organizează un interviu individual cu solicitantul. Interviul permite, de asemenea, înțelegerea corespunzătoare a informațiilor oferite solicitantului în conformitate cu articolul 4.

(2)   Se poate renunța la interviul individual dacă:

(3)   Interviul individual se desfășoară în timp util și, în orice caz, înainte de luarea oricărei decizii de transferare a solicitantului spre statul membru responsabil în temeiul articolului 26 alineatul (1).

(4)   Interviul individual se desfășoară într‑o limbă pe care solicitantul o înțelege sau pe care se presupune, în mod rezonabil, că o înțelege și în care acesta este capabil să comunice. Dacă este cazul, statele membre recurg la un interpret capabil să asigure o comunicare adecvată între solicitant și persoana care realizează interviul individual.

(5)   Interviul individual are loc în condiții care asigură o confidențialitate corespunzătoare. Interviul este efectuat de o persoană calificată în temeiul dreptului național.

(6)   Statul membru care realizează interviul individual elaborează un rezumat scris al acestuia care conține cel puțin principalele informații furnizate de către solicitant în cadrul interviului. Acest rezumat se poate prezenta fie sub formă de raport, fie ca formular standard. Statul membru se asigură că solicitantul și/sau consilierul juridic sau alt tip de consilier care îl reprezintă pe solicitant au acces la rezumat în timp util.”

9

Articolul 7 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III prevede:

„În vederea aplicării criteriilor menționate la articolele 8, 10 și 16, statele membre iau în considerare orice probă disponibilă referitoare la prezența pe teritoriul unui stat membru a unor membri de familie, a unor rude sau a oricăror alte persoane aflate în relații de natură familială cu solicitantul, cu condiția ca aceste probe să fie prezentate înainte de acceptarea de către alt stat membru a cererii de preluare sau de reprimire a persoanei în cauză în temeiul articolelor 22 și, respectiv, 25 și ca cererile anterioare de protecție internațională ale solicitantului să nu fi făcut obiectul unei prime decizii pe fond.”

10

Articolul 17 din regulamentul menționat, intitulat „Clauze discreționare”, prevede la alineatul (1):

„Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.

Statul membru care a decis să examineze o cerere de protecție internațională în temeiul prezentului alineat devine statul membru responsabil și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează, prin utilizarea rețelei electronice de comunicații «DubliNet», instituită în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 [al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 222, p. 3)], statul membru anterior responsabil, statul membru care desfășoară o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i‑a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.

Statul membru care devine responsabil în temeiul prezentului alineat indică acest lucru, de îndată, în Eurodac, în conformitate cu [Regulamentul Eurodac] prin adăugarea datei de adoptare a deciziei de examinare a cererii.”

11

Articolul 18 din regulamentul menționat, intitulat „Obligațiile statului membru responsabil”, are următorul cuprins:

„(1)   Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:

(2)   În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) literele (a) și (b), statul membru responsabil examinează sau finalizează examinarea cererii de protecție internațională prezentată de solicitant.

În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (c), atunci când statul membru responsabil a întrerupt examinarea unei cereri în urma retragerii acesteia de către solicitant înainte de adoptarea unei decizii pe fond în primă instanță, acel stat membru asigură dreptul solicitantului de a solicita ca examinarea cererii sale să fie finalizată sau de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională, care să nu fie tratată ca o cerere ulterioară astfel cum este prevăzută în Directiva 2013/32/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60, denumită în continuare „Directiva privind procedurile”)]. În aceste cazuri, statele membre se asigură că examinarea cererii este finalizată.

În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (d), atunci când o cerere a fost respinsă doar în primă instanță, statul membru responsabil se asigură că persoana în cauză are sau a avut posibilitatea de a recurge la o cale de atac eficientă în temeiul articolului 46 din [Directiva privind procedurile].”

12

Articolul 19 din același regulament, intitulat „Încetarea responsabilităților”, prevede:

„(1)   Atunci când un stat membru eliberează un permis de ședere unui solicitant, obligațiile specificate la articolul 18 alineatul (1) sunt transferate acelui stat membru.

(2)   Obligațiile specificate la articolul 18 alineatul (1) încetează atunci când statul membru responsabil poate stabili, atunci când i se solicită preluarea sau reprimirea unui solicitant sau a unei alte persoane, astfel cum se prevede la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), că persoana în cauză a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care persoana în cauză este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.

O cerere depusă după perioada de absență menționată în primul paragraf va fi considerată o cerere nouă care dă naștere unei noi proceduri de stabilire a statului membru responsabil.

(3)   Obligațiile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) literele (c) și (d) încetează când statul membru responsabil poate stabili, când i se solicită reprimirea unui solicitant sau a unei alte persoane, astfel cum se prevede la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), că persoana în cauză a părăsit teritoriul statului membru ca urmare a respectării unei decizii de returnare sau a unui ordin de expulzare emise în urma retragerii sau respingerii cererii.

O cerere depusă după o expulzare efectivă este considerată o cerere nouă care dă naștere unei noi proceduri de determinare a statului membru responsabil.”

13

Articolul 20 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Începutul procedurii”, care figurează în secțiunea I, ce poartă titlul „Începutul procedurii”, din capitolul VI, intitulat „Procedura de preluare și de reprimire”, prevede:

„(1)   Procesul de determinare a statului membru responsabil începe imediat ce cererea de protecție internațională este prezentată pentru prima oară într‑un stat membru.

(2)   O cerere de protecție internațională se prezumă că a fost prezentată odată ce un formular depus de solicitant sau un proces‑verbal întocmit de autorități a ajuns la autoritățile competente ale statului membru în cauză. Atunci când o cerere nu este făcută în scris, perioada dintre declarația de intenție și întocmirea procesului‑verbal ar trebui să fie cât mai scurtă cu putință.

[…]

(5)   Un solicitant care se află în alt stat membru fără permis de ședere sau care prezintă în acel stat membru o cerere de protecție internațională, după retragerea primei sale cereri prezentate într‑un alt stat membru în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil, este reprimit, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, de către statul membru în care a prezentat prima dată cererea de protecție internațională, în vederea finalizării procedurii de determinare a statului membru responsabil.

[…]”

14

Articolul 21 din acest regulament, intitulat „Prezentarea unei cereri de preluare” prevede la alineatul (1) primul paragraf următoarele:

„Atunci când un stat membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în termen de trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 20 alineatul (2), cere celuilalt stat membru să preia solicitantul.”

15

Articolul 23 din acest regulament, intitulat „Prezentarea unei cereri de reprimire în cazul în care a fost depusă o nouă cerere în statul membru solicitant”, prevede:

„(1)   În cazul în care statul membru în care o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) a prezentat o nouă cerere de protecție internațională consideră că este responsabil un alt stat membru, în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere ca acest alt stat membru să reprimească persoana respectivă.

[…]

(3)   În cazul în care cererea de reprimire nu este depusă în termenul stabilit la alineatul (2), responsabilitatea pentru examinarea cererii de protecție internațională revine statului membru în care a fost prezentată noua cerere. ”

16

Articolul 24 din același regulament, intitulat „Prezentarea unei cereri de reprimire în cazul în care nu a fost depusă nicio cerere nouă în statul membru solicitant”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană, astfel cum este menționată la articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), fără permis de ședere și pentru care nu s‑a depus nicio cerere nouă de protecție internațională consideră că alt stat membru este responsabil în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și cu articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere acelui alt stat membru să reprimească persoana în cauză.”

17

Articolul 26 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Notificarea unei decizii de transfer”, care figurează în secțiunea IV, ce poartă titlul, „Garanții procedurale”, din capitolul VI din acesta, are următorul cuprins:

„(1)   Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională. În cazul în care un consilier juridic sau un consilier de alt tip reprezintă persoana în cauză, statele membre pot opta ca decizia să fie notificată consilierului respectiv în locul persoanei în cauză și, după caz, să comunice decizia persoanei în cauză.

(2)   Decizia menționată la alineatul (1) conține informații privind căile de atac disponibile, inclusiv cu privire la dreptul de solicitare a unui efect suspensiv, acolo unde este cazul, cu privire la termenele aplicabile pentru introducerea acestor căi de atac și pentru efectuarea transferului, și conține, dacă este necesar, informații privind locul și data la care persoana în cauză ar trebui să se prezinte, în cazul în care respectiva persoană se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii.

Statele membre se asigură, de asemenea, că persoanei în cauză îi sunt comunicate informațiile referitoare la persoane sau organisme care i‑ar putea oferi asistență juridică, împreună cu decizia menționată la alineatul (1), atunci când respectivele informații nu au fost deja comunicate.

(3)   În cazul în care persoana în cauză nu este asistată sau reprezentată de un consilier juridic sau de un consilier de alt tip, statele membre o informează asupra principalelor elemente ale deciziei, care includ întotdeauna informații cu privire la căile de atac disponibile și la termenele aplicabile căilor de atac, într‑o limbă pe care persoana în cauză o înțelege sau pe care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.”

18

Articolul 27 din acest regulament, intitulat „Căi de atac”, care figurează în aceeași secțiune IV, prevede la alineatul (1):

„Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.”

19

Articolul 29 din regulamentul menționat, intitulat „Modalități și termene”, care figurează în secțiunea VI, ce poartă titlul „Transferurile”, din capitolul VI din acesta, prevede la alineatul (2):

„Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.”

20

Capitolul II din Directiva privind procedurile, intitulat „Principii fundamentale și garanții”, cuprinde printre altele articolul 9. Acest articol, intitulat „Dreptul de a rămâne în statul membru în timpul examinării cererii”, prevede la alineatul (3):

„Un stat membru poate extrăda un solicitant către o țară terță în temeiul alineatului (2) numai în cazul în care autoritățile competente sunt convinse că o decizie de extrădare nu va duce la o returnare directă sau indirectă, încălcându‑se astfel obligațiile internaționale și față de Uniune[a Europeană] ale statului membru respectiv.”

21

Articolul 14 din Directiva privind procedurile, intitulat „Interviul personal”, are următorul cuprins:

„(1)   Înainte de adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională, solicitantului i se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională cu o persoană competentă în temeiul legislației interne să efectueze acest interviu. Interviurile personale cu privire la fondul cererii de protecție internațională sunt efectuate întotdeauna de către personalul autorității decizionale. Prezentul paragraf nu aduce atingere articolului 42 alineatul (2) litera (b).

În cazul în care un număr mare de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi solicită simultan protecție internațională, ceea ce în practică nu permite autorității decizionale să efectueze într‑un timp rezonabil interviurile cu privire la fondul fiecărei cereri, statele membre pot să prevadă implicarea temporară a personalului unei alte autorități în efectuarea acestor interviuri. În astfel de cazuri, personalul acestei alte autorități beneficiază în prealabil de formarea relevantă […]

[…]

(2)   Interviul personal privind fondul cererii poate fi omis în cazul în care:

În cazul în care nu se efectuează un interviu personal în temeiul literei (b) sau, după caz, cu persoana aflată în întreținere, se fac eforturi rezonabile pentru a permite solicitantului sau persoanei aflate în întreținere să prezinte noi informații.

(3)   Lipsa unui interviu personal în conformitate cu prezentul articol nu împiedică autoritatea decizională să adopte o decizie cu privire la o cerere de protecție internațională.

(4)   Lipsa unui interviu personal în temeiul alineatului (2) litera (b) nu trebuie să afecteze în mod negativ decizia autorității decizionale.

(5)   Independent de articolul 28 alineatul (1), statele membre, atunci când hotărăsc cu privire la o cerere de protecție internațională, pot ține seama de faptul că solicitantul nu s‑a prezentat la interviul personal, cu excepția cazului în care a avut motive întemeiate de a nu se prezenta.”

22

Articolul 15 din această directivă, intitulat „Cerințe cu privire la interviul personal”, prevede:

„(1)   Interviul personal are loc în mod normal fără prezența membrilor de familie, cu excepția cazului în care autoritatea decizională consideră necesară prezența altor membri de familie, în scopul unei examinări corespunzătoare.

(2)   Interviul personal are loc în condiții care asigură o confidențialitate corespunzătoare.

(3)   Statele membre iau măsuri corespunzătoare pentru a garanta că interviul personal are loc în condiții care îi permit solicitantului să prezinte toate motivele cererii sale. În acest scop, statele membre:

(4)   Statele membre pot adopta norme privind prezența unor părți terțe la interviul personal.”

23

Capitolul III din directiva menționată, intitulat „Proceduri în primă instanță”, cuprinde articolele 31-43 din aceasta.

24

Articolul 33 din această directivă, intitulat „Cereri inadmisibile”, prevede la alineatul (2):

„Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă numai în cazul în care:

[…]”

25

Articolul 34 din Directiva privind procedurile, intitulat „Norme speciale referitoare la interviul privind admisibilitatea”, prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Statele membre permit solicitanților să își prezinte opiniile cu privire la aplicarea motivelor menționate la articolul 33 în situațiile lor personale, înainte ca autoritatea decizională să decidă cu privire la admisibilitatea cererii. În acest scop, statele membre efectuează interviuri personale privind admisibilitatea cererii. Statele membre pot face o excepție numai în conformitate cu articolul 42, în cazul unei cereri ulterioare.”

26

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul Eurodac are următorul cuprins:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

[…]”

27

Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Eurodac constă:

[…]”

28

Articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit prevede:

„În vederea verificării dacă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care se află ilegal pe teritoriul său a prezentat anterior o cerere de protecție internațională pe teritoriul altui stat membru, un stat membru poate transmite sistemului central orice date dactiloscopice privind amprentele digitale care au fost luate unui astfel de resortisant al unei țări terțe sau apatrid cu vârsta de cel puțin 14 ani, însoțite de numărul de referință folosit de statul membru respectiv.

Ca regulă generală, există motive pentru a verifica dacă resortisantul unei țări terțe sau apatridul a prezentat anterior o cerere de protecție internațională în alt stat membru atunci când:

29

Articolul 29 din același regulament, intitulat „Drepturile persoanelor vizate”, prevede:

„(1)   O persoană care intră sub incidența […] articolului 17 alineatul (1) este informată de către statul membru de origine în scris și, dacă este necesar, oral, într‑o limbă pe care aceasta o înțelege sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege cu privire la:

[…]

[…]

(2)   […]

În cazul unei persoane care intră sub incidența articolului 17 alineatul (1), informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol îi sunt furnizate nu mai târziu de momentul în care datele privind această persoană sunt transmise sistemului central. Această obligație nu se aplică în cazul în care furnizarea acestor informații se dovedește imposibilă sau ar implica un efort disproporționat.

[…]

(3)   O broșură comună, care conține cel puțin informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol și informațiile menționate la articolul 4 alineatul (1) din [Regulamentul Dublin III] se elaborează în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 44 alineatul (2) din regulamentul menționat.

Broșura este redactată clar și simplu și într‑o limbă pe care persoana o înțelege sau despre care s‑ar putea presupune în mod rezonabil că o înțelege.

Broșura se elaborează astfel încât să permită statelor membre să o completeze cu informații suplimentare specifice statelor membre. Aceste informații specifice statelor membre includ cel puțin drepturile persoanelor vizate și posibilitatea unei asistențe din partea autorităților naționale de supraveghere, precum și datele de contact ale operatorului și ale autorităților naționale de supraveghere.

[…]”

30

Articolul 37 din Regulamentul Eurodac, intitulat „Responsabilitatea”, prevede:

„(1)   Orice persoană sau stat membru care a suferit un prejudiciu ca rezultat al unei operațiuni de prelucrare ilicită sau al unui act incompatibil cu prezentul regulament are dreptul la despăgubire din partea statului membru responsabil pentru prejudiciul suferit. Acest stat este exonerat de responsabilitate, integral sau parțial, dacă dovedește că faptul care a cauzat prejudiciul nu îi este imputabil.

[…]

(3)   Acțiunile în despăgubiri împotriva unui stat membru pentru prejudiciile menționate la alineatele (1) și (2) sunt reglementate de dispozițiile de drept intern al statului membru pârât.”

31

Articolul 16a din Regulamentul nr. 1560/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 39, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1560/2003”), intitulat „Broșuri informative pentru solicitanții de protecție internațională”, prevede:

„(1)   Anexa X conține o broșură comună cu informații destinate tuturor solicitanților de protecție internațională privind dispozițiile [Regulamentului Dublin III] și privind aplicarea [Regulamentului Eurodac].

[…]

(4)   Anexa XIII conține informații pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care sunt găsiți în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.”

32

Astfel cum prevede articolul 16a alineatul (1), anexa X la Regulamentul nr. 1560/2003 conține un model al broșurii comune menționate la articolul 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dublin III și la articolul 29 alineatul (3) din Regulamentul Eurodac (denumită în continuare „broșura comună”). Partea A din această anexă, intitulată „Informații despre Regulamentul Dublin pentru solicitanții de protecție internațională, în temeiul articolului 4 din [Regulamentul Dublin III]”, regrupează o serie de explicații cu privire la procedura de determinare a statului membru responsabil și la aplicarea sa concretă, precum și la aplicarea Regulamentului Eurodac, informații privind drepturile persoanei în cauză, precum și diverse recomandări și solicitări care îi sunt adresate și care vizează buna desfășurare a acestei proceduri. În partea finală a acestei părți A figurează o casetă de text și o notă de subsol referitoare la aceasta, care au următorul cuprins:

[…]

(1) Informațiile furnizate sunt cele prevăzute în partea B din prezenta anexă.”

33

Partea B din această anexă, intitulată „Procedura Dublin – Informații pentru solicitanții de protecție internațională în cadrul procedurii Dublin, în temeiul articolului 4 din [Regulamentul Dublin III]” conține modelul de broșură comună pe care o primește persoana în cauză atunci când autoritățile naționale competente au motive să creadă că un alt stat membru ar putea fi responsabil de examinarea cererii de protecție internațională. Ea oferă explicații mai specifice cu privire la procedura aplicabilă în acest caz, precum și informații privind drepturile persoanei în cauză și diverse recomandări și solicitări care îi sunt adresate și care vizează buna desfășurare a procedurii. Corpul acestei părți B conține următoarea mențiune, însoțită de o notă:

„- vi s‑au prelevat amprentele digitale într‑un [alt stat membru] [și au fost stocate într‑o bază de date europeană numită Eurodac (1)];

[…]

(1) Mai multe informații referitoare la Eurodac sunt disponibile în partea A, secțiunea «De ce este necesară prelevarea amprentelor mele digitale?».”

34

Anexa XIII la Regulamentul nr. 1560/2003 prevede un model pentru „Informațiile pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii găsiți în situație de ședere ilegală într‑un stat membru, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din [Regulamentul Eurodac]”. Această anexă cuprinde printre altele mențiunile și nota următoare:

„Dacă se constată că sunteți în situație de ședere ilegală într‑un [stat membru], autoritățile vă pot preleva amprentele digitale și le pot transmite unei baze de date denumite «Eurodac». Scopul este exclusiv acela de a determina dacă ați solicitat azil anterior. Datele privind amprentele dumneavoastră digitale nu vor fi stocate în baza de date Eurodac, însă, dacă anterior ați solicitat azil în [alt stat membru], puteți fi trimis înapoi în țara respectivă.

[…]

[…]

(2) Informațiile furnizate sunt cele care figurează în anexa X partea B.”

35

CZA a introdus o cerere de protecție internațională în Italia. După verificare, Republica Italiană a solicitat Republicii Slovenia, stat membru în care CZA prezentase anterior o primă cerere de protecție internațională, să îl reprimească în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III, reprimire care a fost acceptată la 16 aprilie 2018.

36

CZA a contestat decizia de transfer luată în privința sa în fața Tribunale di Catanzaro (Tribunalul din Catanzaro, Italia), care a anulat această decizie pentru motivul că obligația de informare prevăzută la articolul 4 din Regulamentul Dublin III nu a fost respectată.

37

Ministerul de Interne a formulat recurs împotriva acestei decizii la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), instanța de trimitere în cauza C‑228/21, invocând o aplicare incorectă a articolului 4 din Regulamentul Dublin III.

38

În acest context, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

39

DG, care susține că este resortisant afgan, a depus în Suedia o cerere de protecție internațională, care a fost respinsă definitiv.

40

Între timp, DG s‑a deplasat în Italia, unde a depus o a doua cerere de protecție internațională. Republica Italiană, după o verificare în baza de date Eurodac, a solicitat Regatului Suediei să îl reprimească în temeiul articolului 18 litera (d) din Regulamentul Dublin III, reprimire pe care acest din urmă stat membru a acceptat‑o, ceea ce a condus la adoptarea de către Republica Italiană a unei decizii de transfer.

41

DG a contestat această decizie de transfer la Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia), care este instanța de trimitere în cauza C‑254/21, pentru încălcarea articolului 4 din cartă și a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

42

Potrivit lui DG, Regatul Suediei a respins cererea sa de protecție internațională fără a aprecia situația de ansamblu de violență generalizată existentă în Afganistan. Decizia de transfer luată de Republica Italiană ar încălca articolul 4 din cartă din cauza riscului de „returnare indirectă” la care această decizie l‑ar expune pe DG, în sensul că ar putea determina Regatul Suediei să îl returneze în Afganistan, țară terță în care ar fi expus unui risc de tratamente inumane și degradante. În consecință, DG solicită instanței de trimitere să declare că Republica Italiană este responsabilă de examinarea cererii sale de protecție internațională în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

43

Ministerul de Interne contestă temeinicia acestei cereri. Cererea de protecție internațională ar fi examinată de un singur stat membru, în speță, Regatul Suediei. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III ar avea un domeniu de aplicare limitat la cazurile de reîntregire a familiei sau justificate de motive umanitare și de compasiune speciale.

44

În acest context, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

45

XXX.XX, care afirmă că este resortisant afgan, a depus în Germania o cerere de protecție internațională care a fost respinsă definitiv și a fost urmată de o măsură de expulzare rămasă definitivă.

46

Între timp, XXX.XX s‑a deplasat în Italia, unde a depus o a doua cerere de protecție internațională. Republica Italiană, după o verificare în baza de date Eurodac, a solicitat Republicii Federale Germania să îl reprimească în temeiul articolului 18 litera (d) din Regulamentul Dublin III, reprimire pe care acest din urmă stat membru a acceptat‑o, ceea ce a condus la adoptarea de către Republica Italiană a unei decizii de transfer.

47

XXX.XX a contestat această decizie de transfer la Tribunale di Firenze (Tribunalul din Florența, Italia), care este instanța de trimitere în cauza C‑297/21, pentru încălcarea articolului 4 din cartă, precum și a articolului 3 alineatul (2) și a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

48

Potrivit lui XXX.XX, Republica Italiană i‑a respins cererea fără a aprecia situația de ansamblu de violență generalizată existentă în Afganistan. Decizia de transfer menționată ar încălca articolul 4 din cartă din cauza riscului de „returnare indirectă” la care această decizie l‑ar expune pe XXX.XX, în sensul că ar putea determina Republica Federală Germania să îl returneze în Afganistan. În consecință, XXX.XX solicită instanței de trimitere anularea deciziei de transfer care îl vizează și aplicarea în ceea ce‑l privește a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

49

Ministerul de Interne contestă temeinicia acestei cereri. Cererea de protecție internațională nu ar putea fi examinată decât de un singur stat membru, în speță, Republica Federală Germania. Obiectul procedurii inițiate prin acțiunea împotriva unei decizii de transfer adoptate în temeiul articolului 18 din Regulamentul Dublin III nu ar fi să se evalueze încă o dată riscul legat de o eventuală „returnare” către țara de origine, ci să se aprecieze legalitatea deciziei de transfer către Germania, precizându‑se că acest stat membru este obligat să respecte interdicția absolută de a‑l trimite pe XXX.XX într‑o țară terță în care ar putea fi supus unor tratamente inumane sau degradante.

50

În acest context, Tribunale di Firenze (Tribunalul din Florența) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

51

PP, născut în Pakistan, a depus o cerere de protecție internațională în Germania.

52

PP s‑a deplasat în Italia, unde a depus o a doua cerere de protecție internațională. Republica Italiană, după o verificare în baza de date Eurodac, a solicitat Republicii Federale Germania să îl reprimească în temeiul articolului 18 litera (b) din Regulamentul Dublin III, reprimire pe care acest din urmă stat membru a acceptat‑o în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) litera (d) din regulament, ceea ce a condus la adoptarea de către Republica Italiană a unei decizii de transfer.

53

PP a solicitat anularea acestei decizii de transfer la Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia), care este instanța de trimitere în cauza C‑315/21, pe de o parte, pentru încălcarea dreptului său la informare, prevăzut la articolul 4 din Regulamentul Dublin III, și, pe de altă parte, pentru motivul că această decizie îl supune în mod nelegal riscului unei „returnări indirecte” de către Republica Federală Germania în Pakistan.

54

Ministerul de Interne contestă temeinicia acestor susțineri. Pe de o parte, el arată că a făcut dovada că interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III a fost efectuat și, pe de altă parte, din jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) ar rezulta că instanța de trimitere în această cauză nu ar fi competentă să constate neregularități formale privind nerespectarea Regulamentului Dublin III și nici să examineze pe fond situația lui PP, deoarece această examinare ar trebui efectuată de statul membru considerat deja responsabil, și anume Republica Federală Germania. În plus, nerespectarea articolului 4 din Regulamentul Dublin III ar fi insuficientă pentru a invalida decizia de transfer care i se aplică lui PP în lipsa unei atingeri concrete aduse drepturilor acestuia.

55

În ceea ce privește riscul de „returnare indirectă”, Ministerul de Interne arată că ar trebui să se considere că toate statele membre respectă articolul 18 alineatul (2) ultimul paragraf din Regulamentul Dublin III, în temeiul căruia statul membru responsabil trebuie să se asigure că persoana în cauză are sau a avut posibilitatea de a recurge la o cale de atac efectivă, având în vedere că această obligație rezultă dintr‑un regulament al Uniunii, direct aplicabil. De asemenea, ar fi garantat principiul general al nereturnării consacrat în Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 și ratificată de toate statele membre. Ținând seama de încrederea reciprocă care trebuie să guverneze relațiile dintre statele membre, instanțele unui stat membru nu ar putea verifica, așadar, dacă posibilitatea unei căi de atac împotriva respingerii unei cereri de protecție internațională este garantată în alt stat membru, desemnat ca fiind statul membru responsabil.

56

În acest context, Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

57

GE, originar din Irak, a depus o cerere de protecție internațională în Finlanda.

58

GE s‑a deplasat ulterior în Italia, unde a fost denunțat pentru ședere ilegală. Republica Italiană, după o verificare în baza de date Eurodac, a solicitat Republicii Finlanda să îl reprimească în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III, reprimire pe care acest din urmă stat membru a acceptat‑o în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) litera (d) din regulament, ceea ce a condus la adoptarea de către Republica Italiană a unei decizii de transfer.

59

GE contestă această decizie de transfer la Tribunale di Trieste (Tribunalul din Trieste, Italia), care este instanța de trimitere în cauza C‑328/21. În susținerea acțiunii, arată că decizia de transfer menționată încalcă articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, principiul nereturnării, articolul 17 din Regulamentul Eurodac, articolul 20 din Regulamentul Dublin III, precum și obligațiile de informare prevăzute la articolul 29 din Regulamentul Eurodac și la articolul 4 din Regulamentul Dublin III.

60

Ministerul de Interne contestă temeinicia acestor susțineri.

61

În acest context, Tribunale di Trieste (Tribunalul din Trieste) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

62

Instanțele de trimitere în cauzele C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21 au solicitat aplicarea procedurii accelerate sau judecarea cu prioritate prevăzute la articolul 105 și, respectiv, la articolul 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

63

În susținerea acestor cereri, instanțele respective invocă în esență preocuparea de a înlătura situația de incertitudine în care se află persoanele în cauză, necesitatea care decurge atât din dreptul Uniunii, cât și din dreptul național ca deciziile din litigiul principal să fie adoptate cu celeritate, având în vedere în special numărul mare de proceduri în curs privind chestiuni similare, precum și urgența care ar exista de a pune capăt divergențelor din jurisprudența națională în materie.

64

Prin deciziile președintelui Curții din 14 iunie 2021 și din 6 iulie 2021, instanțele menționate au fost informate că le‑au fost respinse cererile de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate. Aceste decizii se întemeiază în esență pe motivele următoare. Pe de o parte, efectele deciziilor de transfer în discuție în aceste cauze au fost suspendate în așteptarea răspunsului Curții. Pe de altă parte, argumentele invocate de aceleași instanțe nu au putut demonstra necesitatea pronunțării în cadrul procedurii accelerate conform articolului 105 din Regulamentul de procedură.

65

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, nu pot fi suficiente, ca atare, pentru a justifica recurgerea la procedura accelerată nici simplul interes al justițiabililor, oricât de important și legitim ar fi, de a determina cât mai rapid posibil întinderea drepturilor care le sunt conferite de dreptul Uniunii, nici numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia pe care o instanță de trimitere trebuie să o pronunțe după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar (Ordonanța președintelui Curții din 22 noiembrie 2018, Globalcaja, C‑617/18, EU:C:2018:953, punctele 13 și 14, precum și jurisprudența citată), nici argumentul întemeiat pe faptul că orice cerere de decizie preliminară privind Regulamentul Dublin III ar impune un răspuns dat cu celeritate (Ordonanța președintelui Curții din 20 decembrie 2017, M. A. și alții, C‑661/17, EU:C:2017:1024, punctul 17 și jurisprudența citată), nici împrejurarea că cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unei proceduri care are, în sistemul național, un caracter urgent sau pe care instanța de trimitere este obligată să o pună în aplicare pentru a asigura o soluționare rapidă a cauzei principale (Ordonanța președintelui Curții din 25 ianuarie 2017, Hassan, C‑647/16, EU:C:2017:67, punctul 12 și jurisprudența citată), nici, în sfârșit, necesitatea de a unifica jurisprudența națională divergentă (Ordonanța președintelui Curții din 30 aprilie 2018, Oro Efectivo, C‑185/18, EU:C:2018:298, punctul 17).

66

În ceea ce privește cererile de judecare cu prioritate, instanțele de trimitere din cauzele C‑315/21 și C‑328/21 au fost informate că aceste cauze nu trebuie soluționate cu prioritate în aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, iar această decizie a președintelui Curții nu constituie o respingere a cererilor pe care le‑au formulat, deoarece regulamentul de procedură nu prevede posibilitatea ca o instanță de trimitere să solicite judecarea cu prioritate a unei cerere de decizie preliminară în temeiul acestei dispoziții.

67

Prin decizia din 6 iulie 2021, cauzele C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

68

Cererile de decizie preliminară au fost formulate în cadrul unor litigii referitoare la legalitatea deciziilor de transfer adoptate de Ministerul de Interne, în temeiul dispozițiilor naționale de punere în aplicare a articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

69

În toate cauzele principale, deciziile de transfer au fost adoptate în privința persoanelor vizate nu în scopul preluării lor de către statul membru solicitat, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Dublin III, ci al reprimirii lor de către acest stat membru, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) sau (d) din acest regulament, după caz.

70

În cauzele principale, se invocă prima, a doua sau ambele problematici de mai jos.

71

Prima problematică, în discuție în cauzele C‑228/21, C‑315/21 și C‑328/21, privește dreptul la informare, prevăzut la articolul 4 din Regulamentul Dublin III și la articolul 29 din Regulamentul Eurodac, precum și organizarea interviului individual menționat la articolul 5 din Regulamentul Dublin III. Mai precis, aceasta vizează consecințele care trebuie să decurgă, în ceea ce privește legalitatea deciziei de transfer, din lipsa comunicării broșurii comune menționate la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III și la articolul 29 alineatul (3) din Regulamentul Eurodac, precum și din lipsa efectuării interviului individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III.

72

A doua problematică, în discuție în cauzele C‑254/21, C‑297/21 și C‑315/21, privește luarea în considerare de către instanța însărcinată cu examinarea legalității deciziei de transfer a riscului legat de o „returnare indirectă” a persoanei în cauză și, prin urmare, a încălcării principiului nereturnării de către statul membru responsabil.

73

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere în cauzele C‑228/21, C‑315/21 și C‑328/21 solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul Dublin III, în special articolele 4, 5 și 27 din acesta, precum și Regulamentul Eurodac, în special articolul 29 din acesta, trebuie interpretate în sensul că lipsa înmânării broșurii comune și/sau lipsa efectuării interviului individual prevăzute de aceste dispoziții implică nulitatea deciziei de transfer adoptate în cadrul unei proceduri de reprimire a unei persoane menționate la articolul 23 alineatul (1) sau la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, independent de consecințele concrete ale nerespectării menționate mai sus asupra conținutului acestei decizii de transfer și asupra determinării statului membru responsabil.

74

În acest context trebuie examinate conținutul dreptului la informare și, respectiv, al dreptului la interviul individual și, ulterior, consecințele care decurg din încălcarea acestor drepturi.

75

Trebuie arătat de la bun început că litigiile principale privesc decizii de transfer care nu au fost adoptate în cadrul unor proceduri de preluare în temeiul articolului 21 din Regulamentul Dublin III, ci al unor proceduri de reprimire a persoanelor menționate la articolele 23 și 24 din acest regulament. Mai precis, în cauza C‑228/21, această reprimire privește o persoană care a depus anterior o cerere de protecție internațională în alt stat membru, aflată în curs de examinare, ceea ce constituie situația prevăzută la articolul 18 alineatul (1) litera (b) din acest regulament. Pe de altă parte, în cauzele C‑315/21 și C‑328/21, reprimirea privește persoane care au depus fiecare anterior o cerere de protecție internațională în alt stat membru și aceasta a fost respinsă, ceea ce corespunde situației vizate la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din regulamentul menționat.

76

În plus, în cauzele C‑228/21 și C‑315/21, persoanele vizate au depus fiecare o cerere de azil subsecventă în Italia, în timp ce în cauza C‑328/21 reiese din cererea de decizie preliminară că GE nu a depus o cerere de protecție internațională în Italia, ci se afla în situație de ședere ilegală în acest stat. Din dosarul de care dispune Curtea în această cauză reiese însă că GE susține că a fost considerat în situație de ședere ilegală numai pentru că Ministerul de Interne nu a luat în considerare în mod corespunzător cererea sa de protecție internațională, aspect a cărui verificare va reveni instanței de trimitere.

77

În acest context al unor cereri ulterioare de protecție internațională (cauzele C‑228/21 și C‑315/21) și – sub rezerva verificării de către instanța de trimitere – a unei șederi ilegale ulterioare unei cereri de protecție internațională depuse într‑un alt stat membru (cauza C‑328/21), se adresează Curții întrebarea dacă și în ce măsură obligația de informare prevăzută la articolul 4 din Regulamentul Dublin III și cea prevăzută la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Eurodac sunt obligatorii pentru statul membru.

78

Pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, UNESA și alții, C‑105/18-C‑113/18, EU:C:2019:935, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

79

Mai întâi, în ceea ce privește modul de redactare a dispozițiilor în cauză și, în primul rând, modul de redactare a articolului 4 din Regulamentul Dublin III, trebuie arătat, primo, că, potrivit alineatului (2) al acestei dispoziții, „[i]nformațiile menționate la alineatul (1) sunt furnizate în scris” și că „[s]tatele membre folosesc broșura comună elaborată în acest scop în temeiul alineatului (3)”. Secundo, nici alineatul (1) al articolului 4, nici trimiterea pe care o cuprinde la articolul 20 alineatul (2) din același regulament nu fac distincție după cum cererea de protecție internațională pe care o vizează este o primă cerere sau o cerere ulterioară. În special, această dispoziție descrie, în general, momentul în care se consideră că a fost depusă o cerere de protecție internațională. Prin urmare, nu se poate înțelege că ea se raportează numai la o primă cerere. De altfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 75 din concluzii, această interpretare se deduce și din articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf in fine din Regulamentul Dublin III, care face trimitere la articolul 20 alineatul (2) din același regulament în ceea ce privește o cerere de protecție internațională ulterioară unei prime cereri.

80

Rezultă din cele ce precedă că, potrivit interpretării sale literale, articolul 4 din Regulamentul Dublin III impune comunicarea broșurii comune de îndată ce este depusă o cerere de protecție internațională, indiferent dacă este vorba sau nu despre o primă cerere.

81

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 29 din Regulamentul Eurodac, vizat de a doua întrebare litera b) în cauza C‑328/21, trebuie arătat, primo, că alineatul (1) litera (b) al acestui articol prevede că „[o] persoană care intră sub incidența […] articolului 17 alineatul (1)”, și anume, orice resortisant al unei țări terțe sau apatrid aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru, „este informată în scris […] cu privire la scopul pentru care datele acestuia vor fi prelucrate în cadrul Eurodac, [oferindu‑i-se] inclusiv o descriere a obiectivelor [Regulamentului Dublin III], în conformitate cu articolul 4 din regulamentul respectiv […]”.

82

Secundo, articolul 29 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Eurodac precizează că, „[î]n cazul unei persoane care intră sub incidența articolului 17 alineatul (1), informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol îi sunt furnizate nu mai târziu de momentul în care datele privind această persoană sunt transmise sistemului central. […]”

83

Tertio, articolul 29 alineatul (3) din Regulamentul Eurodac prevede că „[o] broșură comună, care conține cel puțin informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol și informațiile menționate la articolul 4 alineatul (1) din [Regulamentul Dublin III], se elaborează în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 44 alineatul (2) din regulamentul menționat”.

84

Rezultă că, potrivit interpretării sale literale, articolul 29 din Regulamentul Eurodac impune comunicarea broșurii comune oricărui resortisant al unei țări terțe sau apatrid aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și ale cărui amprente digitale sunt prelevate și transmise sistemului central, iar această comunicare trebuie să intervină cel târziu la momentul acestei transmiteri, indiferent dacă această persoană a depus sau nu anterior o cerere de protecție internațională în alt stat membru.

85

În continuare, aceste interpretări literale ale articolului 4 din Regulamentul Dublin III și ale articolului 29 din Regulamentul Eurodac sunt confirmate de contextul normativ în care se înscriu aceste dispoziții.

86

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 4 din Regulamentul Dublin III, acesta figurează în capitolul II, intitulat „Principii generale și garanții”, din acest regulament. După cum a arătat doamna avocată generală la punctul 76 din concluzii, dispozițiile acestui capitol au vocația de a se aplica tuturor situațiilor care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Dublin III și, prin urmare, nu numai unei situații speciale, precum depunerea pentru prima dată a unei cereri de protecție internațională.

87

Pe de altă parte, din articolul 16a alineatul (1) din Regulamentul nr. 1560/2003 reiese că broșura comună care figurează în anexa X la acest regulament este destinată să informeze „toți” solicitanții de protecție internațională cu privire la dispozițiile Regulamentului Dublin III și ale Regulamentului Eurodac. Această anexă X este împărțită în două părți, și anume partea A și partea B. Partea A din această anexă conține un model de broșură comună pentru orice solicitant de protecție internațională, indiferent de situația sa. Partea B din această anexă conține un model de broșură comună care este destinată, în plus, să fie înmânată persoanei vizate în toate cazurile în care statul membru apreciază că un alt stat membru ar putea fi responsabil de examinarea cererii de azil, inclusiv, având în vedere generalitatea termenilor cuprinși în caseta de text și în nota de subsol aferentă care figurează în această parte A, menționați la punctul 32 din prezenta hotărâre, atunci când cu ocazia depunerii unei cereri ulterioare de protecție internațională, statul membru care este sesizat consideră că un alt stat membru ar putea fi responsabil de examinarea acestei cereri.

88

Referitor, în al doilea rând, la articolul 29 din Regulamentul Eurodac, trebuie avut în vedere faptul că articolul 1 din acest regulament prevede că scopul sistemului Eurodac este „să contribuie la determinarea statului membru responsabil, în temeiul Regulamentului [Dublin III], cu examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și, pe de altă parte, să faciliteze aplicarea Regulamentului [Dublin III] în condițiile stabilite de prezentul regulament”.

89

În această privință, anexa XIII la Regulamentul nr. 1560/2003, intitulată „Informații pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii găsiți în situație de ședere ilegală într‑un stat membru în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul [Eurodac]”, are drept scop să informeze persoanele vizate că autoritățile competente ale statului membru în care se află ilegal le pot preleva amprentele digitale, în conformitate cu posibilitatea pe care le‑o oferă articolul 17 din Regulamentul Eurodac și pe care trebuie să o exercite în cazul în care consideră că este necesar să verifice dacă această persoană nu a depus anterior o cerere de protecție internațională în alt stat membru. Anexa XIII menționată conține o casetă de text și o notă de subsol referitoare la această posibilitate, enunțate la punctul 34 din prezenta hotărâre, în care se precizează, în atenția persoanei aflate în situație de ședere ilegală, că, în cazul în care autoritățile competente apreciază că este posibil ca această persoană să fi depus o asemenea cerere într‑un alt stat membru care ar putea fi responsabil de examinarea sa, persoana menționată va primi informații mai amănunțite cu privire la procedura care va urma și la modul în care acest lucru o afectează sau îi afectează drepturile, aceste informații fiind cele care figurează în partea B din anexa X la Regulamentul nr. 1560/2003.

90

Acest context normativ confirmă că autoritățile naționale competente trebuie să comunice broșura comună resortisanților unei țări terțe sau apatrizilor care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și ale căror amprente digitale sunt prelevate și transmise sistemului central de către autoritatea competentă a acestui stat membru, în aplicarea articolului 17 din Regulamentul Eurodac, pentru a verifica existența unei eventuale cereri de protecție internațională deja depuse într‑un alt stat membru. Este necesar să se adauge că această comunicare trebuie să cuprindă atât partea B din anexa X la Regulamentul nr. 1560/2003, referitoare la cazul în care autoritățile competente au motive să creadă că un alt stat membru ar putea fi responsabil de examinarea cererii de protecție internațională, cât și partea A din această anexă, în care este concentrată cea mai mare parte a informațiilor referitoare la Eurodac, astfel cum reflectă de altfel nota de subsol care figurează în partea B din această anexă, menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre.

91

În sfârșit, în ceea ce privește finalitatea obligației de informare, guvernul italian și Comisia arată, în observațiile lor, întemeindu‑se pe Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R. (C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280), că aceasta se înscrie în contextul determinării statului membru responsabil.

92

Potrivit acestor părți interesate, în cazul procedurilor de reprimire în temeiul articolului 23 sau 24 din Regulamentul Dublin III, proceduri care sunt aplicabile persoanelor menționate la articolul 20 alineatul (5) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) din acest regulament, operațiunea de determinare a statului membru responsabil este, în ipotezele vizate de această din urmă dispoziție, deja încheiată într‑un stat membru sau, în ipoteza prevăzută la acest articolul 20 alineatul (5), întreruptă sau încă în curs de desfășurare, într‑un stat membru căruia îi revine sarcina de a o finaliza. Astfel, nu ar reveni statului membru solicitant, în cadrul procedurii de reprimire, sarcina de a efectua o determinare – cea a statului membru responsabil – care ar reveni, indiferent dacă este încheiată sau nu, unui alt stat membru.

93

Prin urmare, guvernul italian și Comisia consideră că această comunicare a broșurii comune, în executarea obligațiilor de informare prevăzute la articolul 4 din Regulamentul Dublin III și la articolul 29 din Regulamentul Eurodac, nu ar urmări un scop util în contextul unei proceduri de reprimire, cel puțin în ceea ce privește problema determinării statului membru responsabil.

94

În această privință, trebuie să se arate însă că problema determinării statului membru responsabil nu este în mod necesar definitiv rezolvată în stadiul procedurii de reprimire.

95

Desigur, Curtea a statuat în esență, la punctele 67-80 din Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R. (C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280), că, întrucât responsabilitatea pentru examinarea cererii de protecție internațională este deja stabilită, nu este necesară o nouă aplicare a normelor care reglementează procesul de determinare a acestei responsabilități, în fruntea cărora figurează criteriile enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III.

96

Cu toate acestea, faptul că nu se mai impune o asemenea nouă determinare a statului membru responsabil nu înseamnă, după cum a arătat în esență și doamna avocată generală la punctul 81 din concluzii, că statul membru care intenționează să introducă sau care a depus o cerere de reprimire poate ignora informații pe care un solicitant i le‑ar comunica și care ar fi de natură să împiedice o asemenea cerere de reprimire, precum și transferul ulterior al acestei persoane către statul membru solicitat.

97

Astfel, pot face ca determinarea statului membru responsabil să fie modificată elemente de probă referitoare la încetarea responsabilității statului membru solicitat în temeiul dispozițiilor articolul 19 din Regulamentul Dublin III (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Karim, C‑155/15, EU:C:2016:410, punctul 27), la nerespectarea termenului de prezentare a cererii de reprimire prevăzut la articolul 23 alineatul (3) din acest regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 55), la nerespectarea de către statul membru solicitant a termenului de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 46), la existența unor deficiențe sistemice în statul membru solicitat, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctele 85 și 86), ori la existența, având în vedere starea de sănătate a persoanei în cauză, a unui risc real și dovedit de tratamente inumane sau degradante în cazul transferului în statul membru solicitat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 96).

98

Pe de altă parte, Curtea a statuat că, în conformitate cu principiul cooperării loiale, un stat membru nu poate să formuleze în mod valabil o cerere de reprimire, într‑o situație reglementată de articolul 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III, atunci când persoana în cauză i‑a transmis elemente care stabilesc în mod vădit că statul membru respectiv trebuie să fie considerat statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională în temeiul criteriilor de responsabilitate prevăzute la articolele 8-10 din regulamentul menționat. Într‑o asemenea situație, statul membru menționat este obligat, dimpotrivă, să își recunoască propria responsabilitate (Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R., C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280, punctul 83).

99

În sfârșit, articolul 7 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III prevede în mod expres că, „în vederea aplicării criteriilor menționate la articolele 8, 10 și 16, statele membre iau în considerare orice probă disponibilă referitoare la prezența pe teritoriul unui stat membru a unor membri de familie, a unor rude sau a oricăror alte persoane aflate în relații de natură familială cu solicitantul, cu condiția ca aceste probe să fie prezentate înainte de acceptarea de către alt stat membru a cererii de preluare sau de reprimire a persoanei în cauză în temeiul articolelor 22 și, respectiv, 25 și ca cererile anterioare de protecție internațională ale solicitantului să nu fi făcut obiectul unei prime decizii pe fond”.

100

Din cuprinsul punctelor 96-99 din prezenta hotărâre rezultă că, contrar celor susținute de guvernul italian și de Comisie, persoana în cauză poate invoca un anumit număr de considerații susceptibile, în situațiile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Regulamentul Dublin III, să modifice determinarea statului membru responsabil care s‑a realizat anterior într‑un alt stat membru sau, într‑o situație reglementată de articolul 20 alineatul (5) din acest regulament, să influențeze o astfel de determinare.

101

Prin urmare, finalitatea comunicării broșurii comune, al cărei obiect este de a furniza persoanei în cauză informații referitoare la aplicarea Regulamentului Dublin III și la drepturile sale în contextul determinării statului membru responsabil, confirmă, la rândul său, interpretarea articolului 4 din Regulamentul Dublin III și a articolului 29 din Regulamentul Eurodac care rezultă din modul de redactare a acestor dispoziții enunțate la punctele 80 și 84 din prezenta hotărâre.

102

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolul 4 din Regulamentul Dublin III și articolul 29 din Regulamentul Eurodac trebuie interpretate în sensul că obligația de a furniza informațiile prevăzute la aceste articole, în special broșura comună, se impune atât în cadrul unei prime cereri de protecție internațională și al unei proceduri de preluare, prevăzute la articolul 20 alineatul (1) și, respectiv, la articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, cât și în cadrul unei cereri ulterioare de protecție internațională și al unei situații, precum cea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Eurodac, susceptibile să conducă la proceduri de reprimire prevăzute la articolul 23 alineatul (1) și la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

103

Din articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III rezultă că, pentru a facilita procesul de determinare a statului membru responsabil, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil organizează un interviu individual cu solicitantul și că acest interviu permite, de asemenea, înțelegerea corespunzătoare a informațiilor oferite solicitantului în conformitate cu articolul 4 din acest regulament.

104

În aceste condiții, considerațiile referitoare la obligația de informare care figurează la punctele 96-100 din prezenta hotărâre sunt pertinente și în ceea ce privește interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III.

105

Astfel, deși broșura comună este destinată să informeze persoana în cauză cu privire la aplicarea Regulamentului Dublin III, interviul individual constituie mijlocul de a verifica dacă această persoană înțelege informațiile care îi sunt furnizate în respectiva broșură și constituie o ocazie privilegiată sau garanția pentru această persoană că poate comunica autorității competente informații care pot determina statul membru în cauză să nu adreseze unui alt stat membru o cerere de reprimire sau chiar, dacă este cazul, să împiedice transferul persoanei respective.

106

Rezultă că, în mod contrar celor susținute de guvernul italian și de Comisie, articolul 5 din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că obligația de a organiza un interviu individual prevăzut la acest articol se impune atât în cadrul unei prime cereri de protecție internațională și al unei proceduri de preluare, prevăzute la articolul 20 alineatul (1) și, respectiv, la articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, cât și în cadrul unei cereri ulterioare de protecție internațională și al unei situații, precum cea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Eurodac, susceptibile să conducă la proceduri de reprimire prevăzute la articolul 23 alineatul (1) și la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

107

După cum a statuat deja Curtea, textul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, care prevede că persoana care face obiectul unei decizii de transfer are dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unei astfel de decizii, nu menționează nicio limitare a argumentelor care pot fi invocate în cadrul acestei căi de atac. Același lucru este valabil în cazul textului articolului 4 alineatul (1) litera (d) din același regulament, referitor la informarea solicitantului de către autoritățile competente cu privire la posibilitatea de a contesta o decizie de transfer (Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 36).

108

Cu toate acestea, domeniul de aplicare al căii de atac este precizat în cuprinsul considerentului (19) al Regulamentului Dublin III, unde se precizează că, pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac efectivă instituit prin acest regulament împotriva deciziilor de transfer trebuie să cuprindă, pe de o parte, examinarea aplicării regulamentului menționat și, pe de altă parte, examinarea situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 33 și jurisprudența citată].

109

În plus, reiese din jurisprudența Curții că, având în vedere în special evoluția generală pe care a cunoscut‑o sistemul de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională formulate în unul dintre statele membre în urma adoptării Regulamentului Dublin III și obiectivele urmărite de acest regulament, articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că calea de atac pe care o prevede împotriva unei decizii de transfer trebuie să poată viza atât respectarea normelor prin care se atribuie responsabilitatea de examinare a unei cereri de protecție internațională, cât și garanțiile procedurale prevăzute de același regulament [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 34 și jurisprudența citată].

110

Or, atât obligațiile de informare prevăzute la articolul 4 din Regulamentul Dublin III și la articolul 29 alineatul (1) litera (b) și alineatul (3) din Regulamentul Eurodac, cât și interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III constituie garanții procedurale care trebuie să fie asigurate persoanei vizate sau care poate fi vizată în special de o procedură de reprimire în temeiul articolului 23 alineatul (1) sau al articolului 24 alineatul (1) din acest din urmă regulament. Rezultă că calea de atac prevăzută la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III împotriva unei decizii de transfer trebuie, în principiu, să poată viza încălcarea obligațiilor pe care le cuprind dispozițiile menționate și, în special, lipsa comunicării broșurii comune, precum și lipsa efectuării interviului individual.

111

În ceea ce privește consecințele care pot să decurgă din încălcarea uneia și/sau a celeilalte dintre aceste obligații, trebuie arătat că Regulamentul Dublin III nu furnizează precizări în acest sens.

112

Referitor la Regulamentul Eurodac, deși acesta stabilește, la articolul 37, responsabilitatea statelor membre față de orice persoană sau de orice stat membru care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei prelucrări ilegale sau a oricărei acțiuni incompatibile cu același regulament, el nu furnizează însă nicio precizare cu privire la consecințele care pot să decurgă, în ceea ce privește o decizie de transfer, din nerespectarea obligației de informare, prevăzută la articolul 29 alineatul (1) litera (b) și alineatul (3) din acest regulament și amintită în caseta de text, precum și în nota de subsol aferentă care figurează în anexa XIII la Regulamentul nr. 1560/2003, după cum s‑a subliniat deja la punctul 89 din prezenta hotărâre.

113

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor justițiabililor, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 42 și jurisprudența citată]. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește consecințele juridice, în privința unei decizii de transfer, ale încălcării obligației de informare și/sau a obligației de a organiza un interviu individual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis, C‑517/17, EU:C:2020:579, punctele 56 și 57, precum și jurisprudența citată).

114

În speță, pare totuși să reiasă din deciziile de trimitere și din formularea întrebărilor preliminare că dreptul statului membru în care se află instanțele de trimitere nu permite, în sine, să se stabilească cu certitudine care sunt consecințele juridice menționate și că, prin intermediul acestor întrebări, instanțele de trimitere urmăresc tocmai să afle în ce mod sunt chemate să sancționeze astfel de încălcări.

115

În aceste condiții, Curtea trebuie să determine ce consecințe decurg pe acest plan din principiul efectivității.

116

În ceea ce privește, în primul rând, consecințele juridice care pot să decurgă, din perspectiva acestui principiu, din lipsa interviului individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III, este necesar, de la bun început, să se facă referire la Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis (C‑517/17, EU:C:2020:579), pronunțată cu privire la o situație în care un resortisant al unei țări terțe, deja beneficiar al statutului de refugiat într‑un stat membru, reproșa autorității competente a unui alt stat membru în care depusese o altă cerere de protecție internațională că nu l‑a ascultat anterior respingerii cererii sale de azil ca inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile. Or, prin respectiva hotărâre, Curtea a statuat că, având în vedere principiul efectivității, articolele 14 și 34 din această directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia încălcarea obligației de a da solicitantului unei protecții internaționale posibilitatea de a avea un interviu personal înainte de adoptarea unei asemenea decizii de inadmisibilitate nu duce la anularea acestei decizii și la trimiterea cauzei spre soluționare la autoritatea decizională, cu excepția cazului în care această reglementare permite solicitantului, în cadrul procedurii căii de atac împotriva unei astfel de decizii, să prezinte în persoană toate argumentele sale împotriva deciziei menționate, cu ocazia unei audieri care respectă condițiile și garanțiile fundamentale aplicabile, prevăzute la articolul 15 din directiva menționată, iar aceste argumente nu sunt susceptibile să modifice respectiva decizie.

117

În această privință, Curtea a subliniat în special la punctul 70 din aceeași hotărâre că articolele 14, 15 și 34 din Directiva privind procedurile, pe de o parte, prevăd în termeni imperativi obligația statelor membre de a-i da solicitantului posibilitatea de a avea un interviu personal, precum și norme specifice și detaliate cu privire la modul în care trebuie efectuat acest interviu și, pe de altă parte, urmăresc să asigure că solicitantul a fost invitat să furnizeze, în cooperare cu autoritatea responsabilă de interviul menționat, toate elementele relevante pentru aprecierea admisibilității și, dacă este cazul, a temeiniciei cererii sale de protecție internațională, ceea ce conferă acestui interviu o importanță primordială în procedura de examinare a acestei cereri.

118

Curtea a adăugat că, în lipsa unui interviu personal în fața autorității competente, este posibilă asigurarea caracterului efectiv al dreptului de a fi ascultat în etapa ulterioară a procedurii numai dacă se organizează un astfel de interviu în fața instanței sesizate cu o cale de atac împotriva deciziei de inadmisibilitate adoptate de această autoritate și cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de Directiva privind procedurile (Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis, C‑517/17, EU:C:2020:579, punctul 71).

119

Or, trebuie arătat că consecințele care decurg din aplicarea articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile, și anume inadmisibilitatea cererii de protecție internațională prezentate într‑un stat membru de o persoană care beneficiază deja de protecție internațională acordată de un prim stat membru și transferarea acesteia în primul stat membru, nu sunt mai grave decât cele care decurg din aplicarea articolului 23 alineatul (1) și a articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, care expun persoanele lipsite de protecție internațională unei reprimiri.

120

Mai precis, situația prevăzută la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile se dovedește a priori chiar mai puțin împovărătoare pentru persoana vizată decât cea prevăzută la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III, în care cererea de reprimire se referă la o persoană a cărei cerere de protecție internațională a fost respinsă de statul membru solicitat. Astfel, în această din urmă situație, persoana vizată de reprimire nu se confruntă, precum cea vizată de inadmisibilitatea cererii sale de azil, cu trimiterea într‑un stat membru în care beneficiază deja de protecție internațională, ci cu expulzarea de către statul membru solicitat către țara sa de origine.

121

În plus și astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 134-136 din concluzii, atât decizia de inadmisibilitate a cererii de protecție internațională adoptată în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile, cât și decizia de transfer prin care se pune în aplicare reprimirea, prevăzută la articolele 23 și 24 din Regulamentul Dublin III, impun ca persoana în cauză să nu fie supusă riscului unei încălcări a articolului 4 din cartă, ceea ce, în ambele cazuri, interviul individual permite să se asigure. Interviul individual permite, de asemenea, să se indice prezența membrilor de familie, a rudelor sau a altor persoane aflate în relații de natură familială cu solicitantul pe teritoriul statului membru solicitant. El permite totodată să se excludă posibilitatea ca un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid să fie considerat ca aflându‑se în situație de ședere ilegală, deși dorea să prezinte o cerere de protecție internațională.

122

În sfârșit, trebuie arătat că, la fel ca interviul prevăzut la articolul 14 din Directiva privind procedurile, nu se poate deroga de la obligația de a organiza interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III decât în circumstanțe limitate. În această privință, la fel cum este posibil ca interviul personal cu privire la fondul cererii de azil să nu aibă loc, după cum rezultă din articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile, atunci când autoritatea decizională este în măsură să adopte o decizie pozitivă în ceea ce privește statutul de refugiat pe baza probelor disponibile, tot astfel, articolul 5 alineatul (2) litera (b) coroborat cu alineatul (3) din Regulamentul Dublin III impune, în interesul persoanei vizate de o eventuală reprimire, ca interviul individual prevăzut la articolul 5 din regulamentul menționat să se desfășoare în toate cazurile în care autoritatea competentă ar putea adopta o decizie de transfer contrară dorințelor persoanei în cauză.

123

În aceste condiții, jurisprudența rezultată din Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis (C‑517/17, EU:C:2020:579), în ceea ce privește consecințele care decurg din încălcarea obligației de a organiza interviul personal în contextul unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile, poate fi transpusă în contextul procedurilor de reprimire puse în aplicare în temeiul articolului 23 alineatul (1) și al articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

124

Rezultă că, fără a aduce atingere articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, decizia de transfer trebuie, în urma unei căi de atac introduse împotriva acesteia în temeiul articolului 27 din acest regulament și prin care se contestă lipsa interviului individual prevăzut la articolul 5 menționat, să fie anulată, cu excepția cazului în care reglementarea națională permite persoanei vizate să își prezinte personal, în cadrul căii de atac amintite, toate argumentele împotriva deciziei menționate în cadrul unei audieri care respectă condițiile și garanțiile prevăzute la articolul 5 menționat, iar aceste argumente nu sunt susceptibile să modifice respectiva decizie.

125

În al doilea rând, în cazul în care interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III, al cărui caracter primordial, precum și garanțiile procedurale aferente au fost subliniate anterior, a avut într‑adevăr loc, însă broșura comună care trebuia adusă la cunoștință în executarea obligației de informare prevăzute la articolul 4 din acest regulament sau la articolul 29 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Eurodac nu a fost comunicată înainte de organizarea interviului menționat, este necesar, în vederea îndeplinirii cerințelor care decurg din principiul efectivității, să se verifice dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura ar putea avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

126

Sarcina instanței naționale în contextul unei astfel de încălcări a obligației de informare trebuie să constea, așadar, în a verifica, în funcție de circumstanțele de fapt și de drept specifice speței, dacă, în pofida organizării interviului individual, această neregularitate procedurală l‑a privat efectiv pe cel care o invocă de posibilitatea de a‑și susține argumentele într‑o asemenea măsură încât procedura administrativă în privința sa ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 44).

127

Având în vedere cele ce precedă, în ceea ce privește obligația de informare, trebuie să se considere că dreptul Uniunii, în special articolele 4 și 27 din Regulamentul Dublin III, precum și articolul 29 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Eurodac, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III a avut loc, dar broșura comună care trebuia adusă la cunoștința persoanei în cauză în executarea obligației de informare prevăzute la articolul 4 din Regulamentul Dublin III sau la articolul 29 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Eurodac nu a fost comunicată, instanța națională însărcinată cu aprecierea legalității deciziei de transfer nu poate pronunța anularea acestei decizii decât în cazul în care consideră, având în vedere circumstanțele de fapt și de drept specifice speței, că, în pofida organizării interviului individual, necomunicarea broșurii comune a privat efectiv această persoană de posibilitatea de a‑și susține argumentele într‑o asemenea măsură încât procedura administrativă care o privește ar fi putut avea un rezultat diferit.

128

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările adresate în cauzele C‑228/21 și C‑328/21, precum și la primele două întrebări adresate în cauza C‑315/21 că:

129

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere în cauzele C‑254/21, C‑297/21 și C‑315/21 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) și alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 din acest regulament, precum și cu articolele 4, 19 și 47 din cartă permite instanței naționale să examineze existența unui risc de returnare indirectă la care ar fi supus solicitantul de protecție internațională în urma transferului său în statul membru solicitat, întrucât acesta din urmă ar fi respins deja o cerere de protecție internațională cu privire la acest solicitant, chiar și atunci când acest din urmă stat membru nu prezintă „deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților”, în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III. În special, instanțele de trimitere din cauzele C‑254/21 și C‑315/21 ridică problema dacă această posibilitate există atunci când instanța națională conferă noțiunii de „protecție pe teritoriul țării”, în sensul articolului 8 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, o interpretare diferită de cea reținută de autoritățile statului membru solicitat sau consideră, spre deosebire de aceste autorități, că în țara de origine există un conflict armat, în sensul articolului 15 litera (c) din această directivă.

130

În această privință, trebuie amintit că dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce între statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare, precum și în faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute de cartă, în special la articolele 1 și 4 din aceasta, care consacră una dintre valorile fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre (Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții, C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 83, precum și jurisprudența citată), și anume demnitatea umană, care cuprinde printre altele interzicerea tratamentelor inumane sau degradante.

131

Principiul încrederii reciproce între statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală în ceea ce privește în special spațiul de libertate, securitate și justiție pe care îl constituie Uniunea și în temeiul căruia aceasta din urmă, conform articolului 67 alineatul (2) TFUE, asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne și dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe. În acest context, principiul încrederii reciproce impune fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții, C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 84, precum și jurisprudența citată)

132

Prin urmare, în cadrul sistemului european comun de azil, trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților de protecție internațională în fiecare stat membru este conform cu cerințele prevăzute de cartă, de Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, precum și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 82, precum și jurisprudența citată) și că interdicția returnării directe și indirecte, astfel cum este prevăzută în mod expres la articolul 9 din Directiva privind procedurile, este respectată în fiecare dintre aceste state.

133

Nu poate fi exclus totuși ca, în practică, acest sistem să întâmpine dificultăți majore de funcționare într‑un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca unii solicitanți de protecție internațională să fie tratați, în acest stat membru, într‑un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale (Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții, C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 86, precum și jurisprudența citată).

134

Astfel, Curtea a statuat deja că, în temeiul articolului 4 din cartă, revine statelor membre, inclusiv instanțelor naționale, obligația de a nu transfera un solicitant de azil către statul membru responsabil, determinat în conformitate cu Regulamentul Dublin III, atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 85 și jurisprudența citată)

135

Curtea a precizat că acest transfer este exclus dacă un asemenea risc rezultă din deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în statul membru la momentul transferului sau ca urmare a acestuia. Prin urmare, nu are importanță, pentru aplicarea acestui articol 4, dacă persoana în cauză s‑ar confrunta în chiar momentul transferului, în cursul procedurii de azil sau la finalizarea acesteia, ca urmare a transferului său către statul membru responsabil, în sensul Regulamentului Dublin III, cu un risc serios de a suferi un tratament inuman sau degradant (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctele 87 și 88).

136

În această privință, atunci când instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer dispune de elemente prezentate de persoana în cauză pentru a stabili existența unui astfel de risc, instanța menționată are obligația să aprecieze, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător și în raport cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii, existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 90).

137

În speță, sub rezerva verificărilor care revin instanțelor de trimitere în cauzele C‑254/21, C‑297/21 și C‑315/21, nu rezultă că existența unor astfel de deficiențe a fost invocată de DG, de XXX.XX sau de PP în privința statelor membre care ar urma să fie considerate responsabile de examinarea cererii lor de protecție internațională în aceste trei cauze.

138

Pe de altă parte, în Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții (C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127), Curtea a considerat în esență că articolul 4 din cartă trebuia interpretat în sensul că, chiar în lipsa unor temeiuri substanțiale de a crede că există deficiențe sistemice în statul membru responsabil de examinarea cererii de azil, această dispoziție poate fi invocată atunci când nu este exclus ca, într‑un caz particular, transferul unui solicitant de azil în cadrul Regulamentului Dublin III să presupună un risc real și dovedit ca acest solicitant să sufere, din această cauză, tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului menționat.

139

Cu toate acestea, este necesar să se aibă în vedere faptul că, după cum reiese din cuprinsul punctului 96 din hotărârea menționată, în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea, riscul real și dovedit ca transferul persoanei în cauză să o expună unui tratament inuman și degradant era legat de riscul unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate, deoarece respectiva persoană prezenta, deja, o afecțiune mintală și fizică deosebit de gravă. Or, sub rezerva unor verificări efectuate de instanțele de trimitere în cauzele C‑254/21, C‑297/21 și C‑315/21, niciunul dintre solicitanții din aceste cauze nu se află într‑o situație personală comparabilă.

140

În schimb, diferența de apreciere de către statul membru solicitant, pe de o parte, și statul membru responsabil, pe de altă parte, a nivelului de protecție de care poate beneficia solicitantul în țara sa de origine în temeiul articolului 8 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională sau a existenței unor amenințări grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional, în temeiul articolului 15 litera (c) din această directivă, nu este, în principiu, relevantă în vederea controlului validității deciziei de transfer.

141

Astfel, această interpretare este singura compatibilă cu obiectivele Regulamentului Dublin III, care urmărește în special să stabilească o metodă clară și operațională de determinare a statului membru responsabil și să prevină circulația secundară a solicitanților de azil între statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 84, precum și Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R., C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280, punctul 77). Aceste obiective se opun ca instanța care examinează decizia de transfer să efectueze o apreciere pe fond a riscului de returnare în caz de trimitere. Această instanță trebuie în realitate să considere necontestat faptul că autoritatea competentă în materie de azil a statului membru responsabil va evalua și va determina în mod corect riscul returnării, cu respectarea articolului 19 din cartă, și că resortisantul unei țări terțe va dispune, în conformitate cu cerințele care decurg din articolul 47 din cartă, de căi de atac efective pentru a contesta, dacă este cazul, decizia autorității menționate sub acest aspect.

142

Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări din cauza C‑254/21, la a doua întrebare în cauza C‑297/21 și la a treia întrebare în cauza C‑315/21 că articolul 3 alineatul (1) și alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 din acest regulament, precum și cu articolele 4, 19 și 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că instanța din statul membru solicitant, sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer, nu poate examina dacă există riscul, în statul membru solicitat, de încălcare a principiului nereturnării la care ar fi supus solicitantul de protecție internațională în urma transferului său către statul membru respectiv sau ca o consecință a acestuia, atunci când această instanță nu constată existența, în statul membru solicitat, a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională. Diferențele de opinie dintre autoritățile și instanțele din statul membru solicitant, pe de o parte, și cele din statul membru solicitat, pe de altă parte, în privința interpretării condițiilor de fond pentru protecția internațională nu constituie deficiențe sistemice.

143

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere în cauzele C‑254/21 și C‑297/21 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 din acest regulament, precum și cu articolele 4, 19 și 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că instanța din statul membru care a adoptat decizia de transfer, sesizată cu o cale de atac împotriva acestei decizii, poate sau chiar trebuie să declare acest stat membru responsabil atunci când nu împărtășește aprecierea statului membru solicitat cu privire la eventuala returnare a persoanei în cauză.

144

În această privință, trebuie amintit că potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, cererea de protecție internațională este examinată de un singur stat membru, și anume de acela pe care criteriile stabilite în capitolul III din acest regulament îl desemnează responsabil.

145

Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat, articolul 17 alineatul (1) din acesta prevede că fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul acestor criterii.

146

Din modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III reiese cu claritate că această dispoziție este de natură facultativă, întrucât lasă la latitudinea fiecărui stat membru decizia de a examina o cerere de protecție internațională care îi este prezentată, chiar dacă această examinare nu este în sarcina sa în temeiul criteriilor de determinare a statului membru responsabil definite de regulamentul amintit. Exercitarea acestei posibilități nu este, de altfel, supusă niciunei condiții speciale. Posibilitatea menționată urmărește să permită fiecărui stat membru să decidă în mod suveran, în funcție de considerații politice, umanitare sau de natură practică, să accepte examinarea unei cereri de protecție internațională chiar dacă nu este responsabil în aplicarea criteriilor definite de regulamentul menționat (Hotărârea din 23 ianuarie 2019, M. A. și alții, C‑661/17, EU:C:2019:53, punctul 58).

147

În raport cu întinderea puterii de apreciere astfel acordate statelor membre, statul membru în cauză are competența de a stabili împrejurările în care dorește să recurgă la posibilitatea conferită de clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și de a accepta să examineze el însuși o cerere de protecție internațională pentru care nu este responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament (Hotărârea din 23 ianuarie 2019, M. A. și alții, C‑661/17, EU:C:2019:53, punctul 59).

148

În această privință, trebuie arătat, primo, că rezultă din caracterul pur facultativ al dispozițiilor articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și din caracterul discreționar al puterii cu care acestea investesc statul membru solicitant că dispozițiile menționate coroborate cu articolul 27 din acest regulament și cu articolele 4, 19 și 47 din cartă nu pot fi interpretate în sensul că impun instanței din acest stat membru să îl declare responsabil pe acesta, pentru motivul că nu împărtășește aprecierea statului membru solicitat cu privire la riscul returnării persoanei în cauză.

149

Secundo, din cuprinsul punctului 142 din prezenta hotărâre reiese că instanța din statul membru solicitant, sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer, nu poate examina riscul unei încălcări a principiului nereturnării de către statul membru solicitat la care ar fi supus solicitantul de protecție internațională în urma transferului său către acest stat membru sau ca o consecință a acestuia atunci când nu există, în statul membru menționat, deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională.

150

Prin urmare, instanța statului membru solicitant nu poate nici să îl constrângă pe acesta din urmă să aplice clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III pentru motivul că ar exista, în statul membru solicitat, riscul de încălcare a principiului nereturnării.

151

Tertio, dacă ar fi dovedite deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în statul membru solicitat la momentul transferului sau ca urmare a acestuia, responsabilitatea statului membru solicitant s‑ar întemeia pe articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, astfel încât nu ar fi necesar ca statul membru solicitant să recurgă la articolul 17 alineatul (1) din același regulament într‑o asemenea situație.

152

Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se răspundă la a patra întrebare litera a) în cauza C‑254/21 și la prima întrebare în cauza C‑297/21 că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 din acest regulament, precum și cu articolele 4, 19 și 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu impune instanței din statul membru solicitant să declare acest stat membru responsabil atunci când nu împărtășește aprecierea statului membru solicitat cu privire la riscul returnării persoanei în cauză. În absența unor deficiențe sistemice în procedura de azil și în condițiile de primire a solicitanților de protecție internațională în statul membru solicitat la momentul transferului sau ulterior acestuia, instanța din statul membru solicitant nu poate nici să îl constrângă pe acesta din urmă să examineze el însuși o cerere de protecție internațională în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III pentru motivul că există, potrivit acestei instanțe, riscul de încălcare a principiului nereturnării în statul membru solicitat.

153

Având în vedere răspunsul dat la a patra întrebare litera a) din cauza C‑254/21 și la prima întrebare din cauza C‑297/21, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare litera b) în cauza C‑254/21.

154

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

– Articolul 5 din Regulamentul nr. 604/2013

– Dreptul Uniunii, în special articolele 5 și 27 din Regulamentul nr. 604/2013,

– Dreptul Uniunii, în special articolele 4 și 27 din Regulamentul nr. 604/2013, precum și articolul 29 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 603/2013,